Să ne deschidem Bibliile în seara aceasta la al 15-lea capitol din Romani. Ne apropiem cu rapiditate de concluzia studiului nostru din această minunată epistolă. Dar deși ne apropiem de final, încă există adevăruri bogate și mărețe pentru noi. Ne vom uita în seara aceasta la capitolul 15, de la versetul 1 la 7, aceasta fiind partea a cincea din seria noastră „Unitatea credincioșilor tari și slabi.”

Permiteți-mi să spun în introducere, că este limpede pentru noi toți și este de prisos să mai spunem multe despre aceasta, decât să ne amintim că dezbinarea dă o lovitură de moarte lucrării lui Dumnezeu în biserică. Haos, confuzie, certuri, invidie, gelozie, mânie, amărăciune, neînțelegeri, lupte, ură, indiferență față de nevoile altora, egoism, lipsa de dragoste sacrificială, toate aceste lucruri încalcă unitatea bisericii și așadar, ele încalcă voia lui Dumnezeu și îi șubrezesc mărturia în lume. Armonia plină de dragoste și unitatea bisericii este o mare preocupare pentru Dumnezeu. Și vreau să văd dacă nu vă pot arăta aceasta, acum când începem studiul.

Întâi de toate, aș dori să spun că unitatea bisericii este preocuparea lui Dumnezeu Tatăl. Unitatea bisericii este preocuparea lui Dumnezeu Tatăl. Și ca și suport, în Psalmul 133, un psalm foarte scurt, vreau să ascultați cele trei versete care alcătuiesc acest psalm. „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască frații împreună! Este ca untdelemnul de preț, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veșmintelor lui – cu alte cuvinte este asemenea unui minunat parfum - Este ca roua Hermonului – munte care se află la nordul lui Israel – care se pogoară pe munții Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veșnicie.”

Iar aici psalmistul spune că pentru Dumnezeu unitatea este un lucru dulce, plăcut și frumos. În Ieremia capitolul 32, aflăm o altă referință despre acest lucru, în două versete din capitolul 32, o secțiune care are de-a face cu noul legământ. În Ieremia 32 versetul 38 citim ce spune Dumnezeu despre acești oameni care într-o zi vor deveni părtași noului legământ „Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericire lor şi a copiilor lor după ei.” Îmi place mult aceasta. Le voi da o inimă și o cale. Aceasta este o atitudine interioară și un mod exterior de comportament.

Încă un text din Vechiul Testament, și doresc să vă uitați cu atenție la el, este capitolul 37 din profeția lui Ezechiel, Ezechiel capitolul 37. Dacă ați studiat vreodată Ezechiel, vă amintiți că acest capitol 37 începe cu viziunea unei văi pline de oase, o imagine a reîntregirii națiunii lui Israel la mântuirea finală. Dar vreau să observați că atunci când Domnul se uită la slava viitoare a națiunii Lui răscumpărate, Israel, începând cu versetul 15, Cuvântul lui vine la profet și spune „Fiul omului, ia o bucată din lemn, şi scrie pe ea: „Pentru Iuda şi pentru copiii lui Israel, care sunt tovarășii lui.” Ia apoi o altă bucată din lemn, şi scrie pe ea: „Pentru Iosif, lemnul lui Efraim, şi pentru toată casa lui Israel, care este tovarășa lui.” După aceea împreună-le una cu alta, într-o singură bucată, aşa încât să fie una în mâna ta.”

Acum, Ezechiel a folosit multe lecții ilustrative în lucrarea lui și aceasta este încă una foarte unică. Dumnezeu spune să ia un băț și să-l identifice cu Iuda, împărăția de sud, apoi să ia un alt băț pe care să-l identifice cu Israel, de asemenea numit Efraim, pentru fiul lui Iosif, care a devenit lider al semințiilor în împărăția de nord și să fie identificat ca Israel. Acele două bețe reprezintă împărăția care a fost divizată sub Ieroboam. Și iei acele două bețe și le pui împreună, și vei face un singur băț în mâna ta, pentru că așa vor fi într-o zi. Într-o zi Dumnezeu va lua împărăția Lui divizată și o va uni împreună în slava finală.

Acum, a lua un astfel de lemn nu este ceva străin audienței lui Ezechiel. Dacă vă întoarceți la capitolul 17 din Numeri, la versetul 2, veți citi că fiecare seminție a avut un lemn prin care se identifica. Și aici Dumnezeu pur și simplu ia aceeași idee și le unește pe acele două împreună, ca și cum ar spune că va veni ziua când Dumnezeu va uni pe poporul Lui ca fiind iarăși unul singur, asta venind în viitor.

Vreau de asemenea să vă uitați în Țefania, unul din profeții mici, la capitolul 3, versetul 9, cartea are numai trei capitole. Este exact la finalul acestei mici profeții, și spune în versetul 9 din capitolul 3, iarăși Dumnezeu privește înainte la mântuirea națiunii Sale Israel, „Atunci voi da popoarelor buze curate.” Buze curate se referă la o vorbire spirituală „ca toți să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească – Cu ce? – cu un singur gând.”

Uitați-vă la Zaharia capitolul 14 versetul 9. „Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.” Aceasta înseamnă că toți locuitorii pământului se vor ridica și vor înălța un singur nume, singurul, pe Domnul.

Și dacă întoarceți la profeții mici, la Osea, primul dintre profeții mici, în capitolul 1 la versetul 11, citim „Atunci copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, își vor pune o singură căpetenie, şi vor ieși din țară; căci mare va fi ziua lui Izreel.”

Acum, în aceste profeții vedem că Dumnezeu a intenționat ca, prin Noul Legământ și, în cele din urmă, prin planul Său cu națiunea Israel, să-i aducă împreună într-un singur popor. Este la fel pentru biserică. La fel ca în viitor pentru națiunea lui Israel, toți cei răzvrătiți vor fi curățiți și va fi o unitate minunată în acel popor răscumpărat, la fel este și în biserică. Și ca să vedem aceasta, ne uităm la Ioan capitolul 10, Ioan capitolul 10 la versetul 14. Isus spune „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” Aceasta înseamnă că și ele Mă cunosc. Acum, ascultați ce spune „aşa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta.” Asta înseamnă că nu sunt evrei, sunt dintre neamuri. „şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăși s-o iau.”

Cu alte cuvinte, este în planul lui Dumnezeu ca Cristos să-Și dea viața ca să răscumpere pe evrei și pe neamuri și să facă un singur popor. Aceasta este dorința lui Dumnezeu. Dorința lui Dumnezeu a fost să realizeze acea națiune unică a lui Israel, care mai înainte a fost fragmentată. Dorința lui Dumnezeu a fost să ia acea națiune răscumpărată și biserica răscumpărată și să le unească împreună. De fapt în 1 Corinteni aflăm împlinirea acestui lucru în capitolul 15 versetul 28.Acolo spune „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse – lui Cristos – atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” Cu alte cuvinte, în cele din urmă totul se va încheia într-o mare, glorioasă unitate veșnică sub Dumnezeu.

Așadar, ceea ce am realizat când ne-am uitat succint la acele versete a fost să vedem dorința lui Dumnezeu pentru poporul Lui, indiferent dacă sunt în poporul legământului, adică Israel, sau în poporul noului legământ, sau dacă sunt evrei sau neamuri, dacă se vorbește despre ei la trecut, prezent sau viitor în ce privește împărăția milenială, este dorința lui Dumnezeu ca poporul Său să fie un singur popor cu o singură inimă și o singură voce și o singură simțire față de calea și voia lui Dumnezeu, un popor care să se închine unui singur Dumnezeu, care este cunoscut după un singur nume. Unitatea celor răscumpărați este într-adevăr scopul lui Dumnezeu. Și acel scop, desigur, în cele din urmă își găsește împlinirea în slava veșnică, iar în Apocalipsa capitolul 21 ni se amintește ceva despre acea scenă. „Un cer nou și un pământ nou, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Și acolo, în acea slavă veșnică, tot poporul va fi adus împreună sub domnia lui Dumnezeu pentru veșnicie.

Acum, știm aceasta, că în orice punct din istoria răscumpărării, este voia lui Dumnezeu ca poporul Lui să fie una. Și aceasta este împlinirea lor finală.

Acum, în al doilea rând, vreau să menționez că unitatea bisericii nu este doar dorința lui Dumnezeu Tatăl, dar și dorința lui Dumnezeu Fiul. Cred că acest lucru este clar. În caz că aveţi nevoie să vă reamintesc, Ioan 17 pe scurt, Ioan capitolul 17 versetul 11 spune, acolo unde Isus Se roagă Tatălui „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine, Sfinte Tată, păzește, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi.” La versetul 20 „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Asta înseamnă că Se roagă nu doar pentru ucenicii care au crezut, dar și pentru cei ce vor crede în viitor, inclusiv pentru noi . Versetul 21 „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una.” Și este limpede pe ce anume cade accentul aici. Este preocuparea deosebită a lui Dumnezeu Tatăl ca noi să fim una. Este preocuparea deosebită a lui Dumnezeu Fiul ca noi să fim una.

Și în cele din urmă, este preocuparea deosebită a lui Dumnezeu Duhul Sfânt ca noi să fim una. Unitatea bisericii este preocuparea unică a Duhului Sfânt. În capitolul 2 din Fapte putem vedea aceasta identificat clar pentru noi. Fapte capitolul 2 la versetul 4 spune că au fost umpluți cu Duhul Sfânt. Fapte capitolul 2, versetul 4. Au fost umpluți cu Duhul Sfânt. Și ca rezultat al acelei mișcări a Duhului Sfânt au rezultat niște lucruri minunate. Trecem la capitolul 2 versetul 38. Petru predică. O mulțime este mântuită. În versetul 38 spune „Pocăiți-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Acum care este rezultatul acestui lucru? Ei bine, versetul 41 spune că au fost adăugate trei mii de suflete care au fost botezate, și versetul 42 spune că ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Acum fiți atenți „Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia.” Cu alte cuvinte, ei împărțeau ceea ce aveau pentru nevoile altuia. Versetul 46 „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăție de inimă.” Și aşa mai departe. Duhul lui Dumnezeu a cercetat în ziua de Cincizecime, oamenii sunt răscumpărați și prima caracteristică a acelor oameni este o unitate foarte simplă în duh. Aveau un singur gând, au fost una în laude, au fost una în părtășie, una în frângerea pâinii, au fost una în rugăciune, au fost una în doctrină și una în proclamare, au fost una în împărtășirea bunurilor lor. Aceasta a fost lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ei.

Și găsim mai mult din aceasta în capitolul 4 versetul 31, locul a fost cutremurat şi ei au fost umpluți de Duhul Sfânt. Au plecat cu toții și au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală, versetul 32, și mulțimea celor ce crezuseră a fost o inimă și un suflet. Așadar, acolo unde ai umplerea cu Duhul în capitolul 2 și apoi în capitolul 4, ai și răspunsul de unitate, de un singur gând și de o singură inimă. Este dorința, atunci, a lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt ca noi să fim una.

Acum, nu doar una în termenii uniunii cu Dumnezeul cel viu, adică în termenii unei noi creații, una în termenii unei naturi răscumpărate, una în poziție, dar implicarea clară este aceea că noi trebuie să fim una în practică, și una în viață și una în împărtășirea lucrurilor a tot ceea ce părtășia creștină ne impulsionează să împărtășim.

Acum, ca să vedem concluzia acestor lucruri, deschideți la Efeseni capitolul 4 și vreau să notați patru versete din Efeseni 4 care sumarizează acest lucru. Efeseni 4:3 spune „căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii.” Una din sarcinile principale ale vieții bisericii este să mențină unitatea, numită unitatea Duhului. Și acea unitate este întărită de Trinitate. Observați versetul 4 este versetul care aparține Duhului, este un trup și un Duh, după cum şi voi aţi fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Următorul verset aparține Fiului. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Iar următorul aparține Tatălui. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți şi în voi toți.

Cu alte cuvinte, din moment ce este un singur Dumnezeu, un singur Domn și un singur Duh și dorința fiecăruia este ca să păstrăm unitatea Duhului prin legătura păcii, ar trebui să fim îndemnați să facem aceasta. Așadar, aceasta este voia lui Dumnezeu. Aceasta este voia Trinității.

Pentru că este prezentată ca fiind voia Trinității, ca să avem unitate în biserică, în tot Noul Testament găsim această accentuare constantă, și voi trece prin câteva versete foarte rapid, doar ca să așez aceste lucruri în minte. Întâi Corinteni 1:10 Pavel scrie „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toți același fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând şi o simțire.” Întâi Corinteni capitolul 3 „cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; şi nici acum chiar nu le puteți suferi, pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteți voi lumești şi nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?”

Cu alte cuvinte, preocuparea lui Pavel a fost mai degrabă unitatea, decât dezbinarea existentă. În capitolul 12 din 1 Corinteni el se întoarce exact la aceeași temă. El spune în versetul 12 „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toți am fost adăpați dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.” Și iarăși, accentul este pe unitatea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu.

În Galateni capitolul 3 la versetul 26 citim „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Cristos Isus. Toți care aţi fost botezați pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Cristos Isus.” În Filipeni capitolul 1 versetul 27 spune „să aud despre voi că rămâneți tari în același duh, şi că luptați cu un suflet pentru credința Evangheliei.” În capitolul 2 versetul 2 le spune că trebuie să fie cu un singur gând, aceeași dragoste, un suflet şi un gând. O accentuare foarte constantă.

În capitolul 3, el spune în capitolul 3 din Coloseni, versetul 11 „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Cristos este totul şi în toți.” Versetul 14 spune „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Cristos, la care aţi fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup.” Iarăși, aceeași accentuare.

În 1 Petru capitolul 3 versetul 8 și 9 în cele din urmă aflăm „Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți. Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta aţi fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.”

Și apoi în cele din urmă în epistolele lui Ioan, 2 Ioan versetul 4 „M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblând în adevăr.” Umblând în adevăr. Apoi în 3 Ioan versetul 2 „doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta” și continuă să vorbească despre aceasta în versetul 3. Apoi în versetul 4 „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr.”

Ceea ce vrea să audă este că există unitate în biserică, că există un caracter comun al iubirii și unității. El vrea ca noi să umblăm împreună în adevăr. Acum, acest lucru este desigur o temă biblică. Și toate aceste învățături generale pe care vi le-am arătat fără prea multă explicație, a fost ca să înțelegeți natura esențială a unității în biserică.

Acum, înțelegând asta, să întoarcem la Romani 15. Iar ceea ce vrem să vedem aici este faptul că Pavel realizează că unul din marile pericole ale unității în biserică este potențiala neînțelegere dintre creștinii tari și cei slabi. Este o preocupare serioasă pentru el, pentru că unitatea este o preocupare atât de serioasă pentru el. Și acum înțelegem, nu-i așa? Este dorința plină de pasiune a inimii lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Și din moment ce această unitate este atât de esențială pentru Dumnezeu, Pavel găsește potrivit că este esențial să învețe și el de asemenea despre problema unității. Știe că una din marile probleme care pot apărea în biserică este conflictul dintre creștinii slabi și cei tari, problemă care poate afecta unitatea bisericii. Așadar, începând cu capitolul 14, versetul 1 și până la capitolul 15 versetul 13, toată această secțiune este devotată unei discuții despre relația dintre creștinii puternici și cei slabi.

Acum, ne găsim în mijlocul acelei discuții din capitolul 15. Aș dori să vă citesc aceste șapte versete.

„Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Cristos nu Şi-a plăcut Lui însuși; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine.” Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde. Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleași simțăminte, unii faţă de alții, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aşa dar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.”

Acum, amintiți-vă faptul că de-a lungul acestei întregi secțiuni, Pavel subliniază patru principii majore care trebuie să guverneze relația dintre creștinii tari și cei slabi. Vă amintiți care erau? Întâi de toate, în capitolul 14 de la versetul 1 la 12 este afirmat principiul „Primiți-vă unul pe altul cu înțelegere.” Cu alte cuvinte, tu care ești tare și îți înțelegi libertatea, să fii sensibil și receptiv și cu brațele deschise față de toți cei care sunt slabi și nu pot înțelege deplin libertatea lor în Cristos. Așadar, primul principiu este să vă primiți unul pe altul, capitolul 14:1-12. Al doilea este „să vă zidiți unul pe altul, fără jignire.” Și am văzut aceasta de la versetul 13 la 23. Să vă zidiți unul pe altul, fără să vă jigniți.

Acum, al treilea principiu din textul nostru, pe care deja vi l-am citit este acesta: să plăcem unul altuia, avându-L pe Cristos ca exemplu. Așadar, primiți-vă unul pe altul, zidiți-vă unul pe altul și să fiți unul altuia pe plac. Punctul final, cel pe care-l vom discuta în următoarea zi a Domnului, este să ne bucurăm unul împreună cu altul, aceasta merge de la versetul 8 la 13, să vă bucurați unul cu altul în planul lui Dumnezeu.

Așadar, ne aflăm la cel de-al treilea principiu, să fiți pe plac unul altuia, avându-L pe Cristos ca exemplu. Acum, ascultați, dragilor, este clar că în biserică trebuie să fim preocupați ca să fim pe plac unul altuia, nu nouă înșine, ca să facem ca unitatea să fie o realitate, așa-i? Dacă fiecare își modelează viața, atitudinile, acțiunile și reacțiile doar pentru a-și face pe plac lui însuși, vom ajunge la haos. Și astfel, este necesar pentru un credincios tare să se corecteze după cel slab ca să caute să-i fie pe plac, decât să-și placă lui însuși. Aceasta este concluzia.

Acum, ca să fim pe placul altora în loc să fim pe placul nostru, ni se cere câteva motive înalte din punct de vedere spiritual. Și v-am găsit șase motive care să ne ducă prin text. Să ne mișcăm rapid, șase motive spirituale. Aș dori să spun: dacă nu le ai pe acestea, nu vei fi în stare să reușești. Și dacă nu reușești în această problemă, ai călcat o preocupare foarte serioasă a lui Dumnezeu și anume unitatea bisericii Sale. Dar împlinind aceste cerințe, va fi unitate între cei puternici și cei slabi.

Primul motiv, foarte simplu: considerație pentru alții, considerație pentru alții. Vă puteți uita și în schiță pe măsură ce vom înainta. Acum, consideația față de alții este elocventă în această privință „Să doresc să slujesc pe alții cu dragoste mai degrabă decât să-i atac cu critica.” Acest lucru este elementar. Știm aceasta. Simt că duc gheață la eschimoși, pentru că voi cunoașteți mai mult decât împliniți. Știți aceasta. Eu nu fac decât să vă reamintesc. Și nu este doar o reamintire, pentru că presupun că ați uitat, dar de fapt, dragilor, știu că ați uitat, pentru că aud unele lucruri și știu că sunt lucruri spuse necugetat și știu că sunt oameni care nu vor să-i slujească pe alții cu dragoste, ci să-i atace cu critica. Adică, cam aşa stau lucrurile.

În zilele trecute, unul din păstorii din biserica noastră a venit la mine și a spus „Cred că vom avea o problemă foarte serioasă în viitor dacă nu vom opri unele din aceste atacuri personale, care au loc în părtășia bisericii noastre.” Acest lucru nu este ceva ce nu știm, este doar ceva ce nu aplicăm.

Acum, ce avem în versetul 1? „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi” sau infirmitățile lor, ne oprim aici. Acum, afirmația de aici este făcută celor care sunt puternici, și aici în versetul 1 Pavel sumarizează tot ce a fost spus în capitolul 14. Le sumarizează pe toate. Deja a spus în versetul 1 la 12 „Să vă primiți unii pe alții cu înțelegere.” Și vă amintiți punctele sale? Pentru că Domnul ne-a primit pe fiecare, pentru că Domnul susține pe fiecare, pentru că Domnul este suveran peste fiecare și pentru că Domnul ne judeca pe fiecare. Așadar, trebuie să vă primiți unul pe altul. Apoi în versetele 13 la 23 el spune să vă zidiți unul pe altul, fără să vă jigniți. Și a făcut o listă. Să nu-i faceți să se împiedice, să nu-i întristați, să nu-i devastați, să nu faceți ca mărturia lui Cristos să fie pătată, să nu dărâmați lucrarea lui Dumnezeu și să nu te lauzi cu libertatea ta. Bine, el vorbește ca și sumar la versetul 1, că noi cei care suntem tari ar trebui să răbdăm slăbiciunile celor slabi.

Acum, despre cine vorbește când spune despre slabi și cei puternici? Aș dori să vă ofer o retrospectivă, am făcut aceasta de câteva ori, însă e pentru cei care nu au fost aici. Un credincios puternic... nu este vorba atât de mult despre creștere spirituală, deși și ea este o parte din asta. Un credincios puternic este cineva care își înțelege libertatea. El înțelege ceea ce este liber să facă. De exemplu, în acea cultură el a înțeles că este liber să mănânce carne de porc, deși legea mozaică i-a interzis aceasta, pentru că în Cristos această lege este dată deoparte. Este liber să facă ce vrea în oricare zi a săptămânii. El nu este legat de legea Sabatică. El nu mai trebuie să fie controlat și nici întreaga lui viață să fie dirijată de tradiția iudaică sau de ritualurile Vechiului Testament și de ceremonii. El nu mai trebuie să țină sărbătorile pe cele de lună nouă și sabatele și legea dietetică și toate acele lucruri exterioare. Toate au dispărut.

Dacă creștinul tare face parte dintre neamuri, știe că nu contează dacă mănâncă carne care a fost adusă jertfă unui idol, pentru că idolul oricum este totuna cu un nimic. Este liber să facă aceasta. Orice lucru care reprezintă o problemă, pentru el există libertate ca să-l folosească, este liber să fie binecuvântat prin acel lucru. Lucrurile nu sunt o problemă pentru el. Din această privință, creștinul nu mai este supus unor interdicții de acest fel.

Așadar, creștinul cel tare poate servi un sandvici cu șuncă, poate mânca coaste de porc, poate mânca carne adusă idolilor, poate să meargă cu familia în excursie în ziua de Sabat și nu-i tulbură conștiința deloc. Dar un creștin slab este cel care, după ce a venit dintr-un astfel de context, nu simte încă libertatea să mai facă acest lucru. S-ar putea să fie un evreu care nu are libertatea să calce sabatul, el nu are libertatea să mănânce anumită carne, el nu are libertatea să calce anumite sărbători sau zile de sărbătoare. Sau poate este unul dintre neamuri care nu are libertatea să mănânce carne care a fost jertfită unui idol și care acum este vândută la piață. Nu poate să gestioneze aceasta, fiindcă evocă întreg trecutul. Și astfel, el nu înțelege încă această libertatea, iar problema în biserică apare atunci când credincioșii tari își înțeleg libertatea și o afișează ostentativ, folosindu-se de ea într-un mod în care îl ofensează pe credinciosul mai slab, care nu a înțeles încă acea libertate. Și în consecință, îi nimicim, îi întristăm, îi facem să se împiedice, ne pierdem mărturia, lăsăm lucrarea lui Dumnezeu, pentru că ei merg înapoi, și nu înainte, în creșterea lor spirituală, atunci când ne afișăm ostentativ libertatea noastră.

Așadar, porunca este pentru credinciosul cel tare ca să-și lase libertatea și să rămână alături de cel slab. Și să facă astfel cu dragoste, ca un privilegiu. Acum, știm că nu există tabuuri religioase, știm aceasta, nu trebuie să ne temem de acest lucru. Nu trebuie să mai acordăm atenție ceremoniilor religioase din trecut. Dar unii oameni sunt încă legați de aceasta. Și trebuie să fim răbdători până când vor crește și se vor îndepărta de acele tabu-uri. Și aceasta este atitudinea de a fi preocupat de alții. Și aceasta este prima atitudine pe care trebuie să o avem, dacă vrem să plăcem altora. Să-i socotim pe ei mai presus de noi înșine. Așa cum este afirmat în Filipeni 2 „fiecare să nu se uite la foloasele lui, ci la foloasele altora.” Să fim preocupați de acele lucruri care îi deranjează pe alții. Când cineva se luptă cu ceva despre care tu știi că este corect, dar ei simt că este greșit, numai dacă nu calcă adevărul biblic și au nevoie de învățătură directă, și apropo, să nu lăsați pe nimeni să vă impună reguli pe care Scriptura nu le stabilește, dar dacă este un lucru neutru, să fiți răbdători, pentru că ei vor crește și vor înțelege acea libertate. Și ne-am uitat la aceasta în detaliu. Aceasta este ca o reamintire.

Așadar, cuvântul datori de aici este un cuvânt foarte puternic. Înseamnă a fi dator. Este folosit în Romani 14 unde Pavel spune: sunt dator și grecilor și iudeilor, și așa mai departe, ca să le predic Evanghelia. Așadar, avem o datorie, iar datoria noastră este să o purtăm. Bastazō este folosit de 25 de ori în Noul Testament, și aș dori să îi înțelegi sensul, pentru că poate fi ratat. Am auzit pe mulți oameni spunând „Ei bine, te voi avea în considerare și mă voi pune sub slăbiciunea ta și o voi căra cu tine”, ceea ce înseamnă că oarecum vom răbda incapacitatea ta. Dar nu este ideea de intoleranță, și nici măcar de toleranță. Nu este vorba de a răbda într-un fel slăbiciunea altuia, ci cuvântul înseamnă să te apleci și să porți povara celuilalt. Este folosit în a purta ceva, a pune umărul la o povară. În Galateni capitolul 6 vorbește despre a ne purta poverile unii altora. Înseamnă să te așezi dedesubt de povară și să o pui pe umerii tăi.

De exemplu, același termen, bastazō, este folosit în Marcu 14:13 și în Luca 22 în a purta un vas de piatră sau unul de pământ. În Luca 7:14 este folosit la a purta o raclă. În Ioan 10:31 se referă la a purta pietre. În Ioan 12:6 a purta punga. În Fapte 15:10 a purta un jug. În Fapte 21:35 a purta un om. Și în Apocalipsa 17:7 a purta o femeie. Așadar, înseamnă a pune umărul la o povară. Ideea e: nu porți numai alături de ei cu o anume toleranță intolerantă, ci te pui sub povară și spui „Voi veni acolo lângă tine. Voi fi lângă slăbiciunea ta și voi merge alături de tine în această slăbiciune, până când vei crește ca să-ți înțelegi libertatea. Nu voi abuza de tine. Te voi aprecia și voi fii sub slăbiciunea ta și o voi purta alături de tine.” Prejudiciile, greșelile și tabu-urile unor oameni, noi trebuie să le ducem. Trebuie să mergem alături de ei și să-i sprijinim de-a lungul drumului.

La aceasta s-a referit Pavel în 1 Corinteni, parțial, desigur, în 1 Corinteni 9 când a spus „Sunt slobod față de toți. Îmi știu libertățile, dar m-am făcut robul tuturor ca să câștig pe cât mai mulți.” Și în versetul 22 „Cu cei slabi am fost slab, ca să-i câștig pe cei slabi.” Și principiul de acolo, cu toate că este un context diferit, este același. Dacă vrem să-i câștigăm pe cei slabi, va trebui să ne plecăm sub povara lor și să spunem: Voi trăi sub această povară alături de tine și o vom purta împreună, până când vei fi liber să arunci povara.

Este așa cum spune în Romani 13:8, datoria de dragoste nu este plătită niciodată. Să nu datorăm nimănui nimic, decât să-i iubim, și aceasta este o datorie pe care nu o vei plăti niciodată pe deplin, pentru că totdeauna vei fi dator, indiferent cât de mult vei plăti din ea.

Acum, poate cineva va spune „Asta înseamnă că trebuie să le fim pe plac?” Și s-ar putea să fie niște super-spirituali care vor veni și vor spune „Hei, eu nu sunt pe placul nimănui. Îmi cunosc libertatea și voi trăi conform libertății mele în cel mai deplin mod posibil.” Nu vă cer să fiți pe placul oamenilor, nu în sensul versetului din Galateni 1:10 unde Pavel spune „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoința oamenilor? Nicidecum” Ci ce vrea să spună este că unul care caută bunăvoința oamenilor este cel care schimbă Evanghelia ca să se potrivească cu ceea ce vor oamenii, unul care dă înapoi de la a condamna păcatul, ca să nu ofenseze. Nu vorbim despre aceasta. Nu vorbim despre compromis. Nu vorbim despre Absalom în 2 Samuel 15. Vă amintiți relatarea? Ce a făcut Absalom, este o bună ilustrație. Aș dori să vă citesc pentru o clipă. Doi Samuel 15:2 „Se scula dis-de-dimineață – voia tronul tatălui său - şi stătea la marginea drumului la poartă – era locul de judecată. Şi ori de câte ori avea cineva vreo neînțelegere şi se ducea la împărat la judecată, Absalom îl chema şi zicea: „Din ce cetate eşti?” După ce-i răspundea: „Sunt din cutare seminție a lui Israel”” Cu alte cuvinte: de unde ești și așa mai departe. „Absalom îi zicea: „Iată, pricina ta este bună şi dreaptă; dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta.””

Iată că veneau oameni cu durerile lor la împărat. Absalom îi oprește la poartă, îi trage deoparte, desigur, el era fiul împăratului. Oh, cine nu ar fi vrut să aibă o audiență la fiul împăratului, ca să aibă acces la împărat? El simpatiza și spunea „De m-ar pune pe mine judecător în țară! Orice om care ar avea o neînțelegere şi o judecată, ar veni la mine, şi i-aş face dreptate.” Oh, aceasta seamănă cu discursul fiecărui politician pe care l-ați auzit vreodată, așa-i? „Şi când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca, şi-l săruta. Absalom se purta aşa cu toți aceia din Israel care se duceau la împărat să ceară dreptate. Şi Absalom câștiga inima oamenilor lui Israel.” El avea un motiv ascuns, el era un om care voia să fie pe placul altora pentru câștigurile sale. Nu despre asta vorbim aici.

Nu vorbim despre a face pe plac oamenilor prin a ajusta Evanghelia astfel încât să audă ce vor. Nu vorbim despre a face pe plac oamenilor prin ignorarea păcatului lor. Nu vorbim despre a face pe plac oamenilor, precum Absalom, într-un fel egoist ca să-i atragem la noi. Noi vorbim despre a place oamenilor în sensul de a-i ajuta să ducă o povară de greutate pe care ei nu se simt liberi să o lase, până când nu umblăm suficient de mult cu ei ca să-i convingem că trebuie să renunțe la acea greutate. Ați înțeles? Asta înseamnă considerația. Vorbim despre lucrurile care nu sunt esențiale, lucruri considerate tabu, sensibilități morale și preferințe personale, care nu sunt necesare. Așadar, primul lucru este să ținem cont de ceilalți.

Al doilea motiv pe care trebuie să-l avem este desconsiderarea sinelui, desconsiderarea sinelui. Și acestea sunt paralele. Aceasta înseamnă să caut să plac altora mai mult decât mie. Foarte elementar, finalul capitolul 15, versetul 1 capitolul 15 „să nu ne plăcem nouă înșine.” Cu alte cuvinte, noi nu ne folosim libertatea noastră pentru ca să fim pe placul nostru. Sunt liber să fac aceasta, sunt liber să fac aceea, voi face exact ceea ce vreau să fac. Mă voi lăuda cu acea libertate. Criteriul pentru ceea ce facem nu este plăcerea noastră. Aceasta nu este o abordare spirituală.

Întotdeauna mă gândesc la cuvintele lui Pavel care sunt atât de triste în Filipeni 2. El spune la versetul 19, voi trimite pe Timotei, apoi în versetul 20, nu am pe nimeni ca el căruia să îi pese de starea voastră. Apoi în versetul 21 „Ce-i drept, toți umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Cristos.” Acest comentariu este trist. Ce inimă plină de durere trebuie să fi avut Pavel când a realizat că oamenii în care a investit atât de mult, acum urmăreau foloasele lor și nu ale lui Cristos. Asta nu este ce vrea Dumnezeu.

Așadar concluzia este că în libertatea creștină eu nu caut să folosesc propria mea libertate. Nu caut să etalez libertatea mea. Nu doresc să fiu pe placul meu, deși am dreptul să fac acest lucru. S-ar putea să am libertatea să fac multe lucruri, dar nu le voi face, dacă te vor face să te poticnești și să fii ofensat și să te facă mai slab.” Mai degrabă, versetul 2 spune „fiecare să placă aproapelui său – acela este fratele creștin de care este apropiat – în vederea zidirii altora.” Și iarăși vedem că reia unele concepte pe care le-a avut în capitolul 14. „Fiecare din noi” este afirmat emfatic, fără excepție. Nimeni nu scapă, ci fiecare din noi să placă aproapelui său. De ce? În vederea zidirii, acesta este scopul, să fie zidiți. Și de aceea în versetul 19 din capitolul 14 a spus că vrem să... vrem să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră.

Acum, ascultați, fraților, obligația în biserică este ca cel tare să înțeleagă libertatea lor, să vină și să se așeze sub povara celui slab și să-i ajute să îi întărească, să-i ajute să fie zidiți. Suntem responsabili, cei care suntem tari, pentru creșterea spirituală a celui slab. Nu spun că trebuie să sacrificăm adevărul lui Dumnezeu de dragul armoniei. Dar spun că în aceste lucruri neutre, să căutăm să zidim pe cel slab prin a lăsa deoparte libertatea noastră de dragul edificării lor. Ideea este: dacă tu te lauzi cu libertatea ta, ei vor deveni mai slabi. Se vor duce în partea cealaltă. Ofensa îi va face să se adâncească în tabu-rile lor ceremoniale. Ca să-i scoatem din aceasta, trebuie să ne asigurăm că vom face cu atenție și precauție ceea ce le este pe plac.

În 1 Corinteni 10 Pavel scrie „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia.” Același principiu. Același principiu. Se pare că unii din Filipeni aveau nevoie de îndemn în această privință și de aceea a fost scris Filipeni 2, despre care v-am menționat mai devreme. Spune „Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină, şi aveţi o simțire” și descrie acest lucru. Versetul 4.. sau versetul 3 el spune „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.” Și apoi descrie pe Cristos ca ilustrație. Să aveți gândul lui Cristos, care deși era egal cu Dumnezeu, în ce privește libertățile și drepturile care pentru noi sunt de neconceput, le-a lăsat deoparte, S-a făcut om ca să-i câștige pe oameni. Și astfel, noi avem aceeași atitudine.

Așadar, întâi de toate, motivul este să consideri pe ceilalți. Și al doilea este desconsiderarea sinelui. Uitați-vă la cel de-al treilea motiv, apare în versetul 3. Este unul foarte clar, asemănarea cu Cristos, asemănarea cu Cristos. Asta înseamnă să cauți să fii asemenea cu Domnul decât să cer ca alții să fie ca mine. Să caut să fiu asemenea Domnului, decât să pretind altora să se asemene mie. Căci și Cristos, versetul 3, nu Și-a plăcut Lui, dar după cum este scris, sau este adversativ, mai degrabă după cum este scris, „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine.” Cristos nu Și-a plăcut Lui însuși. El este exemplul. Până și Cristos nu Și-a plăcut lui Însuși.

Preaiubiților, acesta este un gând important și putem să petrecem mult timp dezvoltând teologia acestei afirmații, dar nu aceasta este intenția textului. Cristos nu a venit în lume ca să-Și placă Lui însuși. Dacă voia să-Și placă Lui însuși și numai Lui însuși, ar fi rămas în slavă și niciodată nu S-ar fi coborât la noi. De aceea spune în Ioan 17, „Tată” primele cinci versete ale acestui capitol „du-Mă la slava pe care am avut-o înainte de întemeierea lumii.” Du-mă înapoi. Versetul 5 „proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” Cristos nu a venit ca să-Și placă Lui însuși.

Doar ca să urmărim acest gând, Evanghelia după Ioan este un loc la fel de bun ca și oricare altul, și fără îndoială că este cel mai bun loc. În Ioan capitolul 4 versetul 34 citim „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui.” A venit nu ca să-Și placă Lui însuși, ci să placă Tatălui. Capitolul 5 versetul 30 El spune „nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” Capitolul 6 versetul 38 „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” În capitolul 8, cred că versetul 25, ei I-au spus „„Cine eşti Tu?” I-au zis ei. Isus le-a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt.” Am multe de zis despre voi şi de osândit în voi; dar Cel ce M-a trimis, este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.” Ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl. Isus, deci, le-a zis: „Când veţi înălța pe Fiul omului, atunci veţi cunoaște că Eu sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur – ascultați acum – pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.”” Acum, aceasta a fost concluzia fundamentală a trăirii lui Cristos. A făcut lucrurile care sunt plăcute Tatălui.

Și astfel, este corect să spui că Isus nu Și-a făcut pe plac Lui însuși. Cristos nu Și-a făcut pe plac Lui însuși. În Ioan 14:31 El spune „ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” Fac ceea ce Mi-a spus Tatăl să fac, ca lumea să știe că Eu iubesc pe Tatăl. Da, a venit să facă plăcerea Tatălui.

Scriitorul epistolei către Evrei se pare că vrea să afirme un punct important al acestui lucru. În Evrei 3:2 vorbește despre Cristos Isus care a fost credincios Celui care L-a rânduit, credincios Celui care L-a rânduit. În capitolul 5 versetul 7 vorbește despre agonia Lui din grădină, „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” S-a rugat Tatălui, a plâns pentru izbăvire, a strigat ca Tatăl să îndepărteze paharul de la El. Iar Tatăl a ales să nu facă aceasta. Și Cristos a fost pe deplin mulțumit să Se supună voii Tatălui. De fapt, Luca 22:42, cred că aceasta este trimiterea, El spune „Tată, nu voia Mea, ci – ce? – voia Ta să se facă.” Așadar, a venit nu ca să Își placă Lui Însuși, ci Tatălui. Iar El este modelul nostru. A îndurat atât de mult de dragul Tatălui. A îndurat atât de mult, chiar și de dragul celor aleși.

El de asemenea a afirmat că în cele din urmă a venit ca să fie pe placul Tatălui, să ne placă nouă și să ne binecuvânteze. Nimeni nu L-a forțat pe Isus. El spune în Ioan 10:17 și 18 „Îmi dau viaţa, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăși.”

Așadar, exemplul, dragilor, pe care îl avem noi în calitate de creștini în această problemă a păstrării unității bisericii, este de a fi preocupați de asemănarea cu Cristos. Și asemănarea cu Cristos înseamnă să căutăm să fim asemenea Lui mai mult decât să căutăm ca alții să fie asemenea nouă. Și când suntem ca El înseamnă că nu vom face ceea ce ne place nouă, ci mai degrabă vom face ceea ce va fi pe placul altora.

Uitați-vă pentru o clipă la Psalmul 69, pentru că citează din el în acest verset. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine.” Este din Psalmul 69. Și foarte pe scurt vreau să vă atrag atenția. Psalmul 69:9, afirmă ... Și acesta este un psalm mesianic. Mare parte din el vorbește despre Mesia și despre agonia Lui. La versetul 4 „M-au urât fără temei”, fără îndoială că vorbește despre ura față de Domnul Isus Cristos. „Un străin față de frații Mei” versetul 8 și „un necunoscut pentru fiii mamei mele.” „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” și așa mai departe. Vorbește până și despre trădarea lui Cristos în acest pasaj specific. Vorbește despre agonia Lui. Cred că vorbește despre judecata Lui din grădină, de la versetul 16 în jos, până la versetul 20 sau cam așa ceva. În versetul 21 vorbește că „îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.” Au fost, au fost multe aspecte cu privire la Mesia aici.

Dar unul din ele, versetul 9, este ocara care a fost adusă lui Dumnezeu a căzut asupra Lui. Cu alte cuvinte, făcând pe plac Tatălui, Cristos a primit în dreptul Lui ocara. Aceasta este o calomnie, este o acuzație falsă. Aceasta este să rabzi insultele. Și El a suferit aceleași insulte pe care Dumnezeu le-a suferit, pentru că El Îl reprezenta pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl urau pe Dumnezeu, L-au urât pe Cel care L-a revelat pe Dumnezeu. Pentru că au urât sfințenia lui Dumnezeu, au urât și sfințenia lui Isus Cristos.

Acum, această disponibilitate de a plăcea lui Dumnezeu, chiar dacă a însemnat ocară și suferință, insultă, acuzație și moarte, aceasta este cheia atitudinii creștine. Cristos a fost dispus să îndure toate acestea, chiar și ocările care au căzut asupra lui Dumnezeu Însuși. A purtat acele ocări de dragul împlinirii voii Tatălui. A fost indiferent față de durerea Lui. A fost indiferent față de agonia Lui. Și Cel ce poartă toată această durere de dragul de a Îi face pe plac Tatălui este exemplul nostru. În loc ca să încercăm din răsputeri ca să ne facem pe plac, ar trebui să urmăm modelul lui Cristos și să fim dispuși să suferim orice ca să fim pe placul altora. A lăsat deoparte toate drepturile Sale divine ca să Se supună Tatălui și să sufere de dragul păcătoșilor ca să ne aducă la Dumnezeu. Putem noi să facem ceva mai puțin pentru fratele nostru creștin? Să întoarcem la 1 Ioan 2:6 „Dacă rămânem în El, și noi trebuie să umblăm cum a umblat El.” Dacă spui că ești creștin, ar trebui să ai aceeași atitudine pe care Cristos a avut-o.

Așadar, motivele corecte atunci sunt considerația pentru ceilalți, desconsiderarea sinelui și asemănarea cu Cristos. Apoi, observați acest lucru, ele sunt foarte simple: în al patrulea rând, supunerea față de Scriptură, supunerea față de Scriptură. Și aici face o tranziție interesantă. Când citează din Psalmul 69, și într-un fel, justifică acest citat de mai devreme, spunând „Şi tot ce a fost scris mai înainte”, aceasta este referință la Vechiul Testament „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Și acesta este ceea ce vrea să spună că noi ar trebui să căutăm împlinire în Cuvântul lui Dumnezeu mult mai mult decât în scopurile personale. Ar trebui să ne conformăm față de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață.

Prin această scurtă justificare când folosește psalmul din Vechiul Testament, Pavel oferă valoarea Scripturii, valoarea Scripturii. „Lucrurile care au fost scrise în vremurile trecute” sunt o referință la Vechiul Testament. „Oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au fost mișcați de Duhul Sfânt” și așa mai departe. Știți trimiterea, se găsește în 2 Petru 1:21, cu referire la Vechiul Testament. Ce a fost în Vechiul Testament a fost scris pentru învățătura noastră. Acum, ascultați cu atenție. Scriptura Vechiului Testament a fost scrisă pentru oamenii Noului Testament. Nu este o carte moartă. Este o carte care a fost scrisă pentru învățarea noastră. Întâi Corinteni 10 versetul 6 și 11 spune că a fost scrisă ca să ne ofere exemple, să ne ofere exemple, modele pentru noi. Pavel i-a spus lui Timotei „Toată Scriptura” și se referă la Vechiul Testament „este oferită prin inspirație de Dumnezeu și de folos” și listează câteva lucruri prin care Scriptura este de folos „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Ascultați, Vechiul Testament este de folos, este pentru învățătura noastră. Și ce ne învață? Ca prin răbdarea, hupomonē, răbdarea și încurajarea pe care o dau Scripturile să avem ce? Speranță. Speranță. Cred că omul are nevoie de speranță mai mult decât orice altceva. Scopul Scripturii este să ofere speranță, speranță pentru viitor, speranță pentru viața veșnică, speranță pentru iertarea păcatului, adică sens vieții. Dumnezeu este numit în Ieremia 14:8 „nădejdea lui Israel.” Dumnezeu este cel ce oferă nădejde. Psalmul 119 spune de cel puțin trei ori „Am nădejde în Cuvântul Tău.” Psalmul 130 versetul 5 același lucru „Eu nădăjduiesc în Cuvântul Tău.” Motivul pentru care noi avem nădejde este datorită a ceea ce Biblia ne descoperă. Nu este așa? Ai putea să ai speranță în viață, în ceea ce urmează, dacă nu ai fi citit niciodată Scriptura? Ai avea speranță? Nu, nici o speranță. De aceea în Efeseni 4 spune despre neamurile care nu au Scriptura că sunt fără speranță în lume. Sunt fără speranță în lume. Speranța vine din Cuvântul lui Dumnezeu. Fără El noi nu avem nici o speranță. Nu știm despre cer. Nu știm despre Cristos și Împărăția Lui. Nu știm despre răsplătirea slăvită care ne stă înainte. Nu știm aceasta fără Scriptură. Nu există revelație a acestor lucruri fără Scriptură.

Dar Scriptura ne oferă speranță. Și aceasta vine la noi prin două mari realități spirituale, răbdare și încurajare. Scriptura ne spune că putem răbda orice încercare, că putem trece prin orice dificultate, orice vicisitudine, orice zbatere, orice teamă. Și Iacov, vă amintiți în capitolul 5 versetul 7 la 11. „Fiți răbdători, fraților – sau fiți rezistenți, fraților – căci venirea Domnului este aproape.” Și El continuă să vorbească despre plugarul care așteaptă cu răbdare roada scumpă a pământului, până când primește ploaie târzie, fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Aceasta vine din încredea în Scriptură. Scriptura ne spune că avem o speranță și că avem putere să răbdăm. Învățătura Cuvântului lui Dumnezeu ne ajută să răbdăm în această viață, așteptând speranța care este înaintea noastră. Nu am putea rezista răbdători încercărilor vieții, dacă nu am știi... dacă nu am fi avut nici un cuvânt de la Dumnezeu, despre cum să rezistăm, despre cum să fim siguri. Dacă nu am fi știut că suntem păziți, de fiecare dată când vine necazul, am crede că suntem dați afară din Împărăția lui Dumnezeu. Dar Scriptura ne spune că suntem păziți și Scriptura ne spune că avem putere să răbdăm și Scriptura ne spune de ce trebuie să răbdăm, ca să fim întăriți, să dezvoltăm răbdarea, pentru că răbdarea, spune Iacov 1, să ne formeze, să avem o lucrare desăvârșită ca să fim mai utili lui Dumnezeu și mai eficienți în câștigarea altora. Așadar, Scriptura ne dă răbdare spre speranță.

Și apoi de-a lungul drumului de asemenea și încurajarea, spune paraklēsis, care este paraclete, cel care vine alături să încurajeze. Cuvântul lui Dumnezeu nu doar că ne spune cum să răbdăm, dar ne și încurajează în tot procesul.

Așadar, Scriptura ne învață răbdarea și Scriptura ne învață perseverența. Și aceste două lucruri ne fac să ne ținem tare de nădejdea care este în Dumnezeu și în Cristos. Avem acea speranță și acea speranță este ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Ideea lui Pavel de aici este simplă: avem nevoie să învățăm din Scriptură. Avem nevoie să învățăm din Scriptură. Cred că acesta este un lucru pe care putem să-l notăm în mica noastră schiță și să spunem că o gândire biblică este cheia unui comportament potrivit pentru un frate mai slab. Trebuie să știm că tot ce a fost scris în Scriptură este scris pentru învățarea noastră. Totul are ca scop să ne învețe răbdarea și încurajarea. Aș dori să vă spun ceva. O parte din a învăța răbdarea și încurajarea este să înveți să tolerezi pe frații mai slabi. Acele două cuvinte sunt alese cu grijă. Prin acesta învățăm să fim răbdători. Prin aceasta învățăm încurajarea unui care are nevoie să aștepte. Și aceasta ne oferă Cuvântul lui Dumnezeu.

Așadar, am putea spune atunci, în al patrulea rând, că noi nu avem doar considerație față de alții, desconsiderare pentru sine, conformare cu Cristos, ci în al patrulea rând, supunere față de Scriptură. Avem o atitudine de supunere față de Scriptură. Și ne spunem nouă înșine „Oh, aș vrea să-mi folosesc libertatea, aș vrea să mă folosesc de libertatea mea, oh, vreau să-mi folosesc libertatea. Viața se pare că se va sfârși și voi fi înconjurat de tot felul de oameni slabi.” Și el spune „Uite, nu ai învățat din Scriptură că trebuie să aștepți cu nădejde, având răbdare și mângâiere pe măsură ce reziști? Învață răbdarea!”

În al cincilea rând, o altă atitudine esențială este dependența de puterea divină, versetul 5, dependența de puterea divină. Acum, Dumnezeul răbdării... și asta vine într-un fel ca o dorință. Presupun că putem spune că este o rugăciune, fără să greșim, deși forma ei nu este chiar una explicită. Îmi place să-i spun că este o rugăciune. Este oarecum o rugăciune în forma unei dorințe care vine din inimă. Acum, Dumnezeu al – și folosește aceleași două cuvinte – Dumnezeul care vă învață răbdarea, pentru că El este sursa de răbdare, Dumnezeul care vă învață mângâierea, pentru că El este sursa mângâierii, să vă facă să aveți aceleași simțăminte unul față de altul, după pilda lui Isus Cristos. Și ceea ce spune el aici este „Realizez că trebuie să faceți aceasta în puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu să vă de-a aceasta, pentru că nu puteți de unii singuri. Și dragilor, dacă punctul anterior are de-a face cu studierea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci acesta are de-a face cu partenera sa, cu rugăciunea. Și aceasta este să spună că tu cauți putere de la Dumnezeu mai mult decât resursele umane, dependența de Dumnezeu.

Cum ar trebui să fim și ce ar trebui să fim pentru un frate mai slab? Cum vom zidi unitatea bisericii? Cum vom purta poverile unul altuia? Cum vom face pe plac unul altuia? Prin faptul că ținem cont de alții, prin desconsiderarea sinelui, prin asemănare cu Cristos, prin supunerea față de Scriptură și apoi prin dependența de puterea divină. Dacă depindem de resursele umane, vom deveni nerăbdători. Dacă depindem de resursele umane ne vom găsi ca fiind prea slabi și astfel, în rugăciune noi depindem de Dumnezeu. Dumnezeul răbdării și Dumnezeul mângâierii ne va îngădui să răbdăm privațiunile libertății noastre şi ne va încuraja chiar în acest proces. Și El vă poate ajuta să aveți un singur gând. Și anume să tratezi pe toți la fel, să ții cont de alții, de gândul lor. Literalmente spune să aveți același gând unii față de alții, să fiți preocupați unii față de alții. Aceasta este armonie și aceasta este dragoste și aceasta este purtare de grijă și aceasta aduce unitate.

Și aș putea adăuga aici, ca o notă de subsol, că problema de aici nu este unitatea doctrinară. Nu aceasta este problema întregului pasaj. Nu este unitatea doctrinară. Presupunem că avem neînțelegeri asupra doctrinelor. Unii cred că acest lucru este greșit și alții știu că nu este. Aveți o neînțelegere doctrinară, dar în ciuda acestui lucru, noi vorbim despre armonia în relații, în ciuda neînțelegerii. Așadar, el nu cere aici o uniformitate a credinței, pentru că știe că aceasta este problema. Nu este o credință uniformă. Și unde există dezacord la nivel de doctrină, cei tari – când au de-a face cu lucruri neutre – trebuie să vină alături și în răbdare și cu perseverare să le ofere Cuvântul lui Dumnezeu și să-i susțină și să lucreze în ei prin puterea lui Dumnezeu, care poate să aducă unitate chiar și acolo unde există diferențe de opinie. Numai Dumnezeu poate să producă aşa ceva. De aceea noi... fraților, ne întoarcem la același lucru în biserică. Apostolii s-au dedicat rugăciunii și propovăduirii Cuvântului. Nu a fost pentru că ei nu au fost suficient de sofisticați ca să mai știe și altceva să facă, ci a fost pentru că acele lucruri au fost mereu cele mai esențiale.

Cum rămâne cu viața ta de rugăciune? Când te-ai rugat ultima dată pentru unitatea bisericii? Când te-ai rugat ultima dată ca Dumnezeu să te facă un credincios tare care să susțină pe cel slab? Este o chestiune de rugăciune și supunere față de Cuvânt și de asemănare cu Cristos și de desconsiderare a sinelui și de preocupare pentru alții.

Și apoi un punct final, și aceasta este o cale măreață și glorioasă de a ajunge la punctul culminant; ultima atitudine este slava lui Dumnezeu. Ar trebui să fim controlați de o dorință mistuitoare ca Dumnezeu să fie slăvit. Și aceasta înseamnă să cauți slava lui Dumnezeu mai mult decât slava personală. Versetul 6, ții cont de alții, desconsideri sinele, te asemeni cu Cristos, te supui față de Scriptură, depinzi de puterea divină cu scopul ca să fii un gând și cu o gură care să-L slăvească pe Dumnezeu. Înțelegeți? Aceasta este ideea, ca să-L slăviți pe Dumnezeu împreună, atât în interior, cât și în exterior. Și, ca să știți pe cine trebuie să slăviți: pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aceasta este o afirmație atât de extraordinară.

Înțelegeți de ce spune asta? Isus de fiecare dată când vorbea cu Tatăl, de fiecare dată când vorbea cu Dumnezeu Îl numea Tată, cu excepția momentului când a fost pe cruce, când a fost separat de El și I S-a adresat cu „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Acest subiect l-am acoperit atunci când am studiat despre închinare, dar vreau doar să vă reamintesc. De fiecare dată când a vorbit cu Dumnezeu L-a numit Tată. Când citești în Biblie despre Dumnezeu ca Tată, uneori, destul de rar, uneori se referă la El ca fiind Tatăl nostru, așa cum este în rugăciunea ucenicilor din Matei 6 „Tatăl nostru care ești în ceruri”, uneori, în mod minoritar. În marea majoritate a cazurilor când Dumnezeu este numit Tată, El nu este Tatăl nostru, El este Tatăl Domnului Isus Cristos. Și motivul pentru care se folosește cu referire la Dumnezeu este ca să arate natura lui Isus Cristos. Când el spune, adică Pavel „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, el Îl leagă pe Cristos în natura Sa esențială de Dumnezeu, așadar proclamă divinitatea lui Isus Cristos, divinitatea lui Isus Cristos. În mod repetat în Evanghelia după Ioan, Isus S-a referit la Tatăl Lui, Se referă iarăși și iarăși la Tatăl Lui. Ioan 5:17 „Tatăl Meu lucrează și Eu de asemenea lucrez” și iudeii căutau să-L omoare pentru că Se făcea deopotrivă egal cu Dumnezeu. Aceasta făcea. Când El vorbește despre Dumnezeu ca fiind Tatăl Lui și El fiind Fiul, El spune „Avem aceeași natură.” Și astfel, ori de câte ori avem o referință la Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, este o afirmație care evidențiază că Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, este Dumnezeul care este una cu Fiul Său, Isus Cristos. De aceea nimeni nu vine la Dumnezeu decât prin Cristos.

Efeseni 1:3 „Binecuvântat să fie Dumnezeu – care Dumnezeu? – Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.” Acel Dumnezeu. Acela este unicul Dumnezeu adevărat. Versetul 17 „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei.” Doi Corinteni capitolul 1 „Binecuvântat fie Dumnezeu.” Care Dumnezeu? „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.” Și nu se găsesc aceste cuvinte doar în aceste versete, acestea sunt doar niște exemple.

Așadar, ideea este aceasta, Dumnezeu este Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Și de aceea spune că Dumnezeu și Cristos sunt una. Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos și aceasta înseamnă că nici un om nu vine la Dumnezeu, așa cum a spus Isus „decât prin Mine.” Nu există închinare către Dumnezeul adevărat decât dacă este o închinare față de Dumnezeul care este Tatăl Domnului Isus Cristos.

Și astfel, el spune că scopul tuturor acestor lucruri este unitatea voastră, așa că având un singur gând, asta este intern, și o singură gură, asta este extern, să Îl slăviți pe Dumnezeu. Care Dumnezeu? Dumnezeul care este una cu Fiul Său, Domnul Isus Cristos.

Sumarizând totul în versetul 7 „Aşadar – în consecință – primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit şi pe voi Cristos.” De ce? De ce? Care este motivul? Spre slava lui Dumnezeu. Ascultați: de ce v-a primit Cristos? Am venit ca un păcătos ticălos. De ce m-a primit Cristos? Pentru că a știut că atunci când am fost răscumpărați, acest lucru va fi pentru ce? Spre slava lui Dumnezeu. Și așa cum Cristos ne-a primit pe noi, tot așa și noi trebuie să ne primim unii pe alții. Ne-a primit spre slava lui Dumnezeu. Ne primim unii pe alții spre slava lui Dumnezeu. Să nu urmăm noi exemplul Lui?

Și care sunt atitudinile corecte, dacă și cel tare și cel slab trebuie să-și facă pe plac unul altuia? Considerație față de alții, desconsiderare pentru sine, asemănare cu Cristos, supunere față de Scriptură, dependență de puterea divină și o dorință mistuitoare de a-L glorifica pe Dumnezeu, nu pe mine însumi. Aceste lucruri sunt esențiale, dacă vrem să manifestăm, să trăim, să ne bucurăm și să-L slăvim pe Dumnezeu prin unitatea de care El este preocupat.

Să ne plecăm împreună în rugăciune

Tatăl nostru, credem în toată... cu toată inima că suntem pe un pământ sfânt, întotdeauna când deschidem paginile Sfintei Scripturi. Îți mulțumim pentru că ne-ai învățat și ne-ai reamintit lucrurile pe care le-am cunoscut dinainte. Îți mulțumim pentru privilegiul de a trăi pentru slava lui Dumnezeu, noi cei care suntem atât de neînsemnați, atât de lipsiți de glorie, atât de nevrednici de a avea onoarea trăirii pentru slava lui Dumnezeu. Ce gând măreț, uimitor și deosebit. Și, Doamne, ajută-ne să știm că a Te slăvi nu este un lucru mistic, este ceva foarte practic. Se reduce la modul cum ne tratăm unii pe alții și cât de atenți trebuie să fim ca să nu ne folosim libertatea noastră, ci să o lăsăm deoparte ca să fim plăcuți unii altora, avându-L pe Cristos ca exemplu. Cristos ne-a primit pentru slava Ta și noi trebuie să ne primim unii pe alții pentru slava Ta. Învață-ne aceasta, Doamne, în fiecare zi, ca să trăim pentru slava Ta și nu pentru a noastră, de dragul lui Cristos. Amin.