În studiul Cuvântului lui Dumnezeu, care este în această dimineață o mare oportunitate pentru noi şi un privilegiu, suntem conduși prin capitolul 9 din Matei.

Matei capitolul 9. Vă mărturisesc că este o bucurie în fiecare săptămână când pun deoparte timp și mă implic în studiul acestei Evanghelii extraordinare. Aștept asta cu nerăbdare. Îmi place. Îmi hrănește sufletul și inima, și apoi privilegiul se dublează pentru că este o mare bucurie să vin înaintea voastră și să vă împărtășesc conținutul său. Dar trebuie să recunosc, dacă nu ar veni nimeni și nu ar fi niciun mesaj de predicat, studiul în sine merită tot efortul datorită bogățiilor pe care le transmite despre persoana Domnului Isus Cristos.

Haideţi să ne uităm la Matei 9, și, în dimineața asta, vrem să examinăm versetele de la 27 până la prima parte a versetului 33.

Matei 9:27 până la 33. Am intitulat această secțiune „Minuni care dau vedere şi glas”.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a dat stăpânire peste pământ. Adam era împăratul pământului. Avea dreptul să domnească, să numească animalele, să domine ordinea creată. Era împărat, și împărăția lui era incredibil de minunată și era o creație uimitoare a minții infinite și incomparabile a lui Dumnezeu: o împărăție de lumină, o împărăție de slavă, o împărăție de minune și frumusețe. Dar omul a păcătuit și și-a pierdut coroana. Și-a pierdut domnia. Împărăția de lumină a fost înlocuită de împărăția întunericului pe acest pământ. Domnia omului a fost uzurpată de Satan, și datorită acestei uzurpări, și datorită împărăției întunericului, aveau să fie lacrimi, durere, necaz, trudă, apăsare, boală, rană, suferință, putreziciune, ceartă, luptă, război, haos, crimă, minciună, și în cele din urmă, moartea. Și așa a fost pentru om în lumea sa, în viața sa. Dar aproape la fel de instantaneu cum a căzut omul, Dumnezeu a promis că într-o zi va restaura împărăția. Într-o zi, omul va fi iarăși împăratul pământului. Într-o zi, domnia va fi luată de la Satan. Într-o zi, împărăția întunericului se va încheia și împărăția luminii și a slavei se va întoarce; într-o zi și pentru totdeauna.

De fapt, în Geneza, capitolul 3, imediat ce omul a căzut, Dumnezeu a venit cu promisiunea că va veni Unul care va fi numit Sămânța femeii; și acel Unul va zdrobi capul șarpelui. Astfel, din acel moment, Vechiul Testament a fost plin de promisiuni că Dumnezeu va trimite un Izbăvitor, că Dumnezeu va trimite un Împărat, și acel Împărat va restaura împărăția, va institui iarăși domnia lui Dumnezeu, va șterge boala și moartea și durerea și suferința și mâhnirea și războiul și lupta. Iar profeții au repetat din nou și din nou faptul că El va veni: Fiul cel uns, Împăratul împăraților, învingătorul lui Satan, biruitorul morții, nimicitorul păcatului, vindecătorul. Evreii Îl cunosc drept Mesia, Unsul, Profetul, Preotul și Împăratul care îi întrece pe toți ceilalți. „Într-o zi” spune Vechiul Testament „El va veni. Într-o zi Își va așeza scaunul de domnie. Într-o zi va fi așa cum a intenționat Dumnezeu să fie în lume”.

Scopul lui Matei când scrie este să ne spună faptul că Isus este acel Mesia, că acea zi a venit, că Cristos este Împăratul promis, că El este Cel care poate îndrepta lucrurile greșite, care poate inversa blestemul, care poate așeza Împărăția, care-l poate nimici pe vrăjmaș. El este Acela. Și ca să ne convingă că Cristos are puterea să facă asta, în capitolele 8 și 9 Matei Îi prezintă puterea, și nu o face într-o manieră aleatorie. Cred că Îi prezintă puterea miraculoasă în măsura în care este asociată cu profeția din Vechiul Testament. Au fost multe minuni pe care le-a făcut Isus – Matei selectează nouă dintre ele în capitolele 8 și 9, trei seturi de câte trei, și în aceste minuni, văd împlinită profeția din Vechiul Testament. Și Matei spune: „Acesta este Mesia. El a împlinit profeția. Profeția spune că El va face toate acestea în Împărăție, și El vă oferă o avanpremieră a acestui lucru”. Împărăția va dovedi puterea Lui asupra bolii, puterea Lui asupra morții, puterea Lui asupra naturii, puterea Lui asupra pământului, și la prima Lui venire, a oferit o previzualizare a tuturor acestora. Amintiți-vă că dintre cele nouă minuni, primele trei se ocupă de boală, următoarele trei se ocupă de tulburări, iar ultimele trei se concentrează în principal pe moarte. Există unele suprapuneri, dar aceasta este, în linii mari, structura generală.

Acum, haideți să ne gândim împreună. Vă amintiți că atunci când am început capitolul 8, primele trei minuni aveau de-a face cu vindecarea bolii. Aș dori ca, pentru voi, să așez asta în context. Profetul Isaia a spus în capitolul 33, versetele de la 22 la 24 – nu e nevoie să deschideți, doar să ascultați timp în care parcurg aceste profeții foarte rapid. Profetul a spus, când vorbea despre Împărăția care urmează să vină „Domnul este Împăratul nostru, ne va mântui… și locuitorii nu vor spune „Sunt bolnav”. Cu alte cuvinte, va fi adevărat cu privire la Împărăția lui Cristos că acolo nu va mai fi boală. În Isaia 57:19 profetul spune iarăși că în Împărăție va fi „pace celui de departe și celui de aproape” zice Domnul „și îi voi vindeca”. Așadar, evreii au anticipat faptul că Mesia va aduce un final al bolii în Împărăția Sa slăvită. Așa cum nu a fost nicio boală înainte de cădere, nu va fi nicio boală după restaurare. Acum, dacă Isus Cristos este Cel care are puterea să facă asta, El trebuie să demonstreze că are o asemenea putere, și de aceea Matei ne arată că El a avut o astfel de putere asupra bolii.

În al doilea rând, următoarele trei minuni pe care le-am văzut în capitolul 9 au de-a face cu puterea Lui asupra tulburării. Acum, se referă la tulburare în lumea fizică, tulburare în lumea spirituală în legătură cu demonii, și tulburare în lumea morală cu legătură la păcat. Dacă citiți în prorocul Isaia, în special capitolul 35, veți citi, de exemplu, relația pe care o are cu lumea fizică, că atunci când va veni Împărăția, Mesia va schimba pământul. Deșertul va înflori ca un ce? Ca un trandafir. Și râuri, și pâraie vor apărea în deșert. Topografia se va schimba. Geografia se va schimba pe măsură ce El Se va ocupa de elementele fizice și ale naturii. Dacă Mesia va face așa ceva, El trebuie să demonstreze o astfel de putere. De aceea în capitolul 8, Matei arată către minunea lui Isus de a potoli vântul și valurile ca o dovadă a puterii Sale asupra lumii fizice.

De asemenea, în domeniul tulburării din lumea spirituală, Mesia va veni ca să-i înfrângă pe Satan și demonii săi. Daniel 9, Daniel 10 și Daniel 11 vorbesc despre acest conflict și despre interacțiunea dintre îngerii sfinți și demonii căzuți, și vorbesc despre cum, la final, Dumnezeu și îngerii Săi vor fi biruitor. Și dacă Isus este Cel în stare să facă asta la final, El trebuie să demonstreze o astfel de putere. Așadar, Matei alege minunea în care Isus a scos cel mai mare număr de demoni, o legiune de demoni dintr-un îndrăcit din Gadara ca o demonstrare a puterii Sale, pentru că va face aceasta în Împărăție.

Al treilea domeniu de tulburare a fost tulburarea morală, păcatul, și astfel Domnul este prezentat în capitolul 9, versetele de la 1 la 8 când alungă păcatul. De ce? Pentru că spune în Isaia 33:24 că în Împărăție „vor fi iertați de toată nelegiuirea”. Acum, Mesia trebuie să ierte nelegiuirea, să biruie demonii. El trebuie să Se ocupe de lumea fizică și să vindece bolile. Și dacă Isus afirmă că este Mesia, atunci trebuie să demonstreze; și așadar, Matei alege cu atenție aceste minuni pentru confirmarea Sa.

Al treilea set de minuni – și cel la care ne uităm acum – are de-a face în primul rând cu puterea Sa asupra morții. Aici sunt prezente și alte minuni, dar cea principală este în versetele de la 18 la 26. Ne-am uitat la ea săptămâna trecută. A înviat-o pe fiica lui Iair din morți. Acum, aceasta este exact ceea ce a spus Isaia 65: Mesia va avea putere să prelungească viața. Și Daniel 12:2 spune că El va avea putere să învieze morții. Și dacă Isus este Mesia, atunci El trebuie să demonstreze această putere, și aceasta este exact ceea ce a făcut când a înviat-o pe fiica lui Iair din moarte. El nu doar că are putere asupra oamenilor morți, dar și asupra factorilor morți ale unei ființe umane care este în viață, precum ochii și urechile și limbile; și acest lucru este demonstrat în pasajul nostru de azi. Aș dori să vă citesc două profeții din Vechiul Testament. Prima este în Isaia 29:18; și poate doriți să vă uitați. Isaia 29:18. Vorbește în mod direct mesajului nostru de azi, și vorbește despre Împărăție și despre ziua când Mesia va veni și spune: „În ziua aceea” – ascultați – „surzii vor auzi cuvintele cărții, şi ochii orbilor, izbăviți de negură şi întuneric, vor vedea.” Și apoi în capitolul 35, versetele 5 și 6 din Isaia, când va veni Împărăția: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie”. Așadar, Vechiul Testament vorbește despre faptul că surzii vor auzi și muții vor vorbi și orbii vor vedea și șchiopii vor umbla, faptul că Mesia va da iarăși viață aptitudinilor fizice moarte. Minunea vederii și auzului, și exact aceasta avem în versetele 27 la 33 din Matei 9, o altă afirmație, o altă demonstrație a faptului că Isus este Mesia profețit, pentru că le împlinește în mod explicit.

Acum, aș dori să adaug o notă explicativă. Cu cât studiezi mai mult Noul Testament, cu atât mai evident este că Isus, la prima venire, literalmente a prezentat o serie de previzualizări uluitoare pentru ce va veni în Împărăția Sa. De exemplu, atunci când S-a dus pe muntele schimbării la față, a dat la o parte carnea și Și-a arătat slava. Acolo era, în miniatură, sau într-o viziune restrânsă, ceea ce se va întâmpla la a doua venire. Mai târziu, când în ziua de Cincizecime, au fost umpluți toți cu Duhul și au început să vorbească în alte limbi, s-a spus „Aceasta este ceea ce a fost spus de profetul Ioel”. Cu alte cuvinte, aceasta era o mostră a ceea ce în cele din urmă avea să fie în deplinătatea formei finale a Împărăției Sale slăvite; așadar, viața Sa se compune dintr-o serie de licăriri ale puterii supreme care va fi demonstrată când Își va întemeia domnia Sa veșnică pe pământ și în cerurile noi și pe pământul cel nou. Matei nu numai că selectează aceste minuni în mod aleatoriu. El nu le strecoară înăuntru doar pentru că i-a plăcut povestirea. Ele sunt acolo în mod explicit ca să ne ofere întreaga gamă de împliniri profetice și să afirme faptul că Isus este nimeni altul decât Mesia Cel promis.

Și acum ajungem la minunile cu redarea văzului și glasului. Să ne uităm la versetul 27: „Când a plecat de acolo”. Să ne oprim aici. De unde? Clar, de la casa lui Iair, din cartierul lui Iair, în aceeași zi; acum este seară. O zi plină, în care a înviat un mort, a vindecat o femeie cu scurgere de sânge, poate că a intrat în dialog cu ucenicii lui Ioan botezătorul și cu fariseii. O zi plină, plină. Seara, pleacă de la casa lui Iair. Și, vă amintiți, era o mulțime mare care Îl îmbulzea. De fapt erau două mulțimi. Da, o mulțime care Îl urma, mulțimea care își făcea loc pe străzile înguste ale Capernaumului până la casa lui Iair, mulțimea care era acolo când a fost vindecată femeia cu scurgerea de sânge, mulțimea care căuta minunile Lui, care era fascinată de El. Iar acum mai era o mulțime, și anume mulțimea de bocitori și de muzicanți plătiți, cei care cântau din fluier, femeile bocitoare care erau prezente la serviciul funerar al fetei. Adunarea de înmormântare s-a spart când a fost înviată fata. Și acum are toată această mulțime cu El, și pleacă din acel loc înapoi la casa în care era cazat, și în timp ce se îndreaptă într-acolo, narațiunea se desfășoară. Și doresc să mergem odată cu relatarea cu o schiță foarte simplă, și doresc să vedeți această minune uimitoare, uimitoare pe care Domnul o face.

Întâi de toate, vom vorbi despre vindecarea a doi orbi, și primul lucru pe care vreau să-l evidențiez este condiția celor doi, condiția celor doi oameni, în versetul 27. Spune că atunci când Isus a plecat de la casa lui Iair și din cartierul lui „s-au luat după Isus doi orbi”. Orbirea era o maladie destul de întâlnită, o boală comună în Egipt, în țările arabe și în Israel. De fapt, relatările din Evanghelii includ mai multe vindecări ale orbirii decât oricare alt tip de vindecare. Aceasta poate indica cât de comună era boala. Sărăcia și condițiile insalubre care o însoțeau, soarele strălucitor, căldura puternică, nisipul vânturat, accidentele, războiul, organismele infecțioase. Toate aceste lucruri contribuiau la orbire. Mulți oameni erau orbi de la naștere; și, în mod foarte comun, orbirea lor la naștere era cauzată de o formă de gonoree. Uneori nici măcar nu se știa că mama o are, și totuși, atunci când bebelușul ieșea din uter, acei germeni care s-au adăpostit în pântecele mamei treceau pe conjunctiva ochiului, și astfel, începeau să se multiplice; și în doar trei zile, copilul devenea orb permanent. De aceea, azi, picături antiseptice sunt puse în ochii bebelușilor nou născuți; și din toate punctele de vedere am eliminat această problemă.

Se pare că această chestiune aveau în minte când au întrebat ucenicii în Ioan 9:2, când l-au văzut pe acel sărman care s-a născut orb și au spus „Cine a păcătuit? Acest om sau părinții lui?” Se prea poate să fi fost vorba de teologie în acea întrebare sau se prea poate să fi fost puțină medicină în acea întrebare, sau puțin ce ține de partea fizică. Poate că au întrebat „Este orb datorită păcatului părinților?” pentru că foarte adesea bolile venerice contactate într-o situație păcătoasă erau cauza orbirii unui copil. Așadar, era un lucru comun ca oamenii să se nască orbi. De asemenea erau microorganisme care infectau și virusuri care erau o cauză comună a trahomului, adică a conjunctivitei virale. Medicamentele pe bază de sulf au eliminat această problemă destul de bine în zilele noastre. Dar toate aceste lucruri creau atunci problema orbirii, și se pare că a fost o problemă majoră, iar oamenii orbi se însoțeau unii cu alții. Nu era un lucru ieșit din comun să vezi doi orbi care se țineau unul de altul; și astfel a afirmat Domnul nostru către farisei o dată „când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi într-o groapă”.

Așadar, vedem condiția oamenilor. În al doilea rând, vedem strigătul oamenilor. Acest punct este foarte important. Cei doi oameni L-au urmat. Erau în mulțime și își croiau calea, încercând să rămână împreună cu grupul, așa orbi cum erau, împingând și îmbulzindu-se alături de ceilalți în timp ce părăseau cartierul lui Iair. Și strigă și spun: „Fiul lui David, ai milă de noi!” Acum, ei sunt îndrăzneți. Nu sunt timizi și pesimiști, retrași într-un colț. Își fac cale și strigă. Fără îndoială că au auzit de Isus. Fără îndoială că și ei erau parte a mulțimii de la casa lui Iair și cu siguranță că au fost conștienți de înviere.

Și aș dori doar să mă opresc și să adaug o notă explicativă. Întotdeauna există cei răniți. Întotdeauna sunt cei lipsiți. Întotdeauna sunt cei ce suferă, care nu se potrivesc cu ceilalţi, cei respinși, descurajați, îndurerați, singuri, păcătoși, vinovați – care Îl urmează pe Isus. Niciodată nu îi vei găsi pe oamenii auto-suficienți. Nu îi vei găsi niciodată pe oamenii care cred că au toate resursele. Nu îi vei găsi pe oamenii care de fapt nu au nicio întrebare. Am vorbit cu un om săptămâna aceasta, și i-am spus: „Aș putea să îți vorbesc despre Cristos. Aș putea să-ți spun despre El. Aș putea să-ți spun despre Cristos dacă într-adevăr vrei să știi”. El a răspuns: „Nu vreau să știu. Nu am nicio nevoie de El”. Ce poți să faci într-o astfel de situație? Este să te rogi ca Dumnezeu să-l aducă în starea în care să aibă o nevoie disperată, pentru că numai oamenii disperați sunt cei ce vin.

Acum, acest om și prietenul lui strigau, și cuvântul acesta este foarte interesant. Este un cuvânt care are o gamă largă de posibile interpretări, dar în sine cuvântul înseamnă a țipa sau a striga sau a urla; și în Evanghelii este folosit pentru o persoană nebună care doar strigă și urlă cuvinte de neînţeles. Este folosit pentru un epileptic. Este folosit în Marcu 5 pentru demonizatul din Gadara care era posedat demonic și țipa și striga și urla. Este folosit în Marcu 15 în dreptul Domnului nostru pe cruce; și spune: „A scos un țipăt mare și Și-a dat duhul”. Este folosit în Apocalipsa 12:2 cu privire la femeia care țipa în durerile nașterii. Este un cuvânt care nu se referă neapărat la o vorbire inteligibilă, la o verbalizare inteligentă. Se prea poate să fie un strigăt neinteligibil implicat, în agonie vedem astfel de ilustrații. Este interesant pentru mine că spune că ei nu doar că strigau și țipau și urlau, dar de asemenea intercalau și câteva lucruri inteligibile, precum „Fiul lui David, ai milă de noi!” Dar nu era un lucru calculat, rece, pedant, academic. Ei strigau în agonie și în disperare și în nevoia profundă și urlau, cereau, implorau. Aceasta este disperarea care duce la regenerare.

Acum, în plus față de strigăt și de țipăt, amestecau cuvintele și spuneau așa. Uitați ce spune la versetul 27, o afirmație foarte importantă. Ei spuneau „Fiul lui David. Fiul lui David”. Acum, de ce spuneau ei asta? De ce L-au numit pe Isus din Nazaret Fiul lui David? Cunoșteau genealogia lui Iosif, care era din sămânța lui David? Cunoșteau genealogia Mariei, care de asemenea, conform cu Luca 3, cred, era din linia lui David? Ei bine, nu cred că ei știau asta. Dar ce știau? Termenul Fiul lui David era o denumire iudaică obișnuită pentru Mesia. Acela era titlul iudaic pentru Mesia: Fiul lui David. Matei a știut că acela a fost punctul de recunoaștere al iudeilor. De aceea, în primul capitol și primele versete din Evanghelia după Matei el începe astfel. El scrie „Cartea neamului lui Isus Cristos, Fiul lui David”. Ce este asta? Este o afirmație mesianică. El este Cel promis, și în acest titlu, Fiul lui David, se află tot conceptul de domnie și de regalitate și de stăpânire despre care au vorbit profeții. Vedeți, Vechiul Testament a spus că Mesia, întâi de toate, va fi sămânța femeii. Adică va fi un om, o ființă umană. Mesia va fi Sămânța unei femei, o femeie fecioară, însă fără îndoială că va fi o ființă umană.

Și apoi, Dumnezeu îl va răscumpăra pe om prin om. Dar atunci dintre toți oamenii pe care putea să-i aleagă, a restrâns lucrurile în Geneza 22 și a spus că nu e doar Sămânța femeii, ci Sămânța femeii și Sămânța lui Avraam. A restrâns lucrurile până la Avraam. Din toți cei care au ieșit din Avraam, nu oricare, ci doar Sămânța lui Iuda, și dintre toți cei care au ieșit din coapsele lui Iuda (Geneza 49:10) El spune că va reduce din nou la Sămânța lui David. Așadar, Mesia a venit printr-un om, prin Avraam, prin Iuda, și în cele din urmă, prin David. De aceea în 2 Samuel 7, ai această afirmație foarte importantă în versetul 12 unde promisiunea lui Dumnezeu este făcută lui David: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica… un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, şi-i voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu.” Și aceasta nu a fost împlinit în Solomon. Ci în Cristos, Fiul lui David, și fiecare evreu știa cum să interpreteze 2 Samuel 7. Toți știau că, în cele din urmă, va veni un Fiu al lui David.

În capitolul 1 din Luca, Biblia ne spune în versetul 32 că un înger a spus: „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” În versetul 69: „Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David”. Capitolul 2 versetul 4 spune: „Iosif s-a suit şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa şi din seminția lui David” și Fapte capitolul 2, Îl identifică pe Cristos ca fiind împlinirea promisiunii lui David, iar Pavel afirmă tot așa în epistolele sale; și Ioan face la fel în Apocalipsa. Din nou și din nou, Cristos este numit Fiul lui David.

Uitați-vă împreună cu mine pentru un moment la două versete care cred că sunt cele mai importante. Matei 21:9 și vreau să fie clar în mintea voastră, aici avem intrarea triumfală a lui Isus în cetate. Mulțimile Îl slăveau și lăudau, așterneau ramuri de palmieri la picioarele Lui, și strigau. Versetul 9: „Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!”” Erau acolo și spuneau că Acesta este Mesia. Osana înseamnă Mântuiește acum. Pentru că El venea în Numele Domnului, și era reprezentantul Celui Preaînalt. Era Dumnezeu Însuși. Așadar, chiar acea mulțime, și apropo, erau cumva nestatornici, și totuși Îi acordau lui Isus titluri mesianice, și dintre toate titlurile, niciunul nu a fost mai direct decât titlul de Fiu al lui David. Mergem la capitolul 22 din Matei. Ceea ce vreau să spun este că până și mulțimea nestatornică a știut că Fiul lui David era titlul potrivit pentru Mesia; și nu doar atât, la fel și fariseii care nu au crezut niciodată în Cristos. În Matei 22, fariseii erau adunați. Isus i-a întrebat: „Ce credeți voi despre Cristos (sau Mesia)? Al cui Fiu este?” Și fariseii au răspuns: „Fiul lui David”. Cu alte cuvinte, acum poți să te întorci la Matei 9, atât fariseii, cât și mulțimea nestatornică, toți au știut că Fiul lui David era un titlu prin care era desemnat Însuși Mesia.

Acum, când acești doi orbi au venit, în versetul 27, și au spus: „Fiul lui David”, cred că ei afirmau fără nicio îndoială că ei credeau că El este Mesia Cel așteptat. Acesta este Moștenitorul de drept, Împăratul lui Israel, și poate că și-au amintit corect cum spune în Isaia 35, că El îi va vindeca pe orbi atunci când va veni. Și, apropo, trebuie să vă amintiți că Ioan botezătorul a avut o lucrare de mare anvergură și eficientă, și lucrarea lui a fost să intensifice anticiparea venirii lui Mesia, și în lumina acelei anticipări crescute, oamenii din această vreme trăiau în așteptare; și când Isus a venit și a putut să facă lucrurile pe care le-a făcut, până în punctul de a învia morții, a devenit evident pentru unii, inclusiv pentru aceștia doi, că El este Cel care împlinea așteptările lor, și astfel, I-au dat titlul mesianic.

Poate spui: „Ei bine, așa a făcut mulțimea nestatornică”. Da, și e nevoie să așteptăm puțin să vedem dacă sunt mai autentici decât a fost mulțimea nestatornică. Dar ei de asemenea strigau altceva care ne ajută să înțelegem autenticitatea lor. Ei ziceau „Fiul lui David, ai (ce?) milă de noi!” Împreună cu cunoașterea lor, au avut o atitudine potrivită. Au simțit o nevoie profundă, și cred că au simțit și o nevoie spirituală la fel de profundă cum a fost cea fizică, sau probabil mult mai profundă. Au crezut că Isus era Mesia. Au crezut, din ceea ce au experimentat, că El are puterea să aducă binecuvântările Împărăției. Și totuși, știau că nu merită, și de aceea au cerut milă. Și asta este ceva ce niciodată nu îl vei auzi pe un fariseu să ceară, pentru că ei erau auto-suficienți. Ei au crezut că au făcut tot ce a așteptat Dumnezeu. Ei credeau că meritau tot ceea ce Dumnezeu avea să le dea. Așadar, nu aveau nevoie de milă. Vedeți, mila înseamnă să ți se ofere ceea ce nu meriți și nu poți câștiga sau să nu ți se ofere ceea ce meriți.

Vă amintiți de fariseul din Luca 18 care s-a dus la Templu ca să se roage și a spus: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni. Fac tot ce trebuie să fac. Dau ajutor, și dau și zeciuiala și mă și rog și mai și postesc, fac toate aceste lucruri”. Și omul din colț se bătea în piept și spunea: „Doamne, ai milă de mine (cine?) păcătosul”. Și Isus a spus: „Acest om s-a coborât acasă socotit neprihănit mai degrabă decât celălalt”. Fariseul niciodată nu a cerut milă, pentru că el niciodată nu a crezut că are nevoie de ea. Dar aceștia doi au venit, nu doar având o înțelegere corectă despre cine era Cristos, ci și cu o înțelegere corectă despre cât de nevrednici erau ei. Au cerut milă. Au venit la persoana potrivită. Așa au făcut. El este atât de milostiv.

În cartea pe care am scris-o Kingdom Living, care de fapt este singura carte pe care am scris-o și pe care o citesc din nou și din nou, datorită frumseților care mi-au inundat inima, este acolo o secțiune despre cât de milostiv este Domnul. Acest lucru îmi vorbește inimii mele din nou și din nou. Aș dori să vă citesc câteva rânduri:

„El a fost cea mai milostivă persoană care a trăit vreodată. S-a atins de bolnavi și i-a vindecat. S-a atins de ologi și le-a dat picioare ca să meargă. A vindecat ochii orbilor, urechile surzilor și gurile muților. Le-a găsit pe prostituate și pe vameși și pe cei care erau desfrânați și bețivi, și i-a atras în cercul dragostei Sale și i-a răscumpărat și i-a pus pe picioare. I-a luat pe cei singuri și i-a făcut să se simtă iubiți. I-a luat pe copilași și i-a strâns în brațele Sale și i-a iubit. Niciodată nu a fost vreo persoană pe fața pământului care să aibă atâta milă cât a avut El. Odată la o înmormântare a venit și a văzut-o pe mamă plângând pentru că fiul ei era mort. Ea deja era văduvă, și acum nu mai avea nici copil ca să aibă grijă de ea. Cui să îi pese? Isus a oprit procesiunea, a pus mâna pe raclă și l-a înviat pe băiat din morți, pentru că I-a păsat.”

Ei bine, așa este Domnul: milostiv. Evrei 2:17 spune că a fost făcut asemenea cu frații Lui în toate lucrurile pentru ca să fie un Mare Preot milostiv și credincios. Tit 3:5 spune: „ne-a mântuit după mila Sa”. Efeseni 2 spune: „este bogat în îndurare”. Daniel 9 spune: „Domnului Dumnezeului nostru Îi aparține mila și iertarea”. Și în Plângerile lui Ieremia spune (cel mai frumos pasaj despre milă dintre toate): „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Şi credincioșia Ta este atât de mare!” Este un Dumnezeu al milei. Are milă ca să vindece, milă ca să mântuiască, și a fost disponibilă pentru acești doi oameni disperați. Așadar, ei mergeau în continuare. Au avut cunoașterea potrivită. Au avut atitudinea potrivită. Strigau pentru că ei credeau că El era Mesia și implorau și cereau ca El să-Și întindă față de ei mila pe care ei nici măcar nu o meritau. Și ce este interesant pentru mine este faptul că Isus nici măcar nu-i bagă în seamă. Deloc. Îi lasă să-și verse inimile și să-și verse inimile, manifestând cu persistență autenticitatea lor ca o modalitate prin care să îi scoată din mulțimea nestatornică și trecătoare, din superficial. Dacă credința este reală, atunci vor persevera. Nu se vor întoarce până când nu-i va vindeca. Îl vor urma, așadar el le testează credința. Face ca să ajungă până la capătul puterilor ca să le dovedească autenticitatea. Așadar, vedem condiția strigătului.

În al treilea rând, confruntarea, în versetul 28: în cele din urmă le răspunde. Dar uitați ce s-a întâmplat. „Și când a intrat în casă”, nu doar în orice casă, ci în casă. Care casă? Nu știu care casă, ci casa, probabil casa în care a stat. În ce casă a stat? Nu sunt sigur, dar cred că a fost casa lui Petru din Capernaum. Sunt încă în satul Capernaum pe malul de nord al Mării Galileii, și ei se întorceau acolo. Se întorcea acasă, acolo mergea. Se întorcea la locul în care stătea. Avea o casă, poate că a fost casa lui Petru, în Galilea. A avut o casă în Iuda. Era casa Mariei și a Martei și a lui Lazăr, și cam atât a fost cel mai aproape de a avea o casă a Lui vreodată. În cele din urmă a ajuns acasă, a fost o zi foarte plină, învățare și predicare și vindecare și umblare și, și a avut de-a face cu o mulțime de oameni și acum S-a întors acasă. Și uitați ce spune „și doi orbi au venit la El”. Și sunt uimit de lipsa de intimitate pe care a avut-o Domnul nostru: o presiune neobosită, avalanșa de oameni neobosiți care erau neobosiți pe urmele Lui. A intrat în casă și ei au mers direct după El în casă. Nu cred că vreunul dintre noi poate înțelege cum este să-i ai pe acești oameni sărmani care se țineau după El în timpul lucrării Sale, nu a avut niciun moment de intimitate, numai târziu în noapte Se ducea în unele locuri pustii pentru rugăciune.

În cele din urmă, în casă, nu a putut să-i mai evite, și aici este un adevăr important, prieteni. Toate vindecările pe care le-am văzut în acest capitol arată consecvenţa, și astfel Isus scoate la lumină credința adevărată. De aceea toate vindecările pe care le-am văzut până acum, nu sunt doar vindecări fizice, ci și convertiri spirituale, de asemenea, pentru că El le împinge credința atât de departe. Prietenii slăbănogului, pentru ca să-l vadă vindecat, au trebuit să desfacă acoperișul. Aceasta este persistența. Ei nu au spus: „Ei, e prea multă lume aici. Charlie, hai să ne întoarcem în altă zi”. Nu, au desfăcut acoperișul. Și fruntașul sinagogii a spus: „Fiica mea a murit” și Isus S-a dus acolo. Și El S-a oprit odată cu toată mulțimea care era acolo și a vindecat-o pe femeie care avea scurgerea de sânge și a vorbit cu ea, puteți să vă imaginați faptul că fruntașul era îngrijorat și temător. Fiica lui a murit, timpul trece și Isus Se oprește pentru o pauză. Și atunci această femeie care avea scurgerea de sânge L-a prins de poala hainei și nu i-a mai dat drumul. El a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?” A dat-o pe față și a purtat o discuție cu ea. A făcut-o să-și afirme credința, și aici îi face pe cei doi orbi să vină după El până în casă, și în casă vorbește cu ei.

Versetul 28: „Și Isus le-a spus: 'Credeți că pot să fac asta? '” Acum, poate spui: „Ce întrebare amuzantă.” ”Dacă credem că poți să faci asta? Oh, ne-am zbătut prin mulțime până aici. Dacă nu am fi crezut”, spui, „de ce întreabă așa ceva?” Ei bine nu cred că scopul întrebării a fost să le nege credința, că El era Mesia, lucrul afirmat când au spus: „Fiul lui David”. Nu cred că a fost o întrebare referitoare la dacă ei au crezut sau nu dacă El are putere să o facă. El știa că ei cred acest lucru. Cred că motivul pentru care i-a întrebat a fost, întâi de toate, să audă afirmația credinței lor prin mărturisirea lor proprie. Apostolul Pavel a spus: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domnul și dacă vei crede din inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Și cred că aici vrea să obţină de la ei o mărturisire verbală, o afirmare a credinței lor. Ei puteau să spună: „Ei bine, noi, noi credem că ar putea”. Dar El vrea ca ei să afirme autenticitatea credinței lor, și aceasta să rămână ca o mărturie pentru ce este necesar pentru o convertire reală. El spune „Credeți că Eu sunt în stare să fac așa ceva?” Și ei au spus „Da, (ce?) Doamne”.

„Dacă vei mărturisi pe Isus cum? Pe Isus ca Domnul”. Aceasta a fost afirmația lor de credință, și cred, de asemenea, că a vrut să-i separe de cei care doreau o izbăvire politică. Și El cu adevărat spune: „Credeți că Eu sunt aici ca Cel care este o expresie a puterii divine, nu doar un lider politic? Nu doar un om cu carismă, nu doar un om competent, dar credeți că eu reprezint puterea lui Dumnezeu ca să vindec orbirea voastră? Faptul că sunt un emisar al lui Dumnezeu însuși, că Împărăția Mea este divină și sunteți gata să afirmați domnia Mea?”

Acum, așa cum am spus mai devreme, credința nu este necesară pentru vindecare. Evangheliile sunt pline de cazuri când Isus a vindecat și oamenii nu au avut nicio credință. El nu spune un cuvânt dacă ei aveau credință sau nu. Dar credința este necesară pentru mântuire, și a vrut să-i aducă pe acești oameni acolo unde trebuia să-i ducă credința lor. Și când un om spune: „Am nevoie de milă” și când un om spune: „Tu ești Mesia Cel promis” și când spune „Cred că Tu ai puterea divină a lui Dumnezeu” și omul spune „Da” și mai folosește și titlul de „Doamne”, aceasta este o credință mântuitoare desăvârșită. Și spre așa ceva i-a atras Isus. Și cred că atunci când au spus: „Da, Doamne” cu toate că Doamne putea să însemne doar un termen de respect, domnule, sau altceva, cred că în acest caz, datorită tuturor lucrurilor care erau împreună, pentru că putea să însemne cu totul și cu totul altceva, cred că a fost umplut cu acea uimire și reverență de care ei erau în stare. Cred că a fost încărcat, a fost încărcat cu dragoste și adorare și închinare și supunere și devoțiune. A fost o afirmație mântuitoare. „Da, Doamne”.

Așadar, mergem la cel de-al patrulea punct, convertirea oamenilor. Am văzut condiția lor. Erau orbi. Am văzut strigătul lor, „Fiul lui David, ai milă de noi”. Confruntarea: „Credeți?” „Da, Doamne”. Și acum, convertirea: și cred că trebuie să folosim acest cuvânt, pentru că este mai mare decât o vindecare. Versetul 29: „Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credința voastră!” Şi li s-au deschis ochii”. Și cred că ei nu doar că au avut ochii lor fizici deschiși, dar, la un moment dat, floarea credinței a înflorit complet, și ei au devenit copii ai lui Dumnezeu.

Atât de adesea Isus S-a atins de oameni. Atât de adesea a exprimat gingășie divină. S-a atins de ochii lor. Atât de simplu. Îmi place așa de mult. Nu sunt sunete de trompete. El nu spune: „Acum, dați-vă înapoi, pentru că puterea va sosi în orice clipă”. El nu urcă pe o piatră mare și spune: „Uitaţi-vă!” Înţelegeţi? El nu face asta. Nu este nevoie să consumi multă energie atunci când ești Dumnezeu, ci tot ce ai nevoie sunt doi orbi. Cel care putea să învieze toți morții care au murit vreodată din toate mormintele care au fost săpate vreodată, cu siguranță că poate să se ocupe de doi orbi sărmani. Tot ce trebuie să facă este să Se atingă de ochii lor. În versetul 30 spune: „Li s-au deschis ochii”. La timpul aorist, care afirmă un fapt uimitor, o bucurie de neimaginat, pe măsură ce vederea lor a apărut în conștiința lor. Și vă rog să observați cuvintele de la sfârșitul versetului 29: „Facă-vi-se după credința voastră!” Ce vrea să spună: „După credința voastră?” Ei bine, câtă credință au avut? Au avut suficientă credință ca să fie vindecați? Da. Au avut suficientă credință ca să fie mântuiți? Da. Dacă au avut suficientă credință ca să fie mântuiți, asta au primit, pentru că au primit după credința lor. Nu cred că credința este chestiunea esențială în vindecare. Cred că credința este chestiunea esențială în mântuire. „Credința ta este suficient de mare să cuprindă răscumpărarea, așa să vi se facă”. Acolo era credința lor. Știți, credința în sine, nu este nimic. Ați știut asta? Nu este nimic.

Arhiepiscopul Trench a scris în 1902 următoarele. Cred că este un lucru uimitor. A scris următoarele despre aceeași relatare din Matei și a spus:

„Credința care, în sine, este nimic și totuși este organul care poate să primească totul. Acum, vă rog să ascultați. Este legătura conducătoare între goliciunea omului și plinătatea lui Dumnezeu; și aici este conținută toată valoarea credinței (acum vă rog să ascultați). Credința este găleata care este lăsată în fântâna harului lui Dumnezeu fără de care omul nu ar putea niciodată să scoată apa vieții din fântânile mântuirii. Pentru că fântânile sunt adânci și omul însuși nu are nimic cu care să scoată. Credința este punga care prin sine însăși nu poate să-l facă pe posesor bogat, și totuși îmbogățește în mod eficient prin bogăția pe care o conține”.

Aceasta este o mare afirmație despre credință. Credința este găleata care este coborâtă în fântânile mântuirii. Credința este punga care, în sine, nu este bogăție, ci conține bogății. Prin ea noi primim ceea ce Dumnezeu oferă cu atâta har, și El spune: „Punga este suficient de mare ca să primească tot ce am de oferit. Găleata ta este suficient de mare ca să adune apele izvoarelor mântuirii”.

„Facă-se după credința voastră.” Și li s-au deschis ochii. Ce lucru incredibil! Da, El are putere să dea vedere și are putere să mântuiască. Am văzut condiția, strigătul, confruntarea și convertirea. Acum, vă rog să ascultați porunca pe care le-o dă în versetul 30: „Și Isus le-a poruncit: „Să nu spuneți nimănui””. Oh, vai. Oh, dar este teribil. 'Să nu știe nimeni'. Cum vom face asta? Să mergem acum cu ochii închiși și să ne lovim de lucruri, doar ca să ne prefacem? Cei care ne cunosc vor ști. Ce vrea să spună aici? Ei bine, este foarte serios. Spune „Le-a porunci cu strictețe” și, apropo, acesta este un verb foarte, foarte puternic. Este folosit chiar și pentru a descrie fornăitul unui cal. Chiar le-a spus-o răspicat. „Să nu știe nimeni”. Are în sine ideea de mustrare a cuiva din Marcu 14:5. Acum, de ce? Unii oameni spun: „Ei bine, vrea să ascundă faptul că este unul care face minuni”. Ei bine, bineînțeles că nu a vrut să ascundă asta. Le-a făcut în public. Nu acesta a fost motivul. „Ei bine, nu a vrut ca cineva să afle deloc”. Nu poate fi adevărat, nici asta, pentru că prietenii lui și neamurile sale vor afla imediat, nu-i așa? Va intra în casă și va vedea.

Așadar, trebuie să fie ceva mai mare, ceva diferit de asta. Nu este vorba că a vrut să ascundă minunile Sale sau că nu a vrut să le facă în public. Și nu este vorba că nu vrea ca cineva să știe, pentru că toți cei din jurul acestui om vor ști. De ce i-a spus să nu spună nimănui? Aș dori să vă spun de ce cred că a făcut asta. Întâi de toate, proclamarea pe care orbii au făcut-o a fost „Fiul lui David” și acesta a fost un titlu mesianic; iar a merge și a proclama pe Isus ca Mesia, Fiul lui David, Moștenitorul tronului, putea într-adevăr să creeze ceva probleme. Întâi de toate, evreii nu vor putea înțelege, pentru că nu a venit printr-o instituție iudaică, și, în al doilea rând, nici romanii nu vor înțelege, pentru că Cezar era împărat. Și, în cele din urmă, dacă cunoașteți relatarea lui Cristos, chiar această afirmație că El era Împăratul L-a dus la cruce, și ceea ce spune El acum este „Nu este vremea să începem acest lucru încă”. Dumnezeu are un orar divin. În al doilea rând, oamenii au avut tendința să-L vadă, când au auzit despre aceste lucruri, ca pe un făcător de minuni, care i-a conferit o publicitate periculoasă și nenecesară.

Vă amintiți că în Ioan 6 când L-au văzut că i-a hrănit pe cei 5000, au vrut imediat să-L facă Împărat? Și mai departe spune că Isus le-a spus celor care L-au urmat „Voi veniți după Mine nu pentru ce am spus, ci pentru că vreți mâncare gratuită”. Așadar, El trebuia să se ocupe de problema lor de a încerca să-L facă rege; și, de asemenea, trebuia să facă față problemei publicității care aducea represalii. El a spus: „Nu este momentul pentru asta, așa că nu începeți cu asta.” Până la capitolul 10 când i-a trimis pe apostoli cu mesajul potrivit, și nu a vrut ca cineva pe jumătate copt să meargă cu un mesaj confuz, cineva care era proaspăt convertit, precum aceștia doi. „Să ne înțelegem bine, îi vom trimite pe ambasadorii oficiali”.

Și cred, în al treilea rând, cred că vrea ca oamenii să tragă ei concluziile pentru ei. Cred că încă dorea ca oamenii să nu audă despre El din zvonuri, ci să vină și să vadă cu ochii lor, decât să emită judecăți. Și dacă acești oameni s-au dus dincolo de cercul de oameni pe care-i cunoșteau și dacă au început să vorbească despre El, oamenii puteau să spună „Ei bine, cum am putea noi să știm dacă într-adevăr ați fost orbi? Nu credem aceasta. Nu ne convingeţi.” Ar fi fost mai bine dacă oamenii veneau personal să examineze situația înainte ca să tragă o astfel de concluzie.

Așadar, acestea au fost câteva gânduri care să explice motivația Domnului. El nu a vrut o mișcare nestatornică, prematură care să-L întroneze ca împărat. Nu a vrut o mulțime de oameni care să-L urmeze și care nu erau pocăiți și nu au înțeles despre Împărăție, care doar erau în căutarea unei atmosfere de circ. Nu a vrut să înceapă o răscoală revoluționară din partea Lui la locul greșit și la timpul nepotrivit. Așadar, El spune: „Nu spuneți nimic – și vorbesc serios. Nu spuneţi nimic”. Foarte serios. Și știți ce au făcut? Versetul 31. „Dar ei, cum au ieșit afară, au răspândit vestea despre El în tot ținutul acela.” Exact ce le-a spus Isus să nu facă. Ei bine, este de înțeles. Adică dacă ai fi fost orb și acum poți să vezi, ai fi avut tendința să spui oamenilor, să fii încântat cu privire la acest lucru. Cu privire la cei mai mulți dintre noi, Domnul vrea să spunem lucruri, și nu o facem. Dar sunt momente când nu vrea să spunem nimic, și noi o facem. Mă gândesc că este un păcat pe care numai o inimă recunoscătoare poate să-l facă, dar fără îndoială este un păcat; și, astfel, îl numesc împotrivirea acestor oameni. Împotrivirea acestor oameni. Li se poruncește, dar ei fac exact opusul față de poruncă.

Însă nu se încheie aici. Sunt atât de bucuros că nu se încheie. Nu mă pot opri la versetul 31. Apropo, săptămâna următoare ne vom uita la versetul 31 într-un alt context, dar aș dori să mergem la versetul 32. Narațiunea nu se încheie aici. Avem starea lor: erau orbi. Strigătul: „Fiul lui David! Ai milă de noi!” Confruntarea: „Credeți?” Convertirea: „După credința voastră”. Porunca: „Nu spuneți la nimeni”. Împotrivirea: au spus tuturor. Și în cele din urmă, dedicarea: dedicarea oamenilor. Poate că ne îndoim de faptul dacă au fost copii adevărați ai lui Dumnezeu dacă atunci când au plecat au făcut exact pe dos, dar aș dori să vă arăt și ce altceva au mai făcut. Versetul 32: „Pe când plecau orbii aceștia, (care acum pot să vadă și să plece din casă) iată! (sau priviți! sau ce minunat!) iată că au adus la Isus un mut îndrăcit.” Și cuvântul este koufos. În Matei 11:5 este tradus cu surd. Probabil înseamnă surd și mut.

Acum, se pare că acesta a fost unul din prietenii lor. Au fost orbi, el era surd și mut, și împreună au format o persoană întreagă. Înțelegeți? Și imediat după ce au ieșit, s-au întâlnit cu prietenul lor „un om posedat și L-au adus înăuntru”. Aceasta este dedicarea oamenilor. Unul dintre prietenii lor cerșetor. Surzenia era foarte comună. Infecție în urechea medie și internă, probleme congenitale. Ei aveau chiar o problemă majoră cu surzenia, conform unor scriitori, pe lângă faptul că nisipul vânturat se aduna în ceara din ureche, pentru că nu aveau o igienă potrivită, și fiind neglijenți, puteau de fapt să surzească atât de ușor. Și, totuși, în dreptul acestui om, nu a fost niciunul dintre aceste lucruri. Surzenia sa și muțenia sa sunt identificate specific în versetul 32. A fost posedat de un demon. A avut o surzenie demonică și muțenie demonică. Este posibil, așa cum vedem în Scriptură, că demonii pot să-i afecteze pe oameni și într-o manieră fizică. L-au afectat atât de mult pe acest om, dar Domnul are putere și peste acea împărăție.

Și astfel găsim în versetul 33: „După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit”. Nu ni se spune cum a făcut Domnul asta. Iarăși, nu este niciun tam-tam cu privire la putere, pentru că El are din belșug. Pentru El este un lucru simplu. A scos demonul și omul a putut vorbi. Acum, ascultați, nu spune nimic despre credința omului. Nu știm dacă el știa ce se întâmpla. El doar spune: „Vindecă-te!”, doar atât. Nu este nimic despre credința lui, nimic despre mântuirea lui; însă ce aflăm este că cei doi au devenit imediat folositori lui Cristos, pentru că erau implicați în aducerea altora la El. Sunt fericit că întâmplarea se încheie astfel. Da, au fost slabi și neascultători; dar de asemenea au fost suficient de dedicați ca să aducă un alt prieten cerșetor la Cristos.

Acum, ascultați, voi încheia, și vreau să ascultați cu atenție. O relatare simplă; dar cred că este una din cele mai frumoase analogii despre mântuire din toată Evanghelia după Matei. Orbirea lor a devenit o analogie a orbirii spirituale. A fi pierdut și a fi orbit de păcat; și puteți parcurge această relatare ca și cum ar fi o analogie a mântuirii. Acum, ascultați, întâi de toate, au avut o nevoie. Erau orbi, și știau. De aici începe mântuirea. Nimeni nu vine la Dumnezeu dacă nu simte nevoia, dacă nu ştie că nu poate vedea. Este orb. Nu are nicio resursă. Nu are nicio speranță. Nu poate discerne adevărul. Este un simțământ al disperării.

Nevoia este urmată apoi de cunoaștere. Au aflat cine era Isus, și au știut că El era Izbăvitorul, Mesia, Fiul lui David. Cunoașterea lor a fost corectă. Din nevoia lor s-a născut cunoașterea lor. Au căutat să cunoască, și au aflat adevărul. Așa vine mântuirea. Întâi, este o nevoie profundă, și din nevoia profundă vine o căutare pentru răspunsul potrivit. Și apoi este urmată de un simțământ al păcătoșeniei. Ei spun: „Ai milă! Nu suntem aici ca să vă spunem că noi merităm ceva. Suntem aici ca să vă spunem că avem nevoie de ceva ce nu merităm.” Și așa este mântuirea. Vii după milă strigând.

În al patrulea rând, a fost credința. Au spus „Da, Doamne, Te-am urmat cu persistență, am strigat către Tine. Nu dovedește aceasta credința noastră?” Căutarea. Vechiul Testament spune: „Dacă Mă veți căuta cu toată ce? Cu inima, Mă veți găsi”. Așadar, mântuirea începe cu o nevoie, apoi vine cunoașterea soluției, apoi un simțământ al păcătoșeniei că nu meriți soluția, credința care persistă să primească și apoi vine mărturisirea. „Crezi?” „Da, Doamne”, afirmarea domniei. Predare, devoțiune, dragoste: „Da, Doamne, credem”. Și apoi vine convertirea: „Facă-vi-se după credința voastră”. Și știți ce urmează după convertire? Slăbiciune. Așa-i. Neascultare. De ce? Pentru că atunci când ești născut din nou, ești un nou născut în Cristos, nu-i așa? Și copilașii în Cristos nu știu să discearnă. Ei pot fi aruncați încoace și încolo. Ei nu cunosc lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu, și este anumită slăbiciune acolo, o anumită susceptibilitate față de neascultare. Uneori chiar în zelul lor, ei sunt neascultători.

Dar, în cele din urmă, narațiunea se încheie cu utilitatea. Neascultarea lor era amestecată cu dorința de a aduce pe cineva la Isus Cristos. Aceasta este atât de adevărat cu privire la noii creștini. Ei nu știu care sunt toate implicațiile. Ei pun mâna pe primul surdomut și îl trag după ei și spun: „Aici, Doamne”. Și nu cred că Domnul l-a vindecat pe acel om datorită credinței sale. Cred că l-a vindecat ca să arate celor doi orbi faptul că ei vor fi utili Lui în înaintarea Împărăției Sale.

Așadar, este o imagine frumoasă despre modul în care are loc mântuirea în viața cuiva. Isus este Mesia, prieteni. Dacă nu ați ajuns la această înțelegere, încă trăiți în opoziție cu toate dovezile. Și dacă nu ați ajuns la convertirea pe care am văzut-o în viețile acelor doi oameni, sunteți încă în întuneric și păcatul vostru vă orbeşte și este inutil să spun, Cristos este Cel care Se oferă ca fiind cel care înlătură întunericul.

George Lansing Taylor a scris următoarele:

Oh, Mântuitorule, suntem orbi și muți.

La Tine, pentru vedere și grai venim.

De ochii noștri să Te-atingi cu razele strălucitoare ale adevărului.

De buzele noastre să Te-atingi ca să-Ți cântăm laudele.

Tu ajută-ne ca să ne simțim noaptea plângerii,

Și să căutăm în toate lucrurile lumina Ta,

Până când vom primi sentința fericită

„Facă-se după credința ta”

Atunci, în grabă, pe muți la Tine-i vom aduce

Până când toți, prin harul Tău, vor vedea și vor cânta”.

Să ne rugăm împreună.

Tată, Îți mulțumim pentru timpul din dimineața asta când am studiat această minunată întâmplare.

Îți mulțumim pentru acea zi, când vom intra în prezența Ta cea veșnică, și vom avea privilegiul să-i întâlnim pe cei doi oameni pe care i-ai răscumpărat în acea zi. Îți mulțumim că aștepți același lucru în dreptul fiecărui păcătos care simte o nevoie, care știe că nu este vrednic, care știe că Tu ai răspunsul, care persistă în credință, care mărturisește deschis. Tu aștepți să-i convertești, și apoi, chiar în slăbiciunea lor, să-i folosești pentru înaintarea Împărăției Tale. Doamne, Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut în noi, și pentru tot ceea ce ai putut să faci prin noi prin Duhul Tău. Tată, ne rugăm să-i atragi la camera de rugăciune pe cei pe care tu îi dorești să vină. Îți mulțumim pentru Cuvântul Tău de azi. Adu-ne din nou împreună în seara asta, Doamne, plini de mirare când vom începe să studiem cartea Romani, pe măsură ce ne uităm la omul pe care l-ai folosit atât de puternic ca să scrie acea carte și multe altele. Ajută-ne să ne pregătim inimile pentru această lucrare de deseară. Dă-ne o zi minunată, pentru că vrem să fim ascultători de Cuvântul Tău și de voia Ta. De dragul lui Isus, Amin.

SFÂRȘIT