Ne întoarcem la cel de-al 20-lea capitol al Evangheliei după Luca, la Luca 20, care este următorul din seria de paragrafe și texte la care ne uităm în timp ce parcurgem ultima săptămână din viața Domnului nostru, în timp ce El se îndreaptă spre cruce în ziua de vineri.

Pasajul de care ne apropiem este Luca 20:1-8. Îl voi citi astfel încât să îl aveți în minte în timp ce ascultăm ce ne spune Domnul prin acest eveniment.

„Într-una din acele zile, când învăța Isus norodul în Templu şi propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cu bătrânii, şi I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun şi Eu o întrebare. Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: ‘Din cer’, va zice: ‘Atunci, de ce nu L-aţi crezut?’ Şi dacă răspundem: ‘De la oameni’, tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredinţat că Ioan era un proroc.” Atunci au răspuns că nu ştiu de unde venea botezul lui Ioan. Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.”

Acest dialog este unul destul de trist. Aceasta este o declarație finală din partea Domnului Isus că El nu mai are nimic de spus Israelului, conducătorilor lui. A terminat-o cu ei. Problema care aduce în discuție această tragică declarație finală a Domnului nostru este problema autorității. Înțelegem foarte bine cuvântul acesta „autoritate”. Înțelegem ce înseamnă să ai autoritate și să fii sub autoritate. „Autoritate” este un cuvânt plin de semnificație. Denotă permisiune, putere, privilegiu, reguli, control, dominație.

Și lumea noastră este plină de asta. Ne confruntăm cu asta în casele noastre, taților și mamelor le este dată autoritatea asupra copiilor. Regăsim această autoritate în școlile noastre. Există întotdeauna cei care au autoritate asupra noastră. O regăsim la locurile noastre de muncă. Regăsim acest principiu al autorității în termenii guvernului responsabil să adopte legi și să le aplice cu autoritate. Suntem obișnuiți cu asta. Toți suntem oameni care fie suntem sub autoritate sau în unele cazuri suntem puși într-o anumită autoritate. Așa înțelegem principiul, știm ce înseamnă să ai autoritate. Știm și ce înseamnă să fii sub autoritate. Nouă tuturor ni se şi dă autoritate şi ni se şi cere să stăm în general sub mai multă autoritate. Dar când vine vorba de Isus Cristos, autoritatea este o realitate foarte diferită. În Matei 28:18 Isus a spus asta: „Toată autoritatea mi-a fost dată în cer și pe pământ”. Toată autoritatea. Iată ce înseamnă să fii absolut suveran. Iată ce înseamnă să nu răspunzi nimănui din jurul tău, tu să ai toată autoritatea. Isus și-a demonstrat această autoritate în mai multe moduri.

În Matei 7:29, la sfârșitul predicii de pe munte după ce Isus a predicat acea predică evanghelistică magistrală, care a început prin demontarea falsei religii a iudaismului și s-a încheiat printr-o invitație de a păși pe calea îngustă, răspunsul oamenilor a fost pur și simplu următorul: „El a vorbit ca Unul care are autoritate”. Pentru ei era ceva absolut unic. Nu erau obișnuiți cu oamenii plini de autoritate. Erau obișnuiți cu oameni care citau tot timpul pe altcineva, care se identificau cu altcineva, care își extrăgeau autoritatea de la altcineva. Dar Isus a vorbit ca Cineva care prin El Însuși este o autoritate. Mai târziu, în Evanghelia după Matei 9:6-8, ni se spune: „El are autoritatea să ierte păcatele”, o autoritate despre care au înțeles că aparține numai Unuia și că acel Unul este Dumnezeu. În Matei 10:1, devine evident că El avea autoritate asupra tuturor forțelor iadului, autoritate asupra puterii demonice. În Ioan 1:12, El a pretins autoritatea de a mântui, adică autoritatea de a da viață, viață spirituală și mântuire. În Ioan 5:27, se spune că El a primit autoritatea de a-i judeca pe toți oamenii. În Ioan 10:18 El a spus: „Am autoritatea să-mi dau viața și am autoritatea să o iau din nou”. Adică El a avut autoritate asupra morții și autoritate asupra vieții, exprimată minunat în Apocalipsa ca având cheile morții și ale Hadesului.

Și Ioan 17: 2 ne spune că El are autoritate asupra întregii omeniri. El nu este sub autoritatea nimănui în afară de Dumnezeu, și El este într-o perfectă părtășie cu Dumnezeu Tatăl, El Însuși fiind Dumnezeu. El are autoritate. El are un fel de autoritate despre care nu știm nimic. El are autoritate absolută, unilaterală, de a face orice vrea, oricând vrea, cu oricine sau oricum dorește.

Poate că o modalitate simplă de a înțelege esența acestei autorități este de a înțelege două cuvinte grecești care pot fi traduse prin „autoritate”. Primul este dunamis, tradus de obicei „putere”, este cuvântul putere din care provine cuvântul „dinamită”. Dunamis se referă la abilitatea de a face ceva, abilitatea de a face. Celălalt cuvânt este exousia. Exousia este cuvântul tradus de obicei ca „autoritate”, cum este tradus și în acest text, unde cuvântul „autoritate” apare de trei ori. Acest cuvânt înseamnă a avea dreptul de a face ceva. A avea toată autoritatea, deci, înseamnă să ai toată puterea și tot dreptul de a face orice dorești să faci.

El are abilitatea de a face orice vrea, și are dreptul de a face orice vrea cu oricine vrea El, iar aceasta înseamnă că El are toată autoritatea. El are atât dunamis, cât și exousia. El are puterea și El are permisiunea. El le are pentru că este Dumnezeu. Și, chiar dacă El s-a întrupat, chiar dacă El este Dumnezeu venit în trup omenesc, chiar dacă El s-a smerit pe Sine însuși ca slujitor, El are totuși puterea și autoritatea de a face exact ceea ce Dumnezeu vrea să facă.

Nu există limite pentru puterea Lui. Nimeni nu se poate opune puterii Sale. Nu există limite în puterea pe care o deține. Nu există limite nici cu privire la dreptul Lui. El are atât dreptul, cât și abilitatea de a face tot ceea ce vrea să facă și vrea să facă ceea ce este în perfectă armonie cu Tatăl.

În consecință - și acesta este punctul important - în consecință, Isus nu a cerut niciodată în viața Sa pământească cuiva permisiunea de a face ceva. Niciodată. El nu a căutat asta niciodată în slujirea Sa, prin niciun mijloc normal. Nu a fost nimeni mai presus decât Tatăl Său, și El a spus întotdeauna: „Eu fac întotdeauna ceea ce Tatăl îmi spune să fac. Întotdeauna fac ceea ce Tatăl Îmi arată să fac. Fac mereu și fac doar ceea ce Tatăl vrea să fac Eu ”. Indiferent ce a vrut să facă, nu a existat nicio autoritate la care Domnul Isus să apeleze.

Acum trebuie să înțelegeți că acest lucru este șocant în experiența evreilor, să înveți așa cum a făcut El în predica de pe munte și să ataci practic toate comorile religiei iudaice, legaliste și să le sfărâmi și să nu ai nicio autoritatea în afară de tine însuți, era un lucru revoltător. El a fost împotriva dărniciei lor, a postului lor, a rugăciunii lor, a sacrificiilor lor. A stat împotriva neprihănirii pe care o afișau ei. El a fost împotriva a tot ceea ce ei considerau sacru.

El a obiectat împotriva a tot ce însemna suma și substanța întregului lor sistem religios în învățătura Sa și nu a citat niciun rabin. Nu avea permisiunea niciunui Sanhedrin. El nu avea niciun consiliu rabinic la care să dea socoteală. El nu a fost ordinat după rânduiala obișnuită după care erau ordinați toți învățătorii și rabinii. Nici teologia Lui nu a fost verificată și aprobată de către vreun Sanhedrin.

Și chiar atunci când a făcut un bici la începutul lucrării Sale și i-a scos afară pe toți cumpărătorii și vânzătorii din casa Tatălui Său, El nu a cerut nimănui permisiunea pentru a face asta. El nu s-a dus la consiliul de conducere al Templului, care era alcătuit, desigur, din marii preoți, preoții cei mai de seamă, fruntașii de sub ei și toti ceilalți oameni care conduceau acea afacere de la Templu pentru a obține vreo permisiune. El nu a mers la Sanhedrin, corpul de conducere evreiesc, un fel de parlament religios, alcătuit din Marii preoți și cărturari, din alți bătrâni, oficiali religioși, saduchei și irodieni. El nu a cerut nicio permisiune când a făcut aceasta prima dată și nu a cerut nicio permisiune nici când a făcut-o ultima dată, așa cum am văzut duminica trecută în studiul nostru.

Vă aduceți aminte, nu-i așa, în Luca 19:45, El a intrat în Templu și a început să-i alunge pe cei care vindeau, spunându-le: „Este scris:„ Casa mea va fi o Casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Și El i-a scos pe toți afară. Nu a primit nicio permisiune pentru a face acest lucru. Asta a fost o întrerupere totală a tot ceea ce se întâmplă acolo fără să ceară permisiunea vreunei autorități pentru asta. El nu a căutat niciodată aprobarea vreunei autorități omenești.

Acum trebuie să înțelegeți că aceasta este într-un anumit sens, pentru evreii care sunt la conducere în Israel, doar o altă infracțiune uriașă. În primul rând, sunt îngrijorați de faptul că El le atacă teologia, le atacă credibilitatea. El îi demască drept ipocriți la cel mai înalt nivel. Și acum El interacționează fizic cu domeniul lor de activitate. Și El îi învață pe oameni fără să fi avut nicio legătură cu vreun mentor sau rabin, fără acreditări, fără o ordinare, care putea fi dată doar de către Sanhedrin. Un asemenea comportament este scandalos de la început, și un asemenea comportament care nu este autorizat este de două ori revoltător.

Isus era propria Sa autoritate. El a vorbit profetic. El a vorbit adevărat. El a interpretat corect Scriptura Vechiului Testament. El a rostit adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ei au recunoscut chiar adevărul acesta. El a iertat păcatele oamenilor. A vindecat bolnavii. El a înviat morții. El a alungat demonii. Și a făcut-o fără să ceară vreodată permisiunea de la cineva.

Acum, limita a fost asta. El a tratat întregul sistem religios evreiesc ca fiind inexistent. Nu-i păsa de Sanhedrin. Nu-i păsa de preoții cei mai de seamă. Nu-i păsa de nu știu care consilii. Nu-i păsa de vreo opinie populară. Nu-i păsa de nimic. Era total indiferent față de preoți. Era indiferent față de rabini. Era indiferent față de învățătorii legii, cărturari, teologi. Era indiferent față de sistemul sacrificial. Era indiferent față de tot ceea ce se întreprindea în Templu. El a tratat tot ​​de parcă nu ar fi existat. Nu a avut nicio influență asupra vieții și lucrării Sale. Nu a avut nicio legătură cu ceea ce El a învățat. Nu a avut nicio legătură cu ceea ce a spus El. De fapt, El a intervenit în curățirea Templului practic ca un act de judecată, de răzbunare.

Acum, trebuie să înțelegeți că ostilitatea față de El este crescândă în acest moment și este cu adevărat incomensurabilă. El îi tratează așa pe toți - și amintiți-vă acest lucru, toți trăiau pentru a fi înălțați. Ei au trăit, acești lideri, înaintea oamenilor pentru a purta haine lungi și ciucuri pe haine și prin asta pretindeau sfințenia. Au trăit să fie văzuți de oameni cum postesc în public, și-au pus cenușă pe cap și au dăruit la templu, în văzul tuturor, în timp ce cineva suna cu o trompetă pentru a le anunța sosirea la visterie. Ei au căutat locurile din față și așteptau să fie înălțați și să fie chemați cu apelativul „stăpân” și „învățător” și „părinte” și toate astea.

Tot era despre înălțarea lor, iar Isus i-a tratat literalmente cu dispreț total. În ceea ce Îl privea pe El, ei erau inexistenți. Ei nu aveau nimic de-a face cu Dumnezeu. Ei nu aveau nimic de-a face cu împărăția lui Dumnezeu. Ei nu aveau nimic de-a face cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. Ei erau străini de scopurile lui Dumnezeu și de viața lui Dumnezeu.

Nu este nimic mai supărător și mai greu de acceptat decât să fii tratat ca fiind neimportant când tu chiar crezi că tu contezi. Puneți împreună toate elementele astea și veți descoperi ca s-a adunat o mânie aprinsă în interiorul lor într-o așa măsură încât sufletele lor sunt literalmente cuprinse de flăcările urii. Toată această ură escaladează rapid și explodează în ziua de vineri prin conflagrația crucificării.

Acum îngăduiți-mi să vă prezint contextul. Isus și-a încheiat slujirea lui scurtă în Galileea, după ce a slujit în principal în Iudeea, în ultimul an al vieții Sale. El a venit la Sărbătoarea Paștelui, la Ierusalim, a venit spre răsărit trecând Iordanul, a venit prin Ierihon și a urcat dealul spre Ierusalim. Acum se află în oraș, în Ierusalim.

El a sosit în zona Ierusalimului în ziua de Sâmbătă, anul 30 A.D., în luna Nissan, la pregătirea jertfirii Sale pe cruce în ziua de vineri care este ziua în care după rânduiala evreiască mieii de Paște sunt sacrificați. El este adevăratul miel de Paște, care va fi sacrificat în acea zi, din acel an, exact în anul în care a profețit prorocul Daniel. Însă este o zi de sâmbătă când El ajunge în zona Ierusalimului. Se duce la familia pe care o cunoaște și o iubește: la Maria, Marta și Lazăr. Este găzduit în casa lor într-un sat numit Betania, la 3 kilometri est de Ierusalim.

El stă acolo cu ei sâmbătă seara. Duminică, se presupune că El rămâne acolo. Mulțimi mari ies din Ierusalim și din satele din jur și vin la Betania să-L vadă și să-L vadă și pe Lazăr, pe care l-a înviat din morți cu câteva săptămâni mai devreme. Asta s-a întâmplat duminică. El a rămas în Betania și mulțimile au venit la El.

Luni, El a intrat triumfător în Ierusalim, după cum știți, pe un mânz, mânzul unui măgărițe, pentru a împlini Cuvântul profetic din Zaharia 9:9, în care ni se spune că Mesia va intra în Ierusalim: „călărind pe mânz, mânzul unul animal de povară, o măgăriță.” El intră pe poarta estică. El este salutat de mulțimea mare prezentă acolo ca fiind Mesia. Marea paradă se încheie la Templu, care este imediat lângă poarta de est. El intră pe poartă însoțit de această mare masă de oameni și El este chiar acolo pe teritoriul Templului. Asta se întâmplă în ziua de luni.

Ziua de luni se încheie, așadar, cu Isus la templu. Este amurg, vine seara, așa că El părăsește Ierusalimul, își face drum înapoi prin mulțime și se întoarce la Betania pentru a petrece noaptea cu Lazăr, Maria, Marta și apostolii Săi.

Marți, El se întoarce de dimineață plin de o mânie sfântă. Ultimul lucru pe care L-a văzut luni seara a fost templul. Și în timp ce El a intrat pe poarta de Est după intrarea Sa triumfală și s-a uitat la Templu și a văzut acolo dezastrele pe care tâlharii le făceau în locul care ar fi trebuie să fie Casa lui Dumnezeu. Cu siguranță această imagine a rămas în mintea Lui peste noapte și dimineața s-a întors cu o mare dorință de a face curățirea. Cu o mânie sfântă, El a intrat și i-a scos afară pe toți acei nenorociți și profanatori răi ai casei Tatălui Său.

În timp ce se întâmpla acest lucru, unii copii din Templu, ne spune unul dintre scriitorii Evangheliilor, Îl salutau cu strigăte și-I cântau „Osana”, iritându-i în continuare și mai tare pe conducătorii religioși. Imaginați-vă, în timp ce El îi scoate afară, copiii din templu Îl aclamă și Îi cântă „Osana”. Și astfel, în ei crește nevoia de a-L omorî pe Isus pentru a opri această profanare de neoprit a sfintei lor religii.

Ei nu pot tolera pe cineva care le-a răsturnat închinarea lor falsă, le-a demascat ipocrizia necontrolată și Care a făcut ceea ce a făcut fără nicio permisiune. După ce a curățit templul în ziua de marți, El merge înapoi în Betania. Miercuri, El se întoarce la Ierusalim.

Așa că în Luca în 20:1, suntem în ziua de miercuri. Dacă aveți o Biblie de studiu MacArthur, acolo scrie „marți”. Trebuie să corectăm asta. O vom face. Apoi va trebui să cumpărați altă Biblie. Ei bine, o să vă rog să corectați acolo în Biblie și să puneți miercuri. Este ziua de miercuri. Isus se întoarce din nou în oraș. Se întoarce în Templu, care acum este curat. Profanatorii nu s-au mai întors, ceea ce vorbește despre puterea pe care El o deținea. Acum a curățat Casa Domnului și El va fi în centrul ei. Domnul a intrat în Templul Său. După cum a spus și profetul, „El va veni și va intra deodată în templul Său”. El a venit să intre în Templul Său.

Este miercuri dimineață când ajunge El. Și El vine să învețe, ne spune versetul 1, „s-a întâmplat lucrul acesta într-una din zile” și anume miercuri, dacă veți compara toate celelalte relatări „în timp ce El învăța oamenii în Templu și propovăduia Evanghelia”. Este timpul pentru ceva adevăr în Templu. Este timpul să fugă afară mincinoșii, vânzătorii, manipulatorii și falșii învățători, ipocriții, înșelătorii și cei fățarnici. Este timpul pentru adevăr. A venit vremea pentru adevăratul Învățător al lui Dumnezeu, pentru Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu și pentru Evanghelia adevărată a mântuirii lui Dumnezeu. Este timpul pentru adevărata veste bună. Și astfel El vine în Templu și ajunge în centrul atenției.

Să ne întoarcem înapoi la versetul 47, să ne aducem aminte, Luca scria următoarele: „El îi învăța zilnic în templu; dar preoții cei mai de seamă, cărturarii și conducătorii poporului încercau să-L ucidă și nu ştiau cum să facă, pentru că toți oamenii îi sorbeau cuvintele de pe buze.” Și au continuat în aceste câteva zile să Îl prindă din cuvintele Sale.

Dacă vă uitați la capitolul 21:38, capitolul 21, versetul 37, ne spune: „El învăța în Templu”, iar apoi versetul 38, „toți oamenii veneau dis de dimineață la El în Templu ca să-L asculte." Deci asta a fost rutina Sa zilnică. Miercuri, joi cu siguranță, iar vineri au loc evenimentele legate de procesul lui și răstignirea Lui. Deci în această zi de miercuri, El se întoarce pentru a aduce adevărul într-un loc în care nu au existat decât minciuni, pentru a aduce mesajul autentic al lui Dumnezeu într-un loc în care nu au existat decât înșelăciune și dezamăgire satanică. În felul acesta vine El învățând oamenii în Templu și predicând Evanghelia.

Este o zi deosebită, această zi. Apropo, învățătura dată de El se întinde până la sfârșitul capitolului 20, de la început până la sfârșit. Este chiar și mai mult în capitolul 21, dar cred că ceea ce avem în capitolul 20, întregul capitol este în esență conținutul învățăturii Sale din această zi, ziua de miercuri. Această învățătură este foarte importantă și există mai multe lucruri consemnate și de Matei și de Marcu, este o zi foarte importantă. Este ultima ocazie a Domnului Isus pentru a învăța, este ultima dată când vorbește.

Și oamenilor, El le propovăduiește Evanghelia. Pe poporul acela El îi învață Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Acesta este un har. Asta este compasiune. Asta este simpatie. Asta este bunătate. Asta este îndurare. Asta este milă. Și acesta este terenul Său de luptă. Ultimele câteva zile pentru a mai putea chema poporul Israel la pocăință, pentru a-l chema pe Israel la mântuire. El nu are niciun interes să aducă vreo reformă socială, politică sau militară, nu pentru o națiune necredincioasă. Așa că El vine să-i învețe pe oameni adevărul și să predice Evanghelia.

Marcu ne spune că a făcut lucrul acesta în timp ce se plimba, în interiorul și în jurul acelei curți mărețe a Templului, prin toate locațiile, colonadele și curțile sale interioare. El s-a plimbat prin această mulțime mare, conducătorii evrei fiind totdeauna acolo, întotdeauna urmărindu-L. Luca 19:47 spune: „El învăța zilnic în Templu, preoții cei mai de seamă și fruntașii poporului căutau să-L omoare, dar nu găseau nimic din ce ar fi putut face, pentru că toți oamenii îi sorbeau cuvintele de pe buze.”

Au căutat să găsească ceva cu care să-L prindă. Nu puteau găsi nimic și se temeau de oameni. Metoda Lui era una rabinică. Acesta era un mod rabinic de a face lucrurile. Mergeai, te plimbai printre oameni, te mișcai și reacționai, interacționai cu ei, a existat acolo dialog și au existat acolo dezbateri. Așa a învățat El.

Ce spunea El de fapt? Ei bine, El îi învăța pe oameni. Care a fost mesajul Său? Ei bine, probabil același lucru pe care ni-l spune Luca în Fapte 1:3. El „vorbea despre lucrurile privitoare la împărăția lui Dumnezeu”. Nu era vorba despre politică sau despre economie. Și nici despre civilizație. Și nu era vorba despre acele lucruri pe care oamenii voiau să le aducă Mesia. Era vorba de cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.

Probabil a vorbit despre păcat, despre grozăvia lui și despre nebunia unei religiei practicate cu ipocrizie, care nu putea lupta cu păcatul. Probabil a învățat oamenii despre judecată, despre iminența judecății divine și despre iad. Probabil că a vorbit despre dreptate, despre încercarea disperată a oamenilor de a încerca să obțină neprihănirea prin eforturi personale. Sunt sigur că El a vorbit despre smerenie, despre nevoia de a fi săraci în duh, despre zdrobire și despre o inimă care manifestă regret pentru tot ce este rău și păcătos. El a vorbit despre dragoste, despre dragostea plină de compasiune a lui Dumnezeu pentru cei păcătoși. El a vorbit despre posibilitatea împăcării cu Dumnezeu și despre posibilitatea de a intra în împărăția lui Dumnezeu, despre viața veșnică, și despre nădejdea slavei.

Probabil că a vorbit și despre nebunia rugăciunilor false și despre repetarea în van a unor cuvinte, despre faptele religioase superficiale și despre căutarea de a fi văzuți de oameni mai degrabă decât de a avea aprobarea lui Dumnezeu. Probabil a vorbit despre smerenia falsă și despre mândria spirituală și poate că a vorbit despre prețul de a-L urma pe El, despre lepădarea de sine, și despre purtarea crucii în fiecare zi.

Poate că a vorbit despre persecuție, despre suferința celui care se identifică cu El. Poate a vorbit despre Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, despre onestitate, despre iertare, despre bogățiile adevărate, despre credință, despre har, despre milă, despre toate acele lucruri, toate fiind parte din euaggelizomai, verbul care spune că propovăduia Evanghelia. A vorbit despre toate aspectele care aveau de-a face cu mântuirea.

Și toți L-au ascultat. Dar liderii religioși ai evreilor erau acolo și nu au putut suporta vorbirea Lui, ci doar căutau o cale să-L prindă și să-L atragă în cursă, și le era foarte greu să găsească o astfel de cale. Așa se încheie capitolul 19. Nu a durat mult până să reacționeze pentru că erau tare înfuriați, și ni se spune în capitolul 20 la mijlocul versetului 1, și astfel ajungem la primul punct pe care vreau să-l observați la acest eveniment, confruntarea, confruntarea: „preoții cei mai de seamă și cărturarii împreună cu bătrânii au venit și L-au înfruntat”.

Ephistēmi este verbul în limba greacă. Înseamnă „a ataca, a veni, a sări peste”. Este ceva inevitabil. Nu pot să-și stăpânească indignarea. Încearcă totuși să se abțină, și o fac, dar totuși Îi adresează o întrebare care să le mascheze ostilitatea reală, venind la El cu un fel de dilemă teologică. Dar, de fapt, ei vin la El cu dorința de răzbunare.

Vă rog să observați, sunt preoții cei mai de seamă și cărturarii împreună cu bătrânii. Este ceva foarte important. În grupul acesta - preoții cei mai de seamă - sunt incluși marii preoți și cei care se afla imediat sub marele preot, un fel de mai mare al preoților, ei reprezentau grupul din care erau selectați marii preoți, care aveau responsabilitatea de a supraveghea aproape orice. Apoi, pe scara ierarhică urmau o anumită categorie de preoți care erau peste preoții care își făceau slujba timp de două săptămâni pe an acolo la Templu. Erau tot felul de autorități și demnitari religioși. Ei reprezintă împreună această categorie a preoților celor mai de seamă.

Apoi sunt cărturarii, care îi reprezintă pe teologii evrei. Mulți dintre ei erau farisei. Nu toți erau farisei, dar mulți dintre ei erau. Și apoi ar mai fi categoria bătrânilor, incluzând marii preoți care erau în cea mai mare parte Saduchei, bătrânii, această categorie, bătrânii, ar fi putut include saduchei, probabil pe unii dintre irodieni, pe unii din farisei, ei constituiau Sanhedrinul, grupul celor 70 de bărbați care erau grupul de conducere în probleme religioase.

Așadar, vine la El o astfel de delegație, formată din acest grup colectiv. Și ceea ce este foarte interesant la acest grup este următorul lucru. Acestea sunt grupuri cu multe divergențe în interiorul lor. Saducheii aveau propriile lor convingeri. Fariseii aveau puncte de vedere foarte diferite față de ei. Irodienii aveau propriile lor concepții, din nou foarte diferite de ale celorlalți. Toate aceste grupuri sunt foarte diverse, dar sunt de acord asupra unui singur lucru: Îl doreau mort pe acest om. Întreaga comunitate religioasă evreiască este unită datorită acestui motiv. Toate aceste grupuri divergente sunt unite acum de dorința de a-L ucide pe Mesia. Dacă asta nu ne convinge cât de departe de Dumnezeu era iudaismul, nu știu ce ar mai putea să o facă. Nu ar putea fi de acord între ei cu prea multe, dar pot fi de acord asupra acestui singur lucru. Împreună L-au vrut pe Isus mort. Este o lecție bună pentru noi. Toate religiile false au propriile lor dezacorduri, dar toate religiile false sunt de acord să ia o poziție împotriva Evangheliei lui Isus Cristos.

Ce este de fapt o religie falsă? O religie falsă este orice religie sub orice nume s-ar regăsi ea, care nu este în concordanță cu Evanghelia lui Isus Cristos, fie că este vorba de islam, budism, hinduism sau orice fel de creștinism aberant. Toate religiile false sunt de acord să fie împotriva evangheliei. Acesta este cel mai mare atac întotdeauna, atacul împotriva adevărului.

Deci, toți se adună împreună pentru a fi împotriva lui Cristos. Și vor fi, de altfel, la sfârșitul acestui veac. Religiile lumii se vor uni împotriva lui Cristos. Vin, așadar la Isus, dar sunt totuși niște lași. Chiar nu știu cum să gestioneze această situație. Nu vor să dezvăluie adevărul din propriile lor minți și inimi, mai ales propriile lor convingeri. Așa că încearcă să-L prindă pe Isus. Versetul 2 ne spune: „I-au vorbit, spunându-I: „spune-ne cu ce autoritate faci Tu aceste lucruri sau cine este cel care Ți-a dat această autoritate?”

Dați-mi voie să vă dau o mică notă de subsol. Ei trăiau într-o lume în care autoritatea era un lucru foarte important. Exista un fel de ierarhie foarte clar exprimată, foarte complexă, ca la Pentagon. Erau oameni care se ocupau de organizarea festivalurilor, oameni care se ocupau de muzică, de trâmbițe, de brutării, responsabili pentru folosirea sării, a lemnului, responsabili pentru jertfele de băutură, pentru tragerile la sorți, pentru arderile de tot, responsabili cu apa, responsabili de tot ce se întâmplă, de tămâie, de perdele, de robele preoților și pentru orice lucru. A existat această ierarhie, de sus în jos, de la Marele preot, sub el căpitanul templului, care era următorul în rang, și toți ceilalți oameni, fiecare cu rangul lui. Și pur și simplu nu puteai mișca nimic decât dacă aveai autoritate.

Toți se adună împreună, pentru că toți au fost înjosiți. Și toți s-au pus de acord că acest Om este un ofensator, care face niște lucruri scandaloase, care nu le acordă nicio atenție și cred că întrebarea cu care trebuie să-L pună la punct este o întrebare despre autoritate, deoarece cred că oamenii vor înțelege și vor aprecia acest lucru. L-au întrebat așadar: „spune-ne cu ce autoritate faci Tu aceste lucruri?”

Ce lucruri? La ce lucruri se refereau ei? Ei bine, unii au sugerat că este vorba despre învățătura Lui. Și este corectă această perspectivă. Nu puteai învăța în Templu decât dacă ai fost ordinat de către Sanhedrin. Unii cred că este vorba despre minunile pe care le-a făcut și vă amintiți că El a făcut în Templu niște minuni, orbii și șchiopii au venit la El și El i-a vindecat. Dar nu asta era problema aici. Ceea ce i-a determinat să pună această întrebare este curățirea pe care a făcut-o Isus în Templu. La asta se referă expresia lor „aceste lucruri”. Cum îndrăznești să preiei controlul asupra acestui loc? „Aceste lucruri” se referă la intrarea triumfală, la pretenția că e Mesia, după cum a acceptat să fie strigat de mulțime. Intri în Templu, cureți locul și apoi preiei controlul. Cu ce autoritate?

Eu cred că la asta se referă, deoarece în Ioan, în capitolul 2, la începutul lucrării Sale, când El a intrat prima dată în Templu și l-a curățat, Ioan ne spune: „Iudeii au răspuns și I-au spus: prin ce semn ne arăți Tu, că ai autoritate să faci aceste lucruri?” Cine ți-a dat permisiunea pentru a face acest lucru? Este aceeași întrebare aici, din nou. Prima dată au vrut să știe de unde a primit permisiunea. Vor să știe de unde a primit permisiunea și de data aceasta. Cu ce ​​autoritate și cine Ți-a dat-o?

Acum, toată lumea a înțeles asta. Toată lumea a înțeles lucrul acesta. Toți oamenii au înțeles că există reguli și că trebuie să fie consultate persoanele ridicate în autoritate. Ei știau, de asemenea, că Isus a pretins întotdeauna că autoritatea Sa era de la Dumnezeu. El a spus asta mereu. El Însuși a spus: „Fac ceea ce Tatăl Meu îmi spune să fac. Fac ceea ce Tatăl Meu îmi arată să fac. Eu fac voia Tatălui Meu ”. Ar fi dorit și ar fi sperat că El va spune: „am autoritatea aceasta de la Dumnezeu”, la care ei ar fi răspuns: „este un hulitor, un mare hulitor” și L-ar fi ucis cu pietre.

De aceea au pus în felul acesta întrebarea. El era atât de indiferent față de autoritate. Știți, din nou o notă de subsol; chiar rabinii nu erau doar consacrați printr-o simplă ordinare. Era destul de obișnuit ca un rabin să poarte o pălărie pentru a arăta în felul acesta cine era mentorul lui. Așadar, pălăria pe care o purtai arăta cu cine ești în legătură. Poate că Isus nu purta o astfel de pălărie. Ei erau foarte interesați de autoritate.

Răspunsul lui Isus scoate la iveală ceea ce ei sunt cu adevărat. Așa că mergem de la confruntare la ceea ce vom numi contra-întrebare. Versetul 3 ne spune: „El a răspuns și le-a spus: „Și eu vă voi pune o întrebare la care să-mi răspundeți.” Acesta este stilul rabinic tradițional. Profesorii buni fac întotdeauna acest lucru, dar acesta este un stil rabinic clasic. Răspund la o întrebare cu o altă întrebare pentru a forța elevul să intre și mai adânc în problemă sau în dilemă. Isus nu se sustrage de la răspuns, ci El le demască ipocrizia.

Ei știu de unde a venit autoritatea Lui, El a spus-o de multe, de multe ori. Ei știu asta. Încearcă doar să-L facă să spună asta, astfel încât să-L poată acuza de blasfemie și să-L omoare. Dar, în loc să răspundă la întrebarea lor, El le expune ipocrizia. Se presupunea că ei sunt marii învățători ai Israelului. Ar trebui să ofere răspunsuri la orice problemă. Ei ar trebui să fie liderii oamenilor. Se presupune că ei ar trebuie să aibă toate răspunsurile la toate problemele teologice, spirituale. Așa că Isus le răspunde: „Lăsați-mă să vă pun și eu o întrebare”.

Apropo, Isus a folosit modelul acesta foarte mult. A făcut-o în capitolul 5, capitolul 6, capitolul 11. O va face din nou în capitolul 20, unde răspunde la o întrebare cu o întrebare. El spune următorul lucru, ne spune versetul 4: „Vă voi pune și eu o întrebare, și am să vă rog să-mi răspundeți”. Iată întrebarea: „Botezul lui Ioan a venit din cer sau de la oameni?”

Acum, cei care erau prezenți acolo îl cunoșteau pe Ioan. Vorbim despre Ioan Botezătorul, nu-i așa? Ioan Botezătorul, profetul care se afla în pustia râului Iordan botezând oamenii cu botezul pocăinței, pregătindu-i pentru venirea lui Mesia. Vă amintiți cum începe Evanghelia după Luca? Îngerul Domnului se arată lui Zaharia și spune: „Vei avea un copil, chiar dacă ești foarte în vârstă și nu mai poți avea copii. Soția ta, Elizabeta, care este stearpă împreună cu tine care ești bătrân veți avea un copil. Acest copil va fi premergătorul lui Mesia”.

Ei au avut un copil. Acel copil a fost Ioan. Ioan a crescut și a anunțat că va veni Mesia. Ioan a pregătit oamenii pentru venirea lui Mesia chemându-i la botez. Ieșiți aici la mine, mărturisiți-vă păcatul și apoi intrați în apă, care simboliza curățirea de păcat și era unul dintre pașii făcuți pe măsură ce îți pregăteai inima pentru venirea lui Mesia. Tot poporul din Iudeea mergea acolo la Ioan. Toți acești oameni sunt botezați toți pentru că vor să fie pregătiți pentru momentul când va veni Mesia.

Într-o zi apare și Isus. Ioan, văzându-L, spune: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Ioan Îl botează pe Isus. Vocea Tatălui din cer spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea”.

Botezul lui Ioan vorbește despre întreaga sa lucrare profetică. Botezul lui Ioan nu vorbește doar despre actul în sine al botezului. Deci, când Domnul nostru spune: „Botezul lui Ioan a venit din cer sau de la oameni?”, El vorbește despre lucrarea lui Ioan, despre chemarea la pocăință și la un botez adecvat pentru a demonstra în exterior că pocăința a avut loc cu adevărat, și era un botez al prozeliților. Asta cerea unui evreu să spună că trebuie să se privească pe sine ca și cum ar fi fost dintre neamuri, deoarece acest tip de botez era folosit atunci când neamurile ar fi vrut să se alăture evreilor în închinarea lor.

De vreme ce erau străini, a existat un ritual prin care trebuiau să treacă. El le spunea: „T u ca evreu trebuie să te vezi ca fiind dintre neamuri, neacceptat, și să-ți mărturisești păcatul și să te pocăiești de păcatul tău și să demonstrezi întoarcerea ta printr-un act ceremonial - botezul.” Acesta a fost botezul lui Ioan cu scopul de a-i pregăti pe oameni pentru venirea lui Mesia. Puteți citi toate acestea în Luca 3. Totul este acolo în detaliu. Nu voi lua timp să trec prin asta acum.

Deci, întrebarea este destul de simplă. Această lucrare a lui Ioan a fost lucrarea oamenilor sau a fost a lui Dumnezeu? A venit din cer sau de la oameni? Acum, pentru ei este o dilemă imposibil de rezolvat spre beneficiul lor. Ei și-ar dori să spună că a venit de la oameni. Asta era problema. Ei nu vor să spună cu niciun chip că a venit de la Dumnezeu. Ei nu cred asta. Urăsc această idee.

Întoarceți la capitolul 7 din Luca, aici este consemnat că au luat o poziție cu privire la Ioan Botezătorul, când era tot poporul, versetul 29 spune: „când poporul și vameșii au auzit acest lucru, au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan.” Așa că poporul a ieșit la Ioan și a trecut prin acest botez spunând: „Da, vrem să fim pregătiți. Da, vrem să ne mărturisim păcatele și să ne pocăim. Vrem să fim gata când Mesia vine să își instaureze împărăția ”.

Dar, în Luca 7:30 scrie că „Fariseii și cărturarii au respins planul lui Dumnezeu pentru ei înșiși, neacceptând să fie botezați de Ioan”. L-au respins pur și simplu. Ei nu voiau să facă asta. Asta ar fi însemnat o recunoaștere a faptului că se aflau în afara legământului. Asta ar fi fost o recunoaștere a faptului că se aflau în afara Împărăției. Că ei nu erau sfinți. Ei nicidecum n-ar face asta. Deci, răspunsul lor este: „Ioan nu este de la Dumnezeu, ci este de la oameni.”

Deci, Isus a pus această dilemă înaintea lor. „Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni?” Apropo în Marcu 11:30, relatarea paralelă spune: „Isus a zis apoi: „Răspundeți-mi”, cumva Domnul Isus i-a strâns cu ușa să răspundă, a strâns puțin șurubul. Așa că sunt blocați între piatra proverbială și o situație grea. Fie admiți că Isus este Mesia, fie negi că Ioan Botezătorul este un profet al lui Dumnezeu. Iar pentru ei aceste două variante erau imposibil de acceptat. Nu poți admite că Isus este Mesia. Asta este imposibil. Dar nici nu poți nega că Ioan este un profet, deoarece asta ar aduce consecințe la fel de grave. Ce fac ei? Versetul 5 ne spune că „Au vorbit între ei”. Cuvânt interesant în limba greacă, care înseamnă „au deliberat”. În pasajul paralel din Matei 21:25, Matei folosește un cuvânt diferit care înseamnă „a dialoga”. Așa că au dialogat și apoi au deliberat.

Așa că ei spuneau: „Dacă zicem „din ceruri ”, El va spune: „De ce nu l-ați crezut?” Dacă Ioan este un profet al lui Dumnezeu, trimis din ceruri care a avut o slujire din ceruri, de ce nu l-ați crezut ? De ce nu l-ați crezut când a spus că Isus este Mesia? „Dar-” continuă versetul 6 „- dacă spunem „de la oameni”, toți oamenii ne vor ucide cu pietre, pentru că sunt convinși că Ioan a fost profet”.

De ce i-ar fi ucis mulțimea cu pietre, pentru ce anume? Pentru blasfemie. Vor face trimitere înapoi la ce s-a întâmplat în Vechiul Testament, în locuri precum Exodul 17:4, Numeri 14:10. Mulțimea i-ar acuza de blasfemie spunând că un profet al lui Dumnezeu nu este un profet al lui Dumnezeu. Deci, avem o problemă foarte mare aici. „Dacă spunem că vine din cer, atunci nu avem nicio scuză pentru a nu crede în El. Dacă spunem că vine de la oameni, mulțimea ne va ucide cu pietre”.

Acum, puteți observa tensiunea din această mulțime, nu-i așa? Aceasta vă ajută să înțelegeți cât de volatilă a fost această mulțime în ceea ce privește entuziasmul lor temporar față de Isus. Așa că ei nu pot spune adevărul. Ce vor face? Versetul 7: „Ei au răspuns că nu știu de unde a venit botezul lui Ioan”. Nu dau niciun răspuns. Era prea mult pentru pretinsa lor atotștiință. Era datoria lor să știe adevărul în materie de religie. Ce fac ei însă este să se autoacuze nefiind dispuși să răspundă la întrebare. Au spus pur și simplu: „nu știm”. Nu aveau nicio altă modalitate de a scăpa, din nou, din dilema aceasta. Isus Însuși le face asta, și le-a făcut-o de mai multe ori așa cum am spus.

Aceasta ne conduce spre punctul final, și anume condamnarea. Confruntarea a dus la o contra-întrebare și, în cele din urmă, la condamnare. Aceasta este una dintre afirmațiile cele mai tragice cu putință. Cu adevărat foarte tristă. Atunci Isus le-a zis: „Nici eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri.” Asta este ceva tragic. Isus spune în esență: „Pe baza a ceea ce ați făcut cu informațiile pe care le aveți, nu vă voi mai spune altele. S-a terminat."

În timp ce îi învață pe oameni, predica evanghelia poporului, El nu mai are absolut nimic de spus liderilor religioși. Cunoscuseră foarte bine lucrarea lui Ioan. Știau că Isus a susținut că El, la fel ca Ioan, a venit de la Dumnezeu. Ioan și Isus erau inseparabili. Îl recunoști pe unul, trebuie să-i recunoști pe amândoi. Nu mai exista niciun motiv ca mărgăritarele să fie aruncate înaintea porcilor. Au respins toată lumina în mod voit, nu mai era niciun motiv să le dea mai mult. Aici avem judecata asupra conducerii religioase a Israelului, judecata.

Mai târziu, în capitolul 22:66, „Sfatul bătrânilor poporului s-a adunat, marii preoți și cărturarii-” acolo sunt din nou, același grup, doar mai târziu „- L-au condus în camera lor de consiliu și au zis:„ Dacă ești Cristosul, spune-ne. ”Dar El le-a zis:„ Dacă vă spun, nu veți crede; iar dacă vă pun o întrebare, nu veți răspunde. Dar de acum înainte Fiul Omului va fi așezat la dreapta puterii lui Dumnezeu.” Tot ceea ce a mai rămas pentru voi este judecata. Și toți au spus atunci acolo: „Ești Tu Fiul lui Dumnezeu, atunci?” Și în cele din urmă, asta este tot ceea ce El a mai dorit să spună: „Da, sunt”. Care a fost mai apoi răspunsul lor? „Ce nevoie mai avem de vreo altă mărturie împotriva Lui? Am auzit-o noi înșine din gura Lui. Omorâți-L."

Nu era bine orice le-ar fi spus. Sunt atât de împietriți în necredința lor. Luca 23: 8: „Irod a fost foarte bucuros când L-a văzut pe Isus; el dorea de mult să-L vadă, pentru că auzise de El, spera să vadă vreun semn făcut de El.” Luca 23: 9, „El i-a pus mai multe întrebări, dar El nu i-a răspuns nimic.”

Irod se credea un tip destul de important. Isus nu i-a răspuns nimic la nicio întrebare pe care a pus-o. Nu mai era nimic de spus. Nimic de spus. Aceasta este judecata. Aceasta este ilustrația clară pentru Geneza 6:3: „Duhul meu nu va lupta întotdeauna cu omul”. Există un sfârșit al răbdării lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce Neemia 9:30 spune: „Ai fost îngăduitor cu ei mulți ani și i-ai atenționat prin Duhul Tău prin profeții Tăi și totuși ei nu au ascultat; de aceea i-ai dat în mâinile popoarelor țării”.

Vine un moment în care Dumnezeu spune: „Nu mai am ce să-ți spun”. Isaia repetă adevărul acesta, Isaia 63:1:, „S-au răzvrătit, au întristat Duhul Tău cel Sfânt: de aceea El s-a întors împotriva lor și le-a devenit dușman și a luptat împotriva lor”. Ieremia capitolul 11, foarte asemănător spune același lucru, în câteva versete, versetele 7 și 11, „Căci i-am avertizat pe părinții tăi în ziua în care i-am scos din țara Egiptului, chiar până în ziua de azi, avertizându-i cu insistență: „Ascultați glasul meu. ” Ei însă nu au făcut-o. Versetul 11: „Prin urmare, așa vorbește Domnul: „Aduc asupra lor o nenorocire de care nu vor putea scăpa; și, deși vor striga către Mine, totuși nu îi voi asculta.”

Vă amintiți, la Luca 19:41 Isus a zis: „când s-a apropiat de Iersusalim, l-a văzut, a plâns pentru el și a zis:„ Dacă ai cunoscut măcar în această zi, chiar și tu Ierusalime, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele au fost ascunse de ochii tăi.”

Pentru oamenii de acolo încă există milă și îndurare. Este încă timp extins pentru Evanghelie. La Cinzecime vor fi 3.000 care vor crede și încă alte mii după aceea. Dar pentru liderii religioși totul s-a încheiat acolo. S-a terminat. Chiar după învierea Sa, când El va învia din morți, ei nu vor crede, ci vor fabrica o minciună pentru a ascunde învierea lui Cristos.

Personal cred, chiar într-o adunare ca a noastră, în această dimineață, sunt cei care sunt asemenea mulțimii de oameni, Domnul încă îi mai cercetează. Sunt însă și cei care sunt asemenea liderilor, pentru care ușa se închide definitiv. De câte ori poți să auzi Evanghelia și să respingi Evanghelia înainte ca Domnul să spună: „Nu mai am să-ți spun nimic”? Nu lăsați acest lucru să se întâmple.

Pe măsură ce venim la crucea Lui în această dimineață, asigurați-vă că Îl cunoașteți personal și profund și transformator pe Cristos care a fost răstignit, și nu doar istoric.

Tatăl nostru, pe măsură ce ne apropiem acum de masa Ta în aceste momente de final, ne exprimăm grija și preocuparea profundă pentru inimile și viețile celor care sunt prezenți aici, ca să fim o adunare cu o adevărată cunoaștere a Ta. Religia poate fi o ascunzătoare atât de bună pentru cei fățarnici. Ne rugăm, Doamne, să cercetezi orice inimă ipocrită și pe oricine care nu e îndreptățit înaintea Ta, să trăiască cu teama că va veni ziua în care vei spune: „Nu mai am nimic să-ți spun” și judecata Ta ar întuneca, ar stinge orice lumină și ar fi lăsat în întuneric veșnic.

Înainte ca aceste lucruri să se întâmple vreodată, pentru cei care au auzit, și au auzit, și au auzit, și s-au împotrivit și s-au împotrivit, fă ca aceasta să fie ziua în care se pocăiesc cu adevărat și să primească Evanghelia. Și pe măsură ce noi creștinii venim la crucea Ta, să realizăm că această ură, această amărăciune care i-a condus pe acești oameni să incite această mulțime aparent loială și unită să strige: „Răstignește-L, răstignește-L”, oricât de oribil a fost, a fost cel mai mare act de grație realizat vreodată.

Asta pentru că în ura lor și în uciderea Fiului a venit jertfa pentru păcatele noastre. Și, în timp ce nu putem fi de acord ceea ce I-au făcut Mântuitorului nostru, iubim ceea ce ai făcut Tu, Tată, prin El. Așa că venim cu inimi recunoscătoare și pocăite să ne amintim de moartea Lui pentru noi. Amin.

SFÂRȘIT