Să privim împreună în această dimineață la Romani capitolul 1. Am început de curând un studiu al cărții Romani în serile de duminică. V-aș încuraja pe toți să fiți parte la acest privilegiu extraordinar, bogat și captivant. Și în această dimineață privim la unul dintre mesaje pe măsură ce trecem prin primele șapte versete din introducerea acestei mari epistole.

Ca fundal, doresc să citesc versetele 1 până la 7, așa că urmăriți cu atenție pe măsură ce citesc. Aș vrea să vă arăt, pe măsură ce priviți în Biblia voastră și ascultați, că în aceste prime șapte versete Pavel ne dă un rezumat a ceea ce va dezvolta în următoarele șaisprezece capitole.

„Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi, cu privire la Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, născut din sămânța lui David în ce privește trupul, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, în ce privește duhul sfințeniei, prin învierea din morți, prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate neamurile, între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos: tuturor celor ce sunteți în Roma, iubiți de Dumnezeu, chemați să fiți sfinți: har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos.

Socrate a spus odată: „O, de s-ar ridica cineva să ne arate pe Dumnezeu.” Am încheiat citatul. Și Socrate exprima de fapt o foame care se află în fiecare inimă umană. Un teolog a spus-o astfel. El a zis: „În orice om există un gol de forma lui Dumnezeu.” Sufletul veșnic al omului este alcătuit astfel încât nu cunoaște odihnă până nu își găsește odihna în Dumnezeu. Și nu există o ilustrație mai mare, mai grăitoare a acestui lucru decât proliferarea religiilor din lume și de-a lungul istoriei omenirii. Nu este o problemă dacă omul se va închina; este doar problema la ce se închină. Nu este o problemă dacă omul va fi religios; este doar problema felului în care își definește acea religie. Căci sufletul veșnic al omului Îl caută pe Dumnezeu. Dar, în firea lui pervertită, omul respinge inevitabil pe Dumnezeul cel adevărat și își formează, așa cum vom vedea mai departe în Romani 1, dumnezei făuriți de el însuși. Și în închinarea lui la acești dumnezei, nu există nicio soluție pentru confuzia lui păcătoasă, ci doar o intensificare a golului.

Acum, există o problemă fundamentală. Și poate v-o pot defini astfel. Imaginați-vă o cutiuță, un cub, dacă vreți, complet închis pe toate părțile. Aceasta reprezintă lumea omului. În interiorul cutiei există omul. El există într-o capsulă de timp și spațiu. Afară este supranaturalul. Afară este eternitatea. Afară este Dumnezeu. Omul se izbește de pereții cubului său; el nu are ferestre. El speculează despre ce este afară. Se joacă cu fantezia lui. Caută să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar îi este imposibil să evadeze, căci, prin însăși definiția lui, ceea ce este natural nu poate intra în supranatural. Ceea ce este limitat la timp și spațiu nu poate evada în eternitate și infinit. Și astfel omul este închis în cubulețul lui.

Dar există în el ceva care tânjește să înțeleagă ce este afară. Și astfel, el inventează dumnezei despre care crede că există și visează la lumi fanteziste. Cred că acesta este motivul pentru care avem nu doar o proliferare a religiei în lumea noastră, ci astăzi avem și o proliferare a interesului pentru fanteziile călătoriilor spațiale, războaiele stelelor, ființele extraterestre. Toate acestea sunt o parte a fanteziei omului, pe măsură ce el își dorește cu atâta disperare să scape din cutia lui. Dar nu poate. Toate religiile lumii îi spun că poate. „Trebuie doar să fii un om bun și vei izbucni din cutiuța ta și îl vei descoperi pe Dumnezeu. Ai grijă numai să îndeplinești aceste rutine și aceste ritualuri și să realizezi aceste liturghii și vei evada și îl vei întâlni pe Dumnezeu.” Păgânii obișnuiau să spună că, dacă te aduci într-o stare de ecstasia și enthusiasmos, stări de un anumit fel de extaz, îl vei percepe pe Dumnezeu.

Dar totul este o minciună, pentru că omul este limitat prin însăși firea lui. Niciunul dintre noi nu poate intra într-o cabină telefonică, să-și dea jos hainele și să iasă Superman. Intri într-o cabină telefonică, îți dai jos hainele, și vei ajunge la închisoare. Nimeni nu are acea capacitate, oricât de mult ne-am dori să o avem. Și aici intervine creștinismul. Creștinismul recunoaște că omul nu poate scăpa din cutia lui, iar creștinismul spune: veste bună, Dumnezeu a năvălit în cutie din afară. Dumnezeu a intrat pentru a ne spune ce este afară și pentru a ne spune cum putem și noi să locuim afară, în prezența Lui, pentru totdeauna. Aceasta este o veste bună, prieteni. Omul este un prizonier. El este un captiv. Și sfârșitul captivității lui este o pieire eternă, dacă nu evadează. Și aceasta este vestea bună a creștinismului. Omul nu putea să iasă, dar Dumnezeu putea să intre. Naturalul nu poate intra în supranatural, dar supranaturalul se poate smeri și veni la natural. Și exact acest lucru a făcut Dumnezeu. Și aceasta este vestea bună a lui Dumnezeu pe care o menționează Pavel în versetul 1, vestea bună.

Într-o lume plină de vești rele, este de fapt remarcabil de minunat că Dumnezeu ne-a dat o veste bună, mai ales când te gândești la faptul că suntem atât de nevrednici de orice veste bună. Și totuși Pavel repetă din nou și din nou și din nou despre vestea bună. El o numește vestea bună glorioasă a Dumnezeului binecuvântat. O numește vestea bună binecuvântată. O numește vestea bună a harului lui Dumnezeu, vestea bună a păcii, vestea bună a mântuirii voastre. Și în capitolul 1 din Romani el definește ce este ea. Priviți la versetul 1. Este vestea bună; asta înseamnă euaggelion – evanghelia. Este vestea bună a lui Dumnezeu. Apoi, în versetul 9, este vestea bună a Fiului Său. Apoi, în versetul 16, este vestea bună a lui Hristos. Și există o progresie aici. Întâi este vestea bună a lui Dumnezeu despre ce? Despre Fiul Său. Cine este Fiul Său? Hristos. Este vestea bună că Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a venit în lume. Și acesta este mesajul din Romani. Începe cu vestea bună a lui Dumnezeu, și în capitolul 15, versetul 16, pe măsură ce Pavel se apropie de final, vorbește din nou despre vestea bună a lui Dumnezeu.

Și el—în capitolul 2, priviți aici, versetul 16—spune un lucru foarte interesant, la sfârșitul versetului 16, el spune că este vestea lui bună. Și folosește un pronume posesiv. Este a lui. În ce sens este a ta, Pavel? A venit în posesia mea prin credința în Hristos și este de asemenea a mea, ca s-o predic. Și astfel, la sfârșitul epistolei; spune același lucru din nou în versetul 25 al capitolului 16, la ultima binecuvântare: „Iar Celui ce poate să vă întărească, după Evanghelia mea...” Despre ce este vorba, Pavel? „...propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit descoperirii tainei, ținute în ascuns din vremurile străvechi, dar arătate acum prin scrierile prorocilor, după porunca Dumnezeului cel veșnic, spre ascultarea de credință a tuturor neamurilor.” Este vestea mea bună despre Isus Hristos, pe care Dumnezeu mi-a descoperit-o, care în trecut a fost ascunsă și acum este arătată și mi-a fost dată mie ca s-o predic, vestea mea bună.

Dacă vreți să cunoașteți cheia adevărată, adevăratul summum bonum, adevăratul scop major al lucrării lui Pavel, este vestea bună a lui Dumnezeu. De aceea le-a spus corintenilor, capitolul 2, versetul 2: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” De aceea a spus în 1 Corinteni 9:23, pur și simplu: „Fac totul de dragul Evangheliei. Nu vin cu strălucirea vorbirii, nu vin cu înțelepciunea omului. Toți anii de pregătire,” a spus el, „i-am pus deoparte și toată atenția mea este asupra veștii bune.” Dumnezeu a venit în cutie pentru a ne spune cum este El și pentru a ne spune cum să-L cunoaștem și cum să evadăm în împărăția Lui cea veșnică. Și despre cine este vestea bună? Despre Fiul Său, Hristos Isus, căci El este Dumnezeu venit în cutie. Isus Hristos este vestea bună, oameni buni. Totul, în afară de El, este veste rea. El este personalitatea absolut incomparabilă din toată istoria omenirii.

Să știți că până și necredincioșii recunosc acest lucru. Ralph Waldo Emerson a spus: „Numele lui Isus nu este atât scris, cât este arat în solul istoriei lumii.” Socrate a predat timp de 40 de ani. Platon a predat timp de 50 de ani. Aristotel a predat timp de 40 de ani. Iar Isus mai puțin de trei ani, și totuși influența celor trei ani ai lucrării lui Isus întrece cu mult cei 130 de ani combinați ai celor trei mai mari filosofi ai întregii antichități. Isus nu a pictat niciodată un tablou, și totuși unele dintre cele mai frumoase picturi ale lui Rafael, Michelangelo, da Vinci și mulți alți artiști și-au găsit în El inspirația. Isus n-a scris nicio poezie, dar Dante, Milton și mulți dintre cei mai mari poeți ai lumii au fost inspirați de El ca de nimeni altul. Isus n-a scris nicio muzică, și totuși Haydn, și Handel, și Beethoven, și Bach, și Mendelssohn, și nenumărați alții au atins cea mai înaltă desăvârșire a melodiei și cele mai dulci sunete în compoziții despre El.

Isus a molipsit și a afectat în mod evident societatea umană ca niciun alt om. Hristosul cel incomparabil este vestea bună. Și ce face din ea o veste așa de bună este că noi suntem niște oameni așa de răi și așa de nevrednici de ea. Nu merităm vestea bună. Charles Wesley, cred, a exprimat gândul potrivit în acest cântec pe care l-a scris: „Adâncime a îndurării, poate să mai fie îndurare rezervată pentru mine? Poate Dumnezeul meu să-Și înfrâneze mânia și să mă cruțe pe mine, cel mai mare dintre păcătoși? Am rezistat mult timp harului Lui, L-am provocat mult timp în față, n-am voit să-I ascult chemările, L-am mâhnit prin o mie de greșeli.” Și cu toții ne identificăm cu asta, nu-i așa? Wesley a spus: nu merit vești bune. Și asta o face și mai bună, că Dumnezeu este așa de plin de har.

Acum, Pavel va desfășura vestea bună în 16 capitole din Romani, dar nu poate să aștepte. Nu poate aștepta 16 capitole pentru a o spune, așa că o rezumă în șapte versete. Și aceasta este, ca o sămânță, ceea ce înflorește în restul epistolei, aleasă cu grijă. Să știți, am fost din nou impresionat citind aceste cuvinte. Am continuat să citesc versetele 1 până la 7 din nou și din nou și din nou și din nou. Și mă entuziasmează literalmente faptul că mintea incredibilă, infinită a lui Dumnezeu este în stare, în puține cuvinte, să distileze și să condenseze adevărul infinit al evangheliei. Știți cât de greu este să faci asta? Vreau să spun, priviți-mă pe mine, îmi ia mult timp să spun lucruri simple, în timp ce mintea infinită a lui Dumnezeu poate spune lucruri vaste, infinite, în puține cuvinte. M-am gândit la aceste șapte versete. Am numărat cuvintele și am spus: cum a putut Dumnezeu să aleagă termenii astfel încât să cuprindă întreaga evanghelie în doar aceste puține cuvinte? Și apoi mi-am adus aminte că, în engleză, cele Zece Porunci au 297 de cuvinte și ele rezumă toată legea morală a lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a pus toată legea morală în 297 de cuvinte, și apoi a distilat-o și mai mult și a pus-o în două versete: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta și pe semenul tău ca pe tine însuți.” Asta este tot. Ce precizie.

Rugăciunea Domnului—rugăciunea ucenicilor—care condensează toată învățătura esențială despre rugăciune, are 65 de cuvinte în engleză. Acesta este Dumnezeu. Omul nu are acea capacitate. Dacă nu credeți asta, zilele trecute am citit într-un articol despre o directivă federală recentă care reglementează prețul unei verze, 26.911 cuvinte. Geniul infinit al minții lui Dumnezeu, lucrând prin apostolul Pavel, distilează evanghelia în șapte versete și cuprinde totul, de la întrupare până la viața creștină. Extraordinar.

Acum, să privim atunci la evanghelia în miniatură, ca să spunem așa, în aceste șapte versete, și vom lua doar o mică bucată din mijlocul ei. Întâi, să-l cunoaștem pe predicatorul veștii bune. Versetul 1, am trecut deja prin acesta, doar pentru recapitulare. Pavel este predicatorul, și dacă priviți la 16:25 vă veți aduce aminte că el afirmă acest lucru și la sfârșitul epistolei, la fel ca la început. Pavel, și el spune trei lucruri despre el însuși: un rob al lui Isus Hristos, și folosește cuvântul doulos, care are de-a face cu robul legat, cineva care este rob prin propria alegere, prin dragoste, prin afecțiune, prin bunăvoință. El este robul legat al lui Isus. Și îmbinate aici am văzut deopotrivă cinste, din pricina Aceluia pe care Îl slujește, și smerenie, din pricina faptului că este rob. Și astfel există o tensiune minunată în viața lui Pavel între a fi înălțat și onorat, chemat la Hristos ca slujitor, și totuși a fi smerit pentru că este rob.

Și apoi vedem că el nu este doar un slujitor, ci este și unul trimis. El este un apostol chemat. Nu a ales el însuși, Hristos l-a pus în slujire. A fost o chemare divină, care dă un fel de calitate divină funcției sale de apostol. El este rob. El este trimis. Și în al treilea rând, el spune că este separat. A tăiat orice legătură cu totul. A fost literalmente mistuit. Așa cum am citat mai înainte, 1 Corinteni 9:23, el spune: „Fac totul de dragul Evangheliei.” Aceasta a fost întreaga lui viață. Dacă nu avea legătură cu asta, nu o făcea. Nu făcea lucruri pe lângă chemarea lui. Era cu totul dăruit.

Și, preaiubiților, cred din toată inima mea că acestea sunt trei lucruri necesare pentru viața oricui predică evanghelia: un sentiment al robiei, atât al demnității ei cât și al smereniei ei; un sentiment al faptului că ești trimis, adică nu pleci pur și simplu, ci Dumnezeu te împuternicește, ești chemat de El; și un sentiment al separării, astfel încât să existe o singură direcție în slujire.

Așa că, îl întâlmin pe predicatorul veștii bune. În al doilea rând, să privim la promisiunea veștii bune, promisiunea. Versetul 2: „Pe care”—adică evanghelia lui Dumnezeu—„ a promis-o mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi.” Acum el spune că vestea bună nu este ceva rupt de continuitate. Nu este o noutate. Nu este o idee nouă. Nu este o schimbare de strategie. Nu este o schimbare de plan. Nu este ceva picat de undeva, fără nicio legătură. Este evanghelia lui Dumnezeu, care a fost promisă. Ne dă continuitatea Vechiului Testament, și acest lucru este extrem de important.

Vă veți aduce aminte că apostolul Pavel a fost acuzat că este anti-iudeu. Iudaizatorii umblau condamnându-l pe Pavel și condamnându-i mesajul, pentru că spuneau că este anti-iudeu, că vorbește împotriva lui Moise, vorbește împotriva legii, vorbește împotriva acestui popor, vorbește împotriva templului. L-au acuzat, în Fapte 21, că a adus neamuri în partea interioară a templului, unde le era interzis să meargă. L-au acuzat că a pângărit pe Moise. L-au acuzat că neagă circumcizia și susținerea legii. Ei spuneau că el predică un mesaj nou, revoluționar, care nu are nicio legătură cu iudaismul tradițional. Și astfel, Pavel, ca să pună lucrurile la punct, spune că vestea bună a lui Dumnezeu, pe care o predică el, nu este o veste bună nouă; este vechea veste bună, care ne-a fost arătată în promisiunile prorocilor care au scris în Sfânta Scriptură.

Acel verset 2, vă spun ai putea predica despre el săptămâni întregi, este pur și simplu încărcat de adevăr. Promisiunile din Vechiul Testament ale evangheliei din Noul Testament, vai, numai într-o singură zonă există cel puțin 332 de profeții în Vechiul Testament care se referă la Hristos, dintre care majoritatea au fost împlinite la prima Sa venire. Vechiul Testament este literalmente încărcat de adevăr, punând temelia pentru venirea Celui Nou.

Isus s-a confruntat cu exact aceeași situație cu care s-a confruntat Pavel. Isus nu s-a legat, ca să spunem astfel, de teologia iudaică existentă sau contemporană a zilelor Lui. Nu s-a identificat cu devotamentul fariseilor ci l-a numit ipocrizie. A negat validitatea teologiei acelei vremi...a vremii Lui și a numit-o tradiția oamenilor. Și astfel, oamenii spuneau: este acesta un adevăr nou? Este acesta altceva decât ceea ce am învățat? Sau ești tu în continuitate? Este acesta cu adevărat Cel care vorbește din partea lui Dumnezeu? Vreau să spun, El nu spune ceea ce spun fariseii. El nu se identifică cu conducerea iudaică. El nu face ceea ce facem noi. Ucenicii Lui nu postesc atunci când postim noi. El nu tratează Sabatul așa cum tratăm noi Sabatul. El nu învață ceea ce am învățat noi.

De fapt, exact opusul: Isus le-a spus, în Predica de pe Munte: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime.” Cu alte cuvinte, tradiția voastră vă învață, „dar Eu vă spun...” Și le-a dat o învățătură complet diferită. Și a spus acest lucru din nou și din nou. „Ați auzit că s-a spus...dar Eu vă spun...Ați auzit că s-a spus...dar Eu vă spun....” Dar partea „ați auzit că s-a spus” nu era din Vechiul Testament; era pervertirea tradiției lor pe care El o respingea.

A venit Isus cu o revelație nouă, deconectată de cea Veche? Nu, nu a făcut-o. Și ascultați propriile Sale cuvinte din Matei 5:17: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Am venit să o împlinesc. Și până nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate. Nu am venit să dau la o parte legea, ci să împlinesc legea și să înlătur tradițiile oamenilor care au pervertit-o. De aceea a spus că neprihănirea voastră trebuie să întreacă pe cea a cărturarilor și fariseilor.

Așa că vestea bună era o veste bună veche. Oamenii care sunt evrei spun: „Ei bine, nu pot deveni creștin, pentru că sunt evreu și mi-aș nega astfel patrimoniul.” Nu, adevărul este că, dacă ești evreu și nu ai devenit creștin, ți-ai negat patrimoniul, pentru că ești desăvârșit numai în legământul cel nou, așa cum a spus Ieremia 31, așa cum au promis Ezechiel 36 și 37. Când Isus Hristos a apărut pe scenă, a început să predice vestea bună a Împărăției, iar oamenii se întrebau dacă era ceva revoluționar. Dar El a limpezit lucrurile și a spus nu, este doar faptul că teologia voastră de astăzi este atât de eretică, încât ați pierdut continuitatea. Evrei 1 spune: „Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit în zilele acestea din urmă prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, prin care a făcut și lumea.” Și a continuat spunând: „El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui.” Dumnezeu a vorbit în Vechiul Testament și Dumnezeu a vorbit prin Fiul Său în cel Nou.

În 1 Petru capitolul 1, citiți versetele 8 până la 12. Și acolo se spune că prorocii au scris și n-au înțeles ce au scris și au privit la ceea ce au scris și au cercetat ce fel de timp sau ce fel de persoană era arătată în ceea ce scriau. Știau că scriau despre un viitor pe care încă nu îl puteau înțelege. Și scriitorul epistolei către Evrei spune că ei n-au fost desăvârșiți fără noi. Cu alte cuvinte, exista o neîmplinire până la venirea noului legământ. Așa că vestea bună a fost făgăduită de-a lungul întregului Vechi Testament.

Fiecare miel de jertfă vorbea despre mielul final. Fiecare profeție verbală vorbea despre timpul când va veni Mesia. Tot adevărul despre restaurare și despre Împărăție vorbea despre ce va face Mesia. Și apoi, în evenimentul incredibil al întregii istorii, când totul ajunge la desăvârșire, ei L-au ucis pe Mesia și neagă că El ar fi avut vreo continuitate cu Vechiul Testament. Pavel spune că evanghelia este evanghelia lui Dumnezeu, este evanghelia Fiului lui Dumnezeu, evanghelia Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, și este exact ceea ce fusese făgăduit.

Prin cine? Priviți la versetul 2, „prin proroci.” La ce se referă cuvântul „proroc”? Aici se referă la toți scriitorii Scripturii, pentru că spune „prin proroci... în Sfintele Scripturi.” Și, în treacăt, ca să vă arăt asta, Vechiul Testament, în mintea unui evreu, este numit „legea și prorocii.” Ei îl numesc simplu legea și prorocii. Practic îl împart în aceste două categorii generale. Unii ar evidenția separat scrierile, Hagiographa. Dar practic este legea și prorocii. Și prorocii ar cuprinde totul, în afară de legea. Și legea a fost scrisă de cine? De Moise, și, desigur, în Biblie Moise este numit proroc, astfel încât termenul „prorocii” poate cuprinde pe toți scriitorii Vechiului Testament. Și exact acest lucru spune el. Evanghelia a fost promisă mai înainte de scriitorii Vechiului Testament; observați acest lucru, în Sfintele Scripturi. Aceasta este o afirmație foarte importantă, Sfintele Scripturi.

Ce vrei să spui prin asta? Că Scripturile sunt sfinte; ele nu sunt scrise de oameni. Nu sunt alcătuite de oameni. Nu reflectă gândirea oamenilor. Sunt sfinte. Înseamnă puse deoparte, divine, unice, sfințite, drepte, evlavioase, Sfintele Scripturi. Oamenii spun: de ce ar trebui să credem că Biblia este inspirată? Dintr-un motiv: Biblia spune chiar aici că este sfântă. Acestea sunt Sfinte Scripturi. Și ele vorbeau despre evanghelie.

În Ioan 5:39, scumpul nostru Domn a spus: „Cercetați Scripturile.” Le-a spus iudeilor să privească la Vechiul Testament, „căci ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine.” Pe drumul spre Emaus le-a spus, deschizându-le Scripturile, „le-a vorbit despre toate lucrurile privitoare la El, începând de la Moise și de la toți prorocii.” A spus că, dacă ar fi cunoscut Scriptura, ar fi cunoscut aceste lucruri. Le-a afirmat acest lucru în repetate rânduri. În Evrei 10:7 spune: „În carte este scris despre Mine.” Vechiul Testament este plin cu promisiuni ale veștii bune, fie că mergi la Geneza 3:15, la început, și vorbești despre sămânța femeii, fie că mergi la Maleahi 4:2, la sfârșit, și vorbești despre soarele neprihănirii care se ridică cu vindecare sub aripile lui, sau oriunde între ele, vei găsi descoperirea lui Isus Hristos.

Un scriitor a spus-o astfel: „Îl găsesc pe Domnul meu în Biblie oriunde mi se întâmplă să privesc. El este tema Bibliei, centrul și inima cărții. El este trandafirul din Saron. El este crinul cel frumos. Oriunde îmi deschid Biblia, Domnul cărții este acolo. El, la începutul cărții, a dat pământului forma lui. El este arca de scăpare care a dus asupra ei greutatea furtunii, rugul aprins din pustie, înflorirea toiagului lui Aaron. Oriunde privesc în Biblie, văd pe Fiul lui Dumnezeu. Berbecul de pe Muntele Moria, scara de la pământ la cer, funia stacojie din fereastră și șarpele înălțat, stânca lovită din pustie, păstorul cu toiagul și nuiaua, fața Domnului meu o descopăr oriunde privesc în carte. El este sămânța femeii, Mântuitorul născut din fecioară. El este Fiul lui David, pe care oamenii L-au respins cu dispreț. Veșmintele Lui de har și de frumusețe, măreție pe care Aaron cel falnic o purta, și totuși El este preot pentru totdeauna, căci este după rânduiala lui Melhisedec. Domn al slavei eterne, pe care apostolul Ioan L-a văzut, lumina cetății de aur, mielul fără pată și fără cusur. Mire care vine la miezul nopții, după care privesc fecioarele; oriunde îmi deschid Biblia, Îl găsesc pe Domnul meu în carte.”

Pavel a spus că a fost promisă, evanghelia, prin proroci, în Sfintele Scripturi. Preaiubiților, să nu puneți nicio clipă la îndoială sfințenia Scripturii.

Mai târziu în Romani, Pavel va dezvolta acest lucru așa cum dezvoltă orice altă temă. În Romani 7 și versetul 12, el spune: „Așa că Legea este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.” Adevărul lui Dumnezeu este curat.

Acum, ascultați aici. Oameni sfinți ai lui Dumnezeu, mișcați de Duhul Sfânt, au scris Scriptura. Ai un Dumnezeu sfânt care mișcă oameni sfinți, prin Duhul Său cel Sfânt, pentru a produce, spune Pavel, o Scriptură sfântă, unică, pură, lucrarea lui Dumnezeu. Și în acea Scriptură găsim al treilea punct, persoana veștii bune.

Am văzut pe predicatorul Pavel și promisiunea, Vechiul Testament; persoana veștii bune, versetele 3 și 4. Acum, iată inima. „Referitor la Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, născut din sămânța lui David în ce privește trupul, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, în ce privește duhul sfințeniei, prin învierea din morți.”

Acum, ceea ce spune el aici este că, de fapt, versetul 2 este o paranteză, este evanghelia lui Dumnezeu referitoare la Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru. Aceasta este vestea bună, prieteni, vestea bună că Dumnezeu a venit în cutie sub forma lui Isus Hristos, Domnul. Isus înseamnă „Mântuitor.” Hristos înseamnă „cel uns.” Domn înseamnă „stăpânitor suveran.” El este Isus, căci Își va mântui poporul. El este Hristos, căci a fost uns de Dumnezeu ca Împărat și Preot. El este Domn, căci a fost întotdeauna. În Romani 9:5 Pavel spune că El este Dumnezeu binecuvântat în veci. Și apoi Pavel spune de asemenea că El este peste toate. Filipeni 2 ne spune că El este Dumnezeu. Coloseni 2, plinătatea Dumnezeirii locuia în El. Așa că El este Domnul Dumnezeu. El este Hristosul, cel uns care va veni înapoi să domnească pe pământ. Și El este Isus, care Își mântuiește poporul de păcatele lor.

Vrei să știi atunci care este vestea bună? Vestea bună este că Dumnezeu S-a făcut om. Dumnezeu S-a făcut om. Un om real, a venit în lume, născut într-o familie, așa cum avem toți o familie, cu trup, așa cum avem noi trup. A fost într-adevăr născut dintr-o fecioară, dar totuși născut din Maria.

De ce? Pentru ca El să devină unul dintre noi, în ce privește trupul, pentru ca El să aibă acea umanitate desăvârșită, pentru ca El să fie un mare preot plin de compasiune, pentru ca El să ne ajute, pentru ca El să ne înțeleagă, pentru ca El să fie ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat, pentru ca El să fie un om care putea muri pentru oameni, care putea lua locul oamenilor, care putea să se substituie oamenilor, care putea să ducă asupra Sa mânia lui Dumnezeu pentru oameni. Trebuia să fie un om. Și nu era pur și simplu un om oarecare. Priviți ce spune. Era din sămânța lui David. Nu era o familie oarecare, era familia potrivită, era familia regală, singura familie care avea dreptul de a domni în țară, dreptul de a stabili tronul pe Muntele Sion, pe acel deal sfânt din Ierusalim, cetatea sfântă, și de acolo să domnească asupra lumii. Era omul potrivit în familia potrivită. Dacă n-ar fi fost fiul lui David, n-ar fi putut fi Mesia. Ar fi contrazis 2 Samuel capitolul 7, Psalmul 89, Isaia 11, Ieremia 23, Ieremia 33, Ezechiel 33, Ezechiel 37. Toate acestea ar fi fost contrazise dacă El n-ar fi fost fiul familiei lui David. Așa că era om și era omul potrivit.

Și, în mod repetat, la nașterea Lui, în Luca 1, cred că cel puțin de cinci ori în acel capitol se spune că El este Fiul lui David...Fiul lui David...Fiul lui David...Fiul lui David...Fiul lui David. Vestea bună, iubiților, este aceasta: Dumnezeu S-a făcut om, și acel om este pe deplin om, pe deplin un Fiu care poate să simpatizeze cu omul, care poate să ducă păcatul omului, care poate să se substituie omului, care poate să ia asupra omului pedeapsa lui Dumnezeu. Și nu numai că este pur și simplu om, ci este omul potrivit, care, cu toate acestea, are dreptul să conducă și să domnească, care poate restaura Împărăția și poate răscumpăra creația. O, ce veste!

Apoi auzi vreun cap sec venind și spunând: „Ei bine, nu știm dacă Isus a existat vreodată cu adevărat.” Să știți că, chiar și în afara Bibliei, oamenii nu neagă acest lucru, dacă mintea lor este întreagă. Poți să te întorci la istoricii vremurilor timpurii: Tacit, care a trăit în anul 114 d.Hr., ne spune că fondatorul religiei creștine, Isus Hristos, a fost dat la moarte de Pilat din Pont, în timpul domniei împăratului roman Tiberiu. Este un fapt stabilit. Pliniu cel Tânăr a scris o scrisoare împăratului Traian pe tema lui Hristos și a creștinilor. Iosefus, istoricul iudeu, scriind în anul 90 d.Hr., chiar înainte ca Ioan să scrie Apocalipsa, are o scurtă notă biografică în...în scrierile sale despre Isus, cel numit Hristos. Talmudul babilonian vorbește despre Isus Hristos.

Știți ce a spus Iosefus? Iosefus a murit înainte ca Ioan să scrie Apocalipsa, și acesta este ceea ce a spus istoricul Iosefus, în Volumul 2, Cartea 18, capitolul 3, pagina 3 din Antichități iudaice, citat: „Pe la această vreme a fost Isus, un om înțelept, dacă este îngăduit să-L numim om, căci a fost un făptuitor de lucrări minunate, un învățător al acelor oameni care primesc adevărul cu plăcere. A atras la Sine mulți dintre iudei și mulți dintre neamuri. El era Hristosul. Și când Pilat, la sugestia oamenilor de seamă dintre noi, L-a condamnat la cruce, cei care L-au iubit de la început nu L-au părăsit, căci le-a apărut din nou viu în a treia zi, așa cum prorocii divini prevestiseră acestea și încă alte zece mii de lucruri minunate despre El. Și tribul creștinilor, numit astfel după El, nu este stins nici astăzi.” Am încheiat citatul. Nu există nicio cale de a nega că a trăit și că a fost om.

Și Ioan o spune astfel, 1 Ioan capitolul 4 și versetul 2: „Prin aceasta cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: orice duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.” Oamenii care vor să nege că Dumnezeu a venit în trup omenesc real sunt de la antihrist. A fost om.

Îmi permiteți să adaug rapid acest lucru, pe măsură ce ne apropiem de final? Trebuia să fie mai mult decât om. Trebuia să fie și Dumnezeu. Căci dacă era doar om, chiar cel mai bun dintre oameni, chiar omul potrivit din sămânța lui David, dar nu Dumnezeu, atunci n-ar fi putut rezista pedepsei lui Dumnezeu, n-ar fi putut învia din morți, n-ar fi putut învinge, ci ar fi fost învins, așa cum sunt învinși toți oamenii. Și astfel, versetul 4 adaugă că a fost dovedit că este Fiul lui Dumnezeu cu putere. Și cum a fost arătată acea putere? Prin duhul sfințeniei—o altă modalitate de a spune Duhul Sfânt—prin învierea din morți.

Ascultați, dacă a existat vreodată vreo îndoială în mintea cuiva cu privire la faptul dacă El era Fiul lui Dumnezeu, învierea ar fi trebuit să-i pună capăt. Trebuia să fie om pentru a ajunge la noi, dar trebuia să fie Dumnezeu pentru a ne ridica. Și astfel, al doilea mod, și notați acest lucru în versetul 4, al doilea mod în care Și-a manifestat calitatea de Fiu a fost prin învierea Sa. Spune: „Și este dovedit Fiul lui Dumnezeu printr-o lucrare de putere înfăptuită de Duhul Sfânt, prin învierea Lui din morți.”

Ascultați, dacă vreun om ar veni și ar spune: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu,” și ar fi un impostor, credeți că Dumnezeu l-ar învia din morți? Dumnezeu ar juca pe mâna unui impostor. Dacă Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morți, a fost o confirmare a faptului că ceea ce a spus El era adevărat. Și astfel, a fost născut în înviere. Este un Fiu născut de două ori. Și cheia acestui lucru este cuvântul „dovedit.” Îl vedeți în versetul 4? Dovedit; ar putea fi tradus în diverse moduri. Este un cuvânt minunat. Este cuvântul grecesc horizō. Și de la el vine cuvântul nostru din engleză „horizon” (orizont). Horizō înseamnă „orizont.” Și orizontul este linia clară de demarcație dintre pământ și cer, nu-i așa? Și ceea ce spune el este acesta: poate să fi existat vreo îndoială în mintea unor oameni cu privire la faptul dacă El era Fiul lui Dumnezeu, atunci când priveau la omenirea Lui, dar linia a fost trasată cu o claritate absolută, orizontul dintre pământ și cer este făcut instantaneu clar prin învierea Lui din morți. Vedeți? Așa de clar cum orizontul separă pământul de cer, la fel de clar separă învierea pe Isus de restul omenirii. El este Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morți, o dovadă incontestabilă a marcat și a distins pe Fiul lui Dumnezeu de toate celelalte ființe umane, la fel de clar cum orizontul distinge cerul de pământ.

Acum, ascultați. A devenit Fiu prin întrupare, dar acest lucru a fost marcat cu claritate pentru a pune capăt oricărei îndoieli prin înviere. Aceasta este vestea bună. Vestea bună, oameni buni, este că Dumnezeu a venit în cutie, S-a făcut om. Vestea bună este că El poate ieși din nou din cutie, pentru că este de asemenea Dumnezeu, și ne poate lua pe toți cu El. Și Și-a demonstrat capacitatea de a face acest lucru prin învierea Lui din morți, care a fost înfăptuită prin puterea Duhului Sfânt. Și vom vorbi despre lucrarea Duhului Sfânt în viața lui Hristos în următorul nostru studiu. Așa că nu vom face asta în această dimineață.

Ascultați, în secolul al optsprezecelea, Congresul Statelor Unite a emis o ediție specială a Bibliei lui Thomas Jefferson. Era o Biblie foarte simplă, pe care o avea Jefferson. Era exact ca Biblia voastră sau Biblia mea, cu excepția faptului că Jefferson trecuse prin ea și eliminase toate referirile la supranatural. Și tot ce voia Jefferson de la Isus în Biblia lui erau câteva fapte istorice și învățătura morală a lui Isus. A tăiat tot restul. Iată ultima afirmație din Biblia lui Thomas Jefferson; acestea sunt cuvintele de încheiere: „Acolo L-au pus pe Isus și au rostogolit o piatră mare la intrarea mormântului și au plecat.” Acesta este sfârșitul.

Dar acesta este doar sfârșitul Bibliei lui Thomas Jefferson. Acesta nu este sfârșitul evangheliei, nu-i așa? Slavă Domnului, Biblia noastră se termină cu: El a înviat și Se va întoarce pentru ai Săi. Veste bună, oameni buni, veste bună. Isus Hristos a venit în lumea noastră să ne spună despre Dumnezeu, să ne ducă înapoi în eternitatea Lui glorioasă. Când mă gândesc la Domnul Isus Hristos, mă gândesc la expresia lui Pavel, „Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru,” și apoi expresia lui din versetul 4, „Fiul lui Dumnezeu.” El folosește toate expresiile care cuprind tot ceea ce este Hristos. Mă minunez și mă mir de măreția incredibilă a persoanei care este vestea bună a lui Dumnezeu.

Cineva a scris: „Cunosc un suflet cufundat în păcat, pe care nicio artă omenească nu-l poate vindeca, dar cunosc un nume, un nume, un nume care poate face acel suflet cu totul curat. Cunosc o viață pierdută pentru Dumnezeu, ținută legată de lucrurile pământului, dar cunosc un nume, un nume, un nume care poate aduce acelui suflet o naștere nouă. Cunosc ținuturi cufundate în rușine, inimi care se sting și obosesc, dar cunosc un nume, un nume, un nume care poate aprinde acele ținuturi. Sunetul lui este ca un fier înroșit, literele lui sunt flăcări, ca limbi arzătoare de foc. Cunosc un nume, un nume, un nume care poate aprinde sufletul.” Să ne rugăm.

Pe măsură ce capetele voastre sunt aplecate, doar în încheiere, cunoașteți acel nume? Cunoașteți vestea bună? Isus a venit, ne-a spus despre Dumnezeu, a luat asupra Lui pedeapsa noastră, a biruit moartea, a arătat că poate să spargă cutiuța noastră și să ne ducă împreună cu El în lumea eternă a lui Dumnezeu. Speranța mea este că Îl cunoașteți. Dacă nu, chiar acolo unde sunteți așezați, deschideți-vă inima și invitați-L să intre. Compozitorul de cântări Samuel Stennett a scris: „O dulceață măreață stă întronată pe fruntea Mântuitorului; capul Lui este încoronat cu glorii strălucitoare; buzele Lui revarsă har din belșug. Niciun om nu se poate compara cu El între fiii oamenilor. Mai frumos este El decât toți cei frumoși care umplu alaiul ceresc. M-a văzut cufundat într-o adâncă strâmtorare și a alergat în ajutorul meu. Pentru mine a dus crucea cea rușinoasă și a purtat toată durerea mea. Lui Îi datorez viața și suflarea mea și toate bucuriile pe care le am. El mă face să triumf asupra morții și mă mântuiește din mormânt.”

Tată, Îți mulțumim pentru această mare încredințare, că Isus Hristos este vestea bună. Și fă ca nimeni să nu mai trăiască o altă zi fără această cunoștință, în Numele lui Hristos. Amin.

SFÂRȘIT