Deschideți, dacă doriți, împreună cu mine Biblia, la capitolul 26 din Matei. Ne vom uita la versetele de la 30 la 35 - Matei 26:30 la 35. Oricât de mult ne-ar plăcea să ne considerăm creștini puternici, realitatea este că, în sine și prin noi înșine, suntem slabi. Ne-ar plăcea să credem că nu am putea fi niciodată prinși într-o situație în care L-am nega pe Domnul, în care am nega Cuvântul Său, în care ne-ar fi rușine să-L recunoaștem pe Domnul sau să fim asociați cu El. Dar adevărul este că, din când în când, facem exact acest lucru. Suntem prinși într-un mediu nedrept, iar noi nu spunem nimic. Există un timp pentru a vorbi despre Cristos, iar noi nu vorbim. Există un moment în care cineva ne-ar identifica drept creștini, iar noi evităm o astfel de identificare de teama presiunii sociale sau a ostracizării sociale. Există momente în care ar trebui să fim îndrăzneți pentru cauza lui Cristos, iar noi suntem oricum, numai îndrăzneți nu.

Îmi amintesc că atunci când eram tânăr mă gândeam cum va fi dacă, în viitor, aș merge să-L slujesc pe Domnul și, dacă El m-ar chema într-un loc foarte dificil, unde aș fi pus în fața morții sau a tăgăduirii lui Cristos. Am citit povești misionare despre acei oameni care și-au afirmat credința în Cristos până la moarte, și mă întrebam dacă și eu aş face la fel, și îmi doream cu disperare să cred că așa va fi. Voiam cu adevărat să pot spune: „Aș face asta - L-aș recunoaște pe Cristos până la capăt și, dacă ar fi să mă ardă pe rug, aș continua să pomenesc numele lui Cristos”. Îmi doream atât de mult să pot spune asta despre mine, dar chiar aveam multe îndoieli. Și ceea ce îmi dă îndoieli, ceea ce mi-a dat atunci și încă îmi dă, este că sunt momente în care nici măcar nu spun ceea ce ar trebui să spun, într-o situație mult mai puțin intimidantă decât moartea. Sunt momente în care pur și simplu ne retragem din identificarea cu Cristos pe care ar trebui să o avem. Există momente în care, ca ucenici, dezertăm, dezertăm, dezertăm de dragul rușinii. Preferăm să nu ne identificăm cu Isus Cristos. Pur și simplu nu vrem să pășim înainte și să rămânem fermi.

La fel s-a întâmplat și cu ucenicii Domnului Isus Cristos, așa că lecția pe care El le-o dă aici este o lecție și pentru noi. Ei au dezertat în acest pasaj. L-au trădat pe Cristos. El a prezis acest lucru și s-a întâmplat exact așa cum a prezis. Dar a fost o lecție profundă și de neuitat pentru ei; o lecție care cred că a schimbat cursul vieții lor. Dintre toate lucrurile pe care Isus le-ar fi putut spune, dintre toate lucrurile despre care i-ar fi putut avertiza, dintre toate problemele care ar fi putut fi aduse în discuție cu privire la viitor, El alege să aducă în discuție faptul că toți Îl vor părăsi și vor dezerta. Iar Matei, prin Duhul Sfânt, alege să plaseze această istorisire chiar în mijlocul acestui capitol unde se vorbește despre pregătirea pentru cruce, pentru că este o lecție atât de monumentală de învățat. Și dacă, așa cum a plănuit Domnul nostru, ucenicii vor duce mesajul în lume, ei trebuie să fie puternici. Iar primul pas spre putere este să înveți cât de slab ești cu adevărat, nu-i așa? Așadar, lecția slăbiciunii este primul lucru care trebuie învățat. Și aceasta este lecția pe care El le-o predă aici.

Este, ca și tot restul acestui capitol de până acum, o parte a pregătirii pentru cruce. Am citit despre pregătirea lui Dumnezeu, despre pregătirea liderilor iudei, despre pregătirea Mariei, despre pregătirea lui Iuda, despre pregătirea Domnului nostru de a pune capăt vechiului Legământ cu ultimul Paște, prin inițierea mesei Domnului. Și acum există pregătirea de către Domnul a ucenicilor, care vor duce mai departe mesajul. Iar ei sunt pregătiți prin învățarea unei lecții foarte importante despre propria lor slăbiciune umană, despre propria lor incapacitate de a trăi la înălțimea standardului pe care spun că îl afirmă. Și este o lecție pe care trebuie să o învățăm și noi. Cu toții ne confruntăm cu faptul că am putea să rămânem fermi pentru Cristos în mijlocul creștinilor, am putea să vrem să depunem o mărturie pe măsură ce vorbim cu Domnul – „Doamne, niciodată nu mă voi lepăda de Tine, niciodată nu Te voi părăsi, niciodată nu Te voi trăda, voi sta alături de Tine” - așa cum a spus Petru, „Sunt gata să merg cu Tine chiar și în temniță și la moarte dacă va fi nevoie, voi face orice” - dar când vine vorba de întâlnirea cu problema respectivă, dezertăm. Cu toții ne confruntăm cu același tipar. Și trebuie să învățăm că nu avem putere în noi înșine pentru a face față unei astfel de situații, decât dacă ne recunoaștem slăbiciunea și depindem de Domnul. Dacă credem că putem face acest lucru cu forțele noastre, vom eșua.

Acum câteva momente am cântat un imn și vreau să vă reamintesc câteva versuri din acel imn care mi s-au părut foarte importante pentru noi.

„O, Isuse, am promis să Te slujesc până la sfârșit. Fii Tu pentru totdeauna lângă mine, Stăpânul și Prietenul meu. Nu mă voi teme în luptă dacă Tu ești alături de mine, nici nu voi rătăci de pe cărare dacă Tu vei fi călăuza mea”. Acum, există o promisiune făcută, dar și o afirmație, care subliniază că pentru ca promisiunea să fie ținută, Tu trebuie să fii alături de mine. „O, lasă-mă să Te simt pe Tine lângă mine, lumea este mereu aproape. Văd priveliștile care orbesc, și aud sunetele ispititoare. Dușmanii mei sunt mereu aproape de mine, în jurul meu și înăuntrul meu, dar, Isuse, apropie-Te mai mult de mine și apără-mi sufletul de păcat”. Există promisiunea unei slujiri credincioase până la sfârșit. Şi la fel există și sentimentul lipsei de competenţă, şi sentimentul de slăbiciune care exprimă dependența de Domnul. „O, Isuse, Tu ai făgăduit tuturor celor care Te urmează că acolo unde ești Tu în slavă, acolo va fi și slujitorul Tău. Și, Isuse, eu am promis să Te slujesc până la sfârșit. O, dă-mi harul de a te urma, Stăpânul și Prietenul meu!”. Aceasta este o recunoaștere a faptului că o astfel de promisiune nu poate fi ținută decât prin puterea divină și prin prezența lui Cristos.

Acum, noi vom face aceste promisiuni și, ca ucenici, ar trebui să le facem. Dar ar trebui să învățăm din această lecție că nu putem să le ținem prin propriile noastre forțe. Observați ce spune versetul 30. „După ce au cântat cântarea, au ieșit pe Muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: ’În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite’. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea’. Petru a luat cuvântul și I-a zis: ‘Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire’. ‘Adevărat îți spun’, i-a zis Isus, ‘că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori’. Petru I-a răspuns: ‘Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine’. Și toți ucenicii au spus același lucru”. Vedeți, cu toții au afirmat ceea ce am dori să putem afirma și noi. Dar ei afirmau acest lucru bazându-se pe propriul lor simț al puterii, pe propriul lor simț al dedicării. Ei credeau că dragostea lor pentru Cristos era mai mare decât era în realitate. Ei credeau că puterea lor spirituală era mai mare decât era în realitate. Credeau că abilitatea lor de a face față lui Satan era mai mare decât era în realitate. Se bazau pe propria lor înțelegere, în termenii din Proverbe 3.

Și când s-a ajuns la momentul în care a trebuit să ia această poziție, când Cristos a fost prins în grădină, veți observa în capitolul 26, la versetul 56, ultima propoziție a versetului: „Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit”. Când s-a ajuns la momentul încercării, toți au fugit. Așadar, tot ceea ce promiteau - verbalizat de Petru și apoi afirmat de toți ceilalți - nu erau decât vorbe goale, pentru că se străduiau să rămână în picioare cu propriile lor forțe. Astfel că, Isus, aici, ca parte a pregătirii pentru crucea Sa, îi învață pe ucenici o lecție de întărire, avertizându-i cu privire la insuficiența puterii umane – sau insuficiența sinelui în lupta spirituală. Acum, niciun creștin nu este cu adevărat scutit de încercările care ne pot face să ne rușinăm de Cristos. Vă reamintesc de 2 Timotei, capitolul 1, unde Pavel îi spune lui Timotei: „Dumnezeu nu ne-a dat” - versetul 7 – „un duh de frică sau de timiditate, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Să nu-ți fie rușine, dar, de mărturisirea Domnului nostru”. Imaginați-vă că Pavel trebuie să-i spună lui Timotei să nu se rușineze de Isus Cristos.

Apoi, în versetul 12, el spune: „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine” ci mi-am purtat suferința de bunăvoie, asta este ceea ce spune de fapt. Iar în Romani 1:16 el spune: „Mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos”. Nu există loc în viața unui credincios pentru rușine în ceea ce-L privește pe Cristos. Nu există loc pentru trădare sau dezertare. De fapt, în Romani 9:33 se spune: „Și cine crede în El nu va fi dat de rușine”. Iar în Marcu 8:38, Isus a spus: O caracteristică a necredincioșilor este că se rușinează de Mine, „și oricine se rușinează de Mine, Mă voi rușina și Eu de el” Necredincioșii sunt cei care se rușinează de Cristos, nu credincioșii. Și totuși, uneori, sub presiune, dezertăm, falimentăm, suntem neloiali, suntem necredincioși. Și iată astăzi lecția despre reabilitarea ucenicilor care dezertează, care falimentează.

Acum, mai este un lucru pe care vreau să îl observați în această lecție, pentru că este cu siguranță punctul principal al lui Matei. El nu se concentrează în primul rând pe ucenici, deși ei sunt aparent problema de suprafață aici. Accentul principal este pus pe Cristos. Intenția lui Matei aici este de a păstra măreția lui Isus Cristos. Cum poți face acest lucru într-o astfel de situație? Cum poate Cristos să iasă din asta cu demnitate, cu vreun fel de respect, cu vreo slavă, cu vreo măreție, în orice sens, ca Fiul regal al lui Dumnezeu, Împăratul împăraților? Cum poate El, în vreun fel, să fie toate acestea în mijlocul părăsirii și lepădării din partea tuturor ucenicilor Săi? Cineva este obligat să spună despre El: „Ce fel de conducător este acesta care își pune trupele să ajungă în focul bătăliei, iar când se întâlnesc cu inamicul, toți dezertează? Ce fel de lider este acela care nu mai are control asupra celor ce sunt ai Săi, care nu mai are loialitate din partea celor ce sunt ai Săi, care nu mai are dragoste și angajament din partea celor ce sunt ai Săi? Oameni mai mici decât aceștia au stat în fața unor situații mai serioase și au rezistat. Ce fel de oameni sunt aceștia? Oare nu a ales El genul potrivit de oameni?”.

Cu alte cuvinte, ar putea fi un fel de lucru foarte înjositor pentru Cristos. El ar putea să își piardă slava aici. Ar putea fi ceva care să slăbească splendoarea Sa regală. Dar nu este așa, pentru că Matei, sub inspirația Duhului Sfânt, întoarce situația, astfel încât Îl înalță pe Isus Cristos în contrast cu ucenicii care au dezertat. Și, pe măsură ce am citit acest pasaj, și l-am citit din nou și din nou, și l-am studiat pe parcursul acestei săptămâni, am ajuns să văd caracterul maiestuos al lui Isus Cristos în acest pasaj la fel de clar ca în oricare altul din această parte a Noului Testament. Îl văd prin prisma contrastului cu ucenicii. Și presupun în inima mea că asta a fost și în mintea Duhului lui Dumnezeu și a lui Matei când a fost scris acest pasaj. Acum, aduceți-vă aminte, că acest eveniment se petrece cu câteva ore înainte de răstignire. Vorbim aici de încheierea vieții Domnului Isus Cristos. Acesta este punctul culminant al istoriei răscumpărării. Acesta este cel mai mare moment. Nu știu dacă știți acest lucru, dar doar patru capitole din toate cele patru evanghelii, în total doar patru capitole, sunt dedicate primilor 30 de ani din viața lui Cristos. Treisprezece sunt dedicate ultimei zile din viața Sa. Acesta este un moment monumental în istoria răscumpărării și totul face parte din pregătirea crucii. Cristos a pus capăt Legământului Vechi, a încheiat dispensația iudaică cu ultimul Paște, a instituit o nouă dispensație în Noul Legământ al sângelui Său, al paharului și al pâinii. Și acum El predă această lecție foarte profundă unor oameni care sunt oameni foarte critici în extinderea continuă a Împărăției și a Legământului Său. Și astfel, când ajungem la versetul 30, intrăm în text și citim: „După ce au cântat cântarea, au ieșit pe Muntele Măslinilor”.

Aduceți-vă aminte că la Paște v-am spus că erau patru pahare? După masa principală, cu miel, azimi și ierburi amare, se lua un pahar, apoi se cântau hallēl, care ar fi ultima parte din hallēl, Psalmii 115 - 118. Apoi luau al patrulea și ultimul pahar, iar apoi cântau ultima cântare, care era Psalmul 136, numit marele hallēl. Și fiecare verset din Psalmul 136 se termina cu același vers: „Căci îndurarea Lui ține în veci - căci îndurarea Lui ține în veci - căci îndurarea Lui ține în veci” - fiecare dintre ele. Așa că ei ar fi cântat asta. Dar Matei omite ceva. De fapt, înainte ca ei să cânte acel ultim imn, sau, literal, limba greacă spune: „Înainte de a cânta și apoi de a ieși”, Isus i-a învățat. Și toată această învățătură este consemnată în Ioan de la 14 la 16. Așadar, undeva după ce a instituit cina și înainte ca ei să plece, trebuie să introduceți Ioan 14, 15, 16 și 17. 14, 15 și 16 sunt învățături; 17 este o rugăciune către Tatăl. În aceste trei capitole de învățătură, El le promite toată moștenirea pe care o are de dat - pace, bucurie, mulțumire, mângâiere, Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, speranță pentru viitor. Le promite chiar și persecuție, dar în același timp, eliberare din ea. El le oferă toate informațiile de care au nevoie, pentru că este punctul culminant final al învățăturii înainte de cruce. Apoi, în Ioan 17, El se roagă Tatălui în numele lor în acea minunată rugăciune de mare preot; deci toate acestea vin înainte de imnul final și de plecarea din acel loc.

Știm acest lucru pentru că în Ioan 18:1, după 14, 15, 16 și 17, citim următoarele: „După ce a rostit aceste vorbe, Isus a plecat”. Deci știm că Domnul nu a părăsit acea cameră de sus până când nu a dat învățătura menționată în capitolele 13, 14, 15, 16 și 17 din Ioan. Așadar, toate acestea sunt acoperite; Ioan le înregistrează. Matei nu o face. Așadar, toată acea învățătură extraordinară le-a fost oferită, și apoi avem acea rugăciune grandioasă către Tatăl, rugându-se pentru armonia și unitatea celor ce sunt ai Săi care vor crede în El în viitor, precum și a celor care erau acolo în acea noapte. Au fost toate acestea, iar apoi a urmat ultimul hallēl, Psalmul 136 după care a plecat. Iar plecarea a fost foarte semnificativă. Era aproape miezul nopții. Ei ies din această cameră de sus, coboară scările, ies în stradă, iar orașul este viu ca și cum ar fi fost amiază. Este plin de viață pentru că este vremea Paștelui. Este timpul sărbătorii azimelor, iar peste tot este activitate și oamenii se grăbesc de colo-colo. Unii sunt în mijlocul mesei de Paște. Aduceți-vă aminte că galileenii și fariseii au mâncat-o joi seara târziu. Unii încă serveau masa, așa că lămpile erau aprinse în case. Unii se pregătesc să o mănânce a doua zi, iudeii și saducheii, așa că își finalizează pregătirile.

Porțile Templului urmau să fie deschise la miezul nopții pentru acest festival special. Și astfel, oamenii se îndreaptă spre Templu, dorind să intre în acel loc. Vizitatorii erau peste tot; erau oameni care negociau un loc pentru a avea Paștele a doua zi, oameni care au venit din afara orașului, animale care erau adunate și cărate peste tot pentru a fi sacrificate a doua zi. Totul era plin de viață, chiar dacă era noapte, așa că își croiesc drum, fără îndoială, printr-o astfel de mulțime, noaptea, pe versantul estic al muntelui Templului. Au traversat valea Chedron, unde micul pârâu curge mai plin ca niciodată din cauza ploilor de iarnă și este și mai plin din cauza sângelui miilor de animale care au fost sacrificate, iar sângele se scurge prin spatele Templului, în josul pantei, în pârâu, pentru a fi dus. Și astfel, ucenicii, unsprezece dintre ei acum, și Isus traversează tot acest drum pe întuneric, și urcă pe Muntele Măslinilor, îndreptându-se spre un loc foarte familiar în care au mers de multe ori, numit Grădina Ghetsimani, care înseamnă „presă de măslini”; deci Muntele Măslinilor, mulți măslini și un loc numit grădina presei de măslini.

Oamenii de la oraș nu aveau grădini în oraș. Nu era loc pentru așa ceva. Aveau grădini pe pantele din jurul orașului, pe care le cultivau, iar acelea erau grădinile care aparțineau oamenilor care locuiau în oraș. Și Isus s-a dus într-un loc cunoscut, iar ei se îndreptau spre acel loc, dar trebuie să fi fost la o distanță mai mare pe pantă, iar pe măsură ce urcau, trebuiau să se oprească și să se odihnească - poate într-un loc similar celui în care se opriseră cu o seară înainte, când le-a ținut marele Discurs de pe Muntele Măslinilor din Matei 24 și 25 despre a doua Sa venire. Așa că se opresc din nou în drum spre Grădina Ghetsimani, și sunt doar 12 acum, inclusiv Domnul, și sunt adunați împreună în aceste ultime ore, iar Isus are ceva să le spună, spune versetul 31. Și El se lansează în această confruntare a slăbiciunii lor. Acum, practic, toată învățătura de dinainte de aceasta a fost pozitivă. Promisiuni, promisiuni, promisiuni, din Ioan 13 până la 16, apoi urmează o rugăciune plină de speranță în Ioan 17, dar acum, când El ajunge la acest moment de pe marginea dealului, este timpul pentru un mesaj negativ, este timpul pentru un avertisment. Ei trebuie să învețe această mare lecție, că puterea se naște din recunoașterea slăbiciunii, nu din recunoașterea puterii. Această iluzie trebuie să fie eliminată. Și în timp ce El predă această lecție - și asta este cu adevărat ceea ce vreau să vedeți; printre alte lucruri, acesta este lucrul principal - în timp ce El predă această lecție ucenicilor Săi care au dezertat, vedem un contrast minunat între Cristos și ucenici, care Îi păstrează măreția. Și cred că veți vedea acest lucru pe măsură ce vom parcurge acest text.

În primul rând, există un contrast între cunoaștere și ignoranță - între cunoaștere și ignoranță. Ucenicii, sincer, sunt lamentabil de ignoranți. Îl găsim pe Petru spunând: „Chiar dacă toți”, versetul 33, „ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. Atâta ignoranță. Vreau să spun că era doar o chestiune de câteva ore până când urma să se lepede. În versetul 35: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”. El nu știa asta. Nu putea să afirme asta. Și, după cum s-a dovedit, a fost ignorant. Și apoi toți ucenicii au spus același lucru în versetul 35. Erau ignoranți. Erau ignoranți față de propriile lor slăbiciuni. Erau ignoranți față de puterea lui Satan. Erau ignoranți cu privire la testul și la marea sa putere cu care urmau să se confrunte în câteva ore. Erau ignoranți față de atât de multe lucruri - ca să nu mai vorbim de ignoranța lor față de Vechiul Testament, de ignoranța lor față de profeția menționată în versetul 31 despre faptul că păstorul va trebui să fie lovit și oile turmei vor fi împrăștiate. Erau ignoranți în privința multor lucruri. Iar ignoranța lor este evidentă.

Dar peste ignoranța lor se află minunata cunoaștere a lui Isus Cristos. Observați versetul 31. „Atunci” - și „atunci” este nedefinit, undeva sus pe Muntele Măslinilor în acea noapte – „Isus le-a zis” - este un alt moment pentru învățătură, un alt moment pentru instruire. Și aceasta este o lecție despre prostia autosuficienței. El spune: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite’. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Și apoi, în versetul 34, îi spune lui Petru: „,Adevărat îți spun’ i-a zis Isus, ‘că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori’”. Asta da cunoaștere. Ascultați, El știa că Îl vor părăsi. El știa asta. El știa că asta se va întâmpla chiar în noaptea aceea. El știa că va fi din cauza Lui. El știa că va învia din morți. El știa că îi va întâlni din nou în Galileea. Știa că toți vor găsi în El o pricină de poticnire până în punctul în care, chiar în acea noapte, înainte să cânte cocoșul, însuși Petru, liderul lor, se va lepăda de Isus Cristos. El știa că nu vor trece de acea încercare din acea noapte prin propriile lor puteri. El știa totul.

Era ca și cum ar fi fost într-o cabină de control și totul era televizat, iar toate ecranele tuturor evenimentelor se aflau în fața Lui, iar El putea vedea panorama a tot ceea ce se întâmpla. Îl putea vedea pe Iuda făcând exact ceea ce făcea Iuda în acel moment. Putea să-i vadă pe conducătorii iudeilor făcând ceea ce făceau. El știa exact ce avea să se întâmple. Și era un ecran care îi arăta lepădarea lui Petru, iar altul fuga ucenicilor. El putea vedea totul. Putea să vadă deja mișcarea soldaților, soldații romani împreună cu liderii iudei, care intrau cu bâte, săbii și făclii în grădină pentru a-L prinde. Putea simți pe obrazul Său și putea vedea cu ochii minții sărutul lui Iuda Iscarioteanul. Totul era chiar în fața Lui, putea vedea totul. Și putea să vadă acolo, în mod viu, cu ochii Săi, cu ochii cunoașterii Sale supranaturale, profețiile din Vechiul Testament care se împlineau. El putea auzi ecoul profețiilor Vechiului Testament. El putea vedea planul lui Dumnezeu desfășurându-se. Totul era în fața Lui, fiecare bucățică din el.

El nu s-a străduit să găsească o astfel de cunoaștere; aceasta era iminentă în conștiința Sa. El cunoștea sărutul. El știa trădarea. El cunoștea fiecare pas în procesul simulat. El știa totul, coborârea, părăsirea ucenicilor, negarea lui Petru, totul, fiecare lucru, fiecare bucățică era în fața ochilor Săi. Și astfel nu pierzi nimic dacă Îl privești pe Isus în acest pasaj. El nu-și pierde nimic din măreția Sa regală aici. Personajul Său regal este clar, pentru că El are o cunoaștere a tuturor acestor lucruri care se vor întâmpla. Și tot ce trebuie să faceți este să continuați să citiți pentru a afla că ele s-au împlinit exact așa cum a spus El că se vor întâmpla. El știa totul. El știa că momentul [în care va începe totul] va fi în noaptea aceea. El cunoștea trecutul, este scris, este planul lui Dumnezeu. El cunoștea viitorul, veți găsi în Mine o pricină de poticnire. Totul era foarte clar pentru El. El știa totul, vedem această cunoaștere maiestuoasă a lui Cristos. Și se concentrează practic în versetul 31 pe o profeție din Vechiul Testament care se găsește în Zaharia 13:7. El spune: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite’”. Acesta este planul lui Dumnezeu. Acesta nu este un eveniment care s-a petrecut prin capriciul și voința lui Iuda, a liderilor religioși sau a oricui altcuiva de pe pământ; acesta este planul divin al lui Dumnezeu, este scris. Și citează Zaharia 13:7: „Voi bate păstorul și oile turmei vor fi risipite”. Isus nu numai că știa ce făcea Iuda, ce făceau liderii religioși, ce gândeau ucenicii, știa ce plănuia Satan, dar știa și cum va decurge întregul proces. El știa tot ceea ce avea să se întâmple în acea noapte, când soldații și liderii au venit să-L ia. El știa că va veni sărutul, știa că ucenicii vor fugi. El nu numai că știa tot prezentul și tot viitorul, dar a înțeles și planul lui Dumnezeu în trecut și a înțeles și sensul cuvintelor profetului Zaharia când a spus ceea ce a spus.

Și, apropo, nu este un pasaj ușor de interpretat. Dacă ar fi fost foarte ușor, ucenicii l-ar fi putut înțelege. Acest pasaj din Zaharia 13:7 este oarecum dificil; vă voi spune de ce. În Zaharia 13, Zaharia vorbește despre niște profeți falși care vor fi răniți în casele lor de idoli. Vorbește despre falși profeți pe care Dumnezeu va veni și îi va răni în casele lor de idoli. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi va judeca pe profeții falși. Iar profetul vorbește împotriva acelor profeți falși, care sunt demni doar de judecata lui Dumnezeu. Și apoi vine imediat după asta în versetul 7 și spune: „Voi bate păstorul și oile turmei vor fi risipite”. Și s-ar putea părea la început că se referă aici la un păstor fals, că Dumnezeu va coborî și va lovi un păstor fals - are sens - și îi va împrăștia pe toți adepții acelui păstor fals. Și am putea crede asta, dacă nu am avea interpretarea clară a lui Cristos, care spune: „Cel lovit sunt Eu, iar turma sunteți voi”. Și astfel, păstorul lovit din Zaharia 13:7 trebuie să fie Mesia, iar turma împrăștiată trebuie să fie poporul Său. Și dacă înțelegi asta, înțelegi sensul lui Zaharia 13:7 și are sens din acest pasaj, mai ales când te uiți puțin mai atent la el.

Acum, uitați-vă puțin la Zaharia 13:7 și vă voi arăta câteva lucruri interesante. Acolo spune: „Scoală-te, sabie!”, iar aici este o referire la Dumnezeu, Iehova Dumnezeu vorbește: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu”. Acum, asta vă spune imediat că nu este vorba de un profet fals. Dumnezeu nu ucide un profet fals pe care îl numește „Păstorul Meu”, reprezentantul personal al lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Sabia Mea va ucide pe Păstorul Meu” – „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu”. Și apoi această frază extrem de interesantă: „Și asupra omului” și folosește aici un cuvânt ebraic care nu este cuvântul obișnuit, nu este cuvântul generic, ci înseamnă „om puternic” sau „om cu mare putere”. Deci, în primul rând, păstorul care va fi ucis este numit „păstorul lui Dumnezeu, păstorul Meu, un păstor puternic”. Și apoi se spune: „asupra omului care îmi este tovarăș”. Literal, „cel puternic din intimitatea Mea”, sau „cel puternic egal cu Mine”. O afirmație extraordinară, nu-i așa? Cine este egal cu Dumnezeu? Cristos. Cine a fost păstorul lui Dumnezeu? Cristos. Cine este puternicul păstor? Cristos.

Așadar, în mod clar, Zaharia se îndepărtează de fals, spunând: „Da, Dumnezeu va răni pe falsul păstor în casa idolului său, dar Dumnezeu îl va răni și pe adevăratul păstor, iar oile lui vor fi și ele împrăștiate”. Iar finalul versetului, „Și Îmi voi întoarce mâna spre cei mici”, va exista o rămășiță - va exista o rămășiță. Ceea ce Zaharia spunea este că va veni ziua în care Dumnezeu Își va lovi propriul păstor, pe Domnul Isus Cristos, iar oile vor fi risipite. Acum, oaia pe care cred că Zaharia o are în vedere este națiunea Israel. Israel a intrat în haos după moartea celui ce era Mesia al lor. În anul șaptezeci d.Hr., orașul a fost distrus, Templul și toate celelalte, iar ei sunt încă în același haos rezultat în urma respingerii lui Mesia. Dar împrăștierea ucenicilor a fost un fel de primă fază a haosului care a lovit națiunea Israel. Așadar, Zaharia îl vede pe Dumnezeu lovind păstorul, națiunea dezintegrându-se, iar prima fază a acesteia Domnul o aplică acestui grup al propriilor Săi ucenici, care vor fi risipiți.

Dar, aș putea adăuga, și nu citează acest lucru în Matei, dar este în Zaharia. Zaharia spune: „Și Îmi voi întoarce mâna spre cei mici”. Și în timp ce întreaga națiune a intrat în cele din urmă în haos, Dumnezeu a ieșit din nou și i-a adunat înapoi pe ucenicii Săi împrăștiați, nu-i așa? Și El a continuat să facă acest lucru în rămășiță. Profeția lui Zaharia este esențială. Și astfel vedem cunoașterea supranaturală a Domnului. El cunoștea semnificația planului lui Dumnezeu: „Este scris”. El a știut să interpreteze perfect de clar un pasaj dificil din Zaharia. Îi înțelegea pe ucenici, unde se duceau și ce aveau de gând să facă. El știa ce avea să aducă Satan asupra lor și știa că nu vor putea face față. El știa ce va face Petru, chiar dacă a spus că nu o va face. El cunoștea fiecare detaliu a ceea ce urma să se întâmple și știa când avea să se întâmple: „totul se va întâmpla în această noapte, și o veți face înainte să cânte cocoșul”. Vedem cunoașterea supranaturală, față de ignoranța acestor ucenici; astfel că Isus nu pierde în această privință, ci ei. Ei nu sunt eroi pentru că au părăsit personajul a cărui revoluție s-a stricat. Ei se arată a fi ignoranți, a fi plictisitori, incapabili să înțeleagă planul lui Dumnezeu, incapabili să înțeleagă cuvântul profetic, incapabili să înțeleagă semnele vremurilor la care se uitau. Iar Isus știe maiestuos totul - fiecare detaliu este la locul lui perfect. Așa că Cristos strălucește prin contrast.

În al doilea rând, vedem un contrast între curaj și lașitate - între curaj și lașitate. În versetul 31, acea frază: „toți” sau „toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire”. Cuvântul are în vedere ceva prins în capcană. Veți fi prinși în capcană. Veți fi prinși într-o capcană, și va fi mai mult decât să puteți ieși din ea. Capcana vă va prinde. Vă veți lovi de o încercare prea grea pentru voi și veți fi prinși în capcană - cu toții veți fi. Și care a fost capcana? Proverbe 29:25 o spune:

„Frica de oameni este o cursă”. Le era frică. Le era frică de ce le vor face romanii sau de ce le vor face evreii. Și când au văzut, se spune în versetul 55 din acest capitol, când au văzut soldații venind cu bâtele, cu ciomegele, cu săbiile și cu făcliile, și când au văzut că vin conducătorii, au fugit. Le-a fost frică. „Toți vei găsi în Mine o pricină de poticnire. Veți intra cu toții într-o capcană din pricina Mea” - din pricina Mea. „O să Mă părăsiți”, spune El. „Veți dezerta. O să Mă părăsiți. O să dezertați. Veți dezerta în toiul luptei”. Și a fost exact cum a spus El. Când a fost presiune, au plecat - au plecat.

Le era teamă de ceea ce se va întâmpla. Le era rușine să se identifice cu Isus Cristos. Le era rușine să poarte ocara lui Cristos. Nu că nu Îl iubeau pe Cristos, nu că nu voiau să fie credincioși lui Cristos, ci pur și simplu le era frică. Ei - aici pur și simplu - nu aveau credința de a crede că Domnul poate ce? Să-i elibereze. Despre asta este vorba. Ei nu aveau încredere în El. „Nu ne poți scoate din asta, așa că plecăm”. Și vedeți, ceea ce spun ei este: „Uitați-vă la El - este o victimă. Dacă El este o victimă, noi ce vom fi; dacă El nu poate ieși din asta, cum vom ieși noi din asta?”. Acum, trebuie să recunoaștem că identificarea cu Isus Cristos poate fi un reproș. Poate fi dificil. În Evrei 11 se spune că Moise a ales ocara lui Cristos decât plăcerile de o clipă ale păcatului. Dar nu toată lumea face această alegere cu fiecare ocazie. Sunt unii dintre noi care fug atunci când sunt presați, care fug pentru siguranță pentru că le este frică. Și astfel, vedeți lașitatea ucenicilor, dar Îl vedeți pe Isus într-un curaj perfect, pur și simplu îndreptându-se spre cruce, încredințându-Se Tatălui, neclintit. „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta, orice ai vrea să fac, Tată, voi face, am încredere în Tine, îmi pun viața în mâinile Tale”. Dar ei nu pot face asta. Sunt niște lași.

Valoarea lui Cristos este incredibilă. El merge la cruce pentru a purta păcatul. El nu s-a atins niciodată de păcat. Păcatul nu L-a atins niciodată. El nu a fost niciodată pătat de un singur păcat, iar El urma să poarte păcatele lumii. Urma să fie abuzat, batjocorit și scuipat, toate aceste lucruri dureroase urmau să I se întâmple Cristosului lui Dumnezeu, iar El se îndreaptă spre asta cu o vitejie care este de-a dreptul divină. Și se bazează pe o încredere absolută în Tatăl care L-a chemat la această misiune; ceva ce depășește cu mult lașitatea ucenicilor. Și astfel, nici măcar ucenicii Săi dezertori nu pot diminua măreția Domnului lor; în timp ce ei fug de frică, El rămâne fidel sarcinii cu mare curaj, înfruntând moartea, înfruntând păcatul, înfruntându-l pe Satan, de dragul lor. Și astfel, contrastul Îl prezintă din nou în splendoarea Sa.

Al treilea element de contrast pe care îl văd aici este un contrast între putere și slăbiciune. Ucenicilor le era frică să înfrunte momentul, pentru că erau slabi și nu puteau face față morții; asta îi speria. În versetul 32, Domnul spune: „Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Domnul a înfruntat moartea cu un curaj extraordinar, pentru că știa că are putere asupra morții, nu-i așa? Ucenicii știau că ei nu aveau. Se uitau la ei înșiși și spuneau: „Noi nu putem face față morții. Ne vor omorî și asta e tot. Nu avem putere asupra morții”. Și nu voiau să se încredințeze Celui care avea această putere. Le lipsea credința. Isus, spune în Romani 6:4, că a fost înviat din morți prin puterea Tatălui. Ceea ce înseamnă că atunci când Isus a mers la mormânt, aici spune: „Voi învia”, și a spus-o de nenumărate ori, Matei 16, Matei 17, Matei 20, „Trebuie să mă duc și să fiu răstignit, iar peste trei zile voi învia din morți”. Dar El S-a încredințat puterii lui Dumnezeu, puterii divine asupra morții. El, se spune în Evrei, a venit să învingă moartea care îi ținuse pe oameni în robie toată viața lor. El a venit să îl distrugă pe cel care avea puterea morții, adică pe Satan. Puterea lui Cristos a fost atât de mare încât El a înfruntat crucea, pentru că știa că există puterea de a învinge moartea. Și El și-a asumat moartea ca pe un dușman care trebuia învins. Ucenicii au pălit în fața morții și au fugit, și astfel vedeți slăbiciunea lor în contrast cu puterea Lui.

El a crezut în ceea ce credea Avraam, Evrei 11:17 și 19, când l-a jertfit pe Isaac și noi spunem: „De ce ar face asta, când Isaac era fiul făgăduinței?”. Pentru că a crezut în Dumnezeul care învie morții. Și Avraam a crezut că, dacă Dumnezeu a vrut să ia viața lui Isaac, va trebui să-l învieze din morți pentru a-și împlini promisiunea. Dar Dumnezeu era un Dumnezeu al făgăduinței și Dumnezeu ar fi făcut asta dacă ar fi trebuit, așa că a fost dispus să-și ofere fiul. Iar Cristos, bineînțeles, a fost dispus să meargă la mormânt, pentru că știa că Dumnezeu este un Dumnezeu al promisiunii, iar dacă Dumnezeu a spus că El va fi Cristosul, că va fi Împăratul împăraților, că va fi conducătorul și că va învia din morți, exact asta se va întâmpla. Veți spune: „Bine, dar ucenicii știau asta?”. Ar fi trebuit să știe. Ar fi trebuit să-și amintească faptul că, cu câteva zile înainte, Isus l-a înviat din morți pe cine? Pe Lazăr. Ioan 11:47 până la 53 - toți fruntașii știau că l-a înviat pe Lazăr din morți. Ar fi trebuit să își amintească și ar fi trebuit să-și aducă aminte ce a spus El: „Eu sunt învierea și viața, Cel ce crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine crede în Mine nu va muri niciodată. Credeți voi aceasta?” Ei ar fi trebuit să știe asta - ar fi trebuit să știe asta. Dar, în slăbiciunea credinței lor, au fost lași. Și în puterea credinței în Dumnezeul căruia S-a încredințat, Isus s-a îndreptat cu putere spre cruce.

Și astfel, vedeți din nou măreția lui Cristos comparată cu slăbiciunea ucenicilor în faptul că El a crezut în puterea lui Dumnezeu asupra morții, iar ei nu au crezut - nu au crezut. Ei erau slabi. El era puternic. Iar El a spus: „Vă voi conduce în Galileea, Mă voi întoarce personal pentru a fi păstorul vostru și pentru a vă conduce din nou”. Și El a făcut asta - El a făcut asta. În capitolul 28, citiți în capitolul 28, versetul 9, El se întâlnește din nou cu ei, îi adună, se duc în Galileea. „Duceți-vă de spuneți fraților Mei”, spune El, „să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea, acolo mă vor vedea”. Da, El a făcut-o. A ieșit din mormânt și S-a întâlnit cu ei. El știa că are puterea - ascultați - nu doar de a învinge moartea, ci și de a aboli moartea. Și după ce a făcut asta, avea să vină și să îi adune din nou. Dar ei aveau o credință slabă, o dragoste slabă, o recunoștință slabă. Practic, tot ce aveau era sentimentalismul, și nimic mai mult. Dar vedeți, lecția este foarte importantă pentru noi, oamenii. Adevărul este că ne putem lăuda cu ignoranța noastră și putem spune că suntem deștepți când nu suntem. Putem să ne dăm cu părerea despre cât de curajoși suntem, iar în final ne dovedim a fi lași. Putem spune că avem puterea de a înfrunta orice, iar când ajungem la adevărata problemă, ne dovedim a fi foarte slabi. Și asta nu este în totalitate rău. Nu, nu e chiar atât de rău, deoarece până nu învățăm lecția propriei slăbiciuni, nu putem învăța unde este puterea, nu-i așa? De aceea, în 2 Corinteni 12, Pavel spune: „Puterea mea este făcută desăvârșită în” - ce – „în slăbiciunile mele”. Trebuie să învățăm să nu ne mai încredem în noi înșine.

Iar aici există un contrast extraordinar între mândrie și smerenie - între mândrie și smerenie. Mândria se manifestă prin gura lui Petru. „Petru a luat cuvântul” - deși nimeni nu-l întreba, sincer – „și I-a zis” - doar a vorbit în gura mare, atâta tot – „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. Și poate fi văzut cum se uita la ceilalți spunând: „Voi puteți pleca, eu rămân, eu sunt cel mai adevărat dintre cei adevărați”. Petru era mândru, încrezător în sine - laș, slab, ignorant, dar nu știa asta. El este un caz dificil. Părerea mea este că este cel mai apropiat de Iuda dintre toți ucenicii. Cu excepția faptului că a crezut, este foarte puțin diferit - foarte egocentric, foarte egoist, foarte consumator, foarte mândru. Și știți, el chiar nu a învățat lecția. El n-a învățat bine lecția. „Chiar dacă toți vor găsi în Tine o pricină de poticnire”, toată lumea poate fi prinsă în capcană, toți oamenii pot fi prinși în capcană, „eu nu voi fi găsi niciodată în Tine o pricină de poticnire, (voi sta cu Tine până la capăt)”. Știți ceva? Știți că, cu doar câteva minute sau câteva ore înainte de asta, el fusese deja învățat o lecție? În camera de sus, dați-mi voie să vă spun, Ioan 13, vă amintiți că v-am spus ce s-a întâmplat în camera de sus? Ioan 13, 14, 15, 16, 17?

Ascultați Ioan 13. Domnul vorbește despre plecare. „,Doamne’ I-a zis Simon Petru, - Ioan 13:36 – „,unde Te duci?’ Isus i-a răspuns: ,Tu nu poți veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni’”. Cu alte cuvinte, Eu mă duc în cer, tu nu poți merge acum; vei merge când va veni vremea ta. „,Doamne’”, I-a zis Petru, ‘de ce nu pot veni după Tine acum?’” Ca un copil de trei ani, vreau să merg după Tine. Apoi spune: „,Eu îmi voi da viața pentru Tine'. Și Isus i-a răspuns: ,Îți vei da viața pentru Mine? Adevărat, adevărat îți spun că nu va cânta cocoșul, până te vei lepăda de Mine de trei ori’”. Acum, stați puțin. Credeți că i-a spus deja o dată asta? Da, asta s-a întâmplat în camera de sus. Și observați ce se întâmplă. Acum am ieşit din camera de sus, e puțin mai târziu şi suntem pe urcușul Muntelui Măslinilor, iar El spune: „Chiar dacă toți” - Matei 26:33 – (Chiar dacă toți) ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. Iar Isus îi dă același răspuns. „,Adevărat îți spun’ i-a zis Isus, ‘că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori’”. Personajul ăsta e un caz greu. Este vorba de două ori într-o singură noapte. I-a spus de două ori, și pur și simplu nu ascultă. Are atât de multă mândrie și atât de multă încredere în sine.

Și Isus i-a mai spus ceva ce Matei nu a consemnat, dar din fericire Luca a consemnat și este foarte interesant. Iată ce altceva i-a mai spus Isus. „,Simone, Simone’” - și îi spune pe numele lui vechi, de dinainte de a fi mântuit, pentru că se poartă așa - „Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul” Cernerea însemna să pui grâul înăuntru și să-l scuturi puternic înainte și înapoi. El spune: „Satan vrea să vă aibă” și folosește cuvântul umas, „pe voi” la plural. Nu doar pe tine, Petre, ci pe voi toți. Satan vă urmărește și vă va scutura cum nu ați mai fost scuturați niciodată. Acum, Petru se mai întâlnise cu Satan înainte. Vă amintiți în Matei 16? Petru a spus: „Nu, Doamne, nu, îmi pare rău, Tu nu vei muri. Acum, știu că este ceea ce vrei să faci, dar nu, nu vei face asta”. Și Isus s-a uitat la el și i-a spus: „Înapoia Mea” – cum? – „Satano”. Așadar, Satan se jucase cu Petru de multă vreme.

Dar în Luca 22, versetul 31, Isus spune: „Satan vă va zgudui așa cum nu ați fost zguduiți niciodată. Vă va scutura puternic, așa cum un om scutură o tavă ca să lase grâul să cadă și pleava să zboare. Veți fi scuturați”. Astfel că Isus spune: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi”. Isus a spus: „Mă voi ruga pentru voi ca să nu fie o prăbușire totală. Veți avea un dezastru, dar nu va fi total, pentru că m-am rugat pentru voi. Și când veți fi restaurat și recuperat, atunci vei putea să-i întărești pe alții”. De ce? Pentru că vei merge și vei spune: „Hei, oameni buni, nu vă încredeți în voi înșivă”. Vei învăța o lecție pe care o vei putea predica altcuiva. Iar în Luca, el spune: „Sunt gata să merg cu Tine chiar și în temniță și la moarte”. Doamne, ce încăpățânat a fost. Iar Isus i-a răspuns: „Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști”. O să negi că Mă cunoști.

Așadar, să ne întoarcem la Matei 26. Isus vorbește despre o încercare grea - iar „voi” este la plural – o încercare care nu va veni numai asupra lui Petru, ci și asupra tuturor celorlalți. Ei se află pe un teren foarte înșelător. Și sincer să fiu, Petru este cam neînțelept aici. Dă dovadă de o lipsă de înțelepciune acută. Iar mândria lui se manifestă în trei moduri. Fiți atenți, dacă asta nu este mândrie, nu știu ce este. În primul rând, L-a contrazis pe Domnul. Înțelegeți asta? L-a contrazis pe Domnul. Pe mine mă spălau pe gură cu săpun pentru că îmi contraziceam mama sau tatăl. El Îl contrazicea pe Domnul: „Nu, Doamne, Tu greșești, nu mă voi lepăda de Tine”. Este foarte îndrăzneț. În al doilea rând, pretindea că este mai bun decât toți ceilalți. „Chiar dacă toți vor găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată”. În al treilea rând, s-a încrezut în propria putere. „Eu”, a spus el – „sunt gata să merg împreună cu Tine chiar și în temniță și la moarte”. Eu, eu, eu, eu - omul era foarte mândru și toți ceilalți ucenici, la sfârșitul versetului 35, au spus același lucru. „O, da, noi nu vom face asta niciodată”. Și smerenia lui Isus se manifestă atât de frumos. „Nu”, versetul 34, „îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști”. Și El va fi singur, părăsit, lăsat, abandonat, trădat.

Vedeți mândria stupidă a oamenilor și umilința măreață a lui Isus Cristos, care se duce de bunăvoie și cu hotărâre pe cruce să moară și să-și verse sângele pentru niște ucenici neînțelepți, lași, slabi, mândri, care îl vor părăsi. Este uimitor - ce condescendență, ce umilință. Cum îndrăznesc acești oameni să se rușineze de Dumnezeul cel viu când El nu se rușinează de ei? Adică ar fi de înțeles dacă lui Dumnezeu i-ar fi rușine să se asocieze cu păcătoșii, dar ca păcătoșilor să le fie rușine să se asocieze cu Dumnezeu e prea mult. Asta vă arată cât de suciți erau ei. Așa că Domnul spune: „În noaptea aceasta, înainte să cânte cocoșul”, știți când a fost asta? Evreii împărțeau noaptea în patru părți, seara - adică de la șase la nouă, miezul nopții - adică de la nouă la douăsprezece, cântatul cocoșului - de la douăsprezece la trei dimineața - şi de la trei la șase. Cântatul cocoșului era numele unei perioade de timp de la miezul nopții până la trei dimineața, pentru că atunci cânta cocoșul, pe la trei dimineața. Este foarte devreme. Și asta se numea cântatul cocoșului. Și iată că este aproape miezul nopții, iar Domnul nostru spune: „În câteva ore, chiar înainte ca acel cocoș să cânte de două ori, vă veți fi lepădat deja de Mine de trei ori. Chiar înainte de a se face trei dimineața, Mă vei fi renegat în trei ocazii diferite”.

El cunoștea fiecare detaliu. Știa ce avea să se întâmple în fiecare mișcare, nu numai a Lui, ci și a lui Petru. El știa unde va fi Petru. Știa cu cine se va întâlni, cum se va lepăda; totul era clar pentru El. Și, apropo, observați versetul 74 din acest capitol, unde se arată un om care spune: „Și acesta era cu Isus din Nazaret”. Iar Petru, în versetul 74: „a început să blesteme și să se jure”. N-a fost de ajuns să se lepede de Cristos, dar a început și să lase să iasă blesteme din gură. Acum, acesta este Petru; acesta este apostolul Petru, oameni buni, jurând și blestemând. „Nu cunosc pe Omul acesta”. Pe cine jura? Oare jura pe Cristos? Vreau să spun că este de neconceput. „Nu cunosc pe Omul acesta”. Și imediat ce s-a întâmplat? A cântat cocoșul și el și-a adus aminte de vorbele lui Isus - oh, ce amintire dureroasă. „Și a ieșit afară și a plâns cu amar”. Ce lecție - ce lecție! În versetul 35 din Matei 26, el a zis: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”. Frumos sentiment, Petru, frumos gând; doar vorbe goale, o mulțime de cuvinte. Nu poți reuși; nu ai ceea ce trebuie.

Vreau să observați ce scrie în Luca - este atât de provocator. Luca spune: „Petru a răspuns: ‘Omule, nu știu ce zici’. Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoșul. Domnul S-a întors și S-a uitat țintă la Petru”. Oh - vă puteți imagina asta? L-a văzut acolo în spate și pur și simplu s-a uitat la el – „ți-am spus”. Și toți ucenicii au spus: „O, da”, același lucru. Vedem astfel mândria lor, iar peste aceasta se suprapune smerenia (umilința) lui Cristos, care de fapt moare pentru acești ucenici nerecunoscători, neiubitori, dezertori, trădători, sacrificându-se cu umilință pentru cei care nici măcar nu voiau să-I rostească numele atunci când erau puși la colț. Așadar, atotștiutorul, curajosul, puternicul, umilul Cristos merge singur la cruce, fără urmașii Săi ignoranți, lași, slabi și mândri. Oare așa se termină totul? Nu, din fericire, nu se termină așa. Trebuie să ne întoarcem la versetul 32. „Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Ideea frazei „voi merge înaintea voastră” este „vă voi conduce în Galileea”. Iar această idee ne aduce la contrastul final dintre trădare și restaurare – trădarea lor și restaurarea făcută de El. În ciuda a tot ceea ce au făcut ei pentru a-L părăsi pe Domnul, în ciuda tuturor blestemelor, a jurămintelor, a lepădării, a fugii, a părăsirii și a tuturor acestor lucruri, El a fost iubitor, a fost milostiv, a fost restaurator. Și, nu știu, e ca și cum El a trăit ultimele cuvinte din acel mare Psalm 136 pe care probabil că l-au spus la nesfârșit: „Îndurarea Lui ține în veci - îndurarea Lui ține în veci - îndurarea Lui ține în veci”. Și aici vedem ilustrația clasică absolută a milei.

Ei nu erau vrednici de nimic, dar El spune: „Mă voi întoarce. Și, în ciuda a ceea ce faceți, vă voi aduna și vă voi duce în Galileea”. Și exact asta a făcut El. I-a condus pe un Munte și i-a restaurat. Iar în Ioan 21, se consemnează că, în mod specific, El l-a restaurat pe Petru, și a spus: „Petre, paște mielușeii Mei, paște oițele Mele, paște oile Mele”. Vă amintiți că l-a întrebat de trei ori dacă îl iubește? L-a restaurat pe Petru, (l-a readus la bord). I-a restaurat pe toți, S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt și i-a trimis să schimbe lumea. Acum, ce-mi spune asta? Vă spun eu ce-mi spune mie. Dumnezeu se ocupă de adunarea ucenicilor care au dezertat, nu-i așa? Asta este încurajator, este foarte încurajator. Noi Îl putem părăsi, dar El nu ne va părăsi niciodată, sub nicio formă, sub nicio formă. Isus a spus următorul lucru: „Despărțiți de Mine nu puteți face ce? Nimic”. Acum, ați putea la fel de bine să învățați asta. Ați putea la fel de bine să învățați că resursele voastre sunt în Domnul, nu în puterea voastră.

Și au învățat asta, slavă Domnului că au învățat-o. Și pentru a vă dovedi că au învățat-o, vreau să vă prezint un ultim text, în Fapte 5 – avem aceiași oameni, același grup. Versetul 40, soborul evreiesc din Ierusalim i-a chemat pe apostoli - adică pe ucenici, aceiași unsprezece bărbați - i-a chemat: „Și, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus și le-au dat drumul”. Acum, dacă este vorba de același grup cu care tocmai ne-am confruntat în Matei 26, ne așteptăm ca ei să se despartă rapid. Dar versetul 41 spune: „Ei au plecat dinaintea soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui. Și, în fiecare zi, în Templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus Cristos”. Oare și-au învățat lecția? Veți spune: „Probabil că diferența a fost făcută de venirea Duhului Sfânt”. Ei bine, aceasta a fost cu siguranță o parte importantă din asta, dar nu a fost singura diferență, pentru că Timotei, care se rușina de Cristos, avea și el Duhul Sfânt.

Cred că acești bărbați au învățat o lecție foarte puternică despre propria lor slăbiciune. Și cred că atunci când Isus s-a întors din mormânt și și-a pus mâinile pline de iubire în jurul lor, i-a tras înapoi la Sine, i-a readus în comunitatea ucenicilor așa cum fusese ea proiectată inițial, le-a redat misiunea și i-a trimis, iar ei au văzut atât de profund mila Sa, au văzut puterea Sa în înviere, încât acum nu se mai temeau de moarte, pentru că știau că vor învia din morți ca și El. Văzuseră slava lui Cristos și harul lui Cristos în favoarea lor și cred că au plecat cu o abordare cu totul nouă. Și așa s-ar putea ca în viața noastră să se întâmple ca doar după ce am fost reabilitați dintr-o cădere prin harul dulce și tandru al Domnului să mergem și să biruim fără compromisuri în viitor, atunci când ne vom confrunta cu astfel de dificultăți. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru momentele în care am dat greș, iar Domnul m-a învățat fragilitatea propriei mele puteri. Nu-i așa? Și mă bucur pentru momentele în care El m-a învățat propria Lui putere și mă odihnesc în El.

Îngăduiți-mi să vă reamintesc celălalt imn pe care l-am cântat în această dimineață, ca o concluzie potrivită. Ascultați-l. „Nu te teme, Eu sunt cu tine, nu te descuraja, căci Eu sunt Dumnezeul tău și încă îți voi da ajutor, te voi întări, te voi ajuta și te voi face să rămâi susținut de mâna Mea dreaptă și atotputernică”. Nu este aceasta o promisiune măreață? „Când prin ape adânci te chem să mergi, râurile de durere nu se vor revărsa, căci Eu voi fi cu tine în necazurile tale ca să te binecuvântez și îți voi sfinți necazul cel mai adânc. Când prin încercări înflăcărate îți va trece cărarea, Harul Meu atotputernic îți va fi de ajutor. Flacăra nu te va răni. Eu nu am de gând decât să-ți mistui zgura pentru a-ți șlefui aurul. Sufletul care pe Isus s-a sprijinit pentru odihnă, Eu nu-l voi părăsi, și nu-l voi lăsa vrăjmașilor săi. Acel suflet, chiar dacă tot iadul s-ar strădui să-l zdruncine, nu-l voi părăsi niciodată, nu, nu, nu, nu, nu-l voi părăsi niciodată”. Haideți să ne plecăm în rugăciune.

O, Tată, cât de recunoscători suntem că atunci când ne confruntăm cu dușmanul și când sufletul, chiar dacă tot iadul s-ar strădui să-l clatine, Tu nu ne vei părăsi niciodată, nu, nu, nu, nu ne vei părăsi niciodată. Îți mulțumim, Doamne, că Tu ești alături de noi în mijlocul celor mai grele încercări și în acele momente în care suntem tentați să ne rușinăm. Împuternicește-ne cu Duhul Tău, umple-ne de curaj să nu dăm înapoi. O, Doamne, Tu, un Dumnezeu infinit de sfânt, Ție nu-ți este rușine să ne numești frații și copiii Tăi, iar nouă oare să ne fie rușine să Te numim Dumnezeul nostru, asta ar fi un paradox imposibil. Cum se poate ca un Dumnezeu sfânt să iubească și să-i numească pe păcătoși ai Săi, iar păcătoșii să refuze să-L numească pe un Dumnezeu sfânt al lor? O, Doamne, dă-ne un curaj proaspăt și - dă-ne o perspectivă clară a Cristosului grandios, care S-a dat la moarte pentru noi, pentru ca noi să devenim copiii Săi, adunați laolaltă cu El în vecii vecilor.

SFÂRȘIT