În această seară, continuând să ne uităm la ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre familie, ajungem la responsabilitatea părinților.

Deschideți Biblia la Efeseni, capitolul 6 cu versetul 4. În mod uimitor, atunci când apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, oferă instrucțiuni pentru părinți, este vorba doar de o singură propoziție, un verset scurt. Efeseni 6:4: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului”.

Avem o parte negativă și una pozitivă - cea negativă: „Nu întărâtați la mânie pe copiii voștri”. Evident, asta înseamnă să-i tratezi cu dragoste, să-i tratezi într-un mod care să afirme afecțiunea ta față de ei, astfel încât să nu devină ostili. Partea pozitivă – „creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului”.

Ce înseamnă parentingul? E foarte simplu, presupune să-ți iubești copiii astfel încât să nu fie supărați pe tine și să-i educi astfel încât să-L cunoască pe Domnul. Ați putea crede că ar exista o carte întreagă despre parenting, sau că ar exista un întreg capitol despre asta, dar există doar un singur verset, deoarece sarcina este atât de bine definită.

Această instrucțiune „nu întărâtați la mânie pe copiii voștri”, trebuie înțeleasă și ne vom strădui să facem acest lucru în săptămânile care urmează. Iar instrucțiunea „ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” trebuie de asemenea înțeleasă, și există câteva părți componente ale acesteia pe care ne vom strădui să le înțelegem și noi. Dar cât de minunat este faptul că întreaga responsabilitate poate fi rafinată până la o singură afirmație.

În ciuda simplității instrucțiunilor, mi se pare că părinții din ziua de azi sunt oarecum speriați de această perspectivă. Ei sunt provocați de vremurile în care trăim, de problemele actuale, iar unii dintre ei privesc meseria de părinte ca pe o responsabilitate înfricoșătoare. Și este, într-o anumită măsură, o sarcină serioasă și provocatoare, dar nu din motivele pe care le-ar putea sugera majoritatea oamenilor.

Dacă ați intervieva oamenii în legătură cu nașterea de copii, aceștia ar putea să vă spună că au o anumită reţinere în privința copiilor din cauza costurilor. Trebuie să ai o casă mai mare și trebuie să îți iei o mașină sau mașini mai mari. Trebuie să ai o mulțime de haine și mâncare în plus și trebuie să plătești pentru toate nevoile lor medicale și pentru facultate.

S-ar putea spune totodată că cere foarte mult timp. Dacă aveți obiective personale sau dorințe personale sau planuri personale, interesele personale trec pe plan secundar în fața cererii copiilor. Ei sunt extrem de exigenți și, deși am putea crede că acea perioadă extrem de solicitantă este doar în copilărie, pe măsură ce cresc, constatăm că cerințele nu sunt mai puține, ci din ce în ce mai complexe.

Unii ar spune că a fi părinte este o provocare pentru că necesită o asemenea concentrare asupra activității copiilor. Cu alte cuvinte, sunt atât de multe lucruri în care ar trebui să fie implicați, încât ajungi să cheltuiești timp și energie pentru a face acel serviciu de taxi nesfârșit pentru a le satisface toate nevoile, și cu cât ai mai mulți copii, cu atât mai complicat devine.

Și presupun că există acele lucruri superficiale care fac din a fi părinte, într-o oarecare măsură, o provocare. Adevăratul motiv pentru care creșterea copiilor este atât de dificilă, adevărata provocare cu care ne confruntăm - iar noi, în calitate de creștini, știm acest lucru - poate fi redus la două componente. Și cred că trebuie să le înțelegem dacă vrem să ne iubim copiii în așa fel încât ei să nu fie supărați pe noi, ci mai degrabă să ne întoarcă această iubire, dacă vrem să-i creștem în mustrarea și învățătura Domnului.

Dacă vrem să facem acest lucru, trebuie să înțelegem că dificultatea se manifestă pe două niveluri sau în două zone, iar noi le putem reduce la o componentă exterioară și o componentă interioară. Cea exterioară înseamnă pur și simplu presiunea societății și a culturii care ne înconjoară; cea interioară, presiunea naturii copilului care se află în el sau în ea.

A fi părinte nu este dificil pentru că este scump. Nu este dificil pentru că necesită mult timp. Nu este dificil pentru că îți distrage atenția de la agenda personală. Nu este dificil pentru că devine atât de complex să faci față tuturor cerințelor. Este cu adevărat dificil pentru că există presiuni atât de mari din partea societății din jurul nostru și presiuni și mai mari din partea naturii copiilor din ei. Și până când nu vom înțelege asta, nu vom înțelege ce înseamnă cu adevărat să fii părinte.

Acum, există unele aspecte despre care Biblia nu vorbește. Nu vorbește despre lucruri de bun simț, lucruri practice, preferințe personale cu privire la modul în care îți crești copiii și care sunt tehnicile de naștere și tehnicile de creștere a copiilor și toate acestea. Scriptura nu spune prea multe despre asta, cu excepția faptului că, așa cum v-am arătat într-un mesaj anterior, trebuie să vă disciplinați copilul atunci când acesta nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, v-am spus mai devreme că responsabilitatea voastră este să îi învățați Cuvântul lui Dumnezeu, să îi țineți la standard. Iar dacă nu se supun Cuvântului lui Dumnezeu și autorității voastre, așa cum o aplicați în viața lor, trebuie să îi disciplinați fizic.

Dar trebuie să înțelegeți cele două mari provocări, iar eu vreau să vă ajut să le înțelegeți în seara aceasta, dacă pot.

În primul rând, să vorbim despre cea exterioară, și prin aceasta mă refer la cultura din jurul nostru. Sincer, viața nu mai este simplă. Nu mai este centrată acasă. Nu mai este centrată în familie, ca o unitate foarte bine închegată și doar marginal influențată de lumea exterioară. Asta nu mai este o realitate.

A fost o vreme când acest lucru era o realitate. A fost o vreme în care ai crescut la o fermă și, practic, ți-ai trăit toată viața acolo. Luai micul dejun cu familia. Probabil că mergeai la o școală mică în capătul străzii și mergeai la școală cu toți vecinii tăi și primeai lecții de la un profesor sau doi din zona locală. Te întorceai acasă, munceai la fermă, stăteai seara în jurul casei și, practic, erai instruit în viață de acea relație de familie, iar acel cămin ar fi fost doar marginal influențat de lumea exterioară. Și, în principiu, acest lucru a fost valabil de foarte, foarte mult timp.

Chiar și familiile care locuiau în zone mai urbane aveau încă o influență predominantă în casă și în familie. Părinții, bisericile, școlile aveau standarde comunitare care erau stabilite pentru educația copilăriei, chiar și pentru formarea copiilor și care, în principiu, urmau pe de o parte căi de educare evaluate prin învățare și pe de altă parte evaluate prin expunerea la realitate care se potriveau cu vârsta copilului și cu capacitatea acestuia de a face față problemelor.

Cu alte cuvinte, existau secrete pe care copiii nu le cunoșteau și era foarte important în creșterea copiilor, să le dezvăluim aceste secrete la momente rezonabile, astfel încât să nu fie bombardați cu lucruri la care nu erau capabili nici intelectual, nici emoțional să răspundă în mod adecvat. Cu alte cuvinte, am putea spune că ei, copiii, au avut parte de o expunere controlată. Iar familia, biserica, școala și, prin urmare, comunitatea locală se ocupa de acest lucru.

Toate acestea au dispărut acum în ceea ce Neil Postman, scriitor și profesor la Universitatea din New York în domeniul comunicării, a numit The Disappearance of Childhood (Dispariția copilăriei), într-o carte reeditată după publicarea sa originală în anii 1970, și republicată în 1994. Cartea, The Disappearance of Childhood, ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru.

Copilăria, așa cum o cunoaștem, este pe cale de dispariție sau aproape a dispărut. Teza pe care Postman o expune, și cred că o face cu abilitate, este următoarea idee: în esență, copilăria, ca perioadă unică a dezvoltării umane, este pe cale de dispariție. Apropo, el se bazează pe o teză care a fost studiată de mai mulți ani și au fost scrise mai multe cărți despre această teză. Este un subiect de discuție în cercurile academice.

Dați-mi voie să vă spun de ce crede el asta - și alții cred asta – și anume, despre copilărie că dispare și care sunt manifestările acesteia. În primul rând, îmbrăcămintea obișnuia să fie diferită pentru copii. Acum, este cât se poate de asemănătoare cu cea a adulților și, deși aceasta nu este problema în sine, este o reflectare a problemei. Copiii cer acum să fie îmbrăcați cât mai asemănător posibil cu îmbrăcămintea părinților lor.

Jocurile copilăriei - îmi amintesc că atunci când am crescut aveam jocuri, jocuri pe care le inventam noi. Uneori, aveam jocuri de care nimeni altcineva nu a auzit vreodată, dar îmi amintesc jocuri precum de-a v-ați ascunselea, lovește sticla și stickball (lovirea mingii cu bățul). Și îmi amintesc de baseball pe terenul de nisip, în care ne inventam propriile reguli și ne jucam cu tot ce găseam - uneori o piatră la mijloc și o grămadă de șosete vechi înfășurate în jurul ei, apoi era înfășurată în bandă izolatoare neagră, și o loveam cu un băț și o numeam baseball. Erau jocurile copilăriei.

Dacă ați crescut în Philadelphia, în orașul Baltimore sau într-un oraș din est, probabil că ați jucat stepball, un joc din copilărie inventat de noi. Ceea ce era cu adevărat grozav la el era că se juca fără supravegherea unui adult. De fapt, nu era niciun adult prin preajmă, iar asta era bine. Nu existau uniforme și nu existau arbitri sau supraveghetori. Nu existau nici echipamente și nici spectatori. Și știți ceva? Nu existau așteptări nerealiste, iar noi jucam acele jocuri doar pentru distracție și le jucam ore în şir.

Unde sunt astăzi jocurile copilăriei? Copiii din ziua de azi joacă copii ale jocurilor pentru adulți, cum ar fi baseball-ul din Liga Mică. Copii de șase ani care stau în picioare în toate pozițiile corespunzătoare încercând să joace un joc care este imposibil pentru ei, absolut imposibil - fotbal pentru copii, baschet pentru copii, fotbal european pentru copii și orice altceva, sub supravegherea totală a adulților. De fapt, sunt adulți peste tot, care blochează terenul și căile spre baze și orice altceva, sunt o mulțime de echipamente sofisticate, terenuri speciale, arbitri, supraveghetori, o grămadă de spectatori, iar copiilor nu le pasă deloc de joc.

În cea mai mare parte, jocul nu este pentru distracția copiilor și pentru exprimarea imaginației din copilărie. Ascultați următoarea afirmație. Este pentru reputația câștigată de părinți jubilând. Nu este pentru distracția copiilor. Este pentru reputația părinților care au eliminat în mod sistematic toată imaginația copilului și cea mai mare parte a distracției.

Apoi, mai există comportamentul, limbajul, atitudinile și dorințele, iar toate aceste lucruri sunt practic imposibil de distins între copii și adulți. Copiii nu vorbesc ca niște copii. Ei vorbesc ca adulții. Atitudinile lor sunt asemănătoare cu cele ale adulților. Vocabularul lor este ca al adulților. Mulți din zilele noastre, strigă acum pentru drepturi egale pentru copii, deoarece aceștia nu sunt altceva decât adulți scunzi și cu greutate mică.

În trecut, eram convinși că ei, copiii, trebuie protejați. Aveau nevoie să treacă printr-un proces, printr-o serie de oportunități de dezvoltare secvențială, iar noi le-am numit clase școlare. Vă mai amintiți de ele? Și ceea ce învățai în acele clase erau toate categoriile care erau prelucrate și definite în funcție de capacitățile tale pe măsură ce creșteai. Informațiile îți erau transmise treptat, pregătite și dozate cu grijă, în grade și cantități prescrise, pe măsură ce copilul era modelat pentru a deveni un individ cu gândire independentă.

Și, sincer, „Menținerea copilăriei”, spune Neil Postman, „a depins de principiile de gestionare a informațiilor și de învățare secvențială”. Astfel, un copil era cu adevărat un copil, pentru că un copil știa doar anumite lucruri și existau secrete despre viață pe care un copil nu le cunoștea încă. Până când a apărut o mare invenție: a apărut electronica.

Înainte de asta, părinții și profesorii puteau decide ce auzeau și ce vedeau copiii și în ce moment din dezvoltarea lor auzeau și vedeau, dar apoi a apărut electronica și, odată cu electronica, mass-media - pentru prima dată în istoria omenirii. Și datorită electronicii, s-au construit tipografii și s-au tipărit cărți și reviste și apoi radio și apoi înregistrări și apoi casete și apoi CD-uri și apoi casete video, aparate de fotografiat, panouri publicitare, filme și, în special televiziune, toate formele de media moderne produse direct de electronice. Acum, nici măcar nu putem concepe viața fără electronice.

Ce produce acest lucru? Produce o populație de copii supraexpuși în mod incontrolabil, supraexpuși la orice, fără a ține cont de niciun plan sau de nicio gradare treptată. Dintr-odată, în casa ta, copiii tăi nu mai sunt capabili să știe doar ceea ce le spui tu și ceea ce le spune profesorul lor. Ei pot deschide televizorul și pot fi bombardați cu orice informație despre orice, în orice moment și la orice nivel. Computerele, acum, și internetul, personalizează tot ce este mai bun și mai rău din lume pentru oricine poate avea acces la ele, iar întreaga secvențiere educațională, întreaga ierarhie educațională de la mic la mare, s-a prăbușit sub greutatea domeniului video.

Televiziunea este nediferențiată în ceea ce privește accesibilitatea sa. Aceasta înseamnă că televiziunea nu face nicio distincție între un adult și un copil. Deloc. Iar televiziunea are o influență masivă asupra copiilor, și s-ar putea să fiți surprinși să aflați acest lucru: 3 milioane de copii se uită la televizor în fiecare noapte din an între orele 23:00 și 23:30, 2,1 milioane între 23:30 și 24:00, 1,1 milioane între ora 00:00 și 1:00. În jur de 750.000 de copii se uită la televizor între orele 1:00 și 1:30 noaptea, timpul la care sunt difuzate cele mai multe emisiuni pentru adulți.

Neil Postman spune următorul lucru: „Putem concluziona că televiziunea erodează linia de demarcație dintre copilărie și vârsta adultă în trei moduri, toate având legătură cu accesibilitatea sa nediferențiată: în primul rând, pentru că nu necesită instrucțiuni pentru a-i înțelege forma”. Asta e ușor. Apăsați butonul și o priviți. „…în al doilea rând, pentru că nu impune cerințe complexe nici asupra minții, nici asupra comportamentului; și în al treilea rând, pentru că nu-și împarte publicul în categorii”.

„Televiziunea”, spune Postman, „nu are secrete și, prin urmare, nu există copilărie”. În copilărie totul este despre lucruri pe care le afli. Este vorba despre a nu ști. Inocența copilăriei este orice nivel de inocență pe care i l-am putea atribui unui copil. Cu siguranță nu inocența morală, dar inocența în ceea ce privește problemele vieții este complet pierdută în acest mediu.

Un grup - și cred că înțelegeți acest lucru - un grup, orice grup, orice fel de grup, este definit în mare măsură de exclusivitatea informațiilor pe care membrii săi le împărtășesc. Ce vreau să spun cu asta? Ei bine, dacă toată lumea ar ști ce știu avocații, nu ar mai exista avocați. Dacă toată lumea ar ști ce știu medicii, nu ar exista medici. Dacă toată lumea ar ști ce știu predicatorii, nu ar mai exista predicatori. Iar când copiii ar ști ce știu adulții, nu ar mai exista copii.

Astfel că sunt supraexpuși la lucruri pe care mintea și emoțiile lor nu le pot gestiona. În consecință, sunt grăbiți să răspundă unor tentații masive, cărora nu sunt capabili să le facă față. Și sub asaltul acestei lumi corupte, cu ideile sale greșite, cu dorințele sale greșite, cu cuvintele sale greșite, cu faptele sale greșite și cu atitudinile sale greșite, copiii pot deveni probleme grave pentru părinți și pentru societate. Ei sunt expuși în mod constant la ceea ce nu sunt capabili să gestioneze din punct de vedere emoțional, la ceea ce nu sunt capabili să gestioneze din punct de vedere moral, la ceea ce nu sunt capabili să gestioneze din punct de vedere social sau spiritual. Iar ceea ce se întâmplă este că nu au înfrânarea și stăpânirea de sine pentru a face față problemelor care apar din cauza acestor informații.

Există un declin treptat al rușinii și o pierdere treptată a oricărei rețineri de sine. Din nou, Neil Postman spune: „Având acces la fructul înainte ascuns al informațiilor adulților, ei sunt expulzați din grădina copilăriei”.

Și dacă te uiți la cultură, vezi că întreaga cultură se îndreaptă spre omogenitate în ceea ce privește stilul, îmbrăcămintea, limba, mâncarea. Îmi amintesc când reclamele la McDonald's se adresau copiilor. Acum nu mai există. Haine, mâncare, limbaj, stil, jocuri - toate sunt omogene.

Din păcate, rezultatul este tragic. Copiii nu au capacitatea de a gestiona informațiile la care sunt expuși și sunt expuși la idei, atitudini, dorințe și comportamente cărora nu le pot face față. Ei devin potențiale probleme sociale grave în casă, în școală și în societate, și vă voi arăta acest lucru prin simple statistici. În 1950 - în 1950 - adulții au comis infracțiuni grave la o rată de 215 ori mai mare decât cea a infracțiunilor grave comise de copii. Când vorbesc despre copii, mă refer la cei de până la 14 ani, conform acestui studiu. Vorbesc despre infracțiuni grave, care ar fi clasificate ca fiind crimă, viol, agresiune agravată și jaf armat.

Așadar, în 1950, adulții au comis aceste tipuri de infracțiuni grave la o rată de 215 ori mai mare decât cea a infracțiunilor comise de copii. Apropo, poate vreți să știți că în 1950, în Statele Unite ale Americii, au fost 170 de copii arestați pentru infracțiuni grave în tot anul - 170, ceea ce, ca procent din infracțiuni, înseamnă 0,0004. Copiii nu săvârșeau infracțiuni. Acest lucru însă s-a schimbat.

Cum poți să stăpânești un copil într-o lume de adulți necontrolați, când copiii știu tot ce știu adulții? Până în 1960, între anii '50 și '60 a apărut televiziunea. Mass-media electronică a început să aibă impact. Lucrurile au început să se extindă, iar lumea a început să fie expusă. Părea o perioadă inocentă, dar iată o statistică interesantă: până în 1960, infracțiunile grave ale adulților erau comise doar de 8 ori mai mult decât cele ale copiilor. S-a trecut în 10 ani de la 215 la 1, spre 8 la 1. Până în 1980, rata era de 5 la 1.

Astfel, între 1950 și 1980, a existat o creștere de 11.000% a infracțiunilor comise de copii cu vârste până la 14 ani. Și mă refer la infracțiuni grave. Dar a existat o creștere de 8.300% în cazul infracțiunilor minore. Criminalitatea nu mai este o activitate pentru adulți, dar nici altceva nu mai este.

Dacă se poate spune că America se îneacă într-un val de criminalitate, atunci valul a fost generat în mare parte de copiii noștri. Criminalitatea, ca aproape orice altceva, nu mai este o activitate exclusivă a adulților. A devenit o activitate a copiilor. Aproape zilnic, ziarele ne anunță despre arestări de copii care, la fel ca cei care joacă tenis la Wimbledon, sunt din ce în ce mai tineri.

În New York, un băiat de nouă ani a încercat să jefuiască o bancă. În Westchester County, în 1981, în iulie - Westchester County din New York - poliția a acuzat patru băieți de agresiune sexuală asupra unei fetițe de șapte ani. Presupușii violatori erau un băiat de 13 ani, doi de 11 ani și unul de 9 ani, acesta din urmă fiind cea mai tânără persoană acuzată vreodată de viol de gradul întâi în Westchester County. Copiii între 10 și 13 ani sunt implicați în infracțiuni comise de adulți ca niciodată până acum.

Într-adevăr, frecvența infracțiunilor grave comise de copii a împins codurile privind criminalitatea juvenilă la limitele lor absolute. Primul tribunal american pentru minori a fost înființat în 1899 în statul Illinois, iar ideea - înființarea în 1899 a tribunalelor destinate minorilor - ideea ar putea lua sfârșit înainte de încheierea acestui deceniu, deoarece legiuitorii, pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, încearcă în grabă să revizuiască legile penale astfel încât copiii care comit infracțiuni să fie tratați exact ca adulții.

În California, un grup de studiu format de procurorul general a recomandat trimiterea minorilor condamnați pentru crimă de gradul întâi la închisoare, mai degrabă decât la Autoritatea pentru Tineret din California, unde au ajuns întotdeauna în trecut. De asemenea, se recomandă ca infractorii violenți să fie judecați ca adulți.

În Vermont, arestarea a doi adolescenți în legătură cu violul, torturarea și uciderea unei fete de 12 ani a determinat legislativul statului să propună înăsprirea tuturor codurilor juvenile. Din nou, în New York, copiii cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani care sunt acuzați de infracțiuni grave pot fi acum judecați în instanțele pentru adulți și, dacă sunt condamnați, pot primi o pedeapsă normală de lungă durată cu închisoarea. Închisorile vor fi populate cu acești tineri.

În Florida, Louisiana, New Jersey, Carolina de Sud, Tennessee, legile au fost modificate pentru a facilita transferul copiilor cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani la instanțele penale pentru adulți, dacă infracțiunea este suficient de gravă. În Illinois, New Mexico, Oregon și Utah, a fost eliminată confidențialitatea care înconjoară de obicei procesele minorilor, iar reporterii pot asista acum în mod regulat la toate procedurile. Copiii sunt tratați ca niște adulți pentru că se comportă ca atare.

Această schimbare fără precedent atât în ceea ce privește frecvența, cât și brutalitatea infracțiunilor comise împotriva copiilor indică faptul că noţiunea de copilărie ne scapă rapid din mână. Copiii noștri trăiesc într-o societate ale cărei contexte psihologice și sociale nu subliniază diferențele dintre adulți și copii. Pe măsură ce lumea adulților se deschide în toate modurile imaginabile pentru copii, aceștia vor imita în mod inevitabil activitatea infracțională a adulților, nu doar activitatea infracțională a adulților, ci și imoralitatea adulților.

Iar una dintre consecințele acestui fapt a fost creșterea numărului de sarcini în rândul adolescentelor. Știm cu toții despre asta. Nașterile la adolescente sunt în continuă creștere, în special în grupa de vârstă între 13 și 17 ani, milioane de copii născuți în fiecare an în mod ilegitim de către adolescente, copii născuți, despre care citim ocazional, de către fete de 12 și 13 ani.

Alcoolul, drogurile, evident, o mare parte dintre acestea sunt consumate de copii. Statisticile sunt uluitoare. Nu mă voi chinui să le trec în revistă pe toate. Sunteți conștienți de asta.

Așadar avem o problemă imensă aici. Avem o generație supraexpusă de copii care trebuie să fie trataţi ca adulți pentru că au toate informațiile pentru adulți. În loc ca părinții să încerce să-i țină sub control, părinții au fost învățați: „Să nu vă bateți niciodată copilul. Să nu vă disciplinați niciodată copilul”. Și dacă ceva nu este în regulă cu copilul vostru, trebuie să înțelegeți care este problema, iar problema nu este păcatul, ci lipsa de stimă de sine. Așa că ceea ce trebuie să faceți este să îi ridicați încrederea de sine.

Acum, această provocare imensă la care este supus parentingul din exterior este agravată de o provocare și mai imensă la care se supune parentingul din interior. Să trecem deci la cea internă. Ce vreau să spun cu asta? Ei bine, copiii pot fi ignoranți atunci când vin pe lume. Ei pot fi naivi. Pot fi neexperimentați. Pot fi drăguți. Dar nu sunt inocenți în ceea ce privește răul.

Cred că cel mai simplu mod de a spune acest lucru este următorul: sămânța fiecărui păcat cunoscut este plantată adânc în inima fiecărui copil. Sămânța fiecărui păcat cunoscut este sădită adânc în inima fiecărui copil, iar adevărul - ascultați acest lucru pentru că este foarte important - adevărul nu este că, dacă lucrurile vor merge cumva prost, copiii noștri s-ar putea să falimenteze. Ci copiii noștri sunt depravați de când se nasc. Nu este că, dacă lucrurile nu ies așa cum am vrea noi, copiii noștri ar putea să derapeze spiritual și s-ar putea rătăci moral, ci mai degrabă - ascultați - impulsul de a deraia spiritual și moral, impulsul de a păcătui este încorporat în natura lor și acest impuls este convingător.

Ei nu vin în lume în căutarea lui Dumnezeu și a neprihănirii. Ei vin în lume căutând împlinirea dorințelor lor păcătoase. Ascultați! Tot ceea ce este necesar pentru o recoltă tragică este să li se îngăduie copiilor să-și exprime cele mai rele dorințe ale lor.

Vorbim tot timpul despre criminali în masă, iar la televizor se discută mereu lucruri despre ei. Vorbim despre pedofili, despre oribila crimă de molestare a copiilor, despre violatori, despre perversiuni homosexuale, despre comportament criminal cronic pe tot parcursul vieții, iar oamenii își pun mereu întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu ei când erau tineri? Ce le-au făcut părinții lor? Probabil că au crescut într-un mediu abuziv. Trebuie să fi fost într-un fel de situație în care au fost abuzați și maltratați”. Întotdeauna se pune întrebarea: „Ce le-au făcut părinții lor?”

Ei bine, dați-mi voie să vă spun ceva. Criminalii în masă, pedofilii, violatorii, perverșii, criminalii pe viață nu sunt produsul a ceea ce le-au făcut părinții lor. Ei sunt produsul a ceea ce nu le-au făcut părinții lor. Dacă alergi de colo-colo încercând să găsești vreun eveniment traumatizant în viața unui Jeffrey Dahmer când era copil, s-ar putea să nu-l găsești. Dar cum explici comportamentul unui canibal homosexual și a unui criminal? „Ce i-au făcut?” Nu asta este întrebarea. Întrebarea este: „Ce nu i-au făcut?” Pentru că Biblia spune: „Nebunia este legată de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el”.

Vedeți, ceea ce s-a întâmplat a fost că au urmat cursul natural al naturii lor păcătoase. Este înspăimântător, prieteni, pentru că, pe măsură ce oamenii îi aduc pe lume pe acești micuți reprobabili, oricât de adorabili ar fi, părinţii nu au absolut niciun angajament de a-i crește în mustrarea și învățătura Domnului, ei nu au niciun angajament de a folosi nuiaua, ci pur și simplu le permit copiilor să dea frâu liber depravării lor, iar ceea ce va rezulta de aici sunt dezastre care afectează adulții, dacă nu sunt dezastre pentru copii.

Nu este vorba că ucigașii în masă și ucigașii de copii sau pedofilii au fost făcuți astfel de către părinții lor. Știți că mulți dintre ei nu au avut nicio influență parentală, mulți dintre ei au fost copii adoptați? Vedeți, problema a fost că au devenit ceea ce au fost potențial la naștere pentru că nu au fost niciodată instruiți și stăpâniți. Și chiar mai mult, nu au fost niciodată convertiți.

În Psalmul 58, și am să vă citesc doar câțiva psalmi, pentru că eu cred că sunt foarte importanți ca barometru pentru noi în înțelegerea acestui lucru. Psalmul 58, versetul 3 spune următoarele: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor. Au o otravă ca otrava unui șarpe”. Uau, sunt niște șerpi mici. „Ca otrava unei aspide și sunt răi când ies din pântece”. Sunt mincinoși de la nașterea lor”. Asta se numește „depravare totală”, dacă sunteți în căutarea unei categorii teologice pentru asta.

În Psalmul 51 cu versetul 5, David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea”. El nu vrea să spună că a fost un copil nelegitim. Nu a fost. Ceea ce vrea să spună este că, de la conceperea sa până la nașterea sa, a fost nelegiuit.

Și dați-mi voie să vă spun ceva; înțelegerea depravării totale a copiilor voștri este fundamentul practic și crucial al tuturor activităților de părinte. Și puteți fi oameni depravați sub un anumit control, învățându-i moralitatea și pedepsindu-i într-un mod adecvat, iubitor, dar totuși într-un mod ferm şi vă puteți aduce copiii sub control. Dar, în cele din urmă, ceea ce vreți să faceți este să-i vedeți trecând de la întuneric la lumină, nu-i așa? Vreți să le vedeți inima transformată astfel încât, în loc să iubească păcatul, să iubească neprihănirea; în loc să vrea să dea frâu liber dorințelor lor rele, să dorească să facă ceea ce-L onorează pe Dumnezeu.

Toată această analiză psihologică a acestor criminali, care încearcă să-și dea seama ce le-a făcut cineva, pierde din vedere esențialul. Nu este vorba de ceea ce le-a făcut cineva. Ci ceea ce nu le-a făcut cineva. Nimeni nu s-a ocupat de ei. Nimeni nu s-a confruntat cu răutatea lor. Nimeni nu le-a arătat standardul divin. Nimeni nu i-a direcționat să se conformeze acelui standard divin prin amenințarea unei pedepse corporale – bineînțeles, într-un mod iubitor și pozitiv. Și, mai presus de toate, nimeni nu i-a condus la cunoașterea lui Dumnezeu prin Isus Cristos, astfel încât să aibă un stăpân supranatural.

Ceea ce faceți cu copiii dumneavoastră are cu adevărat puține consecințe în ceea ce privește aspectele practice. Nu contează ce orare le stabiliți sau nu le stabiliți, nu asta este problema. Ceea ce contează este să vă conduceți copilul vostru căzut în păcat la harul transformator al lui Isus Cristos. Aceasta este problema. Și sunt conștient că nu vă place să vă gândiți la asta, și nici mie nu-mi place să mă gândesc la asta când mă uit la prețioșii mei copii și nepoți, dar Dumnezeu nu ne-a dat îngerași sfinți și mici pentru a fi mânuiți cu delicatețe ca să nu se rătăcească.

Nu sunt îngerași sfinți, mici îngerași care trebuie manevrați cu delicatețe pentru a nu fi corupți; sunt mici păcătoși corupți care trebuie îndrumați să devină sfinți. Dacă aveți probleme cu acest lucru, recunoașteți doar cu privire la copiii voștri că sunt o versiune în miniatură a voastră.

Acum, lumea recunoaște acest dezastru și lumea spune: „Ce vom face? Avem o problemă imensă cu acești copii. Sunt scăpați de sub control. Sunt furioși, nu-i așa? Doamne, avem o generație furioasă. Ascultați-le muzica. Uitați-vă la filmele lor - răzbunare, mânie, brutalitate, ostilitate. Și pe cine sunt cel mai supărați? Pe părinții lor care i-au frustrat, exact lucrul pe care Efeseni 6:4 spune să nu-l faceți, și i-au făcut să fie cruzi și furioși.

Așadar, ce va face lumea? Ei bine, toți psihologii s-au adunat și au venit cu o soluție, o soluție ieșită direct din iad. Soluția este că le lipsește stima de sine. Doamne, ce bine merge din punct de vedere economic. Oamenii vor plăti pentru a veni să le spui cât de minunați sunt cu adevărat. Și poți face o grămadă de bani din asta.

Vedeți, ei spun că problema este, în ce priveşte copiii, că nu au un respectul de sine adecvat. Nu au o mândrie adecvată față de ei înșiși și au nevoie să se vadă pe ei înșiși ca fiind oameni buni, nobili și minunați. Că au nevoie să se iubească pe ei înșiși, așa că îi luați pe toți acești tineri și le spuneți: „Trebuie doar să vă iubiți așa cum sunteți. Trebuie să vă acceptați așa cum sunteți și trebuie doar să vă simțiți bine așa cum sunteți”. Astfel că în cazul acesta nu faceți altceva decât să puneți gaz pe foc, pentru că tot ceea ce își doresc deja este propria voință și propria cale, nu-i așa? Iar voi nu faceți altceva decât să le spuneți că sunt îndreptățiți să o facă.

Newhouse News Service a trimis recent un articol ziarelor abonate. Titlul acestuia era „Notă pentru California: Lăsați stima de sine”. Un articol foarte interesant. Iată ce spune: „A fost la modă să dăm vina pentru aceste probleme pe stima de sine scăzută, gândindu-ne că oamenii care nu se plac pe ei înșiși nu au suficiente stimulente pentru a nu intra în belele, dar acest lucru este greșit”, spune un psiholog, profesor și autor care a petrecut ani de zile studiind alegerile pe care le fac oamenii. „Problema este mult mai simplă”, spune el. „Este o chestiune de stăpânire de sine”.

El spune că problema este că nu știu cum să se controleze. Acum se apropie de realitate, nu-i așa? Problema nu este că au nevoie de mai multă stimă de sine. Problema este că au nevoie de mai multă stăpânire de sine. Acesta și o serie de alți autori, care pun presiune asupra statului California, au ajuns la concluzia că: „Dezvoltarea stăpânirii de sine vă va face mai mult bine decât orice altceva și vă va ajuta să nu aveți probleme”. Doamne, cât de evident este acest lucru?

Dacă ai stăpânire de sine, te vei controla. Nu vei fi scăpat de sub control. Așadar, acest psiholog și profesor spune, citez: „Dacă am elimina stima de sine și am introduce înfrânarea, copiilor le-ar fi mai bine, iar societății, în general, i-ar fi mult mai bine”.

Și sunt de acord. Sunt de acord. Se detestă faptul că ni s-a spus tuturor că trebuie să le creștem copiilor stima de sine și să îi facem să se simtă bine în legătură cu orice. Articolul spune următorul lucru, și cred că este foarte interesant: „Răsfoind o revistă de parenting la modă, de exemplu, veți citi: „Trebuie să fim mulțumiți de noi înșine înainte de a avea capacitatea de a le dărui cu adevărat ceva copiilor noștri”. Oh, deci părinții trebuie să lucreze cu adevărat și la propriul orgoliu. Și apoi spune: „Acesta este unul dintre cele mai frumoase clişee filozofice ale mișcării de stimă de sine, absorbția de sine ca altruism”.

A ajuns la cea mai populară expresie în imnul lui Whitney Houston. Nu știați că Whitney Houston are un imn. Are – „Cea mai mare dragoste dintre toate”. Ați auzit-o cântând-o. Cunoașteți versurile? „Toată lumea își caută un erou. Oamenii au nevoie de cineva pe care să-l admire. Eu nu am găsit pe nimeni care să-mi satisfacă nevoile, așa că am învățat să depind de mine. Cea mai mare dragoste dintre toate este ușor de obținut. Să înveți să te iubești pe tine însuți, este cea mai mare dragoste dintre toate”. Acesta este imnul național al stimei de sine.

Cântecul a obţinut, apropo, un dublu disc de platină, în caz că vă interesează. A devenit o piesă de bază a spectacolelor din pauza Super Bowl, a extravaganțelor olimpice și este cântecul care se cântă la adunările școlare. Rezultatul acestui accent pus pe stima de sine este că trebuie să te supui fiecărui copil, pentru că fiecare copil trebuie să aibă dreptul de a se exprima, astfel încât să se simtă bine în pielea lui, iar acest lucru nu face decât să escaladeze comportamentul scăpat de sub control.

Și știți cum se adaptează școlile la asta? Este fascinant. Renunță la standarde - fiți atenți - elimină notele, cum ar fi A, B, C, D, F, (de la 10 la patru) și înlocuiesc faptele și evaluările obiective cu sentimente subiective. Vă voi da un exemplu.

Există o nouă tehnică folosită în învățământul public numită „ortografie inventivă”. Am făcut asta ani de zile, dar nimeni nu a văzut în ea geniul creativ care era. Se numește „ortografie inventivă”. A devenit foarte răspândită. A devenit foarte populară și le permite elevilor să scrie cuvintele în orice mod li se pare potrivit pentru ei, deoarece ceea ce este cu adevărat cel mai important este ca ei să se simtă bine. Așadar, creșteți o generație de oameni care sunt orientați spre împlinirea personală a stimei de sine și a sentimentului de bine și credeți că asta va rezolva problema comportamentului infracțional?

Imaginați-vă o scenă din sala de judecată: „Îmi pare rău, onorată instanță”, spune acuzatul. „Am trăit prea mult în mintea mea. Era ca și cum rațiunea mă ținea de gât și nu mă simțeam corect”. Lăsați-mă să vă spun că stima de sine nu poate îmblânzi bestia mică. Nu face decât să pună gaz pe foc, pentru că alimentează păcatul mândriei.

Așadar, care este răspunsul? Să ne întoarcem la Efeseni 6. Răspunsul este: „Și voi părinților”, vorbind pentru amândoi în aceeaşi măsură, tată și mamă, „nu întărâtați la mânie pe copiii voștri”, ceea ce chiar asta fac aceste lucruri, „ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”.

Acum, să începem cu începutul. Ce trebuie să faceți pentru a schimba acest lucru? Aveți această lume exterioară care vine spre ei. Aveți această corupție interioară care este lăsată să își urmeze cursul, ambele ciocnindu-se cu consecințe tragice. Și care este datoria voastră? Datoria voastră este să îl învățați pe acel micuț legea lui Dumnezeu și să îl conduceți la cunoașterea lui Isus Cristos, nu-i așa? Trebuie să faceți slujba unui evanghelist în casa voastră. În primul rând, trebuie să faceți această lucrare a unui evanghelist.

Nu ceea ce le faceți copiilor voștri îi face să se rătăcească. Ci în mare parte ceea ce nu le faceți. Așadar, ce aveți de gând să faceți? În primul rând, copiii trebuie să știe că sunt păcătoși. Ei trebuie să știe fără echivoc cât de adânc pătrunde acest păcat în natura lor. Ei trebuie să fie învățați că vor simți impulsuri care sunt greșite și nelegitime și dezonorante pentru Dumnezeu și emblematice pentru faptul că sunt înstrăinați de Dumnezeu. Și trebuie să li se arate clar consecințele acelui păcat, iar când vorbesc despre asta mă refer la pierderea binecuvântării, dificultăți în viață, moarte și iadul cel veșnic. Copiii trebuie să știe asta.

Copiilor trebuie să li se propovăduiască adevărul despre păcat, adevărul despre moarte și adevărul despre iad. Când predicați Evanghelia, oricând predicați Evanghelia cu adevărat cuiva, trebuie să fie cel puțin 75 la sută lege și judecată și 25 la sută har și iertare, nu-i așa? Pentru că nu poți predica harul și iertarea dacă oamenii nu înțeleg legea și judecata.

Copiii tăi trebuie să înțeleagă că au nevoie de mult mai mult decât să știe că Isus vrea să fie prietenul tău. Ei trebuie să știe despre Legea lui Dumnezeu. Au nevoie să știe că au încălcat-o, că nu au capacitatea în ei de a o respecta așa cum cere Dumnezeu. O pot respecta în exterior, pentru că tu îi impui asta, dar inimile lor trebuie să fie transformate, altfel vor muri și vor pieri în focul veșnic. Nu există un mod diferit de a evangheliza un copil față de a evangheliza pe oricine altcineva.

Unul dintre lucrurile pentru care sunt atât de recunoscător în viața mea este că am avut privilegiul de a-i avea pe copiii mei la picioarele mele în timp ce le predam adulților. Ei înțeleg că Evanghelia pe care o predic tuturor este Evanghelia care li se aplică lor. Dacă am predicat despre lege și judecată, ei au auzit asta. Dacă am predicat despre iad, ei au auzit asta. Când am predicat despre har, ei au auzit asta. Nu există un alt mesaj pentru ei. Nu există vreo cale mai ușoară.

Jonathan Edwards spunea că, ori de câte ori le predica copiilor, îi plăcea să predice despre iad, pentru că spunea: „Este mai ușor să îngrozești un copil decât un adult, punându-i în față lucruri îngrozitoare”. Copiii ar trebui să fie îngroziți de pedeapsa veșnică, nu-i așa? Este o realitate terifiantă. Copiii sunt mai sensibili la aceste terori, dar sunt și mai sensibili la gloriile fermecătoare ale raiului. Nu trebuie să omiteți asta.

Ei sunt mai sensibili. Şi la adevăr și la eroare, nu-i așa? Copilul tău mic merge la școală și, în cea mai mare parte, crede tot ceea ce îi spune o autoritate. Este mai ușor când sunt copii să-i conduci spre adevăr decât să-i conduci spre eroare.

Copiii tăi trebuie să știe că Dumnezeu este mânios pe cei răi în fiecare zi, iar asta îi include și pe ei. El este supărat pe ei. El este mânios pe păcatul lor. El este foarte supărat pe păcatul lor și îi va pedepsi în iad dacă nu sunt iertați prin credința în Isus Cristos. Ei trebuie să înțeleagă asta.

De asemenea, ei trebuie să înțeleagă că, dacă se încred în Isus Cristos, păcatele lor sunt iertate și nu trebuie să se teamă, ci pot trăi cu speranța și bucuria cerului. Așadar, prima sarcină a unui părinte este să urmărească, cu tărie, mântuirea veșnică a copiilor lor.

Acum, îngăduiți-mi să recapitulez câteva lucruri. Amintiți-vă faptul că fiii voștri ignoră Evanghelia care aduce mântuire. Trebuie să le spuneți asta. Pentru că ei sunt păcătoși și le lipsește o teamă solidă de consecințele păcatului lor. Ei nu au asta. Puteți întări acest lucru prin consecința pe care le-o aduceți atunci când încalcă legea lui Dumnezeu pe care le-o aplicați în familia voastră.

Copiii voștri sunt egoiști, egocentrici și orgolioși. Ei tânjesc după plăcerea lumească. Sunt frivoli și nepăsători față de problemele serioase. Ei sunt influențați de lumea din jurul lor și sunt foarte afectați de prietenii răi. Ei nu pot înțelege binecuvântările mântuirii. Ei nu pot înțelege bucuriile convertirii decât dacă le văd în viața voastră.

Așadar, să-i conduceți pe cei mici la Dumnezeu este o sarcină formidabilă, dar și una palpitantă. Ar trebui să simplificăm? Ar trebui să prescurtăm mesajul atunci când îi învățăm pe copii Evanghelia? Nu există niciun motiv biblic pentru a face asta. Trebuie să folosiți o terminologie pe care ei o pot înțelege. Trebuie să fiți foarte clari și foarte răbdători în comunicarea mesajului. Pentru că nu vreți să îi înecați într-o mare de vorbărie. Nu vrei să-i striviți sub greutatea unui argument greu și complicat.

Dar atunci când Scriptura vorbește despre cum trebuie evanghelizați copiii și cum trebuie învățați copiii, accentul este pus pe minuțiozitate. De unde ajungem la această concluzie? Ascultați Deuteronomul 6:6 și 7: „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi, și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”.

Cu alte cuvinte, îi înveți în mod constant adevărul despre Dumnezeu, despre judecată, despre har, despre iertare și mântuire - atunci când te scoli, când te așezi, când te culci, când ești plecat în călătorie. E ceva minuțios. Nu trebuie să fii confuz și complex, dar nici nu trebuie să fii prea simplist.

Copiii nu pot fi mântuiți până când nu sunt suficient de mari pentru a înțelege clar Evanghelia și a o îmbrățișa cu credință autentică. Dar începeți de îndată ce puteți să-i învățați, iar Dumnezeu știe când vine acea pregătire a inimii. Oamenii mă întreabă mereu la ce vârstă. Este diferit pentru fiecare copil și diferit în fiecare circumstanță, dar ei trebuie să fie suficient de maturi pentru a înțelege păcatul și neprihănirea, pentru a înțelege pocăința și credința, pentru a înțelege pedeapsa. Ei trebuie să fie suficient de mari pentru a înțelege gravitatea păcatului lor, și natura standardului sfânt al lui Dumnezeu.

La ce vârstă? Variază de la un copil la altul, dar la început începi să-i înveți, să-i înveți și să-i înveți. Și, pe măsură ce își dezvoltă această înțelegere, Dumnezeu își va face lucrarea când vor ajunge la punctul de înțelegere. Mie îmi place să numesc această lucrare „pași spre Dumnezeu”. Şi, de fiecare dată când copiii fac un pas spre Dumnezeu și spun: „Ei bine, mami sau tati, vreau să-L invit pe Isus în inima mea”, voi sprijiniţi acest lucru. Validaţi asta. Dumnezeu știe când va înflori în ceva real. Încurajaţi fiecare dintre acești pași.

Nu îndulciți partea din mesaj care pare neplăcută. Vorbiți despre iad și judecată. Vorbiți despre sângele lui Cristos. Vorbiți despre cruce, despre ispășirea păcatelor. Nu reduceți tonul cererii de angajament față de Cristos, și de predare înaintea Domniei Sale. Ei trebuie să știe toate acestea.

Acum, în mod specific, și voi încheia cu asta: Ce să le spun? Ce informaţii în paşi secvențiali să le dau? Îngăduiți-mi să vă prezint o mică schemă pe care să o urmați. O puteți găsi în cartea mea despre Lucrările credinței, dacă doriți un exemplar al acesteia.

În primul rând, să-i învățăm despre sfințenia lui Dumnezeu. Învățați-i despre sfințenia lui Dumnezeu. Învățați-i să se teamă de Dumnezeu, că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care nu poate privi la nelegiuire, că Dumnezeu este fără păcat, fără greșeală, că Dumnezeu nu face niciodată ceva greșit, nu spune nimic greșit și nu gândește nimic greșit. Dumnezeu este perfect sfânt. Începeți cu asta.

Nu începeți cu „Dumnezeu te iubește și vrea să-ți fie prieten”. Începeți cu standardul sfânt al lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, voi să vă sfințiți și fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt. Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt”, Leviticul 11:44 și 45. Începeți de acolo.

Începeți cu Iosua 24:19: „Voi nu veți putea să slujiți Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile și păcatele”, sau 1 Samuel 2:2: „Nimeni nu este sfânt ca Domnul”, sau 1 Samuel 6:20: „Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt?” Sau 1 Petru 1:16: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt”. Începeți cu sfințenia lui Dumnezeu și arătați-le că Dumnezeu este absolut sfânt și că a stabilit un standard absolut sfânt.

Matei 5:48: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”, și apoi întrebați-i dacă sunt desăvârșiți ca Dumnezeu. Ei știu că nu sunt.

Pentru că Dumnezeu este sfânt, spuneți-le că Dumnezeu urăște păcatul. Dumnezeu urăște păcatul. Exodul 20, versetul 5: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc”. Spuneți-le că Dumnezeu este mânios pe păcătoși. El urăște păcatul și spuneți-le că păcătoșii nu vor putea niciodată să stea în prezența Lui. Psalmul 1:5: „Cei răi nu vor ține capul sus în ziua judecății”. Așadar, Dumnezeu are un standard sfânt. De aici se începe.

În al doilea rând, arătați-le păcatul lor. Arătați-le păcatul lor pentru ca ei să înțeleagă că nu au atins acel standard divin. Spuneți-le că Evanghelia este un remediu pentru păcat, că tot accentul pe care îl pune vestea bună are în vedere un mesaj de iertare pentru o persoană care, altfel, ar fi condamnată și care va pieri pentru totdeauna în iad. Spuneți-le că Dumnezeu le va da iertare. Arătați-le că, în timp ce vă ocupați de ei, stabilind standarde, țineți la standarde, dar atunci când dau dovadă de durere și pocăință, răspundeți prin iertare.

Răscumpărarea are o mulțime de produse secundare, dar problema principală este iertarea păcatului. Așadar, vreți să le arătați păcatul lor. Și vă întrebați: „Cum puteți face asta?” Ei bine, puteți vorbi despre păcate specifice, atitudini rele, cuvinte, minciuni, nerespectarea unei îndatoriri pe care li s-a spus să o facă, lipsa de respect, dezonorarea părinților. Dar, dincolo de asta, vorbiți despre faptul că orice situație și orice lucru din viața lor, indiferent cât de buni încearcă să fie, nu se ridică la nivelul unui standard perfect și, prin urmare, sunt păcătoși până în măduva oaselor și sunt în pericol de iad.

Spuneți-le că nu sunt singuri, că toată lumea este în aceeași situație, ca să nu creadă că îi tratați cu o atitudine urâtă care îi diferențiază într-o lume de oameni de treabă din care ei nu fac parte. Spuneți-le că toată lumea este în aceeași situație. Spuneți-le că a fost o vreme când și voi erați în aceeași situație, că înainte de a veni la Isus Cristos și de a primi iertarea păcatelor voastre, erați exact în aceeași situație în care se aflau ei.

Vedeți, Isus a spus în Marcu 2:17: „Eu n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”. Ei trebuie să știe că sunt păcătoși, dar trebuie să știe și că Isus a venit să-i cheme și să le reamintească faptul că toată lumea este în aceeași barcă. Explicați-le Romani 3:10-18: „Nu este niciun om neprihănit, nici unul măcar. Nu există niciunul care să aibă pricepere, niciunul care să caute pe Dumnezeu”.

Și în felul acesta le-ați arătat păcatul lor. Le-ați spus că Dumnezeu urăște acel păcat. Le-ați spus că toată lumea se află în aceeași situație. Apoi, spuneți-le că nu pot face nimic pentru a-și câștiga mântuirea. Acest lucru este important. Ei nu pot face nimic pentru a-și câștiga mântuirea. Spuneți-le că vă aflați într-o situație gravă din care nu aveți capacitatea de a vă îndepărta. Păcatele voastre L-au ofensat pe Dumnezeu. Nu vă puteți ierta pe voi înșivă. El trebuie să vă ofere iertare.

Cu alte cuvinte, spuneți-le că sunt păcătoși ca toți ceilalți și că nu pot face nimic pentru a câștiga mântuirea, pentru că probabil că vor spune: „Ei bine, voi încerca să fiu mai bun”. Asta nu va fi de ajuns. Amintiți-le că sunt într-o stare de neputință, fără speranță – fără puterea de a face ceva. Ei nu se pot ajuta singuri. Acolo trebuie să ajungeți – ca ei să fie conștienți de standardul sfânt al lui Dumnezeu, conștienți de păcatul lor și fără putere ca păcătoși în fața unui Dumnezeu sfânt.

Și apoi, al treilea punct important, după ce le-ați vorbit despre sfințenia lui Dumnezeu. După ce le-ați arătat păcatul lor. În al treilea rând, învățați-i despre Cristos și despre ceea ce a făcut El. Învățați-i despre Cristos și despre ceea ce a făcut El. Asta este pur și simplu evident. Spuneți-le vestea cea bună. Spuneți-le istoria lui Isus. Spuneți-le că El este Dumnezeul veșnic. Spuneți-le că Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, că Dumnezeu a luat un trup și a venit în lume, că Dumnezeu este un Dumnezeu atât de iubitor încât a căutat să îi mântuiască chiar pe păcătoșii care erau înstrăinați de El.

Da, spuneți-le că Isus este Dumnezeul etern. Spuneți-le că Isus este Domnul tuturor. Spuneți-le despre Apocalipsa 17:14, că El este Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Spuneți-le despre Filipeni 2:9-11, că: „Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele Lui să se plece orice genunchi. Și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos este Domnul”.

Vorbiți-le despre Faptele Apostolilor 10:36 care spune că El este Domnul tuturor. Spuneți-le că acest Dumnezeu veșnic care este Domnul tuturor s-a făcut om, Filipeni 2:6 și 7. Spuneți-le că El a venit în lume și a luat trup omenesc. Spuneți-le că El a trăit o viață curată și fără păcat. Evrei 4:15: „Că El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat. El nu a săvârșit niciun păcat”.

„El n-a făcut păcat”, 1 Petru 2:22, „și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug”. 1 Ioan 3:5: „În El nu este păcat”. Spuneți-le că Dumnezeul veșnic, care este Domnul tuturor, a devenit om și a fost fără păcat, apoi spuneți-le că El a devenit jertfa pentru păcatele noastre.

Îmi place acest verset, 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Spuneți-le că Isus a devenit jertfă pentru noi, că a avut parte de mânia lui Dumnezeu. Spuneți-le că El Și-a vărsat sângele și a murit ca jertfă de ispășire pentru păcatul nostru. Și în moartea Sa pe cruce, sau prin moartea Sa pe cruce, a fost oferită o cale de mântuire pentru păcătoși. Explicați-le că El a murit purtând păcatele noastre.

Și apoi spuneți-le despre înviere. Spuneți-le că El a murit pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră, Romani 4:25. Spuneți-le că El a înviat din mormânt pentru a arăta că a plătit într-adevăr pentru păcatele noastre și a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu, a învins păcatul, a învins moartea, l-a învins pe Satan. Spuneți-le istoria lui Isus - nu doar scurte istorisiri despre pildele Sale sau despre întâlnirile Sale cu oamenii, spuneți-le istoria principală.

Și apoi, în al patrulea rând, spuneți-le ce le cere Dumnezeu să facă drept răspuns. Și ce presupune aceasta? Credința mântuitoare, într-o frază, iar asta presupune să se pocăiască și să se încreadă în Isus ca Domn și Mântuitor. Spuneți-le despre Faptele Apostolilor 17:30: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. „Pocăiți-vă și întoarceți-vă la Dumnezeu”, se spune în Fapte 26:20. Spuneți-le să se întoarcă de la păcatul lor și să-i ceară lui Dumnezeu să-i ierte prin Cristos. Spuneți-le să se încreadă în Isus, să creadă că El a murit pentru ei și că El îi va mântui. Spuneți-le Fapte 16:31: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit”. Îndemnați-i să se încreadă în Cristos. Spuneți-le să-L caute pe Domnul câtă vreme se poate găsi, să nu amâne acest lucru. Rugați-i să se împace cu Dumnezeu în acest fel.

Poate veți întreba: „Cât de devreme faci asta?” Cât mai devreme. Vor răspunde pozitiv dacă acest lucru se face într-un mediu iubitor. Continuați să o faceți și perseverați în asta. Numai Dumnezeu știe în ce moment credința lor va deveni realitate și nu va fi vorba despre o credință moștenită. A-i conduce pe copii la mântuire nu este diferit de a-i conduce pe adulți. Nu este diferit. Este aceeași Evanghelie. Dar inimile copiilor sunt mai blânde, mai dornice, mai receptive, pentru că nu sunt pline și aglomerate de anii acumulați de egoism, de mondenitate și de pofte cultivate. Ce privilegiu extraordinar să îi conduci pe cei mici la Cristos!

Iată o scrisoare de la un tată din secolul al XIX-lea către copilul său: „Dragul meu copil, niciodată nu am trăit un moment mai solemn și mai interesant decât acela în care primul meu copil născut mi-a fost aşezat în brațe și când am simțit că sunt tată. O mângâiere nouă s-a produs atunci în inima mea, pe care fiecare zi care a urmat a tins să o confirme și să o întărească. Am privit spre cer și am şoptit asupra copilului meu cererea lui Avraam pentru fiul său. ‘O, ca Ismael să trăiască înaintea ta’. Recunoscând în micuța ființă neajutorată care fusese atât de recent introdusă în lumea noastră, că era o creatură născută pentru eternitate și care, atunci când soarele se va stinge, ea încă va exista fie înălțându-se în cer, fie scufundându-se în iad. M-am întors în cămăruţa mea pentru devoțiune privată și am dedicat solemn copilul Dumnezeului care îmi dăduse prețioasa viață. Și m-am rugat sincer ca, indiferent care ar fi soarta lui în această lume, să fie părtaș la adevărata sfințenie și să fie numărat cu sfinții în slava veșnică”.

Tatăl continuă: „În zilele copilăriei tale, te-am privit împreună cu mama ta cu toată dragostea unei inimi de părinte. Ți-am zâmbit când dormeai. Am plâns pentru tine când te-ai zvârcolit în febră și durere. Am fost spectatorii încântați ai sporturilor tale copilărești. Am asistat cu plăcere la dezvoltarea capacităților tale intelectuale și am ascultat adesea cu o oarecare mândrie laudele acordate persoanei tale.

Dar, în mijlocul tuturor acestor lucruri, o preocupare profundă a pus stăpânire pe mințile noastre, pe care nimic nu a putut să o devieze sau să o diminueze vreodată, și anume o profundă neliniște pentru bunăstarea ta spirituală, da, pentru mântuirea ta. Dragul meu copil să nu te îndoiești niciodată că părinții tăi te iubesc. După cum îţi aminteşti, avem o mărturie în acest sens, am făcut, cum știi, totul pentru a promova bunăstarea ta spirituală și, în măsura în care era potrivit cu acest scop, am fost preocupați și de plăcerea ta. Nu ți-am refuzat niciodată o satisfacție pe care datoria și capacitatea noastră ne permiteau să ți-o oferim. Și dacă în vreun moment am fost severi în mustrare, chiar și aceasta a fost o formă intimă de iubire, pentru că nu am precupețit nicio cheltuială pentru educația ta.

Pe scurt, afecțiunea și dragostea intensă, despre care nu îți poți forma în prezent o concepție adecvată, a fost izvorul secret al întregului nostru comportament față de tine. Și ca cea mai puternică dovadă și efortul cel mai pur al afecțiunii noastre, dorim ca tu să fii părtaș la adevărata sfințenie. Oare nu am nutrit noi această preocupare? Ar trebui să simțim că, în mijlocul oricărei alte expresii de considerație, jucăm față de voi un rol dintre cele mai crude și nefirești”. Cu alte cuvinte, ceea ce vrea să spună este că dacă nu am simți acest lucru, ne-am simți nemiloşi.

„Iubirea autentică dorește și caută pentru subiecţii asupra cărora este fixată, cele mai mari beneficii de care aceştia sunt capabili. Şi cum tu ai capacitatea de a-L sluji, de a te bucura și de a-L glorifica pe Dumnezeu, cum am putea să te iubim în realitate dacă nu râvnim pentru tine această cea mai înaltă și mai sfântă distincție? Am avea sentimentul că iubirea noastră s-a irosit cu nişte fleacuri și a lăsat săi scape lucruri cu imense consecințe veșnice infinite dacă nu și-ar fi concentrat toate rugăciunile, dorințele și eforturile asupra mântuirii tale personale”.

„Aproape fiecare părinte”, scrie el, „are un scop pe care îl dorește mai presus de toate de dragul copiilor săi. Ambiția noastră supremă pentru tine este aceasta: ca, indiferent de situația în care te afli, să o împodobești cu frumusețea sfințeniei și astfel să-ţi îndeplinești îndatoririle sub influența principiilor creștine. Oricât de mult am dori respectabilitatea în viața ta, am prefera să te vedem în cea mai obscură, chiar în cea mai umilă situație, cu condiția să fii părtaș la adevărata sfințenie. Ar fi mai bine să fii smerit decât să te vedem pe cel mai înalt vârf al templului faimei, ca obiect al admirației universale. N-ar fi de niciun folos dacă inima ta ar fi lipsită de teama pentru Dumnezeu”.

El continuă spunând: „Am înălţat lui Dumnezeu rugăciuni neîncetate pentru mântuirea ta. De îndată ce a răsărit rațiunea, am revărsat în mintea ta lumina învăţăturii religioase. Nici măcar nu-ți poți aminti momentul în care au început aceste eforturi. În timp ce îți puneam la vedere calea îngustă care duce la viața veșnică, nu te-am instruit, nu te-am avertizat, nu te-am admonestat și nu te-am încurajat? Cum aș putea suporta să-mi văd copilul alegând alte căi decât cele ale înțelepciunii și altă cale decât cea a vieții? Cum am putea suporta să te vedem călătorind pe drumul larg care duce la distrugere și alergând cu mulțimea pentru a face răul?

O, Doamne, ascunde-ne în mormânt de un aşa trist spectacol și, înainte de a veni vremea aceea, du-ne la odihna noastră. Scoate-ne de aici înainte de a vedea asta. Cum ne-ar amărî ultimele clipe și cum ne-ar sădi cu spini perna noastră de moarte să te lăsăm pe pământ într-o stare neconvertită, urmându-ne în mormânt, dar nu și în cer? Sau dacă ai fi chemat să mori înaintea noastră, ce cumplit ar fi! Cum am putea sta la căpătâiul tău fără o rază de speranță care să ne înveselească duhurile noastre nenorocite? Cum am fi putut suporta gândul îngrozitor că în clipa următoare, după ce ai fi trecut dincolo de atențiile noastre binevoitoare, ai fi fost primit pentru chinurile care nu cunosc nici sfârșit, nici atenuare?”

Astfel își încheie scrisoarea. Cea mai mare sarcină pe care o ai ca administrator al copiilor tăi, este să lucrezi, să te rogi, și să îi conduci la cunoașterea lui Cristos. Problema în educația voastră ca părinți nu este să vă controlați copiii ca scop în sine, ci să-i conduceți la Cristos. Apoi, Duhul Sfânt îi va transforma pe dinăuntru, ceea ce lucrează pentru a neutraliza presiunea lumii și impulsurile depravării. Ei sunt supuși lucrării Duhului în mântuire.

Tată, Îți mulțumim în seara aceasta pentru responsabilitatea și nădejdea pe care o avem atunci când ne exercităm această responsabilitate.

Tu ne-ai spus: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”. Îți mulțumim că ne-ai dat aceste vieți mici și prețioase. Îți mulțumim că ne-ai făcut copiii Tăi, astfel încât să știm ce să le spunem. O, ne gândim la părinți, la milioanele de părinți din întreaga lume, care nu-și pot conduce copiii la Tine pentru că nu Te cunosc.

Și, Doamne, știm că nu e vorba doar de ceea ce spunem. Este vorba de ceea ce suntem, de caracterul nostru și integritatea vieților noastre în evlavia și virtutea pe care le demonstrăm acelor copii. Aceasta fie susține fie înlocuiește Evanghelia pe care le-o predicăm. O, fie ca noi, cu dragoste, tandrețe, bunătate, răbdare, cu mare iertare și înțelegere, să ne conducem copiii la Cristos. Și fie ca Tu să ridici o altă generație pentru slava Ta și a Fiului Tău, în numele căruia ne rugăm. Amin.

SFÂRȘIT