Să deschidem Biblia acum la măreața și extraordinara evanghelie a lui Luca, care a devenit o așa mare comoară pentru noi. Luca capitolul 23. În ultimul nostru mesaj din Luca 23 am analizat versetele 44 până la 46 și am privit la moartea Domnului Isus Cristos. Și acum ajungem la versetul 47. Versetele de la 47 la 49. Răspunsurile de la Calvar, răspunsurile de la Calvar. Luca ne oferă o scurtă relatare a răspunsurilor oamenilor la moartea lui Cristos: răspunsul soldaților romani, răspunsul mulțimii și răspunsul urmașilor lui Isus. Și este un mod adecvat de a-și încheia relatarea despre moartea lui Cristos, deoarece fiecare dintre aceste răspunsuri este un răspuns corect. Soldații romani au răspuns așa cum ar fi trebuit, iar mulțimea a răspuns așa cum ar fi trebuit, iar urmașii lui Cristos au răspuns și ei așa cum ar fi trebuit. Fiecare răspuns, de-a dreptul este unic. Împreună, ele ne oferă imaginea răspunsului complet care ar trebui să ni se solicite tuturor. Cu siguranță se potrivește perfect într-o Duminică, când venim la masa Domnului, să luăm în considerare răspunsurile de la crucea lui Cristos.

Dar, când Domnul a introdus acest obicei pentru noi, nu a fost doar pentru ca să amintim istoria evenimentului, ci ca să reînnoim răspunsurile corecte. Această masă, care ne duce înapoi la cruce este instituită pentru a ne aduce la o nouă mărturisire a păcatului, la un angajament al ascultării de Domnul. Este rânduit pentru a produce în noi recunoștință și bucurie. Este conceput pentru a fi o mărturie. Într-un sens, este expresia cea mai profundă a închinării, adunând laolaltă toate acele componente. Pe măsură ce ne gândim la răspunsurile care au avut loc în ziua aceea la Calvar, trebuie să privim în noi înșine la propriile inimi și să întrebăm care este răspunsul nostru față de cruce.

Permiteți-mi să citesc versetele 47-49: „Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu şi a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!” Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept. Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau”. Luca nu irosește timpul. De îndată ce Isus își dă ultima suflare, versetul 46, de îndată ce El moare, apar răspunsurile imediate. Am trecut prin cel mai solemn moment din istorie, moartea lui Cristos, am ajuns să înțelegem că peste El s-a revărsat întreaga mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatelor tuturor celor ce vor crede. Dumnezeu și-a făcut simțită prezența la Calvar, mai precis între ora 12:00 și 3:00 în întunericul care s-a făcut, prin cutremurul de pământ, în învierea sfinților care au murit din morminte și în despicarea perdelei din Sfânta Sfintelor de sus până jos. Dumnezeu s-a descoperit într-o previzualizare a zilei în care prezența Sa se manifestă judecând. Numai că de data aceasta, El nu și-a revărsat judecata asupra păcătoșilor ci El și-a revărsat judecata asupra Fiului Său în locul păcătoșilor.

A fost evidențiată ratificarea Noului Legământ și de aceea, la acel moment, perdeaua s-a rupt în două, în templu, deoarece calea către Dumnezeu a fost complet deschisă. Era sfârșitul templului, era sfârșitul preoției, era sfârșitul sacrificiilor, era sfârșitul vechii dispensații. La momentul în care Isus a murit, toate acestea s-au încheiat. Am privit la aceste lucruri și acum este timpul să analizăm aceste trei răspunsuri și să ne punem întrebarea: care este răspunsul meu la acest eveniment monumental, de neegalat?

În primul rând, vom privi la cel ce s-a convins. Cel care s-a convins, versetul 47. „Acum, când sutașul a văzut ce s-a întâmplat, a început să-L laude pe Dumnezeu spunând: ”Cu siguranță că acest om era drept”. Matei povestește despre omul acesta. Marcu povestește și el despre acest sutaș. Mărturia sa este foarte, foarte neobișnuită. Trebuie să știi câte puțin despre un centurion. Un centurion roman era comandantul a o sută de oameni, o sută de oameni erau numiți o centurie. Prin urmare, comandantul lor este un centurion. Centuriile au fost pietrele de temelie ale unei legiuni romane. Erau, în întreaga armată romană, aproximativ 25 de legiuni. Fiecare legiune era compusă din aproximativ șase mii de oameni împărțiți în zece cohorte de câte șase sute de oameni fiecare. Fiecare cohortă era formată din trei manipule și fiecare manipulă era împărțită în două centurii. Deci, practic, o centurie era cea mai mică unitate din sistemul roman. Fiecare centurie era comandată de un centurion. Erau soldați. Nu erau de elită. Au fost la sol cu ​​trupele, s-au dovedit viteji și și-au câștigat drumul către această poziție datorită soldăției lor eficiente. Își puseră viața pe linie cu succes și erau lideri în cele mai grele și mai amenințătoare vremuri.

Acest ofițer special îl păzea pe Isus și, evident, se ocupa de soldații care erau responsabili pentru acest prizonier. Era mai mare peste soldați, cel mai probabil, peste cei care L-au arestat pe Isus Joi seară în grădină, și care apoi a rămas cu El pentru a se asigura că nu a scăpat și că nimeni nu L-a luat. Aceștia ar fi fost soldații aflați sub comanda sa, împreună cu el, care au fost acolo cu Isus în tot timpul încercărilor și mai ales când a fost adus în fața lui Pilat. În pretoriul lui Pilat. Acest centurion și soldații de sub stăpânirea sa au fost cei care L-au batjocorit pe Isus. Ei ar fi fost cei care au aruncat o mantie de soldat veche asupra Lui, ca și cum ar fi o haină regală și i-au pus o trestie în mână, ca și cum ar fi un sceptru și o coroană pe capul Lui, ca și cum ar fi o coroană aparținând unei rege, când de fapt era o coroană de spini. Ei erau cei care ar fi luat acel sceptru de batjocură și L-ar fi lovit în față cu el, L-ar fi scuipat și L-ar fi batjocorit și au făcut o glumă din tot ce I s-a întâmplat. Ei au fost soldații care au fost martorii oculari ai întregului chin, încă de la început. Au auzit toate conversațiile. Au auzit toate acuzațiile. Au auzit tot ce au folosit liderii lui Israel împotriva Lui și au auzit verdictul de nevinovat repetat de cel puțin șase ori. L-au văzut pe Isus acționând ca un prizonier pe care nu l-au mai văzut vreodată. Complet nevinovat. Inocența Sa s-a verificat din nou și din nou, iar și iar, și, totuși, El nu a ripostat niciodată, nu s-a plâns niciodată, nu a cerut niciodată niciun fel de dreptate, pe care nici n-a primit-o. El suferă cu atâta har și demnitate prin încercările nedrepte și ia toată batjocura lor și abuzurile, în tăcere, fără să protesteze vreodată. Chiar dacă Îl scuipă, Îl batjocoresc și Îl maltratează, El nu-i blestemă niciodată, nu-i amenință niciodată.

Ei ar fi trebuit să fie cu totul uimiți de cât de diferit a reacționat El la ceea ce I s-a întâmplat, altfel decât au experimentat ei cu oricare alt prizonier. Nu putea fi pus în nicio categorie, cineva care să se poarte așa; un om nevinovat dus până la cruce și apoi ei au fost cei care L-au pironit pe cruce, cel puțin patru dintre ei. Dar până acum, unicitatea Lui Isus nu pare să aibă un impact special asupra lor. Erau bărbați tăbăciți. Și Isus fiind pasiv, nu părea să existe vreo diferență în modul în care s-au purtat cu El. Ei nu au tratat pasivitatea Lui cu un pic mai multă compasiune, deloc. Nu I-au arătat nicio milă. Ei au ciocănit acele cuie prin mâinile Lui, așa cum ar făcut-o prin mâinile oricui, și prin picioarele Lui, au așezat crucea în poziție verticală, au aruncat-o în gaura săpată pentru ea, în timp ce-I sfârteca carnea și apăsa rănile deschise. Au tras la sorți pentru veșmintele lui Isus și tocmai s-au așezat să-L vadă cum moare, la fel cum ar fi privit sute de alți răstigniți cum mureau. În tot acest timp, lucrurile pe care le-au experimentau le rumegau în minte. L-au auzit pe Isus rugându-se pentru cei care L-au condamnat la moarte: „Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac”. Ei au văzut noblețea și demnitatea cu care El a suferit. L-au auzit strigând către Tatăl Său. L-au auzit promițând paradisul unui hoț care s-a pocăit și care mai înainte Îl blestemase.

Și apoi, au experimentat imposibilul: miezul nopții a venit peste ei chiar la prânz, trei ore de întuneric negru și un cutremur care a despicat pietrele. Nu mai puteau ignora realitatea. Și dovada finală, întunericul, cutremurul și apoi Isus, chiar înainte de a muri, strigă cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”. Asta nu se făcuse niciodată. Oamenii care au murit fiind răstigniți, fiind lipsiți de oxigen la creier erau mult timp incoerenți înainte de a muri. Nu puteau să-și adune puterile pentru a le fi suficient să respire, darămite să strige cu voce tare. Acest om moare de bună voie, face din moarte slujitoarea Lui.

Marcu scrie: „Când sutașul care stătea în fața Lui, a văzut că El a strigat așa și Și-a dat ultima suflare a spus:„Într-adevăr, acest om a fost Fiul lui Dumnezeu”. Cum de a ales el acea frază? Ioan 19:7 ne spune: „Iudeii L-au acuzat astfel. Ei au zis: „S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”, și sutașul a concluzionat că El este Fiul lui Dumnezeu.

Matei notează că acel cutremur care a venit exact în momentul în care Isus a strigat, i-a determinat să creadă, atunci când împreună, nu doar centurionul, ci și soldații cu el, au văzut cutremurul și lucrurile care se întâmplaseră, și de care se temeau foarte tare. Această expresie scurtă, „s-au înfricoșat foarte tare”, este exact aceeași expresie care a fost folosită pe muntele schimbării la față, când Petru, Iacov și Ioan s-au temut foarte tare când au văzut de Cristosul transfigurat și când L-au văzut în slava Sa.

Acesta este genul de frică care este o reacție tipică a oamenilor care au realizat adevărul cu privire la cine este Isus. Și-au dat seama că L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Luca ne spune că sutașul a zis: „Cu siguranță acest om era drept”. Drept. Nu a fost doar o declarație despre inocența lui Isus. A fost o declarație despre neprihănirea pozitivă care l-a determinat, împreună cu ceilalți soldați, să înceapă să-L laude pe Dumnezeu; ajunsese la conștientizarea adevăratului Dumnezeu, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, cel neprihănit. Aceștia sunt primii convertiți la Cristos, la câteva momente după răstignirea Sa. Venind la credință tocmai în momentul în care El se stinge, moare.

Aș dori să știu o mulțime de alte detalii despre ce gândeau ei, dar va trebui să așteptăm să ajungem în cer pentru a afla acele detalii. Știau ei că Vechiul Testament a promis că Mesia va fi numit „cel drept?” Psalmul 16:10 spune că El va fi cel drept. Isaia 53:11 spune că El ar fi cel drept. Ieremia 23:5 spune că El va fi cel drept. Aceasta este mai mult decât a șaptea afirmare a inocenței lui Isus. Este folosit cuvântul dikaios, care înseamnă drept, neprihănit.

Din punct de vedere uman, totul a fost o infracțiune stupidă împotriva justiției și au fost vinovați de ea, de parcă nu ar fi voia lui Dumnezeu, dar din perspectivă divină a fost un act de dreptate uimitor și a fost în voia lui Dumnezeu. I-a năucit. De fapt, au ucis nu doar un om nevinovat, ci și un om drept. Inocent este să spui că El nu a făcut ceea ce a fost acuzat că a făcut. Drept este să spui că face doar ceea ce este drept. De fapt, L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu.

Nu este vorba doar despre sutaș, ci și despre cei care erau cu el, și ei au crezut același lucru. Îi vom putea întreba detaliile când ajungem în cer, dar ei absorbiseră în mintea lor totul. Ce-a vorbit Isus auziseră, acuzațiile aduse împotriva Lui de-asemenea și au tras singuri concluzia corectă. Bineînțeles, ajutați și împuterniciți de Duhul Sfânt care a adus împreună în Împărăție nu doar un hoț, ci și câțiva soldați romani, soldați păgâni, romani, idolatri, împietriți. Dovezile au fost convingătoare și ei au fost cei convinși.

Următorul verset ne prezintă răspunsul condamnaților, a celor vinovați. „Și toate mulțimile care s-au adunat să vadă spectacolul, când au văzut ce se întâmplase, au început să se întoarcă bătându-se în piept”. Aici întâlnim din nou mulțimea nestatornică. Dragilor, ce mai săptămână. Vorbește despre o gamă variată de emoții. Uau. Să ne întoarcem la ziua de luni, când Isus a venit în oraș și au aruncat ramuri de finic înaintea Lui și L-au salutat ca fiind Fiul lui David și Mesia, „Osana, Fiul lui David”. L-au salutat ca Împăratul lor, Mesia lor. Aceasta era speranța inimii lor. Aceasta a fost bucurie. Aceasta a fost o bucurie care întrecea măsura. Aceasta a fost o fericire exaltantă, exuberantă. Au fost încântați. Acesta a fost momentul lor. Trecea prin acea mulțime o împlinire plină de bucurie că în cele din urmă venise Mesia al lor. O emoție extremă care le-a făcut să bată inimile în timp ce se gândeau la realitatea că, după atâtea secole, Mesia venise în sfârșit. Aceasta a fost o bucurie extremă.

Câteva zile mai târziu, Vineri dimineață, emoția lor a fost foarte diferită. Nu bucurie extremă, ci o altă extremă. Mânie extremă, ură, animozitate în timp ce țipau: „Răstignește-L, răstignește-L. Nu vom îngădui ca acest om să domnească peste noi. Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Emoția la cealaltă extremă îi purta din nou. Și aici, în timp ce se lasă duși de o altă gamă emoțională, este ultima izbucnire extremă. Și ce este? Frica, bătăi în piept, frica. Sunt îngroziți. În versetul 48 scrie: „Toate mulțimile care s-au adunat pentru aceasta, mulțimea care a început să se adune dimineața și s-a adunat tot drumul de-a lungul zilei și acum înconjoară crucea, gloata oscilantă, care a urmărit „theōria”, spectacolul, singura dată când acest cuvânt este folosit în Biblie; acesta este un eveniment unic, un eveniment spectaculos de neegalat, la Calvar, spectacolul divin de la Calvar. Și care este răspunsul lor? Sunt îngroziți.

De ce? Ei bine, totul a început ca o comedie, nu-i așa? Au început împreună să orchestreze o glumă împotriva lui Isus, aruncându-I batjocuri și mult sarcasm, ridiculizându-L. Dar, apoi a venit Dumnezeu și prezența lui Dumnezeu au cunoscut-o în întuneric și în cutremur, iar comedia a devenit o tragedie. Și nimeni nu a vorbit timp de trei ore, cel puțin nu este înregistrat că au spus ceva, și nici chiar Isus nu a vorbit în timpul acestor trei ore. Dar Dumnezeu și-a revărsat mânia și furia, și au fost îngroziți de întuneric, de cutremurul care a despicat stâncile. Iată ce spune textul: „Și toate mulțimile s-au adunat să vadă spectacolul, și când au văzut ce se întâmplase, întunericul, cutremurul, că a coborât Dumnezeu, au început să se întoarcă înapoi în oraș”. Acum este ora 3:00. Timp pentru jertfa mieilor de Paște între orele 3:00 și 5:00. Ei trebuie să meargă la templu. Și dacă nu au pornit deja, până ajung la templu, vor găsi un haos absolut. Ar fi zeci de mii de animale gata să fie sacrificate, dar evenimentul neprevăzut îi marchează și pe preoți, care sunt îngroziți, deoarece perdeaua a fost sfâșiată de sus în jos, perdeaua care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor; prezența lui Dumnezeu, care este așa de înfricoșătoare că o singură persoană ar fi putut intra o dată pe an, Marele Preot în Ziua Ispășirii. Și numai după ce a făcut sacrificii pentru propriile păcate, a putut să intre și apoi să se întoarcă la popor în grabă. Și acum este deschisă perdeaua cu totul. Haosul de la templu ar fi fost de nedescris. Nu ar fi știu ce să facă în acele momente.

Pe măsură ce acești oameni se întorc de la locul execuției lui Isus și a celor doi tâlhari, pentru a se întoarce să-și sărbătorească Paștele, ei nu mai au nicio bucurie. Comedia s-a terminat. Tragedia a preluat complet locul și ne sunt descriși că fac un singur lucru, își bat pieptul cu pumnii. Crede-ți-mă, evenimentul și-a pierdut tot farmecul. Ei au experimentat o rană mortală în sufletele lor care nu se va vindeca. Este durere fără alinare din cauza vinovăției fără pic de liniște. Ei știu că Dumnezeu a intervenit. Cuvintele proaspăt rostite de blasfemie și care le-au venit atât de ușor pe buze sunt acum cauza propriei anxietăți și a propriei lor vinovății și a propriei frici. Așa că îi găsim bătându-și pieptul.

Aceasta ne amintește de vameș, nu-i așa? În Luca 18:13, vameșul cu frică și vinovăție nu și-ar ridica nici ochii atât de mult încât să privească spre cer, ci și-a plecat capul, bătându-și pieptul spunând: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. Este un mod în care evreii și-au exprimat părerea de rău și-au recunoscut vina și au exprimat teama de a fi încălcat poruncile lui Dumnezeu. Minunea care s-a petrecut acolo i-a înfricoșat atât de tare, că i-a aruncat într-o stare de teroare. Și da, dragii mei, acesta este raspunsul cel mai corect. Teama de Dumnezeu este răspunsul corect, este răspunsul poruncit. Teroarea, frica, teama ca urmare a recunoașterii că ești de vină că l-ai respins pe Isus Cristos este răspunsul corect. Teama de judecată divină din cauza modului în care l-a tratat pe Cristos este exact felul în care păcătosul ar trebuie să se simtă. Aceasta aduce multe beneficii. Eu sunt convins ca vina aceasta, chiar dacă nu pare să fie rezolvată aici în text, este pregătirea pentru ceva ce urmează mai târziu.

În timp ce coboară dealul, simțindu-și vinovăția, acea vinovăție crește, zi de zi, după zi, întrucât nu puteau șterge din mintea lor amintirea acelui eveniment. Și când Petru s-a ridicat în Ziua Cincizecimii și a predicat, predica s-a încheiat astfel: „Să știe cu certitudine toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut pe Domn și Cristos, pe acest Isus pe care l-ați răstignit voi”. Acest lucru exacerbează vina pe care o simt deja, frica judecății divine cu privire la ceea ce făcuseră. Și când au auzit acest lucru, versetul 37 ne spune, „au fost străpunși până la inimă”. Inima este deja înduioșată de experiența de la cruce. Cred că pentru acei oameni, vinovăția și frica pe care au simțit-o când au coborât din Calvar au reprezentat pregătirea pentru predica lui Petru în Ziua Cinzecimii. Și ei i-au sus lui Petru și celorlalți apostoli, „fraților, ce să facem?” - Cum putem fi salvați de mânia lui Dumnezeu pentru crimele împotriva lui Cristos? Asta au întrebat ei de fapt. Și Petru le-a răspuns: „pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor și apoi veți primi darul Duhului Sfânt”.

Fiți mântuiți! „Și toți cei care au primit Cuvântul au fost botezați” și au fost adăugați la numărul ucenicilor aproape trei mii de suflete. Pregătirea inițială pentru această pocăință din ziua Cinzecimii a început cu acel gest de bătaie în piept ca un semn de groază, de teroare și frică pentru ceea ce I-au făcut lui Isus. Dacă citiți capitolul 3 din cartea Faptele Apostolilor, veți descoperi că mesajul Evangheliei lui Isus Cristos, mesajul că Isus Cristos pe care ei L-au răstignit este într-adevăr atât Domn, cât și Cristos, a continuat să răsune de pe buzele Apostolilor prin tot Ierusalimul. Apostolii au fost opriți de conducătorii lui Israel. Au fost arestați de conducătorii Israelului. Dar această reacție, în realitate, nu a oprit nimic, deoarece lucrarea începuse deja în inimile multora dintre acei oameni care erau acolo. Și, în ciuda faptului că apostolilor li s-a spus să tacă, de către conducători, Faptele Apostolilor 4:4 spune: „Mulți dintre cei care au auzit mesajul au crezut și numărul oamenilor a ajuns la aproximativ cinci mii”. Trei mii de bărbați, putem presupune plus femei, cinci mii de bărbați plus femei. Mii de oameni vin la Cristos în săptămânile care urmează morții lui Hristos, pregătire care a început din acea zi, de pe deal, când au fost plini de frica lui Dumnezeu.

Acesta este un mod de a răspunde corect. Acesta este un răspuns corect. Frica, vinovăția, anxietatea și teama trebuie să ducă la pocință. Trebuie să ducă la pocăință și la credința în Cristos. Și atunci când se întâmplă asta vine mântuirea. A fost așadar, un răspuns corect al soldaților romani care s-au convins și l-au recunoscut pe Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu. A fost un răspuns corect al oamenilor, care au fost plini de teamă. Și multe mii dintre ei au ajuns la pocăință și mai apoi au ajuns să creadă în Cristos ca Domn, după aceea.

Ne mai rămâne un alt grup cu un alt răspuns. Versetul 49, „Și toți cunoscuții Lui Isus și femeile care L-au însoțit din Galileea stăteau la distanță, privind la aceste lucruri”. Toți cunoscuții Lui și femeile, acesta este micul anturaj care alcătuia grupul urmașilor lui Isus. Femeile din Galileea. Susana, dacă vă amintiți, în capitolul 8, a fost una din grup. Era apoi Maria Magdalena. Era Maria, mama Domnului nostru Isus. Au fost și alții printre femeile care L-au urmat pe Domnul. Ioan le dă numele, în Ioan capitolul 19 versetele 25 la 27. El identifică cine sunt cei care L-au urmat. Îngăduiți-mi să citesc asta. Ioan spune: „Erau acolo, stând lângă cruce, mama Lui, sora mamei Lui, Maria soția lui Cleopa și Maria Magdalena”. Și au fost și alții, așa cum am menționat, prezentați în capitolul opt al Evangheliei lui Luca, care erau urmași ai lui Hristos.

Mai era, de asemenea, și ucenicul pe care Isus îl iubea, Ioan. Și Ioan ne spune în pasajul pe care tocmai l-am citit că stăteau lângă cruce și erau chiar de la începutul răstignirii și chiar la început, dacă vă aduceți aminte, Isus a spus: „Femeie, iată fiul tău. Fiule, iată mama ta”. Domnul Isus a dat-o pe mama Sa în grija lui Ioan. Dar acum, ne spune Luca, nu mai sunt aproape, lângă cruce. Versetul 49 spune: „Ei stătea departe”. Pe măsură ce comedia s-a desfășurat sub ochii lor, pe măsură ce s-au expus batjocurile și abuzurile verbale față de Isus, este rezonabil să presupunem că nu au mai putut suporta ceea ce se întâmpla Celui pe care L-au iubit atât de profund și s-au retras la margine, cât mai departe. Și apoi, prin tot întunericul și groaza judecății care a venit ulterior, ar fi putut să creadă că, atunci când prezența lui Dumnezeu va coborî, El i-ar lovi și pedepsi pe romani și pe iudei. Dar, în schimb, Cristos preia și simte mânia. Și așa că, ei sunt acolo retrași, la distanță.

S-ar putea părea că nu știm cu adevărat la ce se gândeau, pentru că tot ce spune despre ei este: „Privind la aceste lucruri”. Văzând aceste lucruri. Ei bine, cred că asta spune totul, oameni buni. Privind, fără comentarii. De ce? Nu știau ce să spună. Pentru ei este un șoc, sunt uimiți. Cum se poate întâmpla așa ceva? Nu pot înțelege. Acesta este Mesia, ei știu asta. Acesta este Fiul lui Dumnezeu, ei știu asta. Sunt devastați de ceea ce I s-a întâmplat. Nu pot procesa totul. Nu pot înțelege situația. Nu are niciun sens. Aceasta este aceeași atitudine, prezentă la cei doi pe drumul către Emaus, la ucenicii care nu pot înțelege ce s-a întâmplat. În ceea ce îi privește pe aceștia, pur și simplu ei nu înțeleg. Parcă s-a terminat totul. Sunt uimiți. Tăcere, șoc. Și acesta este, de asemenea, răspunsul corect, dacă crucea este sfârșitul. Dacă tot ce există este crucea, atunci rămânem doar cu starea de șoc. Nu au vorbit pentru că nu știau ce să spună. Tăcerea plină de uimire este tot ce puteau aduce.

Până la capitolul 24. Până Duminică dimineața, când femeile și ucenicii lui Isus află că El este viu. Și, oameni buni, este un răspuns corect să fii uimit de cruce, este un răspuns adecvat în a fi șocați de cruce, dar învierea transformă toate acestea într-o mare bucurie. Nu cred că pot înțelege tristețea acestora în acea zi. Ar fi imposibil să se poată descrie măcar durerea pe care trebuie să o fi simțit în timp ce se uitau la ceea ce văzuseră. Dar întristarea lor s-a transformat în bucurie când El a ieșit din mormânt. Aceste trei perspective date de Luca ne amintesc că motivul pentru care a murit Isus a fost să-i aducă pe păcătoși la credința că El este Fiul lui Dumnezeu, să-i aducă pe păcătoși să se pocăiască de păcatele lor și să-i aducă pe păcătoși să recunoască moartea și învierea Sa. În aceasta este mântuirea.

Care este răspunsul tău? Ești convins? Ești condamnat? Și confuzia ta s-a risipit și a dispărut fiind înghițită de gloria Învierii?

Așa sper și am încredere.

SFÂRȘIT