În această dimineață avem din nou privilegiul de a ajunge la capitolul 6 din Efeseni, Efeseni, capitolul 6, și vom continua cu armura creștinului.

Avem din nou privilegiul de a ne apropia de capitolul 6 din Efeseni, Efeseni, capitolul 6, și vom continua cu armura creștinului. Sunt destul de conștient de faptul că până acum, trecând prin acest subiect nu ne-am grăbit foarte tare. Deoarece este atât de plin de adevăruri aşa de mărețe și extraordinare pentru noi, astfel încât considerăm că este un privilegiu extraordinar pe care ni l-a dat Domnul să avem ocazia să ne oprim împreună asupra lui, deoarece s-ar putea să treacă mult timp până veți reveni la Efeseni 6, dacă va mai îngădui vreodată Domnul, așa că am vrut să o facem acum cât mai temeinic posibil.

Ne uităm la Efeseni 6, versetele 13-17. Și, pe măsură ce încheiem cartea Efeseni, examinăm lupta credinciosului și resursele pe care le are pentru a fi biruitor. Astăzi ca introducere, vreau să răspund la o întrebare care apare întotdeauna atunci când intri într-o discuție precum cea din ultimele săptămâni. Am discutat îndelung subiectul angajamentului. Am discutat despre dedicare, despre angajament, un fel de lepădare totală de sine în ascultare pentru a împlini voia lui Dumnezeu în viața noastră. Am vorbit despre chestiunea disciplinării noastre, a controlului dorințelor noastre și a conformării și intrării în standardele lui Cristos. Am vorbit despre ce înseamnă să fii cu adevărat un soldat, un luptător și să dai tot ce ai mai bun pentru El.

Acum, acest lucru ne aduce imediat o altă perspectivă care este foarte des susținută în ceea ce privește acest domeniu al vieții creștine. Există unii oameni care cred că toate aceste exerciții, toată această disciplină, toată această luptă și tot acest efort nu reprezintă deloc ceea ce urmărește Dumnezeu. Și, din moment ce această întrebare este pusă, m-am gândit, câteva momente în această dimineață, cum să răspund la ea. Există o afirmație în Vechiul Testament, făcută cu referire la împăratul Iosafat, care spune că lupta nu este a ta, ci a Domnului. Acum, această afirmație a devenit cuvântul de ordine pentru un grup de oameni care au fost numiți chietiști. Este vorba de mișcarea care, practic, spune că modul de a trăi viața creștină nu este prin înfrânare, prin efort și prin dedicare, ci mai degrabă prin predare. Și poate că ați fost expuși în tinerețe sau altcândva, poate prin lectură sau prin orice altceva la acest concept de „Dă drumul și lasă-L pe Dumnezeu”. Există în prezent un program de televiziune pe un post creștin numit „Dă drumul și lasă-L pe Dumnezeu”. Există un cântec intitulat „Dă drumul și lasă-L pe Dumnezeu să aibă calea Sa minunată”. Auzim foarte mult despre subiectul acesta de a ne preda, de a ne odihni, de a rămâne în Cristos, de a preda totul Domnului. Știu că există o cântare contemporană care spune: „Predă-i totul lui Isus”. Și îi auziți pe oameni spunând: „Nu vă mai luptați și nu vă mai străduiți, lăsați totul și predați-vă, predați-vă în întregime, predați-vă pe deplin. Și îmi amintesc că, în tinerețe, am auzit destul de des acest lucru. Îmi amintesc că mergeam în tabere și la conferințe, iar într-un colegiu anume pe care l-am frecventat, existau apeluri constante de a veni la altar, iar studenții erau ca niște yoyouri care urcau și coborau, urcau și coborau, încercând să se predea.

De fapt, am descoperit că mulți dintre noi erau dispuși să facă asta, erau dispuși să se predea. Doar că nu eram siguri cum. Și se părea că trebuie doar să ajungi în punctul în care încep să curgă lacrimile, după care îngenunchezi la altar și te predai. Trei zile mai târziu poate că vei păcătui, așa că vei întreba: „Bine, dar m-am predat, Doamne. A cui este vina?” Și astfel totul devine foarte complicat. Oamenii care au susținut acest punct de vedere folosesc o ilustrație. Ei spun că există o cameră întunecată. Nu există lumină în cameră. Este întuneric beznă, iar acolo se află o persoană care bâjbâie, lovește scaunele, se împiedică de lămpi și tot felul de lucruri de acest gen, încercând să facă ceea ce face. Și motivul pentru care este întuneric acolo este că are acele jaluzele care întunecă complet camera și care sunt trase în jos. Iar afară este însorit și soarele strălucește puternic, dar omul respectiv se împiedică de toate în camera întunecată, când tot ce ar trebui să facă este să ridice jaluzelele, iar lumina soarelui să inunde automat camera și el să poată vedea pe unde merge. Și se spune că așa stau lucrurile în viața creștină. Domnul nu vrea ca tu să te poticnești, să bâjbâi și să te împiedici peste tot în întuneric. Doar dă la o parte umbra. Stai jos și odihnește-te și totul va fi clar. Sunt oameni care iau Ioan 15, conceptul de a rămâne în Cristos, nu ca referindu-se la acel act de a fi mântuit, ci la ideea de a te preda, la ideea de a ceda. Poate că atunci când ai fost copil, ai participat la un timp de închinare în tabără și ai auzit pe cineva vorbind, și poate că îndemna oamenii să se predea lui Isus și să dea totul Domnului, o predare totală, și ai cântat cântări despre asta, iar ele era pline de emoție, continuau vers după vers. Îmi aduc aminte că am fost la o convenție cu 2000 de oameni, unde au cântat cel puțin 25 de strofe dintr-un imn, vorbind despre oameni care se predau. Probabil ați avut o astfel de experiență. Eu am trăit așa ceva. Am fost într-o tabără și am văzut un copil care era atât de frustrat la sfârșitul săptămânii. Am auzit acolo atât de multe mesaje despre predare, iar acest biet băiat era atât de frustrat încercând să-și dea seama cum să se predea. El a decis că cea mai bună cale era să își predea timpul Domnului. El a văzut că acești oameni obișnuiau să arunce un băț în foc, ca simbol al unei vieți predate. Așa că s-a ridicat și a spus: „Vreau să-i ofer Domnului timpul meu. Și și-a dat jos ceasul și l-a aruncat în foc. Și se putea vedea frustrarea lui. Știți, un astfel de gest nu este înțelept. Este o administrare lipsită de înțelepciune, să-ți arunci ceasul în foc. Nu asta înseamnă să te predai. Dar el era în punctul în care era frustrat. Auzise despre dedicare, rededicare, consacrare, re-consacrare, și se străduia foarte mult în acest sens.

Este uimitor cât de multe neînțelegeri există în legătură cu acești termeni. Îmi aduc aminte că eram în Centrul pentru familie la biserică, înainte de serviciul în sala mare. Corul cânta, iar eu mă retrăsesem în spate pentru că cineva voia să ascult un nou sistem de microfoane sau ceva de genul acesta. Stăteam lângă ușa din spate și, chiar în timp ce corul cânta, o doamnă a intrat pe ușă cu un câine în lesă, ceea ce nu se întâmplă prea des. Nu avem nicio regulă în legătură cu asta, pentru că este destul de neobișnuit. Ușierul pur și simplu stătea acolo, iar eu am văzut ce se întâmpla. Câinele, trebuie să recunosc, era îmbrăcat corespunzător, avea un pulover și o zgardă cu pietre strălucitoare și o lesă mică și elegantă și a intrat pe ușă. Și m-am gândit să stau acolo și să văd cum va gestiona ușierul situația. Ei bine, a fost evident de la început că femeia nu era, știți voi, nu era în toate facultățile mintale. Știți voi, îi lipseau câteva lucruri esențiale. Dar, oricum, a intrat cu câinele în lesă, iar ușierul s-a uitat la ea și, în cele din urmă, s-a apropiat și i-a spus: „Doamnă, nu puteți intra cu câinele”. La care ea a răspuns foarte delicat: „Nu este nicio problemă, domnule. Nu este nicio problemă. Mergem în camera de rugăciune pentru că tocmai și-a rededicat viața”. Și, bineînțeles, zâmbetul meu s-a transformat într-un oftat. Și, bineînțeles, ca fost baptist, știți, am fost crescut într-o biserică baptistă, prima mea reacție a fost: „De unde știi că acel câine a fost mântuit?” Știți. Dar, oricum, ideea este că, adică, doamna, evident, nu era în toate facultățile mintale. Dar ideea este că din toate astea reiese un cuvânt, „Rededicare”, care nu are mai multă semnificație pentru acea femeie decât ceva ce faci cu câinele tău, ducându-l în camera pentru rugăciune. Nu știu cum i-a intrat asta în cap. Dar aceasta este o ilustrare destul de bizară a concepției greșite a termenului.

Poate că ești ca unii oameni pe care îi cunosc, care au înaintat pe culoare în biserică în toți anii copilăriei și în tinerețe, încercând să se predea. Ei bine, asta nu este neobișnuit, deloc neobișnuit. De fapt, era un vechi imn care spunea cam așa: „Sfințenie prin credința în Isus, nu prin efortul meu”. Ei bine, „Dă drumul și lasă-L pe Dumnezeu” înseamnă pur și simplu că este cumva foarte cool orice faci, cumva să scapi, să nu faci nimic. C.H.A. Trumbull, care obișnuia să apere acest sistem, a spus că: „Atunci când ești pe deplin predat” – fiți atenți – „nu vei experimenta nici măcar ispita, pentru că va fi învinsă de Cristos înainte de a avea timp să te atragă într-o luptă”. Ei bine, dacă asta este adevărat, atunci ce se întâmplă când păcătuiești, a cui este vina? Trebuie să fie vina lui Cristos, ceea ce este oarecum înfricoșător să gândești, pentru că nu ar fi adevărat. Predarea este probabil ilustrată în mod adecvat într-o carte numită „Secretul creștinului pentru o viață fericită”, scrisă de Hannah Smith. În acea carte, ea spune acest lucru: „Ce se poate spune despre rolul omului în această mare lucrare decât că el trebuie să se predea continuu și continuu? Dar când privim întrebarea din perspectiva lui Dumnezeu, ce nu poate fi spus cu privire la felurile multiple și minunate în care el realizează lucrarea care I-a fost încredințată? Aici intervine creșterea.” Cu alte cuvinte, ceea ce spune ea este că dacă vrei să crești spiritual, nu face nimic decât să te predai și lasă-L pe el să facă totul. Ea ilustrează astfel: „Bucata de lut nu ar putea niciodată să se transforme într-un vas frumos dacă ar rămâne în groapa de lut timp de mii de ani. Dar atunci când este pus în mâinile unui olar priceput, crește rapid sub forma lui, devenind vasul care vrea să fie. Și, în același mod, sufletul abandonat lucrării olarului ceresc se transformă într-un vas de cinste, sfințit și folositor stăpânului”. Acum totul sună bine. Dar dacă nu ești altceva decât o bucată de lut în mâna unui olar, iar el te transformă în ceea ce vrea să fii, cum ai putea să mai dorești să păcătuiești? Oare lutul va zice dintr-odată: „Gata, am încheiat socotelile”, și sare din mâna olarului, se transformă în ceea ce vrea să fie și face ce vrea? Sincer, este puțin cam greu cu ilustrația asta. Întâi, Hannah Smith îl consideră pe creștin o bucată de lut moale, iar în momentul următor, lutul sare din mâinile olarului și face ce vrea. Ce mai lut!

Dar ideea este următoarea. Viața de credință trebuie să fie mai mult decât o simplă abordare de genul să nu faci nimic. Biblia nu ne prezintă niciodată această abordare. Biblia nu ne învață că pur și simplu tot ce trebuie să faci la un moment dat în viață este să te predai. Biblia nu susține deloc acest lucru. Există mulți, mulți creștini care au încercat, și au încercat, și au încercat, și au încercat. Nu voi uita niciodată ilustrația cuiva care mi-a spus că a fost într-o biserică în care îi chemau pe oameni să facă asta, să facă asta și să facă asta. Iar el a venit în față, pe culoar, a îngenuncheat în față și a început să se roage, și să se roage să se predea, și să se roage să se predea, și să se roage să se predea. Iar pastorul l-a privit cum își făcea toate mătăniile. Și, în cele din urmă, i-a spus: „Roagă-te, frate. Roagă-te. Roagă-te. Și voi toți ceilalți, prieteni, haideți să îl susținem, ca să se poată ruga”. Și, în cele din urmă, omul respectiv s-a ridicat în picioare, s-a întors și a strigat tare: Nu pot să continui așa!” și a ieșit pe ușa din spate. Ei bine, asta înseamnă multă frustrare. Nu știu prin ce încercau să-l facă să treacă, dar acesta este genul de frustrare care apare atunci când încerci să te predai și nu înțelegi că mai sunt și alte lucruri la mijloc.

Acum, sunt total de acord că trebuie să depindem de resursele lui Dumnezeu. Sunt de acord că trebuie să depindem de energia lui Dumnezeu, de puterea lui Dumnezeu și de tăria lui Dumnezeu, dar este nebiblic să credem că tot ce trebuie să facem este să stăm. Și astfel, poate că unii oameni au avut o problemă cu accentul pe care l-am pus pe dedicare, pe înfrânare și pe viața creștină, pe supunerea firii tale puterii lui Dumnezeu. Dar nu ar trebui, pentru că asta e ceea ce ne învață Biblia.

De exemplu, versetul 10. Să ne întoarcem la textul nostru. Și urmăriți dacă găsiți aici cuvântul „predare”. Sunteți într-o luptă cu vrăjmașul. „Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății cari sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”.

Acum, nu citiți nimic aici despre predare. Ceea ce citiți aici este despre disciplină. Ceea ce citiți este despre dedicare. Aceasta este ideea. Viața creștină este un război, iar dacă ar fi să mergeți la Evrei, capitolul 12, ați vedea că viața creștină este ca o cursă auto. Și dacă ar fi să mergeți la 1 Corinteni, capitolul 9, ați găsi că viața creștină este o luptă. Trebuie să fim, spune Tit 3:8, „Trebuie să fim cei dintâi în fapte bune”. Iacov 4 și 1 Petru 5: „Trebuie să ne împotrivim diavolului”. 1 Corinteni 9, „Trebuie să ne purtăm aspru cu trupul nostru pentru a-l ține în stăpânire”. Efeseni, capitolul 5, „Trebuie să fim cu băgare de seamă la umblarea noastră”. Filipeni, capitolul 3, „Trebuie să ne îndreptăm spre țintă pentru premiului chemării cerești a lui Dumnezeu în Cristos Isus”. 2 Corinteni 7:1 „Trebuie să ne curățim de orice întinăciune a cărnii, și să ducem sfințirea până la capăt în frica de Dumnezeu”.

Acum, ascultați, este mult prea simplist să spunem că tot ce este necesar în viața creștină este un fel de leșin, într-un fel să fim ca o legumă și să spunem: „Bine, Doamne, fă-o Tu.” Este mult prea simplist. Pe de o parte, asta este ceea ce spuneau chietiștii. Ei au fost contracarați de un grup numit pietiștii, care erau legaliștii, spunând că trebuie să faci totul în trup. Dar echilibrul este la mijloc. Da, noi depindem de puterea lui Dumnezeu. Da, ne odihnim în puterea Lui. Da, noi rămânem în viță. Da, ne bazăm pe o resursă divină. Da, nu ține de noi, ci de Cristos. Dar, pe de altă parte, viața creștină trebuie să fie adusă la un nivel extraordinar de dedicare, la un nivel extraordinar de înfrânare și disciplină. Trebuie să existe în viața creștină o dedicare a vieții noastre de zi cu zi pentru a lupta împotriva Lui Satan cu toată energia pe care o avem. Este mult prea simplu să spunem că trebuie doar să ne predăm și gata.

Îngăduiți-mi să vă arăt acest echilibru, provocându-vă să vă uitați cu mine la 2 Petru 1. În 2 Petru 1, în versetul 3, citim următoarele: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui”. Acum, ascultați, Dumnezeu ne-a chemat la slavă și putere. Și pentru a ne echipa pentru asta, puterea Sa divină ne-a dat toate lucrurile care țin de viață și de evlavie. Iar, în calitate de creștini, nu vă lipsește nicio resursă necesară.

Aveți toate lucrurile care țin de viață și de evlavie. Cum le-ați dobândit? Prin cunoașterea Lui. Atunci când ați ajuns să Îl cunoașteți prin mântuire, Dumnezeu v-a dat toate lucrurile de care aveți nevoie. Așadar, resursa divină este acolo. El o numește puterea divină în versetul 3. Noi avem această putere divină. O avem la dispoziția noastră. Acum, prin acea putere divină, versetul 4 spune: „prin cari El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari şi scumpe, promisiuni extraordinare, putere extraordinară. Ca prin ele să ne facem părtași”. Avem putere, promisiune și suntem părtași însăși naturii divine. Acum, aceasta este partea lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Iată puterea Mea, iată promisiunea Mea. Sunteți părtași la însăși natura Mea”. O resursă extraordinar de generoasă pentru a trăi viața creștină. Iar noi trebuie să spunem pur și simplu: „Amin, și, acum, mă voi supune acestei realități. Voi da drumul și Îl voi lăsa pe Dumnezeu. Voi preda totul lui Isus. Nu fac nimic.” Nu. Pentru că imediat ajungi la versetul 5. Și versetul 5 spune: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele”, treceți la asta, prieteni. Dați-i drumul. Fiți sârguincioși, fiți disciplinați să adăugați la „credința voastră dată de Dumnezeu cu fapta, cu fapta, cunoștința, cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni”. Cu alte cuvinte, tu trebuie să te apuci de treabă. Și, preaiubiților, nu este atât de simplu ca mersul pe un culoar în biserică pentru a face un act de predare. Aceasta este doar o parte din ea în viața voastră. Însă trebuie să existe un angajament față de domnia lui Cristos. Trebuie să existe o recunoaștere a puterii și a resurselor Sale în viața voastră. Așa că nu se încheie acolo. Ci începe de acolo.

În Romani 6, se vorbește despre o supunere a voastră, da. În Romani 6 se vorbește despre o supunere a noastră, dar există și o mortificare sau o omorâre a faptelor firii. Așadar, nu este totul atât de simplu și de aceea nu ezităm să proclamăm adevărurile din Efeseni 6. Pentru că există un echilibru. Întoarceți, dacă vreți, la Filipeni capitolul 2, și foarte pe scurt, veți vedea din nou acest echilibru. În Filipeni capitolul 2, versetul 12: „Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea”. Cuvântul „ascultători” este cuvântul-cheie în acest verset. Vă duceți mântuirea până la capăt dacă aveți o viață de ascultare. Pentru că versetul 13 spune: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui”. Dumnezeu lucrează în voi această voie a Lui, iar voi o împliniți prin ascultare. Aceasta este ideea. Dumnezeu lucrează în voi cu voia Sa, iar voi o împliniți prin ascultare. Aici este echilibrul. Dumnezeu este la lucru, dar și voi sunteți la lucru. Uitați-vă la Coloseni capitolul 1, versetul 29, poate cel mai definitoriu verset dintre toate, Coloseni 1:29 arată minunat acest echilibru perfect.

„Iată la ce lucrez eu”, spune Pavel: „și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Vedeți? Eu lucrez și Dumnezeu lucrează. De aceea spun că este mult prea simplist să batem pur si simplu toba pentru conceptul de predare. Trebuie să existe un angajament în viața pentru a mă înfrâna și pentru a asculta într-un mod sârguincios. De fapt, vedeți, dacă adoptați punctul de vedere conform căruia totul este doar „Dă drumul și lasă-L pe Dumnezeu”, ce o să fie cu toate îndemnurile Noului Testament? La ce se referă ele? Dacă totul ține numai de Domnul, atunci ele ar fi trebuit să fie îndreptate către El, nu către mine.

Nu, nu. Există un echilibru între acceptarea Domniei lui Cristos și o disciplină și un angajament total în propria mea viață de a mă supune în ascultare. Acum, în 2 Corinteni, observăm încă un cuvânt pentru a arăta asta, ne uităm la capitolul 6, versetul 4: „Ci, în toate privințele, arătăm că suntem niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu”. Tot ceea ce vrem să facem este să arătăm sau să demonstrăm că suntem slujitori ai lui Dumnezeu. Vrem ca lumea să știe, „prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea”. Și observați ceva extraordinar în această privință? Există o îmbinare fenomenală de lucruri. Răbdarea, este o atitudine personală. Necazul, nevoile, strâmtorările, bătăile, temnițele, răscoalele, ostenelile, postul, curăția, înțelepciunea, îndelunga răbdare, bunătatea, toate acestea sunt lucruri pe care trebuie să le produc în viața mea, dar trebuie să se vadă aceste lucruri. Și care este sursa? „Prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste divină neprefăcută, prin cuvântul adevărului, care este Biblia, prin puterea lui Dumnezeu și prin armele de lovire și de apărare, pe care le dă neprihănirea”. Toate acestea sunt lucruri pe care ni le dă Dumnezeu. Este o îmbinare perfectă a celor două. Și astfel noi depindem de Dumnezeu și dăm totul. Aceasta este ideea.

Acum, să ne întoarcem la Efeseni 6, având în minte această idee. Ceea ce încerc să spun, preaiubiților, este că Efeseni 6 nu contrazice nimic altceva din Biblie. Iar oamenii care, poate, v-au învățat în trecut că tot ce trebuia să faceți era să vă predați au ratat esențialul. Viața creștină înseamnă mult mai mult decât atât. Știți, ei obișnuiau să spună de fapt că singura modalitate de a crește în viața creștină este prin această predare totală în care te lași pe spate pe scaun și nu faci nimic. În timp ce Biblia spune că tu crești, acționând într-o manieră ascultătoare, într-un angajament și o disciplină serioasă pentru Isus Cristos, o chestiune care cere efort zilnic. Nu crești fără niciun efort. Ci crești doar prin efort maxim.

Acum, să ne uităm din nou la armură. Și să nu mai ezităm în a o îmbrăca. Sper că am clarificat această problemă. Suntem într-o luptă, iar o luptă care trebuie câștigată necesită cel mai mare randament și cel mai mare efort al nostru. Și astfel trebuie să avem mai întâi mijlocul încins cu adevărul (centura adevărului), apoi să punem platoșa neprihănirii, apoi să fim încălțați cu râvna Evangheliei păcii și mai apoi să avem scutul credinței. După care, în versetul 17: „Trebuie să luăm și coiful mântuirii”. Și aici ne-am oprit data trecută.

Ce înseamnă acest lucru? Ce este coiful mântuirii? V-am spus data trecută că nu înseamnă să fii mântuit. Ascultați-mă, nu ați avea mijlocul încins cu adevărul, nu ați avea platoșa neprihănirii, nu ați fi încălțați cu râvna Evangheliei păcii, și nu ați avea scutul credinței dacă nu ați fi fost mântuiți. Am auzit pe cineva vorbind despre asta la televizor săptămâna aceasta. Și a spus: „Coiful mântuirii înseamnă să fii mântuit”. Nu înseamnă să fii mântuit. Nu ajungi să fii mântuit după ce ai dobândit armura (mijlocul, platoșa, încălțămintea, scutul și apoi în al cincilea rând obții mântuirea). Ci mai întâi ești mântuit. Și, așa cum am spus, săptămâna trecută, am fost mântuiți în capitolul 2. Aici suntem în capitolul 6. Am fost mântuiți timp de patru capitole. Coiful mântuirii nu este altceva decât simplul act al harului mântuitor. Suntem deja în armată. Asta presupune că suntem mântuiți. Și atunci ce înseamnă asta? V-am spus că mântuirea are trei dimensiuni, trecut, prezent, viitor. Acum, ascultați-mă. Aceasta este singura definiție a mântuirii la care se referă Biblia.

Nu există alt fel de mântuire decât o mântuire tridimensională, trecută, prezentă și viitoare. Biblia nu afirmă nimic despre o mântuire valabilă doar în trecut. Biblia nu susține nimic despre o mântuire valabilă doar în prezent. Biblia nu promovează o mântuire pentru care trebuie să aștepți pentru a afla dacă o vei primi în viitor. Biblia nu vorbește decât despre o mântuire tridimensională, trecut, prezent, viitor. Noi am fost mântuiți, suntem mântuiți și vom fi mântuiți. Este vorba despre îndreptățirea din trecut, care are ca rezultat sfințirea și care promite glorificarea. Mântuirea nu este văzută biblic decât în acești trei termeni, toți reuniți într-unul singur. În trecut, suntem mântuiți de pedeapsa păcatului; în prezent, suntem mântuiți de puterea păcatului; în viitor, vom fi mântuiți de prezența păcatului. Și astfel, trebuie să vedeți mântuirea în aceste trei dimensiuni.

Acum, dimensiunea la care Pavel face referire în mod specific aici este dimensiunea viitoare. Coiful mântuirii nu este ceva care se referă la trecut. Nu este ceva care are de-a face nici măcar cu prezentul, într-un anumit sens. Este ceva care are de-a face cu viitorul, și aceasta este ceea ce se încearcă. Poți fi sigur de mântuirea ta în viitor, și aceasta trebuie să devină o protecție împotriva căii largi pe care o trasează Satan.

Și v-am spus data trecută că cel rău are o sabie mare și lată, o rhomphaia este cuvântul grecesc, și această sabie are două tăișuri. O muchie este descurajarea, iar cealaltă muchie este îndoiala, iar Satan vrea să vă lovească cu descurajare și îndoială. Însă protecția pe care o aveți este coiful mântuirii. Când ești descurajat, adu-ți aminte că va veni o zi mare și glorioasă. Când ești descurajat, adu-ți aminte că vine sărbătoarea victoriei. Când ești descurajat și ai obosit în binele făcut, adu-ți aminte că vei secera dacă nu vei cădea de oboseală. Adu-ți aminte că într-o zi vei primi o răsplată. Că va fi o zi de încoronare. Într-o zi, Isus va sta în fața ta și îți va spune: „Bine, rob bun și credincios”. Și țineți minte că acea zi se apropie. Iar când Satan vrea să te lovească cu descurajare pentru că lupta devine extenuantă, pentru că obosești, pentru că lupta este nesfârșită, adu-ți aminte că vine ziua biruinței. Există o linie de sosire. Există un tur final de stadion al cursei. Timpul se va scurge, iar noi vom sta față în față cu Isus Cristos în acel moment glorios.

Și așa stau lucrurile în ce privește coiful mântuirii, este vorba despre acea încredere în viitor. Așa cum o numește Pavel în 1 Tesaloniceni 5, „și să avem drept coif nădejdea mântuirii”. Însă coiful din viitor ne dă putere să mergem mai departe în prezent. Ne dă puterea de a merge mai departe în prezent chiar și atunci când lucrurile devin dificile. Există o linie de sosire. Există o recompensă glorioasă. Există un sfârșit care se are în vedere. Urmează o zi de încoronare. Va exista acel moment când vom părăsi acest văl de lacrimi și vom intra în prezența lui Isus Cristos, iar firea noastră cade deoparte și nu va mai exista păcat, nu va mai exista luptă, nu va mai exista război și nu va mai exista bătălie. Vom trăi într-un univers nou și glorios. Acea vreme se apropie și va fi bucurie deplină pe baza celui mai complet angajament de acum. Așadar, atunci când Satan vrea să te lovească cu descurajare în luptă, tu trebuie să realizezi că va veni o zi a victoriei și nu trebuie să te retragi. După ce ai făcut totul, rămâi în picioare.

Săptămâna trecută am încercat să vă împărtășesc că, dacă nu ar exista un element viitor în mântuire, celelalte două părți ar fi lipsite de sens. Dacă am fost mântuit și sunt mântuit, dar nu există și un aspect viitor, de ce să continui să fac asta? De ce ar trebui să lupt atât de mult dacă nu există și viitorul? Dacă nu există nicio speranță a unei plenitudini și a unui element final al mântuirii, de ce tot acest efort? Dați-mi voie să vă ilustrez acest lucru în 1 Corinteni 15:32. Și reiese foarte bine din experiența lui Pavel. Pavel spune în acest verset, 1 Corinteni 15:32: „Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu înviază morții, atunci ‘să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri’”. Ascultați, prieteni, dacă nu există viitor în asta, lăsați-o baltă. Dacă trebuie să mă duc în Efes și dacă situația devine atât de rea acolo, iar persecuția este atât de severă încât trebuie să mă lupt cu fiarele, la ce-mi va folosi dacă nu va fi înviere? Ce fel de mântuire este aceea care nu duce nicăieri? Credeți că îmi voi risca viața pentru niște fiare? Credeți că voi înfrunta o grămadă de păgâni ostili cu Evanghelia lui Cristos dacă nu există înviere, dacă nu ar fi un aspect viitor al mântuirii? Aș renunța chiar acum, aș arunca prosopul, aș arunca mănușile de box, aș pleca și aș spune că s-a terminat. Aceasta este ideea. Încercând să ne întrebăm ce fel de mântuire ar fi aceea care nu ar avea un viitor? Nu ar avea absolut nicio putere de a mă determina să mă implic astăzi în luptă.

Uitați-vă la 2 Corinteni, capitolul 4:6: „Dumnezeu, care a zis să lumineze lumina în întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos.” Acum, acest verset se referă la faptul că Dumnezeu ne-a făcut pe noi luminile lumii. Dumnezeu L-a pus pe Cristos în inimile noastre pentru a-L reflecta în lume. De aceea, versetul 7 spune: „Purtăm această comoară”. Care este comoara? Este lumina lui Dumnezeu, lumina lui Cristos în viețile noastre. O avem în aceste vase de lut, în aceste trupuri. Iar această putere este de la Dumnezeu, nu de la noi. Avem această putere divină prin locuirea lui Cristos în noi. Și care este rezultatul? Rezultatul constă în faptul că Îl ducem pe Cristos în lume. Avem atât puterea, cât și lumina. Mergem înainte. Și care sunt rezultatele? Versetul 8. „Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus”.

Uitați-vă la versetul 11: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus”. Acum, observați următorul lucru. El spune: „Iată cum trebuie să slujim pentru Cristos”. O carieră grozavă în care să intri, nu-i așa? Oriunde mergem, necazuri, persecuții, suntem trântiți jos, purtăm în trupul nostru omorârea Domnului, suntem mereu la limita morții, și cineva vrea mereu să ne ia viața. Așa trăim noi. Zi de zi, zi de zi, înfruntând o lume împotrivitoare fără Dumnezeu. Poate spui: „Măi, măi, da de ce te deranjezi, Pavel? De ce te duci încoace și încolo?” Versetul 14 vă spune de ce se deranjează. „Și ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia și pe noi împreună cu Isus”. Acum, ascultați, lucrul care l-a susținut pe Pavel la nivelul angajamentului pe care îl avea era că într-o zi va fi înviat în glorie împreună cu Cristos, vedeți. Așa că dimensiunea viitoare a mântuirii devine o forță puternică în trăirea vieții de acum. Și, știți, într-o zi voi sta față în față cu Isus Cristos. Voi sta față în față cu o înregistrare a ceea ce am făcut pentru a-L sluji. Și Îl iubesc suficient de mult și am suficientă dorință de a cunoaște plinătatea vieții veșnice și tot ceea ce poate oferi ea, ca să vreau să dau tot ce pot atâta timp cât Dumnezeu îmi dă suflare în această viață scurtă presărată de lacrimi, în această viață scurtă care nu este decât un abur care se arată puțintel și apoi piere. Vreau să maximizez acești puțini ani, astfel încât să pot experimenta plinătatea glorificării în veșnicie cu Cristos pentru totdeauna. Iar motivul pentru care nu vreau să obosesc în a face binele este că știu că voi culege o răsplată glorioasă dacă aici nu voi cădea de oboseală. Asta are în vedere coiful mântuirii. Așa că atunci când Satan vine împotriva mea și vrea să mă descurajeze și îmi spune: „De ce nu te lași de predicat pentru o vreme și nu te odihnești? Ia-ți o pauză. Oh, nu mai studia atât de mult. Știi, pentru predică gândește-te la lucruri mai puține, spune-le povești amuzante. Ei nu-și vor da seama niciodată de diferență. Doar să te simți bine”. Uneori sunt tulburat de lucrurile la care chiar lucrez din greu, iar Satan spune: „Oh, este foarte descurajant în slujire. Oamenii nu te apreciază. Știi, biserica nu este așa cum ai vrea tu să fie, sau nu face lucrurile pe care ai vrea tu să le facă. Știi, pur și simplu renunță la ea”. Trebuie să rezistați pentru că, știți, ziua încoronării se apropie. Știți că vine ziua în care veți da socoteală. Va veni ziua în care vei fi ca Isus Cristos și trebuie să maximizezi tot ceea ce se poate pentru această certitudine. Asta este ceea ce l-a determinat pe Pavel să meargă mai departe. Asta este ceea ce ar trebui să ne miște și pe noi. El a spus: „M-am luptat lupta cea bună. Am isprăvit alergarea. Am păzit credința”.

De ce, Pavel? Pentru că de acum încolo mi s-a pregătit o cunună a neprihănirii, pe care, mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept, și nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. O fac pentru că știu ce va urma. Și astfel, atunci când Satan vine cu sabia descurajării și cu tăișul descurajării împotriva vieții noastre, noi ne ținem tari și suntem protejați de încrederea că mântuirea promisă de Dumnezeu se va împlini.

Mai este un al doilea lucru. Și anume că Satan are o altă muchie pe sabia sa. Nu este descurajarea. Este îndoiala. Și probabil că îndoiala este cea mai mare descurajare. Știi că Satan vrea să te îndoiești de mântuirea ta. Ei bine, el este foarte bun la asta. Majoritatea oamenilor suferă de asta la un moment dat în viața lor creștină, la început. Acum, vei crește în Domnul și vei ajunge în locul în care poate că nu te vei mai îndoi, deși, niciunul dintre noi nu este total invulnerabil la ispitele lui Satan pe această linie. Dar Satan vrea să vină imediat după ce ai făcut ceva păcătos și să spună: „Nu ești creștin. Nu poți fi un creștin. De ce te-ar mântui vreodată Domnul? Nu ești suficient de bun. Nu meriți să fii mântuit. De unde știi că ai vorbit serios atunci când ai făcut-o? Mai bine ai încerca din nou, să vezi dacă merge mai bine”. Satan chiar se ia de oameni în acest domeniu. Și știți, sunt oameni care merg la anumite biserici care susțin că îți poți pierde mântuirea. Ei trăiesc în mod constant așa - oamenii întreabă: „Aveți siguranța mântuirii?” De fapt, asta spune Biblia aici. Singurul lucru pe care eu nu îl cred este nesiguranța veșnică. Dar sunt unii oameni care trăiesc aşa tot timpul. Ei trăiesc pur și simplu într-o stare constantă de nesiguranță. Iar unora li se spune: „Nu vei ști niciodată dacă ai reușit până când nu te vei confrunta cu Domnul.” Oh, vă puteți imagina cum e să trăiești în acest fel? Toată viața ta, oh, oare voi reuși? Oh, se apropie! Oare voi reuși?” Ce existență oribilă. Asta este orice altceva decât acel „V-am scris aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Ar trebui ca Noul Testament să spună de fapt: „V-am scris aceste lucruri pentru ca” să fiți nefericiți. Nu ai putea fi niciodată fericit știind că totul este ca un joc de ghicit. Apoi, există alți oameni care cred că de fiecare dată când păcătuiești, îți pierzi mântuirea. Nu îl voi uita niciodată pe tipul de la televizor, canalul 40, căruia i se puneau întrebări. Și cineva a sunat și a întrebat: „Dacă săvârșești un păcat și ești creștin și uiți să îl mărturisești înainte de răpire, ai săvârșit păcatul, vine răpirea, și nu ai avut timp să-l mărturisești, ce se întâmplă?” El a spus: „Te duci în iad.” Acum, vă puteți imagina cum e să trăiești sub o asemenea teamă?. Satan vrea ca noi să ne temem că nu avem mântuirea. El vrea să ne îndoim de mântuire. Știți de ce? Pentru că el vrea să ne îndoim de promisiunea lui Dumnezeu. Vrea ca noi să credem că Dumnezeu nu-Și ține cuvântul. El vrea să credem că mântuirea nu este veșnică. Că Dumnezeu nu ne poate păstra. Vrea ca noi să negăm puterea lui Dumnezeu, să negăm resursele lui Dumnezeu, să negăm faptul că Dumnezeu ne poate ține, să negăm faptul că Dumnezeu spune adevărul. Și toate aceste lucruri sunt pur și simplu negări ale acestei realități. Astfel că Satan vine împotriva noastră, făcându-ne să ne îndoim. Cum reacționăm la asta? Coiful mântuirii presupune că dacă ai o mântuire trecută, frate, soră, dacă ai o mântuire trecută, ai și una viitoare, nu-i așa? Pentru că nu există un alt fel de mântuire prezentată în Biblie, vedeți. Nu există un alt fel. Există doar plinătatea a ceea ce implică justificarea, sfințirea și glorificarea. Pe aceia pe care i-a chemat mai dinainte, i-a și socotit neprihăniți. Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit. Nu e nimeni lăsat pe dinafară.

Acum, îngăduiți-mi să vă arăt acest lucru, întorcându-ne înapoi în Biblie până la Ioan, capitolul 6. Vreau doar să subliniez acest aspect, iar apoi vă las să plecați. Și vom ajunge la sabia credinciosului data viitoare. Dar în Ioan, capitolul 6, un pasaj foarte, foarte important, în versetul 37. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Acum, ceea ce spune Domnul este că, dacă vii la El, nu te va izgoni nicidecum. Și nicidecum înseamnă în niciun caz. Nu există nicio circumstanță în univers în care Cristos să izgonească pe cineva care a venit la El. Iată ce spune El. Dacă veniți la El, în niciun caz, în nicio circumstanță, cu nicio condiție, în niciun fel, nu vă va izgoni. De ce? Pentru că singurii care vin sunt cei pe care Tatăl îi dă Lui, vedeți. Și dacă Dumnezeu te dă lui Cristos, atunci ai decretul lui Dumnezeu de mântuire veșnică, totodată ai răspunsul lui Cristos de mântuire veșnică și nu ai cum să pierzi. Tatăl atunci, doar ca să vă dau o ilustrație a ceea ce spune: Tatăl este ca și cum ar răsplăti pe Fiul. Fiul a făcut bine că a mers la cruce și a realizat răscumpărarea. Așa că Tatăl îi dă daruri, iar darurile sunt foarte frumoase. Ele sunt sufletele oamenilor. Tu și eu, care îl cunoaștem pe Cristos, suntem daruri de la Tatăl pentru Fiul, suntem semne ale iubirii Tatălui. Iar Tatăl îl iubește atât de mult pe Fiul, încât îi dăruiește astfel de daruri. Și, invers, Fiul îl iubește atât de mult pe Tatăl, încât deține titlul de proprietate asupra unor astfel de daruri prețioase. Toate darurile Tatălui vor veni, iar când vor veni, sub nicio formă nu le voi refuza. De ce? Nu este din cauza ta. Nu este deloc din cauza ta. Nici măcar nu sunteți subiectul principal aici. Ci totul este pentru că Fiul Îl iubește prea mult pe Tatăl pentru a pierde vreodată pe cineva care a fost un dar de dragoste de la Tatăl pentru Fiul. Înțelegeți? Totul este înfășurat în Trinitate, prieteni.

Acum, observați următorul verset, 38: „Căci M-am coborât din cer, să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”. Acesta a fost planul Tatălui tot timpul, spunea El. Întregul plan al Tatălui a fost să răscumpere niște oameni, să-i dea Fiului iar Fiul să-i păstreze. Acesta este întregul plan. Și aceasta este „voia Celui ce M-a trimis”. Care este voia Lui? „Ca din toți cei pe care Mi i-a dat, să nu pierd niciunul, ci să-l înviez în ziua de apoi”. Câți pierde Isus? Niciunul. Nici unul. Niciunul. Nu există nicio pierdere între decretul Tatălui, darul făcut Fiului și învierea din ziua de apoi. Astfel că putem vedea aici justificarea, sfințirea, glorificarea; aspectul trecut, prezent, și viitor, fără nicio pierdere. Și Biblia ne învață că Dumnezeu are un sfat care nu poate fi schimbat, o chemare care nu poate fi revocată, o moștenire care nu poate fi pângărită, o temelie care nu poate fi sfărâmată, o pecete care nu poate fi zdruncinată, o viață care nu poate pieri.

Acum întoarceți puțin la Ioan 10, cu versetul 27. Aici, sunt șapte fire în frânghia care ne leagă veșnic de Cristos. Șapte mari motive pentru care mântuirea se păstrează. Șapte mari adevăruri. Mai întâi, versetul 27: „Oile Mele”, oile Mele. Opriți-vă aici. A cui oaie ești tu? Ești oaia lui Cristos. Acum, ascultă, dacă ești oaia lui Cristos, este de datoria Lui, ca păstor, să aibă grijă de tine și să te protejeze. Dacă te pierde, asta este, de fapt, o insultă la adresa propriei Sale capacități de păstor. Înțelegi asta? Dacă ești oaia Lui, iar păstorul trebuie să aibă grijă de oi, atunci faptul că cineva se pierde se reflectă asupra caracterului și calității Păstorului. Există un al doilea fir care ne leagă de Cristos. „Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine”.

Ascultați, oile Lui Îl urmează pe Cristos, fără excepții. Și nu vor asculta de străini. Îl vor asculta doar pe El. Așadar, creștinii adevărați sunt păstrați prin puterea marelui Păstor, acesta este firul numărul unu. În al doilea rând, ei îl vor urma. Asta spune: „Merg după El”. S-ar putea să se poticnească în păcat, dar vor fi acolo. În al treilea rând, „Eu le dau”, versetul 28, „viața veșnică”. Acum, viața veșnică cât timp durează? Pentru totdeauna. Este viața veșnică. A vorbi despre ea ca și cum s-ar termina este o contradicție în termeni. Viața veșnică este veșnică. Așadar, este o legătură între noi şi caracterul Păstorului. Este o legătură între noi şi felul în care oile îl urmează. Suntem legați de însăși definiția darului vieții veșnice. Ea este pentru totdeauna. Mai mult, este un dar. „Eu le dau viața veșnică”. Nu ați făcut nimic pentru a o câștiga. Nu puteți face nimic pentru a o păstra. Este un dar. În al cincilea rând, un alt fir care ne leagă de Cristos este că El spune: „În veac nu vor pieri”. Dacă vreun creștin a pierit vreodată, înseamnă că Cristos nu a spus adevărul. Dacă Cristos nu a spus adevărul, aruncați Biblia și uitați de creștinism, totul este greșit. Mai mult, spune: „Nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”. Nu există putere în univers mai puternică decât Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu vrea să ne țină, așa va fi. Nimeni nu ne poate lua din mâna Tatălui. Și, mai departe, adaugă, versetul 29: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”.

Observați că în versetul 28, el spune „mâna Mea”, iar în versetul 29, „mâna Tatălui Meu”. O dublă protecție. Acum, ceea ce încerc să vă arăt în aceste două pasaje din Ioan este că Isus Însuși, prin propriile cuvinte, confirmă faptul că o mântuire trecută include una viitoare și în cazul meu. Că viața veșnică este doar atât. Cei ce sunt ai Lui nu pier niciodată. Ei nu eșuează niciodată. El nu pierde niciodată pe niciunul dintre ei. Acesta este modul în care Isus a vorbit despre ea. Nu e de mirare că, atunci când ajungi la Romani 8 cu versetul 38, apostolul Pavel spune: „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru”. Pavel spune că nu există nimic în univers, nici acum, nici în viitor, care ar putea vreodată să despartă un credincios de Cristos.

În Filipeni, capitolul 1, versetul 6, se spune: „Sunt încredințat, că Acela care a început această bună lucrare” - aceasta este partea trecută a mântuirii. El a început-o şi „o va isprăvi” - acesta este prezentul – „până în ziua lui Isus Cristos”. Acesta este viitorul. Toate cele trei elemente ale mântuirii unite în același verset.

Acum aș vrea să încheiem studiul nostru din această dimineață prin a vă provoca să vă uitați la cartea Iuda, penultima carte din Noul Testament. Și vreau să împărtășesc cu voi doar două versete de aici care sunt versete extrem de puternice. Dați-mi voie să vă prezint asta doar ca o privire generală asupra cărții Iuda. Cartea Iuda a fost scrisă pentru a trata apostazia sau abaterea de la credință. Ea se ocupă în primul rând de caracterul josnic al profeților falși și al învățătorilor falși. Vorbește, în versetul 4, despre faptul că „s-au strecurat printre voi unii oameni, scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, cari schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru”. În versetul 8 vorbește despre cei care visează lucruri murdare. Vorbește despre profeții care profețesc mânați de lăcomie în versetul 11, „Batjocoritori” - sunt numiți batjocoritori în versetul 10, „Sunt niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați; niște valuri înfuriate ale mării, cari își spumegă rușinile lor, niște stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie”. Sunt cârtitori, nemulțumitori și pur și simplu niște ființe josnice, senzuale, neevlavioase, mânate de pofte. Aceștia sunt oamenii apostați, iar aici este micul grup de creștini, ca să zic așa, în mijlocul unei epoci apostate, nu foarte diferit de noi astăzi. De fapt, chiar acum lucrez la o carte despre „Cum să supraviețuim în zilele apostaziei”. Și se bazează pe cartea Iuda. Dar conceptul de aici se referă la faptul că, până și în mijlocul învățăturii stricate, rele, false, chiar și în mijlocul corupției bisericii, a putrezirii temeliilor, ca să zic așa, există un mic grup de credincioși care s-ar putea să își spună: „Știi, suntem pasibili să fim măturați într-un astfel de context. Ce se va întâmpla cu noi?” Ei văd că totul se duce pe apa sâmbetei, ca în societatea noastră, liberalismul, neo-ortodoxia și toate gunoaiele care apar în numele creștinismului par să ne ducă chiar pe apa sâmbetei. Iar noi spunem: „Ei bine, dar cu noi cum rămâne? Vom cădea pe marginea drumului într-o astfel de situație?” Astfel că, la începutul lui Iuda, versetul 1, la sfârșitul lui Iuda, versetele 24 și 25, Iuda reiterează faptul că nu trebuie să ne temem. Nu contează cât de rele sunt zilele, nu contează cât de josnică este lumea din jurul nostru, noi suntem bine. Iuda, slujitorul lui Isus Cristos și fratele lui Iacov, „către cei chemați, cari sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl, și păstrați pentru Isus Cristos”. Ar fi mai bine să traducem: „Păstrați lui Isus Cristos”, în cazul dativ. El spune: „În mijlocul întregii putreziciuni din jurul vostru, voi veți fi puși deoparte de Dumnezeu, Tatăl, și păstrați pentru Isus Cristos”. Tēreō este verbul grecesc. Înseamnă a veghea, a păzi, a păstra și a conserva. A fost folosit chiar și în afara Bibliei pentru a vorbi despre ceva care este garantat. Când ai fost mântuit, ți s-a dat o garanție în ce privește paza. Biblia vorbește despre faptul că ni s-a dat arvuna Duhului. Iar arvuna înseamnă inel de logodnă, avans, garanție.

Când ai fost mântuit, Dumnezeu ți-a dat Duhul Sfânt ca o garanție că într-o zi vei fi glorificat în prezența lui Dumnezeu, chiar și în cele mai grele momente. Știți, Isus s-a rugat: „Tată, Te rog să-i păzești pe aceia pe care Ți i-am dat, Te rog să-i păzești de cel rău”, Ioan 17:11 și 15, iar rugăciunea lui Isus va fi ascultată. Tatăl îl va păzi pe credincios. Și asta este ceea ce spune El aici. Voi nu sunteți doar sfințiți. Sunteți păziți de Isus Cristos. Acesta este coiful mântuirii. Nu trebuie să asculți de îndoielile Lui Satan: „Oh, mai bine te-ai asigura mai întâi că ești cu adevărat creștin”. Dacă ești șubred pe acest teren, nu poți avea nicio încredere. Dacă nu ai nicio încredere, în primul rând, s-ar putea să nu fii deloc creștin. Dar, în al doilea rând, s-ar putea să fii un creștin care este bătut crunt de Satan și ar fi bine să îți pui din nou coiful mântuirii.

Uitați-vă la versetul 24 din Iuda. Și aici este același lucru, din nou, doar că mai pe larg. „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere”. Nu-i așa că e minunat? Cuvântul „poate” semnifică dinamită, putere. El este suficient de puternic pentru a vă opri să cădeți. Vedeţi, nu este vorba doar de faptul că Isus Cristos nu vrea ca tu să cazi, ci de faptul că El este capabil să împiedice acest lucru. El este capabil să împiedice acest lucru. Și este în stare să vă prezinte amōmos, fără pată, fără cusur, fără vină, fără defect. Și, apropo, amōmos este folosit în 1 Petru 1:18 și 19, pentru a se referi la Cristos. El este în stare să vă ferească să nu vă împiedicați, să vă ferească de căderi și să vă prezinte la fel de curați cum este El, într-o zi, în prezența lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este puterea de păstrare a lui Cristos. O siguranță extraordinară. Extraordinară. Iar cuvântul de aici, care vorbește despre a te păzi, nu este tēreō, același cuvânt cu cel anterior, a veghea, a păzi, a păstra. Ci este phulassō, care înseamnă a pune în siguranță în mijlocul unui atac. Așadar, indiferent de ceea ce aruncă împotriva ta toate oștile iadului, Cristos este suficient de puternic pentru a te păzi să nu cazi și pentru a te prezenta amōmos, la fel de imaculat ca Isus Cristos în prezența lui Dumnezeu. Nu e de mirare că psalmistul a spus fiind sigur, cu încredere: „Da, bunătatea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele”. El știa acest lucru. „Și,(în cele din urmă), voi locui” - unde? – „În casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele”.

Vedeți, el știa că mântuirea pe care v-a dat-o Dumnezeu era o mântuire trecută, prezentă și viitoare. „Da”, a spus el, „bunătatea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele”. În 1 Tesaloniceni, capitolul 5, versetul 23, Pavel spune: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Și îmi place asta: „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. Ce lucru extraordinar. Pavel spune: „Aceasta este marea binecuvântare, de a fi păstrați fără vină și Cel ce v-a chemat este credincios, și va face lucrul acesta”. Nu, nu acceptăm loviturile prin care Satan seamănă îndoială în viața noastră. Armura noastră este încrederea că mântuirea este viitoare, dar și prezentă și trecută. Iar Cristos ne ține cu putere în mâna Sa.

În Evrei 6:16-19, Biblia spune că există două lucruri, două lucruri imuabile, două lucruri care nu se schimbă. Promisiunea lui Cristos și jurământul lui Cristos, care ancorează sufletul credinciosului pentru totdeauna. Evrei 6:16-19 și, astfel, această încredere este cea care ne face să ne apărăm de loviturile Lui Satan. Preaiubiților, când vine cu descurajarea, când vine cu îndoiala, fiți siguri că vine o zi de glorie. Vine o zi a biruinței. Luptă-te lupta cea bună, ai încredere în mântuirea pe care ți-a dat-o Dumnezeu și să știi că vei fi acolo pentru acea zi de biruință. Iar în imnul extraordinar, care vorbește despre singura temelie a bisericii, scriitorul spune: „în mijlocul trudei, al necazurilor și în tumultul războaielor ei, biserica așteaptă desăvârșirea păcii pentru totdeauna, până când cu perspectiva glorioasă, ochii ei plini de nerăbdare sunt binecuvântați și marea biserică victorioasă devine biserica în odihnă”. Într-o zi va veni o odihnă. Dar nu acum. Noi suntem în luptă. Trebuie să luptăm în bătălie. Odihna vine mai târziu, când victoria va fi a noastră. Un alt imn, și, îl știți bine, spune: „Ridicați-vă, ridicați-vă pentru Isus. Lupta nu va fi lungă. Astăzi, e zgomotul bătăliei, dar mâine, cântecul învingătorului, pentru cel ce a biruit, coroana vieții va fi, el cu regele gloriei veșnic va domni”. Și închei cu cuvintele lui John Bunyan: „Niciun spiriduș, niciun diavol necurat nu-i poate zăpăci duhul. El știe că la sfârșit va moșteni viața. Atunci fanteziile zboară. El nu se va teme de ce spun oamenii. Se va strădui zi și noapte să fie un soldat”. Dragul John Bunyan a fost aruncat în închisoarea din Bedford și acolo a hotărât că va lupta și nu va obosi niciodată. Nu va simți loviturile descurajării și ale îndoielii. Și în acea perioadă petrecută în închisoare, el a privit spre ziua în care va fi cu Isus Cristos. În cele mai rele circumstanțe, a produs cel mai mare lucru pe care l-a făcut vreodată în viața lui, „Călătoria creștinului”. Nu renunța! Nu-l lăsa pe Satan să te victimizeze cu descurajare și îndoială, pentru că vei învinge în cele din urmă. Ține-ți coiful pe cap acum.

Să ne rugăm. Tată, îți mulțumim pentru timpul nostru din această dimineață. Vorbește te rugăm tuturor inimilor noastre. În timp ce capetele voastre sunt plecate pentru o clipă, în dreapta mea, în față, se află camera noastră de rugăciune. Și în timp ce voi doar meditați, poate că Dumnezeu vă cheamă la un angajament de vreun fel. Poate că nu îl cunoașteți pe Cristos, poate că îl cunoașteți, dar nu trăiți pentru El. Poate că sunteți în căutarea unei biserici. Poate că aveți întrebări care au nevoie de răspunsuri. În loc să plecați după ce ne vom ruga în doar câteva secunde, veniți în față, la dreapta mea, prin ușile duble din lemn și dați-i voie unui consilier să se roage cu voi. Există material gratuit, este cineva cu care să vorbiți, cu care să vă rugați. Viața ta poate fi schimbată astăzi. Te așteptăm aici în față și te încurajăm să vii.

Tată, ne rugăm să-i atragi pe cei pe care i-ai chemat în această dimineață și, Doamne, adu-i în această seară pe cei care au nevoie să audă cuvântul Tău pe tema divorțului de asemenea. Îți mulțumim pentru această zi minunată. O, Doamne, ajută-ne să luptăm cu credință în această bătălie, pentru ca biruința, gloria și onoarea să fie ale Tale, în Numele lui Isus. Amin. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

SFÂRȘIT