Romani capitolul 1. Și vreau să vă citesc versetele 1 până la 7, fără iluzia că le vom putea acoperi pe toate, dar le vom citi. „Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea Îl privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul, iar în ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morților, adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței toate neamurile, între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Cristos. Deci vouă, tuturor care sunteți preaiubiți ai lui Dumnezeu în Roma, chemați să fiți sfinți: har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos!”

Esența introducerii lui Pavel la Epistola către Romani stă într-o expresie de la sfârșitul versetului 1. Expresia este „Evanghelia lui Dumnezeu”. Aceasta este, de fapt, tema întregii epistole, Vestea bună de la Dumnezeu.

O privire succintă aruncată asupra oricărui ziar și o răsfoire fugitivă a oricărei reviste săptămânale ne amintește că, în lumea noastră, veștile sunt rele și se înrăutățesc. Iar ceea ce se întâmplă la scară largă nu este decât înmulțirea a ceea ce întâlnim la nivel individual: vești rele. De fapt, iată o expresie devenită colocvială în vremea noastră: vești rele.

Vedeți voi, bărbații și femeile sunt prinși în strânsoarea unei puteri îngrozitoare. Iar această putere îi înșfacă înlăuntrul ființei lor. Totodată, îi împinge spre autodistrugere. Acea putere este păcatul, iar păcatul aduce vești rele. Rezumând ideile noastre despre aceasta, văd patru domenii majore în care păcatul aduce vești rele rasei umane, și ele au, oarecum, un caracter succesiv. Nu le prezint ca fiind exhaustive sau cuprinzătoare, ci doar pentru a vă stimula gândirea.

Prima veste rea pe care păcatul i-o aduce cuiva este egoismul. Este o veste rea pentru existența umană că fiecare dintre noi este înclinat să-și împlinească propriile sale dorințe, cu orice preț. Elementul fundamental al păcătoșeniei este dominația eului, a ego-ului, a sinelui. Chiar totul a început astfel atunci când Satan a căzut. El a spus: „Eu voi… Eu voi… Eu voi… Eu voi… Eu voi”, de cinci ori. Omul a moștenit această înclinație odată cu apariția păcatului. El este cu totul centrat pe sine. El va face ce vrea el, dacă i se va permite. Și orice îi va permite o societate, el va face. Va merge atât de departe pe cât îi va îngădui societatea. Omul va devora tot ce-i stă în cale, pentru propria sa poftă. Va devora lucruri, va devora oameni și se va devora pe sine. Când un prieten sau un soț sau un iubit sau un membru al familiei încetează să-i mai ofere unei persoane ceea ce-și dorește, aceasta se descotorosește de el ca de o pereche veche de pantofi care este nefolositoare. Trăim într-o lume în care oamenii își cer drepturile. Și aceasta nu este nimic altceva decât manifestarea a ceea ce se află în adâncul inimii omului: egoismul autodistructiv. Toată lumea vrea drepturi.

Iar scopul suprem al vieții este obținerea satisfacției de sine, a satisfacției de sine. Fie că vorbim despre afaceri, despre căsătorie sau despre a fi îndrăgostit, omul ajunge să pervertească tot din cauza poftei sale egoiste după câștig, după faimă, după stăpânire, după popularitate, după bani, după împlinire fizică. Și astfel, păcatul împinge omenirea spre o devorare de sine egoistă. Cineva a spus că ar trebui să ne folosim de lucruri și să-i iubim pe oameni, dar în schimb noi iubim lucrurile și ne folosim de oameni. Drept urmare, omul este incapabil să întrețină o relație semnificativă. Este incapabil să iubească în mod autentic. Nu este dispus să dăruiască și, astfel, pierde cea mai evidentă sursă a adevăratei bucurii: altruismul. Omul ajunge dominat de o lăcomie egoistă, care îl înstrăinează de toți și de toate.

Iar rezultatul tuturor acestor lucruri este că omul ajunge cu adevărat într-un punct al singurătății și disperării totale. Și descoperă că toate lucrurile pe care le devorează din pricina propriilor sale pofte sunt supuse legii randamentelor descrescătoare, astfel încât, cu cât sporește ce primește, cu atât descrește împlinirea sa. Și astfel, primul lucru pe care păcatul l-a produs sub forma veștii rele este că suntem egoiști, iar aceasta este o capcană care ne duce la disperare.

Acum, vestea rea că păcatul produce egoismul duce la un al doilea lucru care este, de asemenea, o veste rea. Omul nu este doar egoist, ci și vinovat. Auto devorarea, folosirea oamenilor, abuzarea oamenilor, facerea a tot ce este necesar pentru atingerea propriilor scopuri, toate acestea aduc vinovăție, deoarece Dumnezeu l-a creat pe om cu capacitatea de a simți ceva atunci când păcătuiește. Altfel, omul nu ar putea niciodată să se împiedice pe sine să ajungă în iad. Seamănă cu a simți durere. Dumnezeu ți-a dat durerea ca tu să știi când trupul tău este rănit, și să primești ajutor pentru trupul tău. Dumnezeu a lăsat vinovăția ca pe un mijloc de a ne spune că suntem pe drumul greșit și că ceva trebuie să se schimbe. Și astfel, omul este apăsat de vinovăție. Iar vestea rea este că omul trăiește experimentând anxietate, frică, privare de somn, probleme psihologice, ulcere și o mulțime de boli cauzate de vinovăția sa, pe care ar putea încerca să le aline prin beție sau sinucidere sau prin altceva. Trăim într-o lume înfricoșătoare, în care oamenii sunt cuprinși de panică din cauza vinovăției lor. Ei încearcă să o acopere cu o fațadă ușuratică. Unii încearcă să uite de vinovăția lor reală cu ajutorul banilor, bunurilor, alcoolului, drogurilor, sexului, călătoriilor, psihanalizei, iar pentru vinovăția lor culpabilizează societatea, o tradiție biblică învechită care a fost impusă, pe Dumnezeu, creștinii, biserica, pe proprii lor părinți, ori o traumă prenatală. Am auzit chiar de cineva care și-a pus vinovăția pe seama unei banane date de mama lui în copilărie.

Egoismul conduce la o stare păcătoasă istovitoare, care, inevitabil, aduce cu sine vinovăția. Iar când încerci să culpabilizezi pe altcineva pentru aceasta, nu faci decât să agravezi vinovăția, pentru că de acum știi că te faci vinovat nu doar de păcat, ci și de încercarea de a arunca vina asupra cuiva care nu o merită.

Iar aceasta ne aduce mai multe vești rele, pentru că egoismul duce la vinovăție, iar vinovăția – la lipsa de sens. Omul este prins într-o capcană a propriului său egoism. Aceasta nu îl duce nicăieri, decât la o vinovăție apăsătoare. Și, mai devreme sau mai târziu, își spune: „Oare acesta este sensul vieții? Mai bine ar fi fost să nu mă fi născut!” Viața devine un ciclu nesfârșit al încercării de a găsi împlinirea, când aceasta este imposibilă și nu cauzează decât vinovăție. Într-un astfel de stil de viață nu există împlinire. Iar unde nu există împlinire, se nasc întrebări existențiale: Oare asta este tot? Unde găsesc adevăratele răspunsuri? Care sunt adevăratele întrebări? De ce exist? Care este sensul vieții mele? Ce este adevărul? Cum aflu ce este adevărul? Iar omul are parte în mod constant de un regim de minciuni din partea mincinosului desăvârșit, Satan, care conduce sistemul lumii. Iar minciunile nu răspund niciodată cu adevărat la dilema despre sensul vieții. Așa că omul nu primește niciodată un răspuns.

Veștile sunt întotdeauna rele. La aceasta s-a referit Edna St. Vincent Millay, când a spus: „Viața trebuie să continue; doar că uit de ce.” Trăim o serie de perioade a câte 24 de ore fără semnificație. Nimic nu se schimbă. Totul este gol. Iar după cum a spus personajul principal dintr-unul dintre romanele lui Sartre, „Am hotărât să-mi pun capăt zilelor ca să înlătur măcar o viață inutilă”.

Acum ajungem la un al patrulea element din acest lanț de vești rele adus de păcat, pe care prefer să-l numesc deznădejde. Începi de la un egoism devorator și, în final, te trezești la realitatea că acesta vine cu legea randamentelor descrescătoare, iar când totul s-a încheiat, nu-ți rămâne decât vinovăția pentru tot ce ai făcut ca să ajungi unde ești. Iar din această traumă și anxietate provocate de vinovăție izvorăște zădărnicia vieții, iar din zădărnicia tuturor lucrurilor izvorăște vestea rea că nu-ți mai rămâne nimic, nici acum, nici mai târziu. Și astfel, se ajunge la o deznădejde totală. Nu poate exista împlinire într-o viață egoistă, centrată pe sine, împovărată de vinovăție și lipsită de sens, ci doar perspectiva sumbră a morții. Și apoi ce urmează? Lipsa oricărei speranțe. Și astfel, oamenii disimulează moartea, care, în opinia mea, este obscenitatea supremă pentru cei mai mulți, dar o disimulează râzând de ea sau batjocorind-o sau acoperind-o cumva, spre a diminua teama pe care o inspiră. Dar, în final, aceasta este cea mai rea veste dintre toate. Nu există nimic aici și nu există nimic dincolo. O veste rea, o veste rea.

Mii de bebeluși se nasc zilnic într-o lume plină de vești rele, rele. Și, în decursul timpului, oamenii se adâncesc tot mai mult în dilemă, căci sunt împinși într-acolo de Cel mincinos, de Satan, care continuă să-și răspândească minciunile prin sistemul în care trăiesc oamenii. Iar expresia tuturor acestor vești rele generate de păcat este ceea ce citești când iei în mână ziarul Los Angeles Times: dai de vești rele. Și chiar și frânturile de așa-zise vești bune seamănă cu niște momente de tihnă dintr-o istorisire nesfârșită de vești rele. Este comparabil cu ceea ce a spus cineva despre tratatele de pace: tratatele de pace și vremurile de pace sunt doar momente când toți se opresc pentru a-și reîncărca armele. Până și păcătoșii trebuie să doarmă. Iar o scurtă pauză și poate unele așa-zise vești bune sunt de scurtă durată.

Există vreo veste bună? O veste cu adevărat bună? O veste bună despre păcat – că poate fi rezolvat? O veste bună despre egoism – că nu trebuie să trăiești așa? O veste bună despre vinovăție și anxietate – că ele pot fi înlăturate? Există vreo veste bună despre sensul vieții? Există vreo veste bună despre viitor, despre viața de după moarte? Există vreo veste bună?

Remarcați că Pavel spune în versetul 1 că există o veste bună, iar aceasta este Evanghelia, Vestea bună a lui Dumnezeu. Și despre aceasta vorbește Romani. Pavel începe în versetul 1 cu Vestea bună a lui Dumnezeu. Iar în capitolul 15, pe măsură ce se apropie de sfârșit, în versetul 16, spune: „Să fiu slujitorul lui Isus Cristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu.” Așadar, ceea ce încadrează această epistolă este realitatea glorioasă că Pavel aduce o veste bună, cu adevărat bună.

Pavel a numit-o și binecuvântata Veste bună. A numit-o Vestea bună a mântuirii. A numit-o Vestea bună a lui Isus Cristos. A numit-o Vestea bună despre Fiul Său. A numit-o Vestea bună a harului lui Dumnezeu. Indiferent cum a numit-o, era o veste bună. Vestea bună că păcatul poate fi iertat. Vestea bună că vinovăția poate fi înlăturată. Vestea bună că viața poate avea sens. Vestea bună că viitorul este o realitate veșnic glorioasă. O veste bună. Ai crede că propovăduim vestea cea rea, după cum reacționează lumea. Iată cât de deformați sunt oamenii, din pricina influenței Celui mincinos. Dar noi avem Vestea cea bună.

Pe măsură ce vom parcurge cartea Romani, bogățiile de nepătruns ale Veștii bune se vor desfășura înaintea noastră. Dar aș vrea să vă sugerez — foarte pe scurt, căci nu plănuisem să fac asta — că esența celor 16 capitole din Romani este cuprinsă în primele șapte versete. Îl pot înțelege pe Pavel. Este atât entuziasmat de ce urmează să spună, încât nu poate aștepta până la sfârșitul celor 16 capitole pentru a spune totul. Așa că rezumă lucrurile în primele șapte versete. Ele sintetizează întregul mesaj al acestei epistole. Îl sintetizează, îl rezumă, iar apoi îl dezvoltă. Este ca și cum în primele șapte versete este sămânța, iar înflorirea deplină apare pe măsură ce parcurgi cele 16 capitole.

Priviți acum în versetul 1, pentru o clipă, la expresia „Evanghelia lui Dumnezeu”, „Vestea bună a lui Dumnezeu”, euaggelion, euaggelion. Acest termen este folosit de Pavel de 60 de ori în epistolele sale; de 60 de ori vorbește despre Vestea bună. Este un termen preferat de el. Și nu este de mirare. Și-a trăit întreaga viață auzind vești rele, iar când a auzit Vestea bună, n-a putut să nu le spună tuturor celor pe care îi întâlnea despre ea. Tyndale a scris: „Cuvântul euaggelion înseamnă vești bune, pline de fericire, de voioșie și de bucurie, care fac inima omului să se bucure și îl fac să cânte, să danseze și să salte de bucurie.” Și cred că prin acestea el a surprins cu adevărat sensul. Este o veste bună, cu adevărat bună, plină de fericire, voioșie și de bucurie. Vestea bună că Dumnezeu ne va elibera de păcatul nostru plin de egoism. Vestea bună că Dumnezeu ne va ierta și ne va elibera de vinovăție. Vestea bună că Dumnezeu va da sens vieții și o va face abundentă. Și Vestea bună că există speranță pentru viața viitoare.

Și, vă rog să observați, de asemenea, în versetul 1 că este o Veste bună de la Dumnezeu. Iar aceasta este esența textului grecesc. Vine de la Dumnezeu. Și este important ca Pavel să spună acest lucru, deoarece cuvântul euaggelion era un cuvânt grecesc obișnuit. Și știți cum era folosit? Era folosit în cadrul venerării împăratului. Avea legătură cu închinarea adusă împăratului. Vă amintiți că, în Imperiul Roman, oamenilor li se cerea să venereze împăratul ca și când ar fi fost un zeu. Iar atunci când cineva din partidul oficial al împăratului urma să facă un anunț grandios despre un eveniment semnificativ legat de împărat, se numea euaggelion, veste bună. De pildă: „O veste bună: împăratului i s-a născut un moștenitor!” Acesta ar fi un mod în care era folosit termenul. Sau: „O veste bună: moștenitorul a ajuns la vârsta maturității!” Sau: „O veste bună: avem un nou împărat, care va urca pe tron!” Aceasta era euaggelion.

Dar Pavel spune următoarele – ascultați: „Vă scriu vouă, celor din Roma, obișnuiți să auziți euaggelion-ul Imperiului Roman, și vă spun că am o veste bună, dar nu este de la cezar, ci de la (cine?) – de la Dumnezeu.” Aceasta este cu adevărat o veste bună, pentru că, vorbind deschis, majoritatea cezarilor erau ei înșiși vești proaste încă de la început. Aici avem o veste bună de la Dumnezeu.

La punctul acesta, nu poți să nu te oprești și să te gândești: „De ce mi-ar da Dumnezeu o veste bună? Nu o merit.” Ai dreptate. Dar așa este El. El le dă Vestea bună celor care nu o merită.

Cred că dr. Donald Gray Barnhouse surprinde ideea într-un paragraf de-a dreptul fascinant, povestind o întâmplare. Ascultați! Potrivit lui, se spune despre un tânăr din Franța, iubit mult de mama sa, că a apucat-o pe o cale rea, care l-a dus tot mai adânc în păcat. S-a îndrăgostit de o femeie rea, care l-a atras tot mai mult în nelegiuire. Desigur că mama a încercat să-l aducă pe o cale mai bună, iar cealaltă femeie a fost profund deranjată de acest lucru. Într-o noapte, spune povestea, femeia rea l-a mustrat pe bărbat, acuzându-l că, de fapt, nu o iubește, pentru că-și lăsa mama să se bage în viața sa. El a jurat că o iubește. Femeia i-a cerut acestuia, care era amețit de băutură: „Dacă mă iubești cu adevărat, ne vei scăpa de mama ta și de rugămințile ei neîncetate!” Potrivit povestirii, tânărul a fugit din încăpere spre o casă din apropiere, unde locuia mama sa și a omorât-o, i-a smuls inima din trup și i-a dus-o iubitei sale, ca dovadă că i-a curmat viața. Apoi, spune Barnhouse, a venit punctul culminant al poveștii. În timp ce fugea, în nebunia sa, s-a împiedicat și a căzut, iar din inima sângerândă s-a auzit o voce: „Fiul meu, ești rănit?” Barnhouse a spus: „Așa iubește Dumnezeu.” Iertând deplin și absolut, așa iubește Dumnezeu.

Charles Wesley a exprimat aceasta într-un imn. „Adâncul milei, mai este milă păstrată pentru mine? Poate Dumnezeul meu să-Și oprească mânia față de mine, și să-l cruțe pe cel mai mare dintre păcătoși? M-am împotrivit mult harului Său, L-am înfruntat în față, n-am luat în seamă chemările Lui, L-am întristat printr-o mie de căderi.” Iată cum se minuna Wesley de Vestea bună dată de Dumnezeu celor nevrednici.

Preaiubiților, aceasta este Vestea bună. Nu vă aduce bucurie Vestea bună?

Acum, urmează să ne uităm la aceste șapte versete și, în săptămânile următoare, vom urmări desfășurarea Veștii bune. Și, în esență, sunt șapte aspecte ale acesteia. Să începem cu primul: predicatorul Veștii bune, predicatorul Veștii bune.

Poate că, fiind predicator și slujitor, mă simt atras să zăbovesc puțin asupra acestui aspect, căci îmi vorbește mult. Și, dacă îmi îngăduiți, o clipă, îmi voi predica mie însumi.

Dumnezeu a chemat un om special ca să fie principalul purtător de cuvânt al Veștii bune. Versetul 1: Pavel. Vă amintiți de el? Pavel, el era acel om, el era predicatorul Veștii bune. Lui i-au fost încredințate în mod unic tainele, lucrurile ascunse generațiilor și popoarelor din trecut și care sunt acum descoperite, după cum spune el în Efeseni 3 și în Coloseni, capitolul 1. El era vorbitorul principal al lui Dumnezeu pentru proclamarea Veștii bune. Acel evreu remarcabil, cu educație grecească și cetățenie romană, acel om cu abilități incredibile de lider, luptătorul, cel extrem de motivat, hotărât, elocvent, sclipitor, chemat și convertit într-un mod special de Dumnezeu Însuși, acel om care a încheiat trei călătorii misionare, proclamând Vestea bună de la Ierusalim până în Macedonia și străbătând din toate direcțiile acel teritoriu, Pavel, acel slujitor cu totul unic, care putea face minuni și totuși nu a putut scăpa de propriul său țepuș în carne, Pavel, care putea sfărâma închisorile, ca și în Filipi, și totuși el însuși a fost un întemnițat, Pavel este predicatorul. Și permiteți-mi să vă reamintesc că fiecare propovăduitor care a predicat vreodată de atunci încoace s-a bazat pe predicile lui Pavel pentru conținutul necesar. Treisprezece cărți ale Noului Testament, iată moștenirea acestui om, prin inspirația Duhului Sfânt.

El ne spune trei lucruri despre sine, în versetul 1. Mai întâi, Pavel, rob al lui Isus Cristos. De fapt, termenul este „sclav”. Priviți împreună cu mine pentru o clipă în Exodul 21. Îngăduiți-mi să vă ofer un context evreiesc pentru modul de gândire al lui Pavel. În capitolul 21 din Exodul aflăm despre relația dintre rob și stăpân din poporul lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu le dă anumite legi. Iar în versetele 5 și 6, citim: „Dacă robul va zice: Eu îi iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea și pe copiii mei și nu vreau să ies slobod.” Cu alte cuvinte, dacă robul spune: „Nu slujesc pentru că trebuie, nu slujesc pentru că sunt obligat, nu slujesc pentru că sunt plătit, nu slujesc pentru că mi-e teamă să nu o fac, ci slujesc pentru că îmi iubesc stăpânul; de aceea, nu vreau să plec vreodată liber”, el devenea cunoscut drept rob de bunăvoie.

Aceasta este, în esență, semnificația cuvântului doulos, folosit în Romani 1, rob de bunăvoie. Și priviți ce se întâmpla, conform versetului 6. Stăpânul său îl ducea înaintea judecătorilor, iar aceștia încuviințau. Îl ducea, de asemenea, lângă ușă sau lângă stâlpul ușii, lângă un lemn. Iar stăpânul său îi găurea urechea cu o andrea, astfel slujindu-i pentru totdeauna. Dacă spuneai: „Vreau să-ți slujesc din dragoste, și nu voi pleca niciodată pentru că te iubesc”, atunci erai dus lângă ușă și, acolo unde doamnelor li se străpungeau urechile – ceva neimportant – se întâmpla ceva foarte important: lobul urechii era pus pe lemn și era străpuns, iar semnul rămânea permanent: „Sunt un rob din dragoste.”

Aceasta este esența contextului pentru versetul din Romani 1:1. Să ne întoarcem acum la acel pasaj. Pavel spune: sunt un rob de bunăvoie. Este ceva ce am ales din dragoste, nu din teamă.

Erau milioane de sclavi în Imperiul Roman. Poate că nu toți pricepeau acest concept evreiesc; probabil că unii îl înțelegeau. Sunt convins că unii slujeau din dragoste. Dar majoritatea sclavilor din lumea romană, în cultura greacă, erau priviți cu superioritate. Nu erau tratați ca persoane, ci ca obiecte, ca unelte. Dacă voiai, îți puteai ucide sclavii. N-avea nicio importanță. De aceea, unii comentatori ai Bibliei spun că, în acest pasaj, Pavel folosește doulos strict în sensul evreiesc, doar afirmându-și dragostea și evidențiind prestigiul unei asemenea slujiri. Și, că veni vorba, folosirea evreiască a conceptului de rob prevedea că cineva din cea mai înaltă categorie putea fi numit rob. Regii aveau robi, slujitori care se îngrijeau de nevoile lor regale. Și astfel, în sens ebraic, termenul „rob” putea fi unul prestigios, de mare onoare și mare demnitate.

De exemplu, în Geneza 26:24 se spune că Avraam era un rob. În Numeri 12:7 se spune că Moise era un rob. În Iosua 24 se spune că Iosua era un rob. În 2 Samuel 7:5 se spune că David era un rob. În Isaia 20, versetul 3, se spune că Isaia era un rob. Iar în Isaia 53 se spune că, atunci când va veni Mesia, El va fi un rob. Și astfel, mulți comentatori consideră că ceea ce Pavel spune – „Eu sunt un rob al lui Isus Cristos” – este pentru a evidenția demnitatea slujbei sale în sensul evreiesc, mai degrabă decât în sensul înjositor al termenului din cultura greacă.

Dar eu sunt convins că această înțelegere pierde esența. Da, există o anumită înălțare, o anumită cinste, o anumită demnitate minunată și de neînțeles în a fi numit rob al lui Isus Cristos. Există un sens în care stai la dispoziția gloriei și regalității Împăratului împăraților și Domnului domnilor. Și, de aceea, afirmația este corectă. Dar nu este corect să separăm această idee de ceea ce neamurile ar fi înțeles prin același termen. Iar în privința cuvântului grecesc, doulos, semnificația era de sclavie extremă, de sclav legat. Nicio demnitate, ci doar umilință. Și cred că Pavel vrea să înțelegem lucrurile și în felul acesta.

El alege alte două cuvinte pentru a-și descrie robia. 1 Corinteni 3 ne oferă unul dintre ele, versetul 5. Și aici, evident, accentul lui cade pe smerenie. „Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Doar un diakonos.” De aici avem cuvântul diacon. Sensul este „slujitor la mese”. Dacă ai fi privit în acea cultură, sensul efectiv era „debarasor”. Dar cine suntem noi decât niște servitori la mese, prin care ați crezut? Fiecare, după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească. Noi nu suntem nimic, zice el, decât niște servitori la mese.

Iar mai târziu, în 1 Corinteni 4:1, spune așa: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Cristos”, și folosește un cuvânt diferit: huperetes. Este termenul redat în Versiunea Autorizată prin „servi”. Este huperetes; huper înseamnă „sub”, iar etes vine de la un cuvânt care înseamnă „a vâsli”. Este un vâslaș din rândul inferior. Erau corăbii trireme, cu trei punți. Iar pe acele punți inferioare se aflau trei niveluri de sclavi de galeră, care vâsleau în acele corăbii uriașe. Iar Pavel spune: amintiți-vă de mine ca fiind un sclav de galeră de la al treilea nivel. Aceasta este smerenie. Nu poți coborî mai jos de atât.

Așadar, da, cred că aici există o noțiune ebraică de demnitate, cinste, respect, dar ea este combinată în mod minunat cu smerenia exprimată de sensul termenului grecesc, astfel încât Pavel devine, în mod paradoxal, deopotrivă înălțat și înjosit ca slujitor al lui Cristos. Este o expresie a smereniei și a demnității, iar aceasta este o ambivalență purtată de fiecare reprezentant al lui Isus Cristos.

Uneori, când mă gândesc la demnitatea lucrării mele, sunt copleșit. Uneori, când conștientizez că mă ridic și proclam Evanghelia lui Dumnezeu, când mă ridic și vestesc ceea ce am înțeles din Cuvântul lui Dumnezeu și din slujirea lui Pavel și din învățătura Scripturii, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, îmi dau seama că nu există o chemare mai înaltă în lume decât aceasta. Și există o cinste minunată, iar Biblia spune să nu rostești niciodată un cuvânt împotriva reprezentantului lui Cristos. Nu-l acuza pe un prezbiter decât dacă ai motive întemeiate, și fă-o având doi sau trei martori. Iar Biblia spune să-i dai cinste celui căruia i se cuvine cinstea. Biblia spune să le faci parte de o îndoită cinste celor ce trudesc în Cuvânt și în învățătură. Biblia spune să-i respecți. Biblia spune să-i asculți, să te supui lor și să-ți rânduiești viața astfel încât să le urmezi exemplul. Este ceva glorios. Și totuși, există acea minunată ambivalență spirituală care spune că aceasta este cea mai umilă formă de slujire, pentru că știi că, oricare ar fi slujirea ta, nu ai niciun drept să slujești datorită a ceea ce ești. Iar ceea ce ești este ceea ce a spus Pavel, în 1 Corinteni 3: ești nimeni, ești nimic.

Și astfel, Pavel era un slujitor, cu tot ceea ce implica asta. Era un slujitor al lui Cristos. Adică trebuia să asculte total de Isus Cristos. Și totuși, acolo era o demnitate minunată.

În al doilea rând, predicatorul Evangheliei spune: nu doar că sunt un slujitor al lui Isus Cristos, ci sunt chemat să fiu apostol. Cea mai bună redare a grecescului este „apostol chemat”, „apostol chemat”. Ideea este că era apostol nu pentru că a decis el însuși, ci pentru că Dumnezeu a decis și l-a chemat în mod eficace. Aici nu este vorba de o desemnare omenească. Apropo, termenul „apostol” a fost folosit pentru prima dată de Domnul, în Luca 6:13. El i-a numit pe ucenicii Săi apostoli. Acum, Pavel ajunge să fie numit apostol de Dumnezeu.

Să ne uităm rapid împreună, câteva clipe, în Faptele Apostolilor, capitolul 9. Vă amintiți de săptămâna trecută că Pavel se îndrepta spre Damasc pentru a-i persecuta pe creștini. Domnul l-a oprit în drum, l-a aruncat la pământ și l-a orbit. Mai apoi, a venit un om pe nume Anania, care s-a îngrijit de el. Iar versetul 15 din Faptele Apostolilor 9 spune că Domnul i-a zis lui Pavel, prin Anania: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu.” El este un — ce? — un vas ales. Nu a fost alegerea lui. A fost alegerea lui Dumnezeu.

În capitolul 22 din Faptele Apostolilor, Pavel privește în urmă și își amintește ce i-a spus Anania. Anania a venit la el, exact așa cum i-a spus Duhul în capitolul 9. El i-a spus, în versetul 13: „Frate Saul, capătă-ți din nou vederea! […] M-am uitat la el. El mi-a zis: Dumnezeul părinților noștri te-a ales să cunoști voia Lui, să-L vezi pe Cel Neprihănit și să auzi cuvinte din gura Lui”, referindu-se la Cristos, „căci Îi vei fi martor față de toți oamenii pentru lucrurile pe care le-ai văzut și le-ai auzit.”

Uitați-vă în capitolul 26, versetul 16: Domnul a zis: „Dar scoală-te și stai în picioare, căci M-am arătat ție.” Pavel își amintește mărturia sa. „M-am arătat ție ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le!”. Și El i S-a arătat încă de două ori: „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea lui Satan la Dumnezeu și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.” Iar apoi spune: „De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești.” Am ascultat. El a fost chemat să fie apostol.

De fapt, în 1 Corinteni 9, el spune: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia.” El spune: nu-mi dați răsplată, nu-mi dați cinste, nu puneți numele meu unei școli, nu-mi puneți numele pe o placă pe perete, nu-mi ridicați o statuie, ci rugați-vă pentru mine. Dumnezeu mi-a dat o responsabilitate pe care n-am cerut-o, iar dacă eșuez, voi avea mari probleme. În Galateni 1, el a spus: „Sunt un slujitor chemat să fie apostol”, și a zis: „Dumnezeu m-a pus în această slujire.” El spune în versetul 10 din Galateni 1: „Caut eu oare în clipa aceasta să capăt bunăvoința oamenilor sau bunăvoința lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș căuta să plac oamenilor, n-aș fi robul lui Cristos.” Și spune: „Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos.” El spune: chemarea mea a venit de la Cristos Însuși.

Acum, eu cred că acesta este un cuvânt extrem de important. Dacă vrei să-L reprezinți pe Domnul Isus Cristos, ar fi bine să știi că El te-a chemat. Eu nu aș înainta nici măcar cu un pas, dacă nu aș fi sigur că Dumnezeu m-a pus în slujire; ea îmi depășește cu mult abilitățile. Termenul apostolos, tradus în Romani 1 prin „apostol”, înseamnă „unul trimis, mandatat, expediat, un mesager, un ambasador sau un emisar”. Și, apropo, în acele zile anumite corăbii erau numite corăbii apostolice. Iar acestea nu erau corăbii care transportau apostoli; termenul avea o întrebuințare seculară. O corabie apostolică era un vas de marfă. Era expediată cu încărcătură spre alt oraș. Și astfel semnifica orice lucru expediat sau trimis. Iar Pavel spune: sunt trimis, dar trimiterea mea nu este o decizie luată de mine.

Oare știți că termenul „apostol” apare de 78 de ori în Noul Testament și, de departe, majoritatea aparițiilor se referă la cei Doisprezece și la Pavel, care au fost trimiși într-un mod special, trimiși într-un mod special?

Săptămâna aceasta am citit întâmplarea despre un scump predicator bătrân de culoare. Acesta predica într-o biserică mică, de la țară. Predica din toată inima, fiind un om smerit și evlavios. Într-o duminică seara, a venit să predice un tânăr, care era înfumurat, sigur pe sine și se credea prea mare pentru acel loc. A predicat, iar atitudinea lui a ieșit la iveală. Când a terminat, predicatorul bătrân de culoare s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Tinere, te-a trimis cineva sau te-ai pornit tu așa?”

Cred că s-ar putea să fie mulți care n-au fost trimiși; pur și simplu s-au pornit. Dar Pavel a fost trimis, și el știa aceasta pentru că Dumnezeu i-o confirmase.

În ultimele două săptămâni am citit o carte intitulată Păstorul cu viața înnoită, de Richard Baxter, scrisă în 1650. În primele o sută de pagini, el le cere socoteală clericilor din Marea Britanie, din 1650, și le spune: „Înainte de a continua să predicați, ați face bine să vă întoarceți în timp și să vedeți dacă sunteți răscumpărați.” Și, pe parcursul a vreo o sută de pagini, o ține tot așa. Ai face bine să te asiguri că Dumnezeu te-a trimis.

Mai există un sens oficial în care trebuie să înțelegem cuvântul „apostol”. Un apostol era o funcție cu un caracter deosebit de oficial. Avea un sens larg, și toți cei care duc mesajul lui Cristos sunt trimiși. „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia!” Cu toții suntem trimiși. Cu toții suntem apostoli cu „a” mic. Iar Noul Testament enumeră diferiți oameni care sunt apostoli, în afara de cei Doisprezece și de Pavel. Dar cei din urmă sunt cei cu „A” mare, cu rol oficial. Și dacă ai studia Noul Testament, ai descoperi că trebuia ca ei să fie chemați în mod direct de Isus Cristos, direct, verbal și personal de El. Trebuia ca ei să fi fost martori oculari ai lui Cristos și ai învierii Sale. Iar Pavel a fost, căci L-a văzut pe drumul spre Damasc. Ei au fost înzestrați cu o abilitate specială de la Duhul Sfânt, astfel că au putut să scrie în mod corect Noul Testament, căci Isus le făcuse promisiunea că Duhul avea să vină și să locuiască în ei și să-i călăuzească în tot —ce? — adevărul și să le aducă aminte toate cuvintele Lui.

De asemenea, au primit abilitatea de a face semne și minuni și fapte pline de putere și miracole, numite de Pavel „semnele unui apostol”. Iar funcția lor nu era limitată la o biserică locală și nici la o perioadă scurtă de timp. Ci ei au devenit temelia pe care este construită întreaga istorie a bisericii. Așadar, acești Doisprezece cu rol unic, plus unul, Matia, înlocuitorul lui Iuda, au fost temelia. Trebuia ca ei să fie chemați de Isus Însuși. Trebuia ca ei să fie martori oculari ai învierii Sale. Au primit Duhul Sfânt, prin care puteau consemna revelația și puteau face semne și minuni și fapte pline de putere. Iar funcția lor se extindea mult dincolo de orice congregație locală. Iar Pavel a fost unul dintre acei oameni foarte, foarte speciali. Și știa că Dumnezeu îl chemase.

Știți, în Ieremia 23 se spune că erau unii profeți care s-au dus, dar n-au fost niciodată trimiși. Iar oamenii nu trebuiau deloc să-i asculte. O, preaiubiților, vă spun că astăzi sunt atât de mulți profeți ca aceștia, care vorbesc, dar n-ar trebui ascultați. Sunt profeți blestemați, profeți falși. Și apoi sunt cei care n-au fost niciodată trimiși, ci pur și simplu s-au dus. Ei nu au ungerea lui Dumnezeu asupra lor. Iar noi nu trebuie să-i ascultăm. Ei au stricat biserica în toate secolele existenței sale, și continuă să facă asta chiar și acum.

De aceea, spune Pavel, eu sunt un slujitor al lui Isus Cristos, un apostol chemat. Și, apropo, el se numește așa și la începutul altor câtorva epistole.

Apoi, în al treilea rând, și vom încheia cu acest punct, sunt pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Vrei să știi ceva fundamental? Nu-I poți sluji lui Dumnezeu dacă nu ești pus deoparte. Este imposibil. Aceasta este o idee bogată, bogată. Sintagma „pus deoparte” exprimă ideea de a consacra. Te poți întoarce la noțiunea din Vechiul Testament, de exemplu din capitolul al treisprezecelea din Exod, ai putea vedea că Dumnezeu aștepta punerea deoparte pentru El a întâilor născuți dintre oameni și a întâilor născuți dintre animale. Poți merge în Numeri 15 și vei vedea că Dumnezeu voia primele roade din recoltă. Poți merge în Numeri 8 și să vezi că Dumnezeu i-a pus deoparte pe cei mai buni dintre oameni, consacrându-i pe leviți pentru slujirea Lui. Poți merge în Leviticul 20 și să vezi că Dumnezeu a luat tot poporul Israel și, conform cu Leviticul 20:26, l-a separat de celelalte popoare, spunând: „Acest popor este sfânt pentru Domnul.”

Fiecare dintre pasajele pe care tocmai vi le-am dat, punerea deoparte a oamenilor și a animalelor, punerea deoparte a primelor roade, punerea deoparte a leviților și punerea deoparte a lui Israel, în versiunea Septuaginta, versiunea greacă, folosește cuvântul aphorizane, și acesta este exact cuvântul folosit în textul nostru. Înseamnă separare în sens plenar. Acele animale și acei întâi născuți erau cu totul puși deoparte pentru Domnul; la fel și primele roade; la fel și leviții; la fel și poporul. Nu trebuia să fie vreun amestec cu altceva. Și Pavel știa că, odată cea a fost chemat apostol, se desprindea de trecut. Apropo, aphorizane are în mijloc o parte mică, phoriz, care poate fi rădăcina cuvântului „fariseu”. Fariseu însemna „unul pus deoparte”. Și întreaga sa viață, până la punctul acesta, întreaga sa viață de adult, Pavel fusese fariseu, pus deoparte pentru tradiția iudeilor. Acum spune: sunt — dacă vreți — un fariseu pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu. E Vestea bună, gata cu vestea rea pentru om.

În Galateni 1:15, el a spus: când a găsit cu cale Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său – Pavel a fost pus deoparte din pântecele mamei sale. Pe drumul spre Damasc, el a fost pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Și apoi a devenit pastor al bisericii din Antiohia. Iar în Faptele Apostolilor 13:2, Biblia spune: „Duhul Sfânt a spus: Puneți-Mi-i deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” El era un om pus deoparte. Secretul slujirii sale este că era un rob legat. S-a predat cu totul Domnului. Era un apostol trimis să ducă mesajul.

Și, preaiubiților, el s-a desprins de lume.

Vă spun că sunt mai mulți oameni în slujirea Evangheliei care văd puține roade și nicio putere. Chiar dacă ei înțeleg că trebuie să fie slujitori și poate că au fost chemați, undeva, într-o privință, nu sunt dispuși să se separe. Vreți să deschideți cu mine la un pasaj din Scriptură?

Este ultimul la care ne vom uita de data aceasta.

2 Timotei, capitolul 2. Vă amintiți ce se întâmplă în 2 Timotei, capitolul 2? Timotei era un slujitor al Domnului, un slujitor al lui Cristos. Timotei era un apostol, cu „a” mic, nu unul dintre cei Doisprezece plus Pavel, dar, cu toate acestea, un mesager trimis. Dar Timotei ajunsese în viața lui la punctul în care totul se destrăma. Era doborât. Știți ce i se întâmpla? Ei bine, numai privind în această epistolă, puteți afla multe.

Versetul 6, capitolul 1: „Îți aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” Ce înseamnă „să înflăcărezi darul lui Dumnezeu”? Care era „darul lui Dumnezeu?” Ei bine, „darul lui Dumnezeu” era capacitatea deosebită pe care o avea pentru slujire, pentru predicare și învățare. Și acesta era un dar de la Dumnezeu care îi fusese dat și care fusese încuviințat de cei care aveau cunoștință și pe care îl confirmaseră prin punerea mâinilor.

Cu alte cuvinte, el devenea leneș în slujire. Pur și simplu nu-și mai îndeplinea rolul. Și apoi spune, nu numai că tu nu-ți mai îndeplinești rolul, ci, versetul 7, Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate. El devenise timid, în loc să fie curajos. Versetul 8: „Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru.” Acum, atenție la aceasta: este vorba de Timotei, ucenicul personal al lui Pavel, suficient de înzestrat încât să-i fie succesor lui Pavel ca păstor al bisericii din Efes. Este vorba despre Timotei, despre care Pavel le-a spus corintenilor: „Vi-l voi trimite ca să vă corecteze, căci el vă va aduce aminte de toate căile mele.” Era vorba despre multiplicare. Era vorba despre fiul numărul unu. Și el nu-și mai îndeplinește rolul. Și este timid. Și îi este rușine de Evanghelie și chiar de asocierea cu Pavel. Capitolul 2, versetul 15: „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.” Aparent, nici măcar nu-și mai îndeplinea rolul în privința Cuvântului lui Dumnezeu. Dar versetul 16 spune că se implica în vorbării goale și lumești, certându-se cu filozofi. Versetul 22 sugerează că probabil se lăsa prins în anumite pofte ale tinereții; versetul 23, că se certa din pricina unor întrebări nebune și nefolositoare. Era lipsit de blândețe.

Cu alte cuvinte, totul se destrăma. Fusese tras în sistemul lumii. Și i se transmite un mesaj în capitolul 2, versetul 4. Pavel spune astfel: Timotei, oare ai uitat că ești un soldat, versetul 3, ai uitat că trebuie să suferi ca un bun soldat? Și oare îți amintești de aceasta: că niciunul chemat la oaste nu se poate încurca cu treburile acestei vieți?

Auziți ce spune? Timotei, nu te poți încurca cu poftele acestei lumi. Timotei, nu te poți încurca cu filozofia acestei lumi. Nu te poți încurca cu rușinea față de Evanghelie, fiind intimidat de această lume. Nu te poți încurca cu societatea în care lucrurile ei, așa cum vin, așa se și duc. Trebuie să fii sârguincios să înflăcărezi darul lui Dumnezeu. Timotei, ai uitat că nu te poți încurca cu treburile acestei vieți? Când intri în lucrare pentru Isus Cristos, rupi orice legătură, o tai.

Iată ce fel de om era Pavel. Un slujitor al lui Cristos, dar nu doar atât, chemat să fie apostol, dar nu doar atât, pus deoparte. Și nu s-a încurcat niciodată cu treburile acestei vieți. Am cunoscut oameni care au părăsit slujirea pentru că iubeau banii sau posesiunile. Nu au putut tăia legătura cu ele. Au căzut în păcatul imoralității. Lumea i-a atras. Sau erau mai preocupați de reputația lor, astfel că, atunci când aveau ocazia să vorbească, se asigurau că nu ofensau pe nimeni și, făcând astfel, Îl ofensau pe Dumnezeu, pentru că nu erau puși deoparte. Ce exemplu este Pavel pentru noi!

Poziția lui: era un slujitor. Autoritatea lui: era trimis de Dumnezeu. Puterea lui: era pus deoparte. Mesajul lui: Vestea bună, și o Veste bună venită de la Dumnezeu Însuși. Acum îl cunoașteți pe predicator. Săptămâna viitoare — sau peste două săptămâni, sau trei săptămâni, cred, până când voi reveni la acest subiect — data viitoare, ne uităm la promisiunea Veștii bune, versetul 2. Și poate vom ajunge chiar și la versetul 3. Să ne rugăm.

Tată, Îți mulțumesc că ai vorbit inimii mele în seara aceasta, pentru că mi-ai reîmprospătat în sufletul meu ceea ce trebuie să fiu, pentru că știu că acest om este exemplul, căci el a spus: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos.” Ajută-mă ca și eu să fiu un slujitor credincios, înțelegând deopotrivă demnitatea și umilința unei asemenea slujiri. Fă să am și eu acea confirmare că sunt chemat, deși nu sunt un apostol precum cei Doisprezece și Pavel, totuși ca unul trimis, zidind pe temelia lor. Și ajută-mă, Tată, să fiu pus deoparte. Ajută-mă să nu mă încurc cu treburile acestei vieți. Ferește-mă să fiu atras de slăbiciunea firii pământești ca să renunț la a studia cu sârguință, pentru a împărți drept Cuvântul. Ferește-mă să fiu atras de lume ca să fiu timid. Ferește-mă să fiu atras de lume ca să-mi fie rușine de Domnul sau de cei care Îl reprezintă, chiar dacă aceștia sunt întemnițați. Ferește-mă să ajung să-mi transform slujirea într-o dezbatere filozofică. Ferește-mă să fiu atras de poftele nelegiuirii.

Ajută-mă să nu fiu certăreț, să nu stârnesc conflicte și nici lipsit de blândețe.

Într-un cuvânt, așa cum Duhul lui Dumnezeu i-a spus lui Timotei, fă să fiu un soldat bun care nu se încurcă cu treburile acestei vieți.

Și mă rog aceasta pentru tot acest popor al tău. Cu toții suntem în luptă, cu toții suntem slujitorii Tăi, cu toții am fost chemați și trimiși în această lume pentru a fi martori și cu toții trebuie să fim puși deoparte. Învață-ne ce înseamnă aceasta aplicativ, în propriile noastre vieți, pentru ca să putem duce Vestea bună unei lumi care moare efectiv din cauza tuturor veștilor rele. Și fă să fie mulți care să audă această Veste bună pentru că și noi am fost credincioși. Ne rugăm în Numele lui Cristos. Amin.