Vreau să întoarceți la Ioan capitolul 13 și să ne uităm la primele versete ale acestui capitol. Ioan 13. Îl intitulăm smerenia iubirii și exact despre asta este vorba. Vreau să vă reamintesc unde ne aflăm în studiul nostru despre viața lui Cristos scrisă de apostolul Ioan. Ne aflăm în noaptea de joi din ultima săptămână înainte de moartea și învierea Sa. El urma să fie arestat dis-de-dimineață, de fapt în întunericul de la miezul nopții. El urma să fie supus unui proces fals în primele ore ale zilei de vineri. El urma să fie executat vineri. Mai apoi, El va muri ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu, ca Mielul de Paște. Însă aici este noaptea de joi, noaptea de dinainte.

Acesta este momentul în care evreii din nord, partea de nord a Israelului, își sărbătoreau Paștele. Evreii din sud îl sărbătoreau vineri, iar cei din nord joi seara. În seara de joi se întâlnesc pentru Paște, care este o cină memorială care comemorează eliberarea de către Dumnezeu a copiilor lui Israel din Egipt, când îngerul morții a trecut pe lângă casele care aveau sângele mielului pe ușă. Dumnezeu vrea să fie amintit în această sărbătoare ca Mântuitor și Eliberator al poporului Său.

Este vorba de acea seară de joi, când Isus a fost singur cu cei doisprezece, nimeni altcineva nu era acolo din motive evidente. Iudeii erau pe urmele Lui și El a trebuit să țină acest ospăț cu ei în secret înainte de a fi arestat mai târziu în grădină în aceeași noapte. Așadar, este joi seara, iar în acea joi seara, Domnul nostru le-a făcut o serie de promisiuni ucenicilor Săi care se extind la noi toți. Acestea sunt cuprinse în capitolele 13-16. Patru capitole monumentale încărcate cu promisiunile Domnului pentru cei pe care îi iubea. Cu siguranță, a început cu ucenicii, dar se extinde asupra tuturor credincioșilor de-a lungul întregii istorii.

Apoi, în capitolul al șaptesprezecelea, El se duce la Tatăl și se roagă ca Tatăl să împlinească toate aceste promisiuni. În acel moment, El spune că toate sunt extinse dincolo de apostoli, la toți cei care vor crede după ei. Așadar, ceea ce vom avea aici, în capitolele 13-16, este moștenirea finală a lui Isus către ai Săi. Am scris o carte despre asta, intitulată Camera de sus. Tocmai a ieșit acum într-o nouă ediție. Este disponibilă în librărie. Cred că au avut o poză a ei în ziarul Grace Today de astăzi. Așa că, dacă vreți să vă uitați din perspectiva cărții, ea acoperă exact aceleași lucruri pe care le vom aborda în următoarele săptămâni. Reluăm scena din versetul 1. Joi seara.

„Înainte de praznicul Paștelui, Isus, ca Cel care știa că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, și, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”.

Asta pregătește întreaga scenă. Este o expresie a acestei iubiri. Este o expresie a acestei iubiri. Este vorba despre dragostea lui Isus pentru ai Săi care sunt în lume, credincioșii. În primul rând, apostolii care erau adunați cu El și apoi, în al doilea rând, toți cei care vor crede după ei, așa cum arată El în mod clar. Aceasta este o seară de dragoste. Este o noapte în care Mântuitorul, din dragoste, depune în contul apostolilor și a tuturor celor care vor crede vreodată, toate bogățiile cerului. Acesta este darul Său pentru noi toți; 13, 14, 15, 16. Apoi, în capitolul 17, El se roagă ca Tatăl să împlinească toate acestea, știind că o va face.

Este o porțiune incredibilă din Scriptură. Cinci capitole întregi dedicate Fiului lui Dumnezeu în care Își exprimă dragostea pentru ai Săi. Iată cum ne iubește El pe noi. Când spune că ne iubește până la capăt, la maximum, din plin, veșnic și infinit. Atât cât poate iubi un Dumnezeu infinit și etern, atât de mult iubește El. Incomensurabil, de neconceput. Este vorba de adâncimea sa, înălțimea sa, lungimea sa: este ceva de neconceput. Totul este despre această dragoste a Sa.

Acum, când ne uităm la această secțiune, coborând la versetul 17, vom citi unul dintre cele mai cunoscute incidente din viața lui Cristos, dar vreau să îl vedeți în contextul mai larg al dragostei Sale. Așa că haideți să-l reluăm.

„În timpul Cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă știa că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Și Petru I-a zis: ‘Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?’ Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea’. Petru I-a zis: ‘Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!’ Isus i-a răspuns: ‘Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine’. ‘Doamne’, I-a zis Simon Petru, ‘nu numai picioarele, dar și mâinile și capul!’ Isus i-a zis: ‘Cine s-a scăldat n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; și voi sunteți curați, dar nu toți’. Căci știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: ‘Nu sunteți toți curați’. După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat iarăși la masă și le-a zis: ‘Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți ‘Învățătorul și Domnul’ și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți’”.

Smerenia iubirii. Smerenia dezinteresată este sufletul iubirii. Altfel spus: numai oamenii smeriți iubesc, iar capacitatea ta de a iubi este direct legată de capacitatea ta de a te smeri. Oare putem înțelege asta? Acesta este un adevăr și un principiu biblic simplu. Doar oamenii smeriți iubesc. Cu cât ești mai smerit, cu cât ești mai puțin interesat de tine însuți, cu atât mai mare este capacitatea ta de a te investi în altcineva. Ele sunt legate una de alta proporțional. Cu cât reduci preocuparea față de sine, cu atât vei crește în preocuparea pentru alții. Cu cât te sacrifici mai mult pe tine, cu atât mai mult te vei sacrifica pentru ceilalți.

Adevărata iubire, iubirea biblică, iubirea despre care vorbim aici este devotamentul deplin al celui care iubește față de nevoile, bunăstarea, binecuvântarea și bucuria celui iubit. Acum, înțeleg că în lume este posibil ca oamenii să aibă o iubire sacrificială pentru alți oameni, să facă mari sacrificii și să se îngrijească cu adevărat, la nivel uman, de altcineva. Dar nouă, în calitate de credincioși, ni se poruncește să iubim pe toată lumea așa, pe toată lumea, fără să ținem cont de vreun beneficiu care să se întoarcă. În forma sa cea mai pură, dragostea biblică este complet dezinteresată. Acest lucru nu este valabil și pentru dragostea umană. Există acolo realitatea unei reciprocităţi care îl mulțumește pe cel care iubește, dar pentru noi iubirea în forma ei cea mai pură este complet dezinteresată. Ea este indiferentă față de câștigul personal. Ea nu are nicio preocupare pentru satisfacția sau împlinirea personală.

Acest tip de iubire în forma sa pură este un angajament total față de bucuria, satisfacția și împlinirea celuilalt cu orice preț, în orice moment, cu orice sacrificiu. Acesta este tipul de iubire pe care suntem chemați să o demonstrăm. Acum, Pavel a rezumat toate acestea printr-o singură afirmație: „Dragostea nu caută folosul său. Dragostea nu caută folosul său”. Nu caută ceea ce îl mulțumește pe cel care iubește. Dragostea este complet indiferentă față de propriile dorințe. Vrea doar să se cheltuiască pentru alții. Pavel spune asta.

În 2 Corinteni 12:15, el a spus: „Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?” El a văzut dragostea ca pe o cheltuială a întregii sale vieți. În acel al unsprezecelea capitol, înainte de capitolul 12, el spune: „Uitați-vă la viața mea.

am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; în primejdii pe mare, în osteneli și necazuri. Și, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, și să nu fiu și eu slab? Cine cade în păcat, și eu să nu ard? De ce fac eu asta? De ce mă aflu în situația, de exemplu, de a sluji corintenilor și de a trebui să trăiesc cu un țepuș groaznic în carne, care a venit de la învățătorii falși care au venit în Corint și au sfâșiat biserica din Corint. Este ca un țăruș înfipt în inima mea. De ce fac acest lucru? Pentru că niciodată nu a fost vorba despre mine”.

Într-o zi, și-a pus capul pe un stâlp și i l-au tăiat. Adică a fost vorba despre sacrificiu, sacrificiu și iar sacrificiu. Iar el definește întotdeauna acest lucru ca fiind o expresie a iubirii sale. El îi întreabă pe corinteni: „Îmi răspundeți înapoi cu ură și revoltă pentru toată dragostea pe care am cheltuit-o cu voi?”. El înțelege ce este dragostea, așa că atunci când spune: „Dragostea nu caută folosul său”. Și întreaga sa viață este un model a ceea ce vrea să spună prin asta. Întreaga lui viață este o expunere a acestei afirmații. Asta spre deosebire de dragostea lumii, care trebuie să fie oarecum auto-împlinitoare, egoistă, sau auto-satisfăcătoare. Însă numai creștinii au capacitatea de a iubi astfel și de a iubi pe toată lumea în acest fel și tot timpul.

Acum, avem nevoie de un exemplu în acest sens. Avem nevoie de un model în acest sens, iar acesta este Domnul Însuși. În Filipeni 2, se spune că, „El, măcar că era deopotrivă cu Dumnezeu”, veșnic ca membru al Trinității, „n-a crezut ca un lucru de apucat”, să se prindă strâns, „ci S-a dezbrăcat de Sine însuși”, golindu-Se literalmente de toate drepturile și privilegiile dumnezeirii, „și a luat chip de rob, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce”. El s-a smerit până la capăt.

Acum, gândiți-vă la asta. El s-a purtat cu cea mai mare consideraţie și El iubește cel mai mult. El s-a smerit cel mai mult și, întrucât iubirea este în relație directă cu smerenia, Cel care s-a smerit cel mai mult a demonstrat cea mai mare iubire față de ceilalți. Iubirea Lui e dincolo de comparație, dincolo de înțelegere, dincolo de pricepere. Înălțimea, adâncimea, lungimea și lățimea ei sunt peste capacitatea noastre de a concepe. El a spus despre Sine: „Eu sunt blând și smerit”, Matei 11:29. El s-a coborât până la o moarte de criminal umilitoare pe care nu o merita. El a venit tocmai la nivelul de jos pentru a lua moartea noastră, ca să poată merge până sus și să își exprime dragostea Sa veșnică față de noi.

Vedem astfel că smerenia iubirii și relația dintre smerenie și iubire se manifestă cel mai puternic, și cel mai perfect în El. Acum, înțelegem acest tip de iubire, înțelegem această iubire biblică. Isus a descris-o astfel: „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi”, Ioan 15:13. Vom ajunge la asta în câteva săptămâni. Așadar, cel mai mare act de iubire posibil, dacă iubirea este un sacrificiu smerit, atunci cel mai mare act de iubire posibil este să faci sacrificiul suprem, nu-i așa?

Astfel, dacă îți iubești fetița și vezi o mașină venind pe stradă, tu te arunci în stradă și o arunci pe ea pe marginea drumului, astfel încât ea să fie salvată, iar tu să fii strivit sub mașină, noi spunem că aceasta este o expresie a celei mai mari iubiri umane. Dacă îți dai viața așa cum a făcut apostolul Pavel, străduindu-se să ajungă la oameni cu Evanghelia, și sfârșești în închisoare, și sfârșești prin a fi decapitat, spunem că acesta este o mare dovadă de iubire umană. Și este, dar nu poți face asta decât o singură dată, nu-i așa? Poți face asta doar o singură dată, dar apoi nu o mai poți face pentru că nu mai ești aici. Ești în rai.

Așa că am dori să o amânăm cât mai mult posibil. Niciunul dintre noi nu se grăbește să fie un martir. Dar nu putem muri pentru păcatele oamenilor, deci nu putem avea o moarte eficientă. O moarte sacrificială nu câștigă nimic pentru noi în fața lui Dumnezeu. Să te arunci în aer cu bombe legate de corp te trimite direct în iad, dacă cumva ai crede asta. Nu ajungi în rai prin niciun fel de sacrificiu de sine. Nu câștigi favoarea lui Dumnezeu prin asta. Nu despre asta este vorba. Ceea ce spunem este că, dacă ești credincios, ai fost transformat și acum ai capacitatea de a iubi pe toată lumea într-un mod pe care lumea nu-l înțelege. De fapt, este o iubire care ne separă complet de restul societății.

Este o iubire care ar trebui să fie dispusă să își ia crucea, nu-i așa? Să moară, dacă e nevoie, pentru salvarea altcuiva, dar nu o faci decât pe aceea. În restul vieții trebuie să iubești într-un mod care să nu-ți pună capăt vieții. Nu știu. În această cameră, poate că cineva va sfârși prin a muri, ducând Evanghelia la cineva. Cineva chiar ar putea face asta. Unii dintre noi ar putea. S-ar putea să mi se întâmple mie, ca predicator, ca cineva să fie atât de ofensat de faptul că predic Evanghelia altora, încât eu fac asta undeva și cineva decide să îmi ia viața. Dar este puțin probabil să mi se întâmple mie sau oricăruia dintre voi.

Dar ceea ce se întâmplă în fiecare zi este că sunteți chemați să vă iubiți unii pe alții și vi se dă o capacitate de a face acest lucru, și pentru asta trebuie să aveți un model care este dicolo de moarte. Așadar, cum arată asta? Cum arată asta? Ei bine, seamănă cu acest Isus de aici, din acest pasaj. Este o secțiune fără egal în care Domnul Isus este împreună cu apostolii Săi şi îi învață prin exemplu ce înseamnă să iubești, ce înseamnă să iubești pe deplin, ce înseamnă să iubești până la capăt. Eu vă iubesc până la capăt și iată prima voastră lecție. Iată cum acționează iubirea.

Este o lecție esențială din motive care ar fi trebuit să vă fie clare atunci când am citit 1 Ioan, pentru că iubirea reciprocă ne asigură, în primul rând, de mântuirea noastră. Vă amintiți ce a spus Ioan? Când iubești, asta înlătură frica în fața judecății. Dragostea desăvârșită izgonește frica. Te uiți la judecata lui Dumnezeu, și nu ai nicio teamă pentru că știi că ai scăpat de judecata lui Dumnezeu. Nu mai există nicio osândire. De ce, de unde știi asta? Știi asta pentru că ai o dragoste care este așezată în viața ta de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Îi aparții. Dumnezeu este dragoste și cei care iubesc Îi aparțin lui Dumnezeu.

Nu numai că lumea ne cunoaște prin iubirea noastră, dar și noi ne cunoaștem propria noastră condiție înaintea lui Dumnezeu prin iubirea noastră. Dacă spui că ești credincios și îl urăști pe fratele tău, ești un mincinos. Așa că dacă spui că ești credincios și îți iubești fratele, atunci știi că adevărul este în tine. Acest lucru este foarte, foarte personal în acest sens. Ne iubim unii pe alții, iar acest lucru devine o asigurare pentru noi. Ne iubim unii pe alții și aceasta devine o mărturie pentru lume, așa cum am comentat mai devreme în versetele 34 și 35. Uitați-vă la ea, Ioan 13. „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”.

Acesta este modul în care evidențiem creștinismul. Cei mai evlavioși dintre noi nu ucid oamenii. Cei mai evlavioși dintre noi iubesc oamenii. Iubim lumea în felul în care o iubește Dumnezeu, dar mai ales iubim frățietatea, pe ceilalți în Cristos. Ne manifestăm această iubire prin expresii umile ca aceasta. Acum, spălarea picioarelor era o necesitate. Spălarea picioarelor, în caz că nu știați, este încă o necesitate. Vreau doar să vă reamintesc acest lucru. Nu vreau ca ea să dispară. Cred că știți asta. Există anumite beneficii în a-ți păstra picioarele curate pentru tine și pentru toți oamenii cu care te conectezi. Așa că am înțeles asta. Noi mergem prin lume. Mergem prin lume.

Ei bine, în antichitate, sandalele nu prea ajutau la drumuri prăfuite, noroioase sau udate, așa că picioarele erau murdare și prăfuite. Înaintea fiecărei case, în fața casei era o oală cu apă, pentru că nu mergeai să duci noroiul în casă. Deci era un vas cu apă afară pentru spălarea picioarelor. Sarcina îi revenea unei persoane umile. În unele cazuri, cel mai umil sclav sau cel mai umil servitor trebuia să facă spălarea picioarelor, pentru că era cea mai josnică sarcină. Foarte puțin calificată și nu cea mai plăcută îndatorire, dar era foarte necesară.

În antichitate, în vremurile biblice, când se lua masa, o masă precum cea de Paște dura ore întregi. Ei se întindeau la masă. Nu stăteau pe un scaun, ci se întindeau. Deci capul tău era într-o parte și picioarele cuiva erau în fața ta. Bunul simț indică faptul că ar trebui să avem grijă de acele picioare. Deci așa era. Când te duceai într-o casă, ca astăzi, uneori oamenii ne obligă chiar și pe mine și pe Patricia să ne descălțăm la ușă pentru a intra. Înțeleg asta, dar de fapt cred că uneori ar putea fi mai rău. Dar, oricum, trecem la altceva. Oh, nu, dar înțelegeți ideea.

Se întâlneau în camera de sus în această seară de joi, Domnul și ucenicii Săi. Slujirea Sa pământească se apropia de sfârșit și se spune în versetul 3: „Isus știa că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce”. Asta se spune și în versetul 1. El știa că va pleca din această lume la Tatăl. Aceasta este o caracteristică importantă aici. El este pe drumul înapoi către slavă. Se va întoarce la slava pe care o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Urmează să se întoarcă în slavă. Se pare că poate acesta este momentul în care cineva ar trebui să-I spele picioarele, nu-i așa?

Poate că, după toți acești 33 de ani de umilință, cineva ar putea să facă un pas înainte și, realizând că El este pe drumul spre cruce, înviere și înălțare, poate că este timpul ca noi să recunoaștem regalitatea, măreția și gloria Sa, și cineva să fi făcut un pas înainte și să-I spele picioarele. El este pe cale să primească numele care este mai presus de orice nume, numele de Domn, nume înaintea căruia se va pleca orice genunchii din cer, de pe pământ și de sub pământ. Dar nimeni nu o face. Nimeni nu face nicio spălare a picioarelor.

Asta stabilește scena. Toți se întind la cină cu picioarele murdare. Este un lucru foarte nepoliticos. Deci, în acest context, Domnul trebuie să fi fost foarte dezamăgit, foarte dezamăgit. Dar, țineți minte, ei se certau. Aveau o ceartă chiar în acel moment, potrivit textului din Luca 22. Se certau care dintre ei avea să fie cel mai mare în Împărăție, vedeți. Așadar, totul se referea la propria lor demnitate, la propria lor onoare, la propria lor înălțare. În acel cadru, nimeni nu dorea să ia rolul de rob, așa că nimeni nu a făcut-o.

Acest lucru trebuie să fie dureros pentru Domnul. Acesta este doar un alt indiciu al slăbiciunii lor, al indolenței lor spirituale, dar El i-a iubit oricum, iar acest lucru face ca dragostea Lui să fie atât de extraordinară, pentru că ei se urau în acel moment, atât de mult. Apoi a fost Iuda. Cât de urât era el? Doar așa ajungem să înțelegem ce înseamnă faptul că El i-a iubit la maximum, până la capăt, într-un mod desăvârșit în ciuda tuturor acestora.

Pe măsură ce analizăm acest detaliu, trebuie să luăm în considerare doar câteva aspecte. În primul rând, dragostea Sa declarată, versetul 1, și am făcut deja acest lucru. „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”. Aceasta afirmă dragostea Sa. Ioan este cel care face această declarație puternică sub inspirația Duhului Sfânt. El știe că vine ceasul Său. El știe că se îndreaptă spre Tatăl. Și o repetă din nou în versetul 3. Slava Lui se află la orizont. Da, bineînțeles, moartea Sa este iminentă și imediată, dar prin aceasta, va trece din har în glorie la înălțare, iar El știe toate acestea.

El ar trebui să fie Cel care este onorat, înălțat, ridicat, și tratat cu respect, dar nu este așa. El nu este. Așa că Își expune dragostea Sa în fața unor ucenici nemerituoși, slabi, egoiști, egocentrici, absorbiți de sine, care, cu o astfel de atitudine, nu vor face mare lucru pentru a promova mărturia bisericii. Asta nu ajută. Dacă: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii față de alții”, ce vor crede despre voi că vă comportați așa? Vreau să spun că apostolii scriu despre asta mai târziu, despre faptul că vă mâncați și vă mușcați unii pe alții și nu vă relaționați unii la alții în dragoste.

Dacă asta se întâmplă în biserica voastră, dacă există certuri, conflicte și dezbinări, știm că toate acestea sunt prezentate de apostoli în epistole. Dacă asta este ceea ce vede lumea, care va fi concluzia lor? Nu că am fost transformați pentru a manifesta un fel de iubire divină care nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaște lumea. Acesta ar fi fost un moment în care El ar fi putut să-i mustre, în care ar fi putut pur și simplu să-i facă praf, așa cum a făcut cu fariseii în acea săptămână, dar nu o face. El doar îi iubește și le oferă un model despre cum trebuie ei să iubească. El îi protejează.

Ultimele acţiuni ale lui Isus se disting ca acte de iubire, până la capitolul 17. „Iubirea Lui nu cunoaște sfârșit sau măsură, nicio schimbare nu-i poate schimba cursul. Veșnic aceeași, ea curge dintr-o sursă eternă”. În iubire veșnică, El i-a iubit înainte ca ei să se fi născut. El i-a iubit din veșnicie în veșnicie. El i-a iubit cu o dragoste veșnică. „Iubiți cu o dragoste veșnică”, spune autorul imnului, „conduși de harul pe care dragostea stă să-l cunoască”. Prin har, prin har El i-a iubit. El oferă cea mai deplină expresie a acestei iubiri. Așadar, aceasta este dragostea declarată.

Al doilea punct, dragostea respinsă. Iubirea respinsă este în versetul 2, iar voi veți zice: „De ce vorbim despre asta aici?”. Această afirmație incredibilă despre dragoste, pe care am luat-o în considerare săptămâna trecută și care acum intră în scenă. „În timpul Cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă”. Chiar avem nevoie de asta? Tocmai intram în toată această exprimare a iubirii. Despre ce este vorba? Este ceva urât. Este dezastruos pentru Iuda. Este o condamnare eternă pentru el.

Nici măcar nu-l înțelegem pe Iuda. Nu este el greu de înțeles pentru credincioși? Cum poate să fie cu Cristos timp de trei ani, să vadă totul, să audă totul, să urmărească fiecare act pe care l-a făcut Isus, să cunoască perfecțiunea absolută a vieții Sale și să se dea pe sine lui Satan. El făcuse deja asta. Se predase deja lui Satan. Se pusese deja în mâinile lui Satan, iar acum, jos, în versetul 27, Satan intră în el.

În aceeași seară, joi seară, la cină, Satan intră în el și Isus a știut când a apărut Satan. El știa ce este în inima unui om. El poate citi gândurile. El știe cu siguranță când apare Satan, calomniatorul invizibil. Satan a apărut exact la timp, exact la timp, iar Isus i-a spus lui Iuda: „Ce ai de făcut, fă repede”. Du-te și fă-o. Du-te și orchestrează trădarea, pentru că acum avem un ceas care ticăie. Ceasul ticăie pentru a ne asigura că voi fi executat atunci când mieii de Paște vor fi jertfiți mâine. Porniți ceasul.

Iată un om predat lui Satan. Isus a spus despre el în Ioan 6:70 că era un drac. El era un drac. De ce să menționăm asta aici? De ce? Pentru că contrastul este puternic. Contrastul este instructiv. Contrastul lasă să cadă o cortină neagră în spatele scenei. Face ca tot ceea ce ține de exprimarea iubirii să iasă în evidență cu îndrăzneală. Cea mai neagră ură contrastează cu cea mai pură iubire. Iuda urăște. Iuda urăște și cu cât Isus a eșuat în a împlini ambițiile și lăcomia lui Iuda, cu atât mai mult acesta l-a urât pe Isus.

Iuda este interesat de propriile interese. El este condus de lăcomie, de ambiție, de satisfacție de sine și nu are capacitatea de a iubi. Mândria nu poate iubi. Interesul personal nu poate iubi, iar Iuda nu poate iubi, dar poate urî tot ceea ce stă în calea ambiției sale. Așa că trebuie doar să știți ce se află în spatele imaginii de aici: ura lui Iuda.

Cuvintele de iubire pe care Isus le menționează în aceste versete și le oferă prin acest exemplu ne captează inimile, ne încălzesc inimile, ne atrag să-L iubim mai mult, în timp ce îl fac pe Iuda să-L urască mai mult. Un scriitor a spus: „Mi-aș dori ca sărutul trădătorului pe care Iuda l-a dat să fie singurul, dar, în sens spiritual, Isus încă trebuie să-l suporte de o mie de ori până în acest ceas. Pentru că, în mod ipocrit, a-L mărturisi cu gura în timp ce comportamentul Îl trădează, a-L înălța la ceruri în virtutea umanității Sale în timp ce Îl despoaie de slava Sa divină smulgându-I coroana maiestății universale de pe cap, a-I cânta imnuri entuziaste în timp ce Îi calcă în picioare Evanghelia prin cuvânt și faptă - ce este asta, dacă nu un sărut al lui Iuda?”.

Încă mai există oameni ca Iuda. Așadar, dragostea este afirmată în versetul 1 și dragostea este respinsă în viața lui Iuda, iar săptămâna viitoare vom analiza mai multe despre el.

Apoi, în cele din urmă, în al treilea rând, dragostea este arătată. Dragostea este arătată. Cum a iubit el și cum se manifestă această dragoste? V-am spus că natura acestei iubiri este dezinteresul față de sine. Natura acestei iubiri este dezinteresul față de sine. Ea este complet consumată de obiectul iubirii și se va smeri, și exact asta face Isus. El ne dă aici un exemplu despre cum să facem sacrificiul suprem, mai puțin moartea și să iubim într-un mod în care putem face asta toată viața.

Isus, știind că Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Sale, știa cine este. Nu vrem ca cineva să creadă că, pentru că Isus face acest lucru, El este pur și simplu un om și că se smerește (se coboară) pentru că este un om și vrea să arate clar că trebuie să fie umilit. Nu, Ioan este foarte clar. „El de la Tatăl a venit și la Tatăl se întorcea”. Aceasta este o declarație a ființei Sale absolute, veșnice și a dumnezeirii Sale. Acesta este întregul scop al smereniei Sale. El a venit din slavă și S-a coborât, și asta a făcut și joi seara în acea cameră. „S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”. Acum țineți minte, versetul 2 spune: „În timpul cinei”. Ei deja mâncau. Intraseră deja în masa de Paște, și nimeni nu a intervenit pentru a spăla picioarele, nimeni.

Apropo, în 1 Ioan 3:18, Ioan ne amintește: „Să nu iubiți numai cu vorba, ci și cu ce? - „cu fapta”. Prin ceea ce faci se manifestă această dragoste. Isus face ceea ce nimeni altcineva nu va face, ceea ce nimeni altcineva nu ar face. Se ridică de la cină, Își dă jos haina exterioară și rămâne doar cu o cămaşă de corp, care era purtată în mod obișnuit. El ia un ștergar și își pune ștergarul în jurul brâului. Apoi ia apă din ulciorul care se afla la ușa fiecărui loc pentru spălarea picioarelor și o toarnă într-un lighean, apoi începe să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. Și-a dat jos haina de pe El ca să nu se stropească și să nu se acopere de noroi. Era un lucru foarte umilitor de îndeplinit.

Pentru un pescar să spele picioarele altui pescar este o mică smerire. Este un mic act de umilință, dar pentru Creator să spele picioarele unor oameni mândri, care sunt păcătoși în mândria lor, este într-adevăr o condescendență uimitoare. Ați putea crede că El poate, poate - este o exagerare - dar poate că ar spăla picioarele celor care sunt cumva sacri sau celor care sunt cumva sfinți. Nu, El spală picioarele celor care sunt mândri și interesați, care se promovează pe ei înșiși și au ambiţii. Pur și simplu asta face El.

Au mers pe jos pentru a ajunge în camera de sus pe străzile Ierusalimului, murdare și noroioase, venind din Betania. Era un drum plin de praf care ducea din oraș spre Betania. Erau într-un fel independenți, fiecare individ dorind să se asigure că nu se coboară în ochii lui Isus făcând ceva care ar putea cumva să lovească în demnitatea Lui. Nimeni nu face nimic. Ei nu fac nimic. Așa că Isus se duce la ușă, se pregătește și le spală picioarele.

Au o memorie atât de scurtă! În săptămâna aceea, El le-a spus: „Cine vrea să fie cel mai mare, să fie ce? - robul tuturor”. Totul a fost rostit pentru urechi surde. Totul a fost rostit pentru urechi surde. Prin urmare, cu calm, cu măreție, Se ridică, Își dă jos haina de deasupra, îşi pune acel prosop și începe să spele. Nu vreau să speculez. Știți că nu-mi place să fac asta, dar știu că acest lucru i-a devastat pe acei oameni. Oare chiar se întâmplă așa ceva: „Uau, uau, uau! Asta nu poate să se întâmple”. Acesta este zbuciumul care în cele din urmă este articulat de Petru. „Nu este normal”.

Ei sunt șocați, întristați, plini de regrete, condamnați, pentru că Domnul face ceea ce niciunul dintre ei nu era dispus să facă. Ei știau că spălarea picioarelor era cel mai de jos lucru pe un fel de scară socială. Și trebuie să fi durut profund. A fost o lecție profundă pe tema mândriei, pentru că exact așa se comportau ei. Așa că Isus se duce să le spele picioarele. Ajunge la Simon Petru și, bineînțeles, până atunci, surprinderea a ajuns la Petru și are și el propriile sentimente. Așa că Îi spune: „Doamne, Doamne” și încearcă să facă un contrast: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Nu se poate întâmpla așa ceva.

Acum, Petru știa cine este Isus. Știa pentru că a spus: „Tu ești Cel Sfânt. La cine să ne ducem? Tu și numai Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi credem și suntem siguri că Tu ești Cel Sfânt”. El a spus: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. El știa cine este Isus. Ceilalți știau cine era El. Nu a existat nicio dezbatere în această privință. Știa, de asemenea, cine era el, același tip care spusese: „Doamne, pleacă de la mine că sunt un om păcătos”. Avea o mulțime de reamintiri din partea Domnului Însuși despre păcatul său.

De fapt, a ajuns să se simtă rău că Domnul i-a spus nu cu mult timp înainte de asta: „Înapoia Mea cum? – Satan!” Așa că Petru încearcă să facă un contrast care să aibă sens pentru el. „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Eu sunt un om păcătos”, și vorbește și în numele celorlalți. Este uimit. Nu poate lăsa să se întâmple așa ceva. Nu poate îngădui să se întâmple așa ceva.

Drept răspuns, Isus i-a zis, în versetul 7: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea”. El nu vorbește despre spălarea picioarelor. Acum El a trecut de la imagine la realitate. El spune: „Petre, tu încă nu înțelegi umilința Mea. Nu înțelegi”. Aduceți-vă aminte, că perspectiva lor despre Mesia era că El vine triumfător. Aveau o viziune triumfalistă despre Mesia. El vine; El așază Împărăția. El îi alungă afară pe dușmani. El domnește și împărățește peste Ierusalim, peste Israel și peste lume, toate lucrurile pe care le spuseseră profeții; tot ceea ce îi promisese lui David, tot ceea ce îi promisese lui Avraam, reiterate de profeți.

Ei aveau încă o viziune mesianică triumfalistă. Chiar și după înviere, Fapte 1:6, ei spun: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?”. Oh, ei aveau această perspectivă a Împărăției și nu puteau face față umilinței lui Isus. Așa că Domnul nostru îi spune: „Tu nu înțelegi, Petre. Dar vei înțelege în cele din urmă, pentru că asta face parte din umilirea Mea. Într-un sens, acesta este un exemplu pentru tine despre cum trebuie să iubești și este, de asemenea, o metaforă pentru întruparea, umilirea și condescendența Mea. Tu nu pricepi toate acestea, dar le vei pricepe mai târziu”. Și așa a fost. Dacă citiți 1 Petru, el a înțeles pe deplin condescendența lui Cristos. „Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire …, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană”. El a înțeles întruparea. A înțeles umilința. A înțeles execuția lui Isus.

El scrie despre aceasta în capitolul 1. El spune în capitolul 2: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său pe lemn”. În cele din urmă, a înțeles asta și a scris despre asta. Ioan a înțeles și a scris despre asta, la fel ca ceilalți apostoli. Dar ei tot nu au înțeles această umilință până la cruce. Așa că El spune: „Petre, tu nu-ți dai seama acum de această umilință. Dar vei înțelege mai târziu”. Ei bine, Petru validează faptul că nu înțelege spunând acest lucru: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” și accentul este pus pe pronume. Niciodată, Doamne, nu-mi vei spăla picioarele păcătoase. Niciodată!

E ca și cum ar fi spus în limbajul popular: „Termină cu asta. Oprește-te! Nu face asta”. Serios, e un tip destul de îndrăzneț. Vorbește cu Creatorul, așa cum el însuși mărturisește. Îl numește pe Isus Domn și se comportă ca și cum ar fi el stăpân. Limbajul de aici este extrem. Negația niciodată, este cea mai puternică negație posibilă. Este ca și cum ar spune că în toată veșnicia, pentru totdeauna, în nicio circumstanță, în niciun fel, în nicio împrejurare nu-mi vei spăla vreodată picioarele. Aceasta este stabilit, concluzia fixată în concret. Nu se va întâmpla așa ceva.

Isus i-a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”. Hmm. La care Petru spune în versetul 9: „,Doamne’, I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar și mâinile și capul”. El trece de la o extremă la alta. „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” După care „Spală-mă tot!” Ce l-a mișcat atât de departe și atât de repede? Își dorea mai mult decât orice altceva o relație cu Isus Cristos. Țineți minte capitolul 6: „La cine să ne ducem? Isus spune: „Voi nu vreți să vă duceți?”. „Doamne la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Vreau o relație cu tine. Doamne, dacă așa susțin o relație cu tine, fă-mi o baie! Fă-mi o baie!”.

Ce a vrut să spună Isus când a spus: „Dacă nu te spăl, nu vei avea deloc parte cu Mine?” Ei bine, El nu a ieșit din ilustrație și a intrat în realitate. El vorbea despre nevoia pe care o avea Petru de a fi curățat spiritual. El avea nevoie de ceea ce Ezechiel a promis în Noul Legământ: spălarea, spălarea. Avea nevoie de ceea ce Pavel i-a scris lui Tit; spălarea nașterii din nou. Avea nevoie de curățire spirituală, iar Cristos a fost condescendent, umilindu-Se, mergând până la cruce pentru a oferi mijloacele acestei curățiri spirituale.

Petre, nu poți opri această umilință. Mă duc până jos, trec de spălatul picioarelor, trec de spălatul picioarelor până la cruce. Trebuie să o accepți. Trebuie să accepți umilința Mea, până la cruce, pentru că numai așa vei fi curățat. Acesta este mijlocul de curățare a voastră. Petru fusese deja mântuit prin ceea ce Cristos nu făcuse încă și nu avea să facă decât în următoarele două zile, dar îi fusese deja aplicat lui, ca tuturor credincioșilor din Vechiul Testament.

Așa că Isus spune: „Nimeni nu are o relație sigură cu Dumnezeu dacă nu a fost curățat de Isus. Dacă nu te spăl, dacă nu te spăl, nu ai parte cu Mine”. Îngăduiți-mi să dezvolt puțin acest aspect. Nu există mântuire în niciun alt nume decât în Numele lui Isus Cristos. Nu există iertare, nu există spălare de păcat, nu există răscumpărare decât prin Cristos. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.

„Vrei să ai o relație cu Dumnezeu? Aceasta vine prin Mine. Dacă nu te curăț Eu, nu ești curat. Nu ai parte cu Mine. Singura mântuire este prin Isus Cristos”. Așadar, Domnul nostru pornește de la acest act simplu pentru a desprinde adevărul spiritual, pentru a-l stabili pentru toate generațiile, inclusiv pentru noi. Ei bine, când a spus asta, evident, Petru a vrut tratamentul complet. Isus continuă cu acest adevăr spiritual în versetul 10. Isus i-a spus: „Cine s-a scăldat n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; și voi sunteți curați”.

Nu ai nevoie de încă o baie. Probabil au făcut baie de dimineață, când au plecat din Betania, stând poate cu Marta și Lazăr, cu Maria. Au plecat și au mers pe jos sau orice altceva au făcut în acea zi, iar apoi, în cele din urmă, au ajuns până în camera de sus. Nu aveau nevoie de o baie. Aveau nevoie doar să li se spele picioarele. Acest lucru este de-a dreptul magnific. El spune: „Petre, tu nu ai nevoie de mântuire. Ai nevoie doar de o curățare. Tu ești curat”. Vreau să vă uitați la asta.

El spune: „Petre, tu ești curat. Ești curat”. Dacă Petru se gândea, aceasta a fost cea mai mare afirmație care i-a fost făcută vreodată în toată viața lui, pentru că Isus tocmai i-a spus: „Ești mântuit”. Tocmai i-a spus: „Ești salvat”. Câți dintre voi ați dori ca Isus să apară, să meargă la voi și să vă spună: „Apropo, vreau doar să știi că ești mântuit”? Ar însemna asta ceva pentru voi? Uau, glumești? Uite, eu nu am îndoieli în privința mântuirii mele, dar asta m-ar pune într-un fel de euforie. Vreau să spun că diavolul ne poate ispiti pe oricare dintre noi cu unele îndoieli persistente. El spune: „Sunteți curați. Toți ați fost mântuiți. Toți ați fost regenerați. Toți ați fost răscumpărați. Toți ați primit viață. Dar nu toți”, versetul 11, „Căci știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: ,Nu sunteți toți curați’”.

Era o singură persoană nemântuită acolo, iar Domnul nostru spune clar. „Voi sunteți curați, oameni buni, dar nu toți”. Ce moment incredibil să auzi că mântuirea ta este reală. Și poate veți zice, de unde știu că mântuirea mea este reală? V-am citit în 1 Ioan, pentru că ați mărturisit că Isus este Cristosul, pentru că Îl iubiți pe Dumnezeu, pentru că ascultați de poruncile Sale și pentru că vă iubiți unul pe altul. Aceasta este dovada. Aceasta este dovada. Ați fost spălați. Sunteți curați. Nu aveți nevoie să fiți curățați din nou. Aveți nevoie doar de o spălare periodică a picioarelor. Ei bine, ce înseamnă asta?

Dar, în calitate de credincioși, ce facem noi? Cum ne trăim viața? În primul rând, în Ioan 1, ne mărturisim păcatele noastre, iar El continuă să ne curețe de orice nelegiuire, 1 Ioan 1:9. Aceasta descrie un credincios. Un credincios este o persoană care, după ce a fost scăldată, după ce a fost îndreptățită, după ce a fost regenerată, încă mai adună praful lumii și continuă să mărturisească și să fie curățată de el.

Deci, vești bune, Petru; ești mântuit. Petru avea atâtea slăbiciuni, nu-i așa? Asta te încurajează? Adică, dacă te vezi ca Petru și te întrebi, El spune că ești curat. Cum ar putea El să creadă că este curat? Pentru că a fost deja acoperit de neprihănirea lui Dumnezeu prin credința în Cristos. Dar nu toți sunteți, nu toți sunteți.

Există un ultim aspect. Dragostea este declarată. Dragostea este respinsă. Dragostea este arătată în acest act incredibil al Domnului nostru. Dragostea este arătată ca ajungând până la cel mai de jos nivel, face cea mai murdară treabă, are grijă de cele mai simple nevoi, cu sacrificiu, dezinteresat. În cele din urmă, dragostea este invocată. Pot să prezint asta în cinci minute, ultimele versete. Priviți!

Dragostea este invocată aici sau poruncită, dacă vreți. „După ce le-a spălat picioarele”, a terminat „Și-a luat hainele, S-a așezat iarăși la masă și le-a zis: ,Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?’”. El se întoarce de la realitățile teologice ale acelui întreg act, înapoi la aplicarea practică a iubirii. „ÎNȚELEGEȚI voi ce v-am făcut Eu?”. Bineînțeles că au înțeles. Bineînțeles că știau. „Voi Mă numiți ‘Învățătorul și Domnul’ și bine ziceți, căci sunt”. Cum ar putea cineva să nege domnia lui Cristos? Aș putea să iau acest verset și să țin zece predici legate de el. Voi Mă numiți „Domnul”. Mă numiți „Învățătorul” și aveți dreptate.

„Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”, sau cum v-am făcut Eu. Aceasta este lecția. Iubiți astfel! Iubiți dezinteresat, cu umilință, în cele mai mărunte și simple nevoi ale vieții! Începeți de acolo, și toate lucrurile mai elevate vor veni. Iubiți la cel mai mic nivel de nevoie. „V-am dat o pildă. Acesta este un exemplu că ar trebui să faceți ceea ce v-am făcut eu”. Aceasta este o chemare a Domnului către urmașii Săi. „Dacă Eu, Domnul”, raționând de la cel mai mare la cel mai mic. „Dacă Eu, Învățătorul, am făcut acest lucru”. „Dacă Eu”, în versetul 16, „dacă Eu, Învățătorul și dacă Eu, Cel care am trimis, am făcut acest lucru, nu ar trebui ca tu, învățăcelul, robul, cel trimis, să faci la fel?”. Tu, care ești mai mic, nu ar trebui să faci acest lucru? Dacă eu, persoana cea mai înălțată, cea mai înaltă din univers, pot să mă cobor, nu puteți voi, care sunteți infinit mai mici decât mine, și să vă smeriți?”.

Toată această lecție este construită în jurul a ceea ce spune Luca 22:24. Ei se certau care dintre ei era cel mai mare. O prelegere ar fi putut funcționa, dar El a făcut asta practic. Acest exemplu trebuie să-i fi zguduit până în măduva oaselor. Așadar, cum îi înveți pe oameni să iubească? Prin iubire. Ei vor trebui să învețe biserica să iubească. Cum vor face asta? Cu o prelegere sau prin iubire practicată?

Așadar, în versetul 17, traducerea NAS spune: „Dacă știți aceste lucruri”, dar ar trebui tradus „din moment ce”, deoarece este ei (în greacă) cu indicativul, iar ei cu indicativul prezintă o declarație de fapt. „De vreme ce știți aceste lucruri”. Bineînțeles că le știu, pentru că tocmai le-a învățat. „De vreme ce știți aceste lucruri, ferice de voi (sunteți binecuvântați) dacă le faceți”. Al doilea „dacă” este un cuvânt cu totul diferit. Este ean, ean, și o construcție diferită, o construcție cu totul diferită. Ean introduce o clauză cu mai puțină siguranță. Prima afirmație este sigură. „De vreme ce știți aceste lucruri”. Partea care urmează nu este atât de sigură: „Dacă le faceți”.

Asta trăim, nu-i așa? Știm că ar trebui să ne iubim așa. Dacă o facem, din moment ce știm, dacă o facem, care este răsplata? Suntem binecuvântați. Vrea cineva să beneficieze de această promisiune? Vrea cineva să fie binecuvântat? Vrea cineva ca Dumnezeu să deschidă cerul și să toarne binecuvântări? Cum sunteți binecuvântați în viața voastră? Cum generați binecuvântarea cerului? Iubind cu sacrificiu, dezinteresat, fără interese ascunse, cu smerenie, fără niciun gând de câștig personal, de împlinire personală, de satisfacție personală, ci complet angajat în binele, bucuria, satisfacția, împlinirea și necesitatea absolută a altcuiva.

Scriptura spune: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire, și umblă în căile Lui”. „Ferice de voi dacă le faceți”. Una dintre binecuvântări este că vei ști că ești mântuit. Cealaltă binecuvântare este că lumea va ști că ești mântuit. Evanghelia va fi onorată și Cristos va fi înălțat.

Doamne, îți mulțumim pentru timpul minunat petrecut împreună în această dimineață în jurul acestui pasaj.

Este o ilustrație memorabilă, de neuitat, care ar trebui să rămână în mintea noastră, dacă nu chiar în prim-plan, în orice moment. Fie ca noi să fim credincioși și supuși, iubind așa cum iubești Tu. Nu este ceva mistic. Nu este ceva emoțional. Este vorba despre a iubi slujind la nivelul cel mai de jos, îngrijindu-i pe alții, nu pentru că au meritat-o sau pentru că sunt vrednici de ea, ci iubindu-i așa cum i-ai iubit pe cei care erau mândri și egocentrici și care se certau cu privire la propriul lor statut.

Doamne, ajută-ne să iubim. Să ne smerim, să fim blânzi și smeriți ca Mântuitorul, pentru ca iubirea noastră să fie înălțată. Toate acestea le cerem doar pentru slava Ta și pentru gloria Ta în biserică. În numele lui Cristos, amin.

SFÂRȘIT