Avem privilegiul în dimineața asta să stăm la Masa Domnului, așa cum bine știți. Și ca să ne pregătim inimile pentru această masă, vă invit să deschideți Biblia la Matei capitolul 26. Este potrivit să fim în acest pasaj în ziua când suntem la Cina Domnului, pentru că este un text care nu poate fi mai potrivit, din moment ce este tocmai pasajul în care Domnul nostru instituie Masa Lui. Ne vom uita la acest text și apoi vom participa la masă, cu o înțelegere proaspătă, nădăjduiesc, pe măsură ce ne uităm împreună la acest minunat pasaj din Matei capitolul 26.

Acum, aduceți-vă aminte că Matei ne arată aici pregătirea pentru crucea lui Cristos. Capitolul 26 este dedicat pregătirii pentru cruce. Am discutat pregătirea pe care Dumnezeu a făcut-o, pregătirea făcută de liderii religioși, pregătirea Mariei, sora Martei și a lui Lazăr, care l-a uns pe Isus cu un parfum foarte scump. Am vorbit despre pregătirea lui Iuda. Și acum, începând de la versetul 17 ajungem la pregătirea Domnului însuși pe măsură ce Se apropie de moartea Sa. Pregătirea include ultimul Paște, respectiv stabilirea Mesei Sale. Ea cuprinde un timp de îndemnare a ucenicilor slabi. Ea implică un timp de rugăciune de mijlocire înaintea Tatălui în grădina Ghetsimani. Toate aceste elemente pe care ni le oferă Matei ca părți ale pregătirii pentru moartea lui Isus Cristos, care, desigur, este punctul culminant al vieții și lucrării Sale.

Acum, am început uitându-ne la versetul 17. Și de la 17 până la 25 Îl găsim pe Domnul nostru experimentând ultimul Paște, Paștele final, un act esențial pe care Domnul nostru l-a ţinut împreună cu ucenicii Lui când Se îndrepta către cruce. Acum, când ne uităm pentru o clipă la textul de la versetul 17 la 25, ni se aminteşte că sunt câteva ingrediente sau elemente în acel text care ne îndreaptă în direcția acestui ultim Paște.

Întâi, stabilirea momentului. În versetele de la 17 la 19, ne-am uitat în detaliu la timpul și stabilirea detaliilor acestui ultim Paște. Am discutat de ce Isus a fost nevoie să Se întâlnească cu ucenicii Lui. Am discutat ce au făcut ei la acel Paște. Am discutat când a avut loc și am aflat că a fost ultima zi de joi după ce soarele a apus. Iar în următoarea zi a fost răstignit. De asemenea am discutat despre faptul că în acea vreme din istoria lui Israel, Paștele era sărbătorit atât joia cât și vinerea, pentru că obiceiurile din Galilea difereau de cele din Iudeea. Și astfel, Domnul în ziua de joi celebrează ziua de Paște galileean, și totuși este o altă zi de Paște vineri, care însemna că Isus a putut să țină Paștele într-o zi și să moară în timpul Paștelui ca miel de Paște în următoarea zi. Și Dumnezeu a aranjat istoria și tradiția și obiceiurile și circumstanțele ca să facă posibilă această realitate.

Și astfel, ne-am uitat la faptul că Domnul nostru stabilește timpul pentru masa de Paște, o masă pe care El trebuia să o țină, pentru care a avut dorința intensă de a ține Paştele împreună cu ucenicii Săi ca aibă timp să-i învețe, să-i instruiască, să le ofere promisiunea Duhului Sfânt, să instituie noua sărbătoare în amintirea Lui pe care o cunoaștem ca Masa Domnului sau Comuniunea, şi timpul să-l demaște pe trădător. A fost un moment foarte important. Și vom vedea în doar câteva minute un alt motiv semnificativ pentru care a dorit să țină acel ultim Paște.

Așadar, ne-am uitat la stabilirea momentului. Să mergem în dimineața asta la versetul 20.

Al doilea element al acestui ultim Paște, după stabilirea momentului este „împărtășirea mesei.” Şi Matei tratează acest Paște foarte pe scurt. În versetul 20 spune „Seara, Isus a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi.” Și ne putem opri la acest punct. Aceasta este tot ce are Matei de spus cu privire la masa în sine, la masa de Paște, masa pascală cum a fost numită. Amintiți-vă acum, este după ora 6:00 joi seara. Cristos urmează să fie capturat mai târziu în noapte, adus dimineața devreme la un proces în bătaie de joc, răstignit și va muri la ora 3:00 vineri după masă. Așadar, este doar o chestiune de ore înainte de moartea Lui și ei mănâncă masa de Paște. Vă amintiți, trebuia mâncată în acea noapte. Trebuia consumată înainte de miezul nopții. Nu putea fi lăsat nimic până dimineață. Și astfel, când ajungem la versetul 20, El este la masă cu ucenicii Săi, pregătindu-Se să mănânce.

Observați în versetul 20 că spune „a șezut.” Această observație este interesantă, pentru că din punct de vedere istoric, dacă mergi în urmă până la Paștele din cartea Exodul, vă amintiți că atunci când Dumnezeu a rânduit Paștele, El a spus că Paștele trebuie consumat stând în picioare, trebuie să-l mănânci în grabă, cu coapsele încinse, să-l mănânci cu toiagul în mână și cu încălțămintea în picioare, gata de plecare. Însă în decursul anilor, sărbătoarea s-a dezvoltat într-un obicei de a fi mai degrabă o sărbătoare mai lungă, și din moment ce ei nu se mai grăbeau să iasă din țara Egiptului, așa cum a fost la primul Paște, a fost adoptat obiceiul ca ei să se întindă așa cum făceau la foarte multe sărbători când consumarea hranei era relaxată. Astfel găsim că Isus S-a adaptat acelui obicei neavând nicio problemă cu asta. El stă întins la masă cu cei 12.

Versetul 21 spune: „pe când mâncau.” Acest lucru ne duce la masa de Paște în sine. Acum, la masa de Paște existau niște secvențe foarte bine definite și de netrecut. Tradiția este foarte clară: primul lucru care avea loc era paharul inițial de vin roșu amestecat cu apă. Și era obiceiul lor să amestece vin cu apă, ca să nu se îmbete. Și știm că de Paște, ei amestecau vinul cu o măsură dublă de apă, ca să nu desacralizeze o astfel de ocazie sfântă devenind afectați de consumul de vin. Astfel, ei îl amestecau cu o măsură dublă de apă și beau primul pahar care este numit „paharul binecuvântării.” De fapt, acel prim pahar venea împreună cu o binecuvântare. Poate nu ar trebui să-l numim paharul binecuvântării; acest nume este rezervat pentru al treilea pahar, dar era paharul „unu” în care era o binecuvântare specială. Cu alte cuvinte, simboliza binecuvântarea lui Dumnezeu. Puteți să-l vedeți în Luca 22:14 la 17, îl puteți găsi acolo, când a început cu primul pahar care simboliza binecuvântarea lui Dumnezeu.

Apoi, după acel prim pahar, următorul eveniment și acest lucru este foarte semnificativ, la masa de Paște era spălarea mâinilor. Și aceasta era o curățire ceremonială, care era emblematică cu privire la faptul că înainte de a putea să înceapă masa propriu-zisă, ei aveau nevoie să recunoască necesitatea sfințirii personale, curățirii personale. La urma urmei, ei celebrau mântuirea lui Dumnezeu, izbăvirea pe care au primit-o de la Dumnezeu. Și când ei celebrau mântuirea lui Dumnezeu, ei voiau să fie siguri că nu era nimic în ei care să fi fost necurat. Deoarece cum să-L sărbătorească pe Dumnezeul care i-a mântuit în timp ce ei se bucurau de păcatul din care tocmai au fost salvați? Așadar, era un timp de curățire, un timp de spălare ceremonială a mâinilor.

Acum, se poate că era un timp în care își spălau mâinile și era un mic interludiu la sărbătoarea în sine, și conversația ucenicilor s-a transformat într-o temă foarte familiară. În Luca capitolul 22 la versetul 24 spune că a fost o ceartă între ei: care să fie socotit cel mai mare. Și aici iarăși ne întoarcem la asta. Au început să se certe chiar în timpul acestui eveniment cu privire la care din ei să fie cel mai mare. Este un lucru uimitor. Ei își spălau în mod ceremonial mâinile ca un semn al curățirii interioare a sufletului și în tot acest timp în care făceau simbolul exterior, sufletele lor erau umplute de mândrie, de egoism, de slavă de sine și de ambiție. Nu era absolut nicio legătură între ceea ce făceau în afară, ceea ce a fost intenționat să fie emblematic pentru ce se întâmpla în interiorul lor, și ce făceau cu adevărat în interior. Ei nu se deosebesc de unii care vin la Cina Domnului și trec prin tot ritualul acesta, în timp ce se bucură de păcatul din viețile lor.

Și astfel, ei ignorau realitatea intenției acestei curățiri și își cultivau propria lor mândrie exact prin actul care simboliza curățirea lor interioară. Acum, cred că în special în acest moment, în timp ce se spălau pe mâini, este foarte probabil că au ajuns să recunoască și nevoia de a spăla picioarele. Vedeți, spune în Ioan 13: „După cină a început.” Așadar, ei ajunseseră cu masa până într-un oarecare punct, poate numai ce au trecut de acel prim pahar și a început în mod oficial Cina, masa pascală. Și poate că în timp ce își spălau mâinile au devenit conștienți că și picioarele erau murdare. Și dacă spălarea mâinilor era simbolică, spălarea picioarelor era pur și simplu practică mai ales dacă stăteai întins la masă și capul tău era la câțiva centimetri de picioarele altcuiva. Și în acea vreme picioarele erau încălțate cu sandale și sandalele nu țineau nimic afară, așa că picioarele lor erau fie pline de noroi, fie de praf. Și era un obicei să fie spălate picioarele atunci când intrai într-o casă. Niciun slujitor nu a făcut asta și niciun ucenic nu avea de gând să se umilească să facă acest lucru pentru că ei tocmai se certaseră care era cel mai mare. Nimeni nu a vrut să ia rolul unui slujitor și să se descalifice pe sine de la adevărata măreție.

Așadar, în mândria lor ei au falimentat să facă asta. Și cred că era în acel al doilea moment, la fel de important ca oricare alt moment al sărbătorii, în care Isus, și Ioan 13 descrie totul, S-a ridicat de la masă și Și-a dat jos haina, S-a încins cu ștergarul în jurul taliei, a început să spele picioarele ucenicilor și le-a dat o lecție profundă de smerenie, o lecție adâncă de dragoste binevoitoare, o lecție profundă în ce privește împlinirea nevoilor altcuiva și a luat rolul unui sclav. Și El a spus: „Și voi să faceți ce am făcut Eu. Și dacă mă numiți Domnul și Stăpânul, atunci să faceți ce vă spun și să faceți cum am făcut Eu,” și i-a învățat lecția smereniei.

Acum, lecția smereniei a fost o mustrare puternică pentru mândria lor. Dar Isus de asemenea le-a făcut o mustrare verbală. În Luca 22:25 la 27 El literalmente i-a mustrat verbal pentru mândria lor. Așadar, ești în timpul mesei și au avut loc doar două evenimente. Primul pahar și spălarea. Şi deja acești oameni au fost intimidați, au fost confruntați, au fost mustrați, au fost îndemnați cu privire la mândria lor și la urâciunea lor și la egoismul lor și la ambiția lor personală și așa mai departe. Așadar, sunt destul de loviți pe când ajung la asta. Este important să rețineți asta. Au fost mustrați, şi când Isus mustră pe cineva, cred că El i-a mustrat într-adevăr. Așadar, au fost mustrați bine și demascați ca egoiști și așa mai departe. Și acest lucru îi pregătește pentru reacția pe care o vedem puțin mai târziu.

Așadar, Ioan 13 are loc probabil chiar în momentul spălării. Aceasta a adus a treia parte din sărbătoarea Paștelui care era cea cu ierburile amare. Ierburile amare, așadar, simbolizează amărăciunea sclaviei Egiptului și erau puse împreună cu azime și charoset, care era sosul pe care îl făceau de Paște. Și în acest sos erau înmuiate azima, pâinea nedospită, și ierburile amare. Apoi ajungeau la cea de-a patra parte a Paștelui care era al doilea pahar. Iarăși, vin roșu amestecat cu apă. Și când tatăl, sau cel din capul mesei, în acest caz Domnul Însuși, a luat acel pahar, și i-a învățat pe cei care erau cu El care era însemnătatea mesei de Paște. Și de aceea este prezentarea sau povestirea. Așadar, paharul, spălarea, ierburile amare, pâinea nedospită înmuiată și al doilea pahar.

După aceasta era o cântare. Și ceea ce era cântat era hallel, de unde avem cuvântul aleluia care înseamnă laudă. Hallelul este de la Psalmul 113 la 118 și în acel moment ei cântau Psalmii 113 și 114. Și astfel, acești psalmi erau cântați. Acum, după cântarea primilor doi psalmi din hallel, era adus mielul. Acum, începea partea principală a mesei. Înmuierea ierburilor amare și a azimei înainte de miel era un fel de aperitiv. Acum, vine felul principal. Și tatăl, iarăși, își spăla mâinile, lua bucăți de pâine, le binecuvânta, le frângea și le mânca împreună cu mielul. Și în timp ce făcea aceasta, el dădea startul pentru toți ceilalți să mănânce și toți începeau să mănânce mielul. Astfel, aici suntem în scena din versetul 21, când mâncau. Ei mâncaseră cel puțin ierburile amare până în acest punct, cel puțin, și poate că erau la al doilea pahar. Erau undeva în timpul mesei.

Și pe măsură ce ei treceau la masa de Paște, ajungem de la stabilirea timpului și de la împărtășirea mesei la ceea ce eu numesc „șocarea celor doisprezece.” Uitați-vă iarăși la versetul 21. „Pe când mâncau, El a zis: ‘Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde,‘ sau Mă va preda, sau Mă va înmâna sau Mă va oferi. Nu este cuvântul trădare. Traducătorii au folosit acest cuvânt pentru că Iuda era trădătorul. Dar cuvântul înseamnă simplu „unul din voi Mă va oferi.” Marcu adaugă afirmația din Marcu 14:18 ca o relatare paralelă: „Unul din cei care mănâncă împreună cu Mine Mă va înmâna lor.” Acum, acest lucru este șocant. Unul din cei care mănâncă cu Mine Mă va preda. Și desigur, în acea parte de lume în acea vreme a istoriei, când mâncai o masă cu cineva, te identificai pe tine ca fiind un prieten. Și ideea de a mânca o masă cu cineva și apoi să îl predai executorilor săi era de necrezut, pentru că o masă era simbolul prieteniei.

Și puteți să vă amintiți în Psalmul 55 cuvintele lui David care a contemplat o astfel de trădare. El a spus: „Nu un vrăjmaș mă batjocorește, căci aş suferi: nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui; ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine! Noi, care trăiam împreună într-o plăcută prietenie, şi ne duceam împreună cu mulțimea în Casa lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte el spune că partea de necrezut a acestei trădări este că erai prietenul meu, nu vrăjmașul meu. Era de necrezut ca un prieten să facă așa ceva. Și totuși, Isus a spus că unul din voi cei care mâncați împreună cu Mine va face asta. Și Isus întotdeauna a spus adevărul, așadar ei au știut că unul va face asta. Și au fost zguduiți. În versetul 22 spune că erau foarte întristați. Și aceasta este o modalitate puternică de a arăta durerea lor, supărarea lor. Se prea poate să fi fost lacrimi. Se prea poate să fi fost o mare doză de agonie interioară când L-au auzit spunând: unul din voi care mănâncă la această masă cu Mine mă va preda. Erau foarte întristați.

Ioan 13:22, în paralel cu asta, spune: „nu înțelegeau despre cine vorbește.” Nu știau despre cine vorbește. Nu știau și să fi spus, ah, Iuda. Nu, nu au spus asta. Iuda a fost un ipocrit foarte abil. Era excelent în a juca un rol. De fapt, în Luca 22:23, iarăși un text paralel, spune: „Au început să se întrebe cine este” și spuneau unul altuia: Cine este? Și răspundeau: Ei bine, nu știu, cine poate fi? Și murmurul a trecut de la unul la altul la acea masă, probabil în formă de U, la care stăteau întinşi pentru masă și spuneau unul altuia: Cine este? Cine este?

Vedeți, Iuda era foarte priceput în ipocrizia lui. Faptul că l-au ales ca să fie casierul arată că nu aveau nici o îndoială în ce privește integritatea lui. Au avut încredere în el cu resursele lor care erau în cel mai bun caz modeste. Și Isus nu a făcut nimic ca să-l expună. De fapt, Isus a făcut totul ca să-l tragă pe Iuda aproape de El. Aici el stătea în partea stângă a Lui la masă, despre care Edersheim, cercetătorul și istoricul evreu, spune că era un loc de mare cinste. Lui i-a înmuiat Isus bucata și i-a dat-o. Iarăși, un simbol cu privire la el ca fiind oaspetele de onoare. Isus a făcut tot ce a putut ca să arate că nu l-a disprețuit, nu l-a nesocotit și nu l-a urât pe Iuda și nu a făcut nimic care să-l arate ca fiind un trădător.

Așadar, ei nu l-au identificat pe Iuda ca fiind acela. Mai degrabă, vedeți în versetul 20: „Fiecare din ei a început să-I spună: ’Nu cumva sunt eu, Doamne?’” Fiecare din ei. Acum, de ce s-au grăbit să se gândească dacă nu cumva e fiecare din ei vinovatul? Foarte ușor de înțeles și este ceea ce am afirmat acum câteva momente. Faptul că deja au fost mustrați pentru urâțenia mândriei lor, pentru păcatul lor, pentru ambiție, și egoism și voința lor proprie, designul propriu, au fost mustrați. Adică, erau cu coada între picioare. Erau rușinați de mustrarea lui Isus. Și apoi, au fost iarăși rușinați de spălarea picioarelor lor. Vă amintiți că Petru a spus: „Nu-mi vei spăla niciodată picioarele. Nu se poate să-mi speli Tu picioarele.” Și iarăși, Isus l-a mustrat pe Petru și a spus: „Dacă nu-ți spăl picioarele, nu vei avea parte cu Mine.” Și astfel, ei erau mustrați și rușinați. Și acum, în această situație păcatul lor a fost expus și nu-l puteau ascunde și erau foarte conștienți de slăbiciunea lor, nu se mai încredeau în ei în această privință și au început să spună, fiecare din ei „Nu sunt eu, nu-i așa? Nu sunt eu, nu-i așa?” ,acum când au fost făcuți conștienți foarte tare de capacitatea lor de a face rău.

Și astfel, ei pun această întrebare cu gândul la ei. Ei bine, este ceva ce ține de onestitate aici. Este integritate în asta. Au știut că adânc în ei era un principiu păcătos care putea fi atât de urât și care îi putea conduce la trădarea Celui pe care Îl iubeau. Aveau ceea ce William Hendriksen spune: „o totală lipsă de încredere în sine.” Și astfel, au spus: nu cumva sunt eu? Nu cumva sunt eu? Și versetul 23, Isus a răspuns și a spus „Cel ce întinde cu Mine mâna în blid”, cu referire la înmuierea azimei sau a ierburilor amare în charoset „acela Mă va vinde.” Nu aveau cuțite sau furculițe, mâncau cu mâna, înmuiau azima, înmuiau ierburile, înmuiau poate și mielul. El spune: „Cel ce face asta”. Acum, cine a făcut asta? Toți au făcut. Toți au mâncat. Toți înmuiau. Și ce spune El este că unul din cei prezenți, care mănâncă, care înmoaie azima. Este unul dintre voi. Și în Ioan 13:18 El citează din Psalmul 41:9 și spune ceva care este în neconcordanță cu asta. El zice în versetul 18: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” Psalmul 41:9. Și desigur asta vorbește de Ahitofel. 2 Samuel capitolul 16 vorbește despre Ahitofel care era un prieten apropiat al lui David, care l-a trădat. Și Ahitofel este o imagine a lui Iuda, cel suprem, arhi-trădătorul, dacă doriți, care l-a trădat pe Isus Cristos. Cel nelegiuit care a stat la masă, a înmuiat bucata, a mâncat cu Cristos, s-a întors și L-a trădat.

Luca 22:21, iarăși în paralel, spune: „Isus a spus: ‘Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta.‘” Așadar, întâi spune: unul din voi. Apoi, spune că unul dintre voi a cărui mâna lui este la masă și unul dintre voi care înmoaie bucata. Apoi șocul este dincolo de capacitatea de descriere că unul din ei poate să facă așa ceva. Dar versetul 24 aduce echilibru. El nu este o victimă a unei trădări nebunești. El nu este o victimă a unei trădări. Și ei aveau nevoie să știe asta și la fel și noi. Și astfel, în versetul 24 el spune, numindu-Se pe Sine cu cel mai familiar nume al Său: „Fiul omului Se duce după cum este scris despre El.” Cu alte cuvinte, să nu credeți că sunt o victimă. Să nu credeți că acesta este un plan care a mers greșit. Să nu credeți că aceasta este calea care nu trebuia să fie. Este exact ceea ce Dumnezeu a scris mai înainte în istoria profetică. Și nimeni nu-Mi face ceva Mie care să nu fi fost o împlinire directă și imediată a planului veșnic al lui Dumnezeu. Și de aceea scriitorul cărții Apocalipsa spune: „El este mielul junghiat dinainte de întemeierea lumii.” De aceea în Fapte 2:23 când Petru predică la Cincizecime el spune: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după știința mai dinainte a lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, a fost un plan divin.

Așadar, Iuda a fost un trădător. Iuda a fost un trădător pentru că a ales el. Iuda a fost un trădător care a respins harul și a respins oferta mântuirii și a respins harul pe care Cristos i l-a prezentat la un nivel personal. Iuda a respins toate acestea, a făcut propriile alegeri și totuși cumva, în suveranitatea tainică și uimitoare a lui Dumnezeu, el a fost plănuit chiar mijlocul acestei trădări a lui Isus Cristos să îndeplinească scopuri sfinte. Așadar, un om nesfânt în mâna Dumnezeului suveran îndeplinește un scop sfânt. Dar nu îl face un om bun.

Când eram în ultimul an la seminar, am hotărât să-mi scriu disertația, teza mea, despre Iuda. Și am fost uimit să citesc în cărțile multor oameni care au vrut să-l facă pe Iuda un erou care ar trebui lăudat, pentru că Iuda a fost cel care a forțat ca lucrurile să aibă loc, forțându-l pe Isus să meargă către cruce ca să împlinească profeția. Și unii chiar și-au imaginat că Iuda a știut ce făcea, a planificat răstignirea lui Cristos ca lumea să fie răscumpărată.

Să nu credeți asta. Dacă vă uitați la versetul 24, veți vedea că Isus a spus: „Vai de omul acela sau condamnat, sau blestemat este omul prin care este vândut Fiul omului.” Acel om este blestemat. Isus a spus că este un diavol. Biblia spune că era un hoț. A iubit banii. L-a vândut pe Isus pentru bani. Asta era tot ce voia. Nu a avut nicio intenție ca să aducă Împărăția. Nu a avut nicio dorință pentru mântuirea lumii. A vrut bani. Numai de asta i-a păsat.

Și da, Vechiul Testament a spus că Isus va muri pe cruce. Psalmul 22, este scris cu privire la El, întreaga răstignire este descrisă în fiecare detaliu în Psalmul 22. Isaia 53 iarăși o descrie. A fost scris că va muri pe cruce. A fost scris că va muri pentru păcatele lumii, că va fi o jertfă. Dar deși a fost în planul lui Dumnezeu, omul care a făcut-o, care L-a vândut este un om blestemat și condamnat. Și Isus spune despre el ceva care este atât de terifiant că este și greu de exprimat intenția sa. La finalul versetului 24 spune: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Cu alte cuvinte, mai bine să nu se fi născut niciodată decât să îndure ceea ce va urma să îndure. Mai bine nu ar fi existat decât să existe pentru totdeauna într-un iad veșnic. Și, bineînțeles, realizăm că nivelurile de pedeapsă în iadul veșnic sunt în legătură cu respingerea. Cu alte cuvinte, cu cât respingi mai mult, cu cât înțelegi mai mult și totuși refuzi, cu atât va fi pedeapsa mai mare în iad. Așadar, cea mai severă condamnare din iad o primește Iuda, care într-adevăr, conform cuvintelor din Evrei capitolul 10 a călcat în picioare sângele legământului, socotindu-l ca un lucru nesfânt, care L-a respins pe Isus Cristos, Cel cu care a umblat trei ani. Și când Domnul spune o condamnare asupra acelui om, El se referă în modul cel mai profund și veșnic. Și când El spune că mai bine ar fi fost să nu se fi născut, exact la acest lucru se referă. Mai bine nu ar fi existat decât să petreacă pentru totdeauna în adâncul iadului.

Așadar, Iuda a făcut propriile alegeri, a fost sursa pentru propria lui condamnare, şi totuși se potrivește perfect în planul suveran al lui Dumnezeu. Adică înseamnă că Dumnezeu îi controlează nu doar pe oamenii buni, nu doar pe cei neprihăniți din lume, dar și pe cei răi și vicleni ca să-Și împlinească scopurile. Nu spune cine este în versetul 24, El doar pronunță condamnarea asupra celui vinovat. Și cred, într-un sens, că aceasta este o amintire plină de har cu privire la Iuda, și chiar o chemare pentru el la pocăință. Și astfel, cei 12 stau șocaţi, au auzit aceste cuvinte de necrezut că unul din ei va preda pe Isus conducătorilor ca să fie omorât.

Aceasta ne duce la ultimul gând „identificarea trădătorului,” însemnarea trădătorului. Versetul 25, este specific. „Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: ‘Nu cumva sunt eu, Învățătorule?‘” A trebuit să spună asta. Dacă nu spunea nimic, ar fi fost demascat. A trebuit să joace jocul. Toți au spus, așa că și el a trebuit să spună asta. Așadar, el s-a considerat parte a grupului și grupul a spus nu cumva sunt eu? astfel că el intervine cu, nu cumva sunt eu, mascându-și ipocrizia de parcă ar putea să ascundă ceva, numindu-L pe Isus ho didaskalos, stăpânul, rabinul, învățătorul față de care el de fapt nu era dedicat. Nu era dedicat mai mult decât faţă de orice alt element al lui Isus, într-adevăr. Tot ceea ce și-a dorit au fost bani și glorie.

Dar a primit un răspuns direct. Sfârșitul versetului 25 Isus i-a spus: „Așa cum ai spus. Așa cum ai spus. Din gura ta a ieșit. Tu ai spus-o.” Și în acel moment special, Ioan 13 versetele de la 23 la 26 ne spun că Simon Petru s-a aplecat către Ioan care era la dreapta lui Isus, Iuda era la stânga și Simon i-a spus lui Ioan: „Întreabă pe Domnul cine este.” Așadar, el nu a auzit scurta discuție dintre Iuda și Isus. Se pare că Iuda se prefăcea de dragul lui Isus în timp ce toată această rumoare avea loc. Și desigur, Petru și Ioan nu au auzit, așa că Petru spune: „Ioane, întreabă-L pe Isus cine este.” Și astfel, Ioan 13:23-26 spune: „Ioan s-a aplecat și a spus ‘Cine e?‘ Și Isus spune: ‘Cel căruia îi dau bucățica este.‘ El a înmuiat-o și i-a dat-o lui Iuda.” Ioan a știut. Restul nu au știut.

În același pasaj din Ioan 13 spune că nu au știut, dar Ioan a știut. Cel căruia îi dă Isus bucățica. Așadar, El îi spune lui Iuda, El îi descoperă lui Ioan cine era trădătorul. Și apoi, spune în Ioan 13:27 cel mai teribil lucru care s-a întâmplat în viața lui Iuda: „Şi a întins o bucățică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon. Satan a intrat în Iuda.” Satan a intrat în Iuda.

Un lucru înspăimântător. Diavolul însuși a venit în persoană ca să locuiască în Iuda. A fost demonizat până în adâncul ființei sale, în acest punct. A fost agentul suprem al îngerului căzut Lucifer ca să-și împlinească planul diavolesc împotriva lui Isus Cristos. El a fost o victimă. Nu era cu nimic mai puțin, într-un sens, decât orice om care-L respinge pe Isus, dar cu mult mai mult decât orice om, în sensul că el era criminalul suprem al tuturor timpurilor, locuit de diavolul însuși. Era cât se poate de infernal, atât în domeniul natural, cât și în cel supranatural. Și Isus i-a spus „Du-te și ce ai de făcut, fă repede.” Și spune că ucenicii nu au știut de ce îl trimite. Unii s-au gândit că s-a dus să cumpere ceva de mâncare, alții s-au gândit că s-a dus să dea ceva bani săracilor, așa că nu au știut încă. Iuda a știut. Isus a știut. Ioan a știut. Restul nu au știut.

Dar Isus a scăpat de el înainte ca să mănânce efectiv felul principal, pentru că acesta nu trebuia să aibă nicio parte la Masa Domnului. Așadar, el a fost scos afară. Ce scenă de pregătire în timp ce Isus are parte de ultimul Paște! După aceasta, desigur, versetul 26 spune: „Pe când mâncau.” S-au întors să mănânce masa, înapoi la Paște.

Acum, de ce acesta este ultimul Paște? Acum, ascultați cu atenție ce vă spun, este foarte important în înțelegerea voastră asupra Scripturii. Acest moment este foarte, foarte important în istorie. Paștele a fost cea mai veche instituție iudaică, mai veche decât oricare altă instituție iudaică, cu excepția Sabatului. Timp de 1500 de ani au sărbătorit Paștele, chiar înainte de instituirea preoției Aaronice, chiar înainte de ritualul levitic și de darea legii mozaice. Paștele era foarte vechi, antic. Și a fost rânduit de Dumnezeu să fie ținut în fiecare an și fiecare evreu devotat îl ținea anual. Dar acum, ascultați, acest Paște, după peste 1500 de ani de Paști, a fost ultimul Paște consfințit și autorizat divin care s-a ținut. Orice alt Paște celebrat după acesta nu mai este autorizat de Dumnezeu. Este o rămășiță a unei economii apuse, a unei dispensații dispărute, a unui legământ care nu mai este valabil. A rămas un vestigiu. Nu servește niciun scop semnificativ. Isus a celebrat Paștele aici printr-un mod prin care să-i pună capăt.

A sunat clopoțelul pentru vechea rânduială. Cristos a pus capăt anilor lungi de sărbătorire a Paștelui și a început o nouă sărbătoare pe care El începe să o instituie începând cu versetul 26. Și această nouă sărbătoare nu este sărbătoarea unei vechi economii, ci a unei noi economii, nu a unui vechi legământ, ci a unui nou legământ, nu a Vechiului Testament ci a Noului Testament, care nu privește la un miel în Egipt, ci la Mielul lui Dumnezeu pe dealul Calvarului. Așadar, Isus îl încheie pe cel vechi înainte să îl înceapă pe cel nou. Și după ce a tras cortina la finele Paștelui vechii rânduieli, El instaurează sărbătorirea uneia noi. Și ajungem la asta în versetul 26.

Și doresc doar să vedeți trei lucruri, foarte repede: directiva, doctrina și durata. Această nouă sărbătoare, pentru că am studiat-o de atât de multe ori și am trecut prin 1 Corinteni, nu trebuie să mai intrăm în multe detalii, doar să reținem scena. Care sunt directivele pe care ni le dă? „Pe când mâncau,” pe când mâncau. Versetul 21 spune: „și când mâncau.” Nu știm exact în care moment se întâmplă asta. Cred că deja au avut primul pahar, au frânt pâinea și ierburile amare au fost înmuiate. Au avut al doilea pahar și au cântat hallel-ul. Deja au fost întrerupți cu episodul spălării picioarele și lecțiile care au venit cu aceasta. Au fost întrerupți a doua oară cu trimiterea lui Iuda. Și acum, când au început să mănânce mielul, era obiceiul ca cel care conduce, tatăl sau în acest caz Cristos, să ia pâinea, să o frângă, să o mănânce împreună cu mielul și cu asta începea sărbătoarea. Se prea poate să fi avut loc în acel moment, nu știm. Poate că a avut loc în timpul sărbătorii când deja mâncau mielul. Nu avem cum să știm asta. Dar la un moment dat în timp ce mâncau Paștele „Isus a luat pâinea și a mulțumit”, asta înseamnă cuvintele. A adus mulțumiri. A mulțumit lui Dumnezeu pentru asigurarea pâinii. Toate lucrurile care sunt primite cu mulțumiri, 2 Timotei sau 1 Timotei 4:4 spune că el mulțumește lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă. Nu doar pentru purtarea de grijă prin hrană, ci pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu prin puterea de izbăvire simbolizată în această sărbătoare minunată. Și apoi, a frânt pâinea. A frânt-o pentru simplul motiv că era mare, o bucată întinsă și trebuia frântă ca să fie oferită. Și apoi, a dat-o ucenicilor spunând „Luați mâncați.”

Și apoi, în versetul 27, El a luat paharul. Sau de fapt, textul de aici spune „un pahar.” Marcu folosește „un pahar”, Matei folosește un pahar, Luca spune „paharul” și Pavel în 1 Corinteni 11 spune „paharul.” Și concluzionăm că a fost un pahar care a devenit paharul. A venit cu mulțumire iarăși, eucharisteō, de unde avem Euharistie pentru că înseamnă a mulțumi sau a binecuvânta. Astfel, a adus mulțumiri pentru pâine. A adus mulțumiri pentru pahar și li l-a dat spunând: „Beți toți din el.” Toți să beți. Acum, acestea sunt directivele.

Acum, de fapt, ca să auzi aceste lucruri în acest moment al sărbătorii nu este prea surprinzător. Frângerea și oferirea pâinii putea să aibă loc chiar la momentul de inițiere a mesei mielului, așa că nu ar fi fost neobișnuit, nu ar fi fost cu nimic diferit de un Paște normal. Și paharul din versetul 27 probabil a fost al treilea pahar care a fost numit paharul de binecuvântare, paharul de binecuvântare. De fapt, Pavel în 1 Corinteni 10:16 spune: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm” și așa mai departe.

Așadar, paharul de binecuvântare care a fost un termen pentru al treilea pahar de la masa de Paște se face referire la el de asemenea de către Pavel ca fiind paharul comuniunii în versetul 16 din 1 Corinteni 10, care ne spune, într-un sens, că este probabil același pahar. Se prea poate să fie al treilea pahar, numit paharul de binecuvântare, a fost cel pe care Domnul l-a ridicat. Apropo, câteva versete mai încolo în capitolul 10, şi la versetul 21 din 1 Corinteni, Pavel îi schimbă numele și-l numește „paharul Domnului.” Așadar, paharul de binecuvântare de la Paște devine paharul Domnului la noua sărbătoare.

Așadar, nu este nimic neobișnuit. El oricum frângea pâinea. El o frânge și o dă ucenicilor. Nu este niciun simbolism real în frângere. Unii oameni cred că simbolizează trupul frânt. Dar trupul lui Cristos nu a fost frânt. Ioan 19:36 „Niciunul unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat” ca să se împlinească prorocia. A fost frântă pâinea pentru că era singura cale prin care să poată fi dată mai departe. De fapt, a fost incidental. Simbolismul nu este în frângere. Și apoi, paharul a fost luat și de asemenea binecuvântat. Aceasta este o rugăciune de mulțumire și a fost oferită. Și a fost dat mai departe. Apoi, a spus El: „luați și mâncați – spune El – și beți toți din el.”

Acum, aceasta a fost o directivă simplă. Apropo, Marcu ne spune că toți cei 11 au băut din pahar. Toți l-au împărțit. Și aceasta este ideea pe care vrem să o accentuăm, că toți dintre noi cei care venim la Cina Domnului suntem participanți. Pentru mulți, mulți ani și s-ar putea ca în unele locuri să se fi schimbat, în Biserica catolică numai preotul bea paharul, niciodată nu le permite oamenilor să facă asta. Acest lucru este străin de ceea ce este intenția Scripturii. Și noi toți participăm la trupul lui Cristos și sângele lui Cristos, în moartea și învierea lui Cristos și suntem toți părtași la masa Lui. Și astfel, Îl aflăm spunând: beți toți din el, luați toți și mâncați. Și au făcut asta.

Acum, cum rămâne cu doctrina? Directiva este simplă și într-adevăr dacă asta a fost tot ce a spus, am crede că suntem încă la Paște, pentru că nu este nimic diferit. Însă doctrina vine la finalul versetului 26 când spune „Acesta este trupul Meu.” Acum, asta era ceva nou. Azima a fost întotdeauna un simbol al părăsirii Egiptului și coacerea unei pâini noi care nu avea drojdie simboliza faptul că nu luau nimic cu ei din viața lor trecută din Egipt. Aluatul era luat, știți, dintr-o pâine. Când pâinea era coaptă, înainte de coacere, o bucată era luată și era lăsată ca să fermenteze, iar ea devenea începutul pentru următoarea pâine. Simboliza influența, așa cum v-am spus data trecută. Și pâinea nedospită era un mod de a spune „începem ceva nou, nu este nicio influență din viaţa veche.” Așadar, era simbolul unei noi vieți. Era simbolul depărtării de Egipt, al separării de tot ce era din lume.

Dar acum este ceva diferit. Acum, azima nu mai comunică despre faptul că nu este nimic influențat de răul din lume. Și El transformă Paștele. Azima înseamnă acum „trupul Meu”, spune El. Acum, aceasta cere foarte mult autoritate, dragilor. Vă jucați cu ceva ce Dumnezeu a rânduit. Dar Isus este Dumnezeu în carne umană, și El este cel care poate schimba rânduiala. Și pentru că vechea economie s-a sfârșit, El o inițiază acum pe cea nouă și spune „Vreau să luați și să mâncați această pâine care reprezintă trupul Meu.”

Acum, unii oameni cred că este într-adevăr trupul Lui. Biserica catolică învață doctrina transsubstanțierii. Adică, acea pâine de fapt, literalmente devine fizic trupul lui Cristos. Nu aceasta spune El. Acesta a fost gândul ridicol al fariseilor din Ioan 6, care este hilar. Ei au făcut chiar și o remarcă prostească în consecință „Ei bine, dacă mâncăm trupul Tău, cum vei avea suficient ca să mai mergi?” Cam așa gândeau. Aceasta este implicația din Ioan 6.

Așadar, intenția nu a fost să spună asta, la fel cum nu a fost nici când spune: „Isus este vița”, nu înseamnă că El crește pe câmp și are mlădițe. Sau când spune că El este apa, nu înseamnă că este lichid. Acestea sunt cuvinte-imagini. Sunt emblematice pentru trupul Meu. Este simbolul trupului Meu. Și Luca 22:19 adaugă „care se dă pentru voi. Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Asta este ceea ce Pavel spune în 1 Corinteni 11:24. Așadar, El a luat pâinea și devine emblematic pentru trupul Lui, un simbol și o imagine.

Acum, Cristos spune Îmi dau trupul Meu să moară în moarte pentru voi. Aceasta este ceea ce spune. Trupul este pâinea care se frânge și e consumată; trupul Meu va fi oferit. Și vreau să faceți asta în amintirea Mea. Apoi, în versetul 28 spune cu privire la pahar: „Acesta este sângele Meu, al legământului.” Acesta este sângele Meu de la legământ. Matei și Marcu spun doar legământ. Luca iarăși, și Pavel spun „legământul cel nou.” Și cumva cuvintele cel nou au fost autorizate de Matei. Însă ceea ce spune este „Acesta este sângele Meu de legământ.” Este noul legământ, noul legământ scris cu sângele Lui. Dacă vă întoarceți la Exodul 24 versetul 8 veți vedea că de fapt este o citare din Exodul 24:8. Și ceea ce Isus spune este că Dumnezeu când a făcut legământ cu omul a pretins ce? Sânge. Când Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, a fost vărsat sânge de animal. Când Dumnezeu a făcut un legământ cu Moise, a fost sânge vărsat. Când Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe, a fost o jertfă așezată pe altar. Dumnezeu a cerut sânge vărsat ca să facă legămintele cu oamenii. Când Dumnezeu a adus împăcarea cu Sine, prețul a fost sângele, ca oamenii să știe că relația cu Dumnezeu trebuia să coste sângele unei jertfe.

Și toate acestea au arătat către Cristos care urma să fie jertfa. Și când preotul stătea în sângele până la genunchi de la miile și miile de miei, era o modalitate de a le reaminti care este costul împăcării lui Dumnezeu cu omul, costa vărsarea de sânge, o jertfă. De aceea Evrei 9:22 spune „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate.” Un legământ cu Dumnezeu întotdeauna cerea nu doar moarte, nu doar moarte, nu doar să lovești un animal în cap ca să moară, ci să fie vărsat sângele, pentru că viața trupului era în sânge, spune în Levitic. Și vărsarea de sânge era foarte grafică, foarte dureroasă, o demonstrare foarte puternică a pierderii vieții. Astfel, Isus a murit ca să ne salveze de păcatul nostru. Dar nu a fost suficient pentru El ca să moară, El a trebuit să moară, și în moartea Lui să-Și verse sângele prin rănile Lui de la mâini, rănile de la picioare, rana dintr-o parte, prin urmele de spini de pe cap. Sângele curgea peste tot ca să demonstreze că viața s-a scurs din El în mod simbolic și vizibil, iar El S-a dat ca o jertfă de sânge pentru păcat.

Și astfel, Isus spune: când luați paharul, nu mai trebuie să vă reamintesc despre sângele mielului din Egipt, sângele pus pe stâlpii ușii și pe pragul de sus. De acum nu mai trebuie să vă reamintiți despre asta. De acum trebuie să vă amintiți despre sângele Meu care este vărsat. Acel cuvânt „vărsat” este cheia pentru toată înțelegerea versetului. Sângele este vărsat. Acesta este sângele Meu al legământului, sângele vărsat, spune în limba greacă. A fost nevoie să fie vărsat, modul ilustrativ și demonstrabil de a vedea că viața s-a scurs.

Acum, evident, suntem mântuiți prin moartea Lui. Nu era nimic în chimia sângelui Lui care să ne salveze. Suntem mântuiți prin moartea Lui, dar El a trebuit să verse acel sânge pentru că Dumnezeu a cerut să fie o vărsare de sânge, o jertfă de sânge care să arate realitatea, și astfel se poate vedea că viața s-a scurs. Și astfel, Isus spune că acest pahar vă va reaminti de sângele Meu vărsat. Observați că spune: „pentru mulți.” Literalmente „pentru beneficiul multora,” pentru beneficiul multora. Și care sunt cei mulți? Toți care cred, evrei și neamuri. Nu doar cum a fost vărsat sângele în vechiul legământ pentru națiunea lui Israel, ci sângele pentru evrei și neamuri, pentru mulți, dincolo doar de Israel, pentru toți. „Pentru iertarea păcatelor.” Cu alte cuvinte, sângele Lui a fost vărsat ca să aducă iertare de păcate, moartea sacrificială, cu vărsare de sânge și substitutivă care aduce iertare.

De aceea a venit Isus. Și El a instituit amintirea acestui lucru în acea noapte dinainte de moartea Lui. Așadar, Domnul nostru S-a îndreptat către cruce ca să-Și verse sângele ca o jertfă pentru păcat. Și a instituit pâinea şi paharul ca o amintire pentru totdeauna, ca să ne amintim de moartea lui Cristos, prin care S-a sacrificat pe Sine, cu vărsare de sânge, pentru noi. Vechiul legământ a avut acele animale, niciunul nu a putut să ridice păcatul. Doar sângele lui Cristos a putut face asta. Și astfel, sărbătoarea pe care o sărbătorim este la această masă cu pâinea și paharul.

În cele din urmă, durata. Până când să facem asta? Paștele s-a terminat în acea noapte. De atunci nu a mai fost niciun Paște autorizat. O grămadă de evrei încă îl practică. Se prea poate să fi rămas ca un obicei frumos, dar este o sărbătoare care a apus. Nu mai are niciun scop. Ignoră adevărata sărbătoare a răscumpărării. Așadar, dacă acela s-a terminat atunci, câtă vreme trebuie să-l ţinem pe acesta? Ei bine, versetul 29 spune „Vă spun, nu voi mai bea din acest rod al viței de-acum înainte.” Acesta este e expresie colocvială pentru vin „până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu.” Ceea ce spune este să continuați să practicați acest lucru până când îl voi bea cu voi în Împărăție. Când Isus va veni la cea de-a doua venire și va așeza Împărăția, acel eveniment măreț despre care vorbește în Matei 24 și 25 urmează să aibă loc. El le spune aici că urmează să moară. El le spune despre vărsarea sângelui Său.

Este destul de tragic să auzi așa ceva, și astfel El introduce acest gând că Mă voi întoarce și voi face asta în Împărăția Mea. Nu vă îngrijorați, Mă voi întoarce. Și aici este o reafirmare în versetul 29 a promisiunii Împărăției Sale. Îl voi bea cu voi în Împărăția Mea. Și cred că atunci când Isus va reveni și când vom intra în Împărăția Sa vom face acest lucru împreună cu El. Vom sărbători împreună cu El. Ne vom aminti de jertfa Lui împreună și nu sunt sigur dacă nu o vom face în mod continuu toată veșnicia într-o modalitate uimitoare pe care El a rânduit-o, pentru că este o răscumpărare de neuitat și slăvită, care nu trebuie să fie uitată niciodată, niciodată, ci întotdeauna să fie celebrată.

Așadar, El spune: să faceți aceasta, de fapt, până când o voi face și Eu împreună cu voi în Împărăția Tatălui Meu. Dar accentul este următorul: Mă voi întoarce și Îl voi bea cu voi iarăși. Toate cele trei Evanghelii, apropo, afirmă că Domnul a spus asta. Este un lucru minunat, minunat prin care ne asigură că El Se va întoarce și va așeza Împărăția Lui slăvită. Și apoi, în versetul 30 spune că au cântat un imn. Literal, limba greacă spune că au cântat imnuri, au cântat imnuri. Care au fost acelea? Ei bine, ei deja au cântat Psalmul 113 și 114. Poate că au cântat 115, sau 116. Apoi, era un al patrulea pahar și apoi se prea poate să fi cântat 117 și 118 și au plecat spre Muntele Măslinilor. Și astfel, ultimul Paște, și apoi instituirea Mesei Domnului. Transpuneți-vă că sunteți acolo în acea noapte, acum când participăm împreună.

Să ne rugăm.

Doamne Isuse binecuvântat, înaintea crucii Tale, îngenunchem și vedem urâciunea păcatului nostru, a nelegiuirii noastre care Te-a făcut pe Tine să fii făcut blestem, răul din noi care a adus mânia divină asupra Ta. O, Doamne, arată-ne enormitatea vinei noastre prin coroana de spini, prin mâinile și picioarele străpunse, prin trupul învinețit, strigătele de moarte, sângele, sângele Tău, sângele Dumnezeului întrupat. Cât de infinit trebuie să fie răul nostru, cât de gravă trebuie să fie vina noastră ca să pretindă un asemenea preț. Păcatul este într-adevăr răul nostru, născut încă de la conceperea noastră, viu întreaga noastră viață, puternic în caracterul nostru, atât de dominant în mintea noastră. Ne urmărește ca o umbră, şi se întrepătrunde cu fiecare gând, și motiv, și faptă. Este precum un lanț care ne ține robi. Și Te întrebăm, o, Doamne, de ce ești așa de bun cu noi? Și Te binecuvântăm pentru compasiunea care tânjește după noi ca păcătoși, pentru inima care se grăbește la răscumpărarea noastră, pentru dragostea care a îndurat pedeapsa noastră, pentru mila care a purtat loviturile noastre. Îți mărturisim păcatul. O, Doamne, Îți cerem să umblăm în smerenie, cu o conștiință sensibilă. Ca să umblăm de asemenea glorios, ca moștenitori ai mântuirii.

SFÂRȘIT