Să ne deschidem Bibliile în seara aceasta şi să privim împreună la capitolul 15 din Romani, Romani capitolul 15. Şi vreau să ne uităm la versetele 7 până la 13, care sunt de fapt încheierea argumentului principal al acestei epistole. De la capitolul 15, versetul 14, până la sfârșitul capitolului 16, este ca un post-scriptum. Se adaugă câteva lucruri suplimentare. Argumentul major ajunge cu adevărat la punctul lui culminant aici, în pasajul dinaintea noastră.

Acum, dați-mi voie doar să recapitulez pe scurt, de vreme ce în seara aceasta vom ajunge la un fel de concluzie, să vă amintiți că în capitolul 1 din Romani, începând de la versetul 1 şi mergând până la versetul 17, Pavel a deschis capitolul 1 dând o pre vizualizare a ceea ce urma să vorbească. El îl introduce, de fapt, în versetul 1, când se referă la Evanghelia lui Dumnezeu, Evanghelia care fusese făgăduită, Evanghelia care era cu privire la Fiul Său Isus Hristos, Evanghelia, versetul 5, pe care o primise, Evanghelia la care aţi fost chemaţi, versetele 6 şi 7; acea Evanghelie, Evanghelia pentru care spune că este dator, versetul 14, s-o predice; că este gata, versetul 15, s-o predice; Evanghelia de care nu îi este ruşine, versetul 16; şi Evanghelia pe scurt, versetul 17, care este: cel neprihănit va trăi prin credinţă. Aşadar, în primele 17 versete ale capitolului 1, el îşi introduce tema, care este Evanghelia, Evanghelia mântuitoare a lui Isus Hristos.

Desfăşurarea acelei Evanghelii începe apoi în capitolul 1, versetul 18, iar prima secţiune, de la 1:18 la 3:20, tratează păcatul. Primul cuvânt al Evangheliei este vestea rea că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Apoi, în capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşitul capitolului 11, capitolul 11, versetul 36, tot acel pasaj este despre mântuirea de păcat în toată bogăţia ei şi în toate implicaţiile ei. Apoi, începând cu capitolul 12, versetul 1, şi mergând până la capitolul 15, versetul 13, este lucrarea practică ce izvorăşte din acea mântuire lăuntrică. Iar noi ne aflăm acum în secţiunea despre trăirea creştină practică, ca răspuns la lucrarea mântuitoare a lui Hristos.

Acum, în această secţiune despre trăirea creştină practică, am vorbit despre concentrarea creştinului asupra Domnului, capitolul 12, versetele 1 şi 2, relaţia noastră cu Domnul în calitate de creştini; capitolul 12, versetele 3 până la 8, relaţia noastră cu ceilalţi credincioşi, în ce priveşte folosirea darurilor noastre spirituale; capitolul 12, versetele 9 până la 21, relaţia noastră cu toată lumea, unde el rezumă tot felul de relaţii; capitolul 13, versetele 1 până la 7, relaţia noastră cu autoritatea; capitolul 13:8 până la 10, întâietatea dragostei; şi apoi capitolul 13:11 până la 14, importanţa timpului, importanţa timpului. El spune: noaptea este aproape trecută, se apropie ziua. Aşadar, trebuie să avem o relaţie potrivită, cultivată, cu Dumnezeu, cu ceilalţi credincioşi, cu toată lumea, cu guvernul. Ea trebuie să fie pătrunsă de dragoste şi trebuie făcută de îndată, pentru că timpul este aproape trecut.

Apoi, în capitolul 14, am văzut, începând de la versetul 1 şi mergând până la versetul 13 al capitolului 15, că el discută despre relaţia dintre creştinii tari şi cei slabi. Şi cu aceasta îşi rezumă discuţia despre mântuire şi implicaţiile ei.

Acum, în această secţiune lungă, la care privim din nou, capitolul 14:1 până la 15:13, el dă patru principii care să guverneze relaţiile dintre creştinii tari şi slabi. Primul este: să vă primiţi unii pe alţii cu înţelegere, capitolul 14, versetele 1 până la 12, să vă primiţi unii pe alţii cu înţelegere. Al doilea: să vă zidiţi unii pe alţii fără să vă ofensați. Zidiţi-vă unii pe alţii fără să vă ofensați, capitolul 14, versetele 13 până la 23. Apoi al treilea principiu pentru relaţiile dintre cei tari şi cei slabi este să fiţi plăcuţi unii altora, având pe Hristos ca pildă a noastră, aceasta în capitolul 15:1 până la 7. Şi apoi, suprapunându-se peste versetul 7, secţiunea finală: bucuraţi-vă unii cu alţii în planul lui Dumnezeu, versetele 7 până la 13. Acum aceasta vă dă doar o scurtă privire de ansamblu asupra cărţii.

Ajungem atunci... atunci la secţiunea finală a ultimului subiect, înainte ca un post-scriptum să încheie această măreață epistolă. Şi, discutând în cele din urmă relaţia dintre credincioşii tari şi cei slabi, el spune că trebuie să ne bucurăm unii cu alţii în planul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ar trebui să fie preocuparea tuturor credincioşilor nu să se lupte unii cu alţii, nu să aibă dezbinare, nu să aibă haos, nu să aibă certuri unii cu alţii, ci să se primească unii pe alţii, să se îmbrăţişeze unii pe alţii, pentru că acesta este planul lui Dumnezeu.

Şi ar trebui să ne bucurăm că îi include pe toţi dintre noi. Şi, din nou, această secţiune finală, versetele 7 până la 13, subliniază caracterul menit al bisericii, anume că suntem cu toţii una în Isus Hristos; fie că suntem slabi sau tari, fie că suntem iudei sau dintre Neamuri, toţi trebuie să fim iubiţi şi primiţi şi îmbrăţişaţi ca fiind una în Hristos.

Daţi-mi voie să vă citesc versetele 7 până la 13, ca să le aveţi în minte. Apoi le vom privi. „Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: «De aceea Te voi lăuda printre Neamuri, şi voi cânta Numelui Tău.» Este zis iarăş: «Veseliţi-vă, Neamuri, împreună cu poporul Lui.» Şi iarăşi: «Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile, şi lăudaţi-L, toate noroadele.» Tot astfel şi Isaia zice: «Din rădăcina lui Iese va ieşi un Vlăstar, care se va scula să domnească peste Neamuri; şi Neamurile vor nădăjdui în El.» Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!”

Acum, această chemare finală la unitate între cei slabi şi cei tari, această chemare la bucurie împreună — veţi observa accentul de aici, versetul 10 veseliţi-vă, versetul 11 lăudaţi pe Domnul — acest accent pe laudă şi bucurie, din pricina unirii iudeului cu cel dintre Neamuri, rezumă argumentul lui Pavel cu privire la cei slabi şi cei tari. Ca să-l privim cu înţelegere, vreau să vedem trei trăsături: instrucţiunea de bază, ilustraţiile biblice şi ceea ce voi numi, de dragul aliteraţiei, intermedierea binecuvântată.

Acum, înainte de a le privi în amănunt, doar o perspectivă generală. Chemarea acestui pasaj este o chemare la bucurie că Dumnezeu, în planul Său mântuitor, ne-a adus pe toţi laolaltă, iudei şi dintre Neamuri, slabi şi tari, şi ne-a făcut un singur trup în Hristos.

Pavel nu mai îndeamnă aici într-un mod negativ, aşa cum făcuse mai devreme în această porţiune, când ne chema să ne ofensăm, sau să nu pricinuim cuiva să se mâh... cuiva să se mâhnească, sau să nu pricinuim cuiva să se poticnească. El nu mai vorbeşte de lucruri negative, ci ne cheamă în mod pozitiv să ne bucurăm de ceea ce a făcut Dumnezeu în a ne face una.

Acum, acesta este aspectul pozitiv al unităţii. Ca să avem unitate în biserică, trebuie să evităm anumite lucruri, să ne asigurăm că nu facem pe cineva să se poticnească sau să se mâhnească, sau să fie târât în păcat, sau să fie făcut să se descurajeze ori să se întristeze, ori să meargă împotriva conştiinţei lui şi astfel să simtă vinovăţie şi aşa mai departe. Dar, dincolo de simpla evitare a negativului, suntem chemaţi la o atitudine pozitivă de bucurie. Şi acesta este un lucru atât de esenţial. Uneori, când este conflict în biserică, când este ceartă şi când este amărăciune între oameni, cheia biruirii acestui lucru nu este să nu ai acea atitudine, ci să cultivi o atitudine de bucurie, de veselie şi de laudă.

Acum amintiţi-vă: cei tari avuţi în vedere aici, cei tari sunt aceia care au credinţa. Vreau să ascultaţi acest lucru, pentru că este cheia întregului pasaj. Cei tari sunt aceia care au credinţa să-şi primească libertatea de sub legea ceremonială şi ritualul Vechiului Testament. Credincioşii tari sunt aceia care nu au nicio grijă cu privire la zilele de Sabat, la sărbători şi la praznice, la lunile noi şi la legile privitoare la mâncare, şi la toate podoabele exterioare ale vechiului ceremonial. Ei sunt liberi de acestea. Îşi dau seama de asta. Cred asta, aşa că nu se îngrijorează din pricina lor. Nu sunt agăţaţi de vechile tabuuri religioase şi de instituţiile unei economii anterioare.

Acum, sincer, în cea mai mare parte — trebuie să înţelegeţi acest lucru — aceştia ar fi dintre Neamuri. Aţi prins asta? În cea mai mare parte, aceştia ar fi păgânii care nu au avut niciodată vreo orientare spre legea Vechiului Testament. Le-ar fi foarte uşor să nu aibă acea problemă. Ei nu s-au supus niciodată, în mintea lor, ritualului şi legii şi ceremonialului şi practicii Vechiului Testament. Aşa că, pentru ei, aceasta chiar nu era deloc o problemă. Şi astfel, atunci când textul îi identifică pe cei tari, se referă în primul rând, deşi nu în mod exclusiv — pentru că ar putea fi un iudeu tare care a ajuns în locul unde a înţeles eliberarea sa —, dar în primul rând are de-a face cu credincioşii dintre Neamuri.

Pe de altă parte, cei slabi sunt aceia care nu simt în mintea lor libertatea de ceremonialul Vechiului Testament. Ei încă ţin Sabatul. Ei încă încearcă să păzească legile şi ritualurile exterioare. Ei încă sunt preocupaţi de practicile privitoare la mâncare şi de lunile noi şi de zilele de sărbătoare şi de toate acestea, şi nu cred că sunt liberi să ignore acele lucruri. Aşadar, ei sunt slabi în sensul că sunt slabi în credinţă să-şi primească libertatea. Scriptura descoperă acea libertate. Apostolii au exprimat limpede acea libertate. Dar ei nu ajung tocmai să creadă asta. Şi ei ar fi în general identificaţi cu iudeii, deşi ar putea fi şi unii dintre Neamuri care încă se ţineau de anumite lucruri ce le legau conştiinţa din fosta lor... fosta religie păgână.

Dar, în cea mai mare parte, şi vedeţi acest lucru în pasajul acesta, este vorba de o chestiune în care cel dintre Neamuri egal cu cel tare, şi iudeul egal cu cel slab, în biserica din Roma. Iar conflictul a apărut pentru că cei dintre Neamuri, eliberaţi, voiau să-şi exercite toate libertăţile, iar iudeii voiau să-i îngrădească pe toţi la ceremonialul Vechiului Testament.

Acum, cei tari aveau dreptate, ei chiar aveau acele libertăţi. Cei slabi greşeau, dar Pavel cheamă la o înţelegere iubitoare, până când cei slabi pot fi aduşi în locul unde au credinţa să creadă că sunt liberi, aşa cum sunt şi ceilalţi. Niciun conflict nu ar trebui să existe între cei doi, ci mai degrabă iudeul şi cel dintre Neamuri, cel slab şi cel tare — aşa cum am spus, identificând mai ales conflictul dintre iudeu şi cel dintre Neamuri — trebuiau să se bucure reciproc unii de alţii şi, cu răbdare şi cu dragoste, să se poarte unii pe alţii înainte în unitate.

Acum să privim instrucţiunea de bază, mai întâi de toate, instrucţiunea de bază. Este un pasaj foarte simplu. Ştiu că, atunci când l-am citit, câţiva dintre voi aveaţi priviri goale pe faţă, pentru că nu pare să ducă nicăieri anume, dar veţi vedea. Instrucţiunea de bază este în versetul 7: „Așadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.” Aceasta este instrucţiunea de bază. „Așadar”, sau „de aceea”, ne duce înapoi la versetul 6. De vreme ce dorinţa lui Dumnezeu este ca, într-un gând şi într-o gură, să slăvim pe Dumnezeu, de aceea trebuie să ne primim unii pe alţii. De vreme ce Dumnezeu vrea ca noi să fim una, de vreme ce acesta este planul veşnic al bisericii, ca să fim un singur gând, adică lăuntric, o singură gură, adică uniţi în exterior, trebuie să ne primim unii pe alţii. Acum, aceasta nu înseamnă a primi oameni ca membri ai bisericii scriindu-le numele pe o listă. Înseamnă a-i primi în afecţiune, a-i primi în părtăşie. Este acelaşi verb folosit în capitolul 14, versetul 1, unde se face aproape aceeaşi observaţie: „Primiţi bine pe cel slab în credinţă.” Primiţi. Deschideţi-vă braţele, îmbrăţişaţi. Este o chemare la comuniune, la dragoste reciprocă. Cei tari îi primesc pe cei slabi, cei slabi îi primesc pe cei tari, iudeul îl primeşte pe cel dintre Neamuri, cel dintre Neamuri îl primeşte pe iudeu. Şi, după cum vom vedea, versetul 7 este esenţial, pentru că Isus este pilda a ceea ce înseamnă a primi. Şi vom vedea asta într-o clipă.

Dar mai întâi, să observăm că cuvântul „a primi” este un cuvânt intens. Nu este doar simplul cuvânt „a primi”, ci este cuvântul „a primi” cu o prepoziţie puternică adăugată la el, care intensifică cuvântul. Este un cuvânt care înseamnă a primi trăgând ceva foarte aproape de tine. Daţi-mi voie să vi-l ilustrez. Luaţi-vă acum Biblia la îndemână şi să privim o clipă la Marcu, capitolul 8, versetul 32; vreau să vă arăt câteva texte din scriptură foarte repede. Şi în versetul 32 din Marcu 8 se spune: „Le spunea lucrurile acestea pe faţă”, adică Domnul Isus Hristos rostise cuvântul despre a fi lepădat şi omorât şi, după trei zile, a învia din morţi, notat în versetul 31; Isus rostise aceasta. „Petru însă...” Şi aici vine cuvântul. „Petru L-a primit”, sau, literal aici, „L-a luat de o parte şi a început să-L mustre.” Acesta este clasicul Petru, care Îl trage pe Isus deoparte şi începe să-L mustre.

Dar lucrul pe care vreţi să-l observaţi este folosirea cuvântului — şi aceasta este de departe folosirea lui principală, de fapt, într-un sens, folosirea lui exclusivă. Singurele alte trei ori — şi vă voi arăta — este folosit cu privire la mâncare. Şi cred că poate îmi voi lua clipa de care am nevoie ca să vă arăt asta. Dar folosirea lui principală şi aproape exclusivă este cea de a trage pe cineva înăuntru, în intimitate. În cazul acesta, este Petru care Îl ia pe Isus departe de toţi ceilalţi şi Îl trage la sine, iar apoi, cu o îndrăzneală de necrezut, Îl mustră. Dar ideea este să Îl tragă deoparte.

În Faptele Apostolilor 17 vreau să vedeţi din nou termenul, pentru că şi aceasta vă va îmbogăţi înţelegerea lui. În Faptele Apostolilor 17, iudeii care nu credeau — desigur, Pavel predică aici în Tesalonic —, iudeii care nu credeau, mişcaţi de pizmă, şi iată din nou cuvântul, au luat la ei nişte oameni răi de cel mai josnic soi. Şi ce au făcut a fost să-i îndemne să pornească o răscoală.

Şi din nou ideea este că i-au tras deoparte din mulţime, i-au tras la ei înşişi în intimitate şi le-au spus lucrurile pe care voiau să le spună. Este a trage pe cineva foarte aproape pentru un fel de convorbire particulară.

În capitolul 18 al cărţii Faptele Apostolilor, vedem din nou acelaşi cuvânt, versetul 26. Şi el a început — acesta este Apolo, un mare predicator al Vechiului Testament, iscusit în vorbire, tare în Scripturi, cum spune în versetul 24. A început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă, Apolo, pe care, când l-au auzit Acuila şi Priscila, l-au luat la ei. Şi iată din nou acelaşi fel de idee cu acest cuvânt. L-au tras pe Apolo departe de mulţime, departe de sinagogă, departe de slujire, într-un sfat particular, şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu. Şi din nou vreau să observaţi că acest cuvânt înseamnă a trage pe cineva foarte aproape pentru un sfat cu totul particular.

Apoi, aşa cum am menţionat mai devreme, în capitolul 27 al Faptelor Apostolilor — şi nu trebuie să căutaţi acolo —, de trei ori este folosit cu privire la a lua mâncare. Din nou, un fel foarte intim de primire. Termenul folosit pentru a lua, literal, mâncare. Apoi, în capitolul 28 al Faptelor Apostolilor, versetul 2, aveţi o altă folosire a cuvântului: Pavel a scăpat din naufragiu şi au ajuns la Malta, se numeşte Melita, insula Malta. Ei ajung pe această insulă, iar oamenii barbari, oamenii păgâni „ne-au arătat o bunăvoinţă nu puţină; căci au aprins un foc şi ne-au primit pe toţi, din pricina ploii care cădea şi din pricina frigului.”

Cu alte cuvinte, i-au primit cu ospitalitate, i-au adus într-un loc cald, iar acolo era pregătit un foc pentru ei şi aşa mai departe. Şi astfel este o primire cu o oarecare intimitate.

În scrisoarea mică, frumoasa scrisoare mică pe care am ajuns s-o cunoaştem drept Filimon, vreau să observaţi că acest cuvânt este folosit de două ori.

În versetul 12, primeşte-l. Pavel îi cere lui Filimon şi îi spune: primeşte-l pe Onisim, robul, când se întoarce. Şi apoi, din nou, în versetul 17: dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi.

Acum, acestea sunt folosirile acestui cuvânt minunat. Este un termen bogat şi minunat, care înseamnă a lua la inima ta, a-i da acces la tine într-un mod foarte personal. Şi exact acest lucru vrea să spună Romani 15. Înapoi la versetul 7: „Aşa dar, luaţi-vă cu intimitate unii pe alţii la voi înşivă.” „Luaţi-vă cu intimitate unii pe alţii la voi înşivă.” Aceasta este o poruncă minunată, minunată. Implicaţiile ei sunt îndeosebi minunate, dacă înţelegeţi acest text anume. Daţi-mi voie să vi-l citesc şi vedeţi dacă nu vă prinde inima. Matei 10:40: „Cine vă primeşte pe voi (Care e restul?), Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine.” Nu-i aşa că e minunat? Când primeşti pe un alt credincios, Îl primeşti pe Hristos. Şi, primindu-L pe Hristos, Îl primeşti pe Cel ce L-a trimis pe Hristos, chiar pe Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, primindu-l pe fratele tău în Hristos, deşi el se deosebeşte de tine în felul de viaţă, deşi poate nu are aceeaşi libertate de care te bucuri tu, deşi poate este diferit în unele dintre lucrurile pe care le crede — şi aceasta nu este o chestiune de doctrină, ci este în ciuda a ceea ce ar putea crede —, primeşte-l cu intimitate, în dragoste.

Acest lucru nu era uşor în... în adunarea Romană. Nu era uşor pentru cei dintre Neamuri, care erau eliberaţi, care nu aveau nimic din rămăşiţa legii Vechiului Testament; nu le era uşor lor să primească unul dintre Neamuri... sau, mai degrabă, un iudeu. Nu era uşor pentru un om dintre Neamuri, care nu avea niciun tabu rămas din vechiul legământ, să-şi deschidă pur şi simplu braţele pentru acest iudeu legalist, robit datoriilor, care era încă agăţat de tot felul de tradiţii vechi, pe care tindea să-l privească de sus şi să-i spună: „De ce nu poţi să-ţi primeşti libertatea? Şi de ce nu poţi să te maturizezi?”

Pe de altă parte, iudeul slab, care era legat de lege, avea o vreme foarte grea — legea ceremonială —, avea o vreme foarte grea în a primi un om eliberat dintre Neamuri. Îi era destul de greu să primească un om dintre Neamuri, punct. Era un lucru foarte greu pentru el să conceapă că Dumnezeu îngăduie o nouă frăţie, cuprinzătoare, a celor dintre Neamuri, pe picior de egalitate în Hristos cu iudeii; foarte greu.

Îndeosebi când aceşti oameni dintre Neamuri nu aveau niciun respect pentru ceremonialul Vechiului Testament, niciun respect pentru Sabat, niciun respect pentru legile privitoare la mâncare, niciun respect pentru vreuna dintre acele tradiţii. Ei păreau a fi vinovaţi de o libertate abuzivă. Pentru cei dintre Neamuri, iudeii păreau a fi vinovaţi de o lipsă de încredere şi de o lipsă de credinţă, şi astfel potenţialul de conflict era foarte mare. Dar amândoi aveau nevoie să înţeleagă principiul versetului 7, anume acela de a se lua unii pe alţii într-o intimitate personală, primindu-i aşa cum sunt.

Vedeţi, ceea ce am spus tot timpul este că unul dintre cele mai devastatoare lucruri care se întâmplă în biserică este atunci când oamenii ridică criterii după care se vor primi unii pe alţii. Şi, dacă nu îndeplineşti acele criterii, eşti dat afară. Acest lucru este devastator în biserică. Trebuie să vedem care este înţelesul acestui pasaj în întregime şi să ne primim unii pe alţii.

Acum să vorbim ceva mai mult despre asta, în timp ce privim partea următoare a versetului 7: „primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos.” Acesta este tiparul nostru. Vreţi să ştiţi ce înseamnă a vă primi unii pe alţii? Aici vom afla. El este tiparul nostru. Când a spus, în Matei 11: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine”, ne spunea că trebuie nu numai să învăţăm din Evanghelia Lui, ci să învăţăm din caracterul Lui şi să învăţăm din felul Lui de a privi lucrurile. El este modelul nostru. În Efeseni 5 devine foarte precis, de fapt la sfârşitul capitolului 4. Spune, versetul 32: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, dupăcum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros», lui Dumnezeu.”

Fiţi cu inima blândă, fiţi buni, fiţi iertători, fiţi iubitori, fiţi gata de jertfă unii faţă de alţii, exact cum a fost Hristos faţă de noi. El te-a primit, nu-i aşa? Ai fost vrednic de asta? Te-a primit pentru că erai atât de minunat? A privit El în jurul întregii lumi şi a spus: „John MacArthur, eşti irezistibil? Vreau doar să te iau înăuntru pentru că eşti atât de atrăgător.” Nicidecum. El ne-a primit. Luca 15:2 spune: „El a fost osândit ca unul care primeşte pe păcătoşi.” Îmi place asta. Ei spuneau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi.”

Acum, dacă Hristos ne-a primit pe noi, neatrăgători, păcătoşi, când Îl uram, când Îl uram pe Dumnezeu, când eram adânc în păcatul nostru; dacă El nu a refuzat să ne iubească, dacă nu a refuzat să ne îmbrăţişeze, dacă nu a refuzat să ne ierte, să ne numească prietenii Lui, să ne numească copiii Lui, să ne numească fraţii Lui, să intre într-o părtăşie veşnică cu noi, să locuiască înlăuntrul nostru, să ne împuternicească, să ne cheme să-L ajutăm la dezvoltarea Împărăţiei Lui; dacă El nu a refuzat să facă asta, ci mai degrabă ne-a primit, oare nu ne vom primi noi unii pe alţii?

Acum ascultaţi cu atenţie. Când un creştin refuză să primească în inima lui un alt creştin, el spune, de fapt: ştiu că Hristos primeşte pe cel mai rău dintre păcătoşi, dar eu cer mai mult, eu am un standard mai înalt. Eşti tu mai sfânt decât este El? Poate El să fie prieten cu oameni nevrednici de prietenia ta? Poate El să primească oameni care pur şi simplu nu sunt destul de buni pentru tine şi pentru mine?

Un gând hulitor, nu-i aşa? Aşadar, puneţi-l în perspectivă, oameni buni. Ca cei din trupul lui Hristos să refuze să-şi deschidă inimile în dragoste unii faţă de alţii înseamnă a spune: ştiu că Hristos face asta, dar El nu înţelege standardele mele. Gând hulitor, gând hulitor. El este tiparul nostru.

Acum, el nu ne spune, Pavel nu ne spune că ar exista vreo egalitate reală în esenţa calitativă a acestor două lucruri comparate, adică noi şi Hristos, căci nicio jertfă omenească de a primi o altă persoană nu se poate nici măcar apropia de jertfa lui Hristos, care i-a primit pe păcătoşi. Dar ilustraţia rămâne totuşi în picioare.

Aşa cum El i-a primit pe cei nevrednici, tot aşa trebuie şi noi să ne primim unii pe alţii. El ne primeşte pe noi, noi primim pe alţii. Puneţi-l în perspectivă. Nereuşita ta de a-ţi deschide inima faţă de un alt credincios pentru că îţi displace ceva la el este un afront adus lui Hristos, care te-a primit pe tine. Şi, dacă punem îngrădiri dragostei noastre unii faţă de alţii, încălcăm principiul învăţat în pasaj şi încălcăm pilda lucrării răscumpărătoare din Persoana lui Hristos Însuşi.

Mai mult decât atât, este dat şi motivul pentru care a făcut-o. Versetul 7: El ne-a primit din ce motiv? Care este motivul? Spre slava lui Dumnezeu. Spre slava lui Dumnezeu. Şi acesta este acelaşi motiv pentru care trebuie să ne primim unii pe alţii. O facem pentru că Dumnezeu este slăvit când o facem, pentru că reflectă dragostea lui Hristos vărsată în inimile noastre, pentru că este voia Lui exprimată. Îi aduce Lui laudă. Rugăciunea mea pentru biserică este ca noi să putem cunoaşte acest fel de atitudine. Aud tot timpul, şi voi la fel, tot felul de mici ciondăneli între creştini. Oameni ridicaţi împotriva altor oameni, oameni care osândesc pe alţi oameni, nu numai într-o biserică locală, ci şi între biserici şi între cei ce poartă Numele lui Hristos, care vor să se lupte şi să se ciupească şi să se împungă unii pe alţii şi să se mâhnească şi să se rănească unii pe alţii, în loc ca, cu braţele deschise, să se primească unii pe alţii, înţelegând că vor exista deosebiri în înţelegerea noastră a libertăţii creştine, dar aceasta nu este un temei de dezbinare.

Îmi vine în minte Matei 10:24 când mă gândesc la faptul că Hristos a dat pilda. Vă amintiţi ce spunea? „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.” Vă amintiţi asta? „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său”, Matei 10:24. Şi, dacă Hristos i-a primit pe păcătoşi, atunci trebuie şi noi să ne primim unii pe alţii.

Acum, mai precis, să punem o întrebare: cum i-a primit Hristos pe păcătoşi? Sau, mai bine: cum îi primeşte? Daţi-mi voie să vă dau patru răspunsuri la asta. Mai întâi de toate — şi poate veţi vrea să vă notaţi acestea, cred că le veţi găsi de folos —, mai întâi de toate, Hristos primeşte oamenii cu bucurie. Acesta este lucrul de bază. El primeşte oamenii cu bucurie. Nu cu împotrivire, ci cu bucurie.

Priviţi o clipă la Luca, capitolul 15, şi să vedem doar o scurtă ilustrare a acestui lucru în Luca 15. Am menţionat versetul 2, dar să mergem puţin mai departe. „În vremea aceea, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte.” O adunare minunată căreia să-i predici, visul oricărui predicator. „Şi Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: «Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă cu ei.»” Ce recomandare, nu? Ei credeau că este o osândă, dar era o recomandare. „Dar El le-a spus pilda aceasta: «Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri.»” Şi puteţi sublinia acel cuvânt „bucurie”. „«Şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: ‚Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăinţă»” — oameni care se socotesc singuri neprihăniţi.

Nu, ideea este că, atunci când vine un păcătos şi Mântuitorul primeşte un păcătos, el este primit cu bucurie, cu bucurie. Nu cu împotrivire. Noi nu luăm cu asalt porţile cerului, implorând să fim primiţi. Nu Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne primească. El o face cu nerăbdare. El strigă: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut!” De câte ori am vrut să vă iau şi să vă primesc, dar aţi refuzat. Şi Îl auzim spunând: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Şi El strigă după cei ce vor veni. El spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să ia apa vieţii fără plată.” Şi El spune: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric.” El strigă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Şi chiar pe cruce El spune: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Nu, Isus primeşte oamenii cu bucurie. El primeşte pe păcătos cu bucurie. Nu cu împotrivire, nu cu atitudine de superioritate. Este ceea ce pentru care a venit, şi cu braţele întinse El îmbrăţişează pe păcătosul care vine la El. El spune, în Ioan 6: „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”

Aşadar, părtăşia noastră ar trebui să fie la fel. Când ne primim unii pe alţii, ar trebui să fie cu bucurie, nu cu atitudine de superioritate, nu cu împotrivire. Îmi amintesc, când eram în sud, în Mendenhall, Mississippi, un păstor al unei biserici de acolo, un om alb, şi-a deschis inima să-i predea Biblia unui om de culoare. Şi îmi amintesc că treceam cu maşina pe lângă biserică şi vedeam semnul: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Aceasta era semnul din faţa bisericii. A venit un om de culoare, care era împovărat şi care trudea şi care avea nevoie de ajutor. Şi acest păstor a început să-l facă ucenic pe acest om de culoare, iar biserica i-a spus să înceteze, pentru că crea o problemă rasială.

Şi păstorul a continuat s-o facă, aşa că nu mai putea cumpăra benzină la benzinărie, alimente la băcănie, i-au anulat polita de asigurare, i-au hărţuit copiii. Aceasta, la biserica pe care scrie: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Şi, în cele din urmă, a avut o cădere nervoasă totală, l-au internat într-un spital în Jackson, Mississippi. Şi în a doua zi a sărit de la etajul al treilea şi s-a sinucis. A fost o traumă extremă. Nu cunosc toate motivele care l-au făcut să-şi ia viaţa. Nu pot şti ce anume s-a adunat şi a dus la toate acestea. Şi, evident, nu laud ceea ce a făcut. Este o tragedie a tragediilor, dar este ilustrativă pentru faptul că putem avea o teologie şi o putem chiar înălţa ca şi cum ar fi semnul care ne identifică părtăşia, iar în inimile noastre să trăim ceva din tărâmul exact opus. Trebuie să ne primim unii pe alţii, nu cu împotrivire, nu cu atitudine de superioritate, ci cu bucurie, cu bucurie.

În al doilea rând, Hristos nu numai că îi primeşte pe păcătoşi cu bucurie, dar îi primeşte pe păcătoşi în ciuda păcatului lor. El îi primeşte în ciuda păcatului lor. Ei nu trebuie să-şi pună mai întâi viaţa în rânduială. Dumnezeu nu spune: „Uite, dacă reuşeşti să-ţi cureţi viaţa, te voi lua.” Nu, aceea este erezie. Nici pentru o clipă nu credem că ar exista nişte fapte premergătoare mântuirii, pe care omul le poate face singur pentru sine, ca să se facă de... primit, dacă vreţi, ca să se facă acceptabil pentru Hristos. El îi primeşte pe păcătoşi în ciuda păcatului lor. Aceasta este frumuseţea harului, aceasta este minunea atitudinii lui Hristos. Întoarceţi-vă la Matei şi înapoi la casa unde erau mulţi vameşi, mulţi păcătoşi aşezaţi, iar Isus este acolo. Fariseii spun: „De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” Şi Isus spune: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi. (Aceasta este sarcasm. Aceşti oameni ştiu că sunt bolnavi.) Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ‚Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” El a venit pentru cei ce erau păcătoşi.

El îi primeşte în ciuda păcatului lor, nu pentru că îşi curăţă viaţa.

În Marcu 2 Îl găsim din nou în pasajul paralel cu acelaşi lucru, se repetă acolo. Găsim acelaşi fel de lucru în Luca 5, Luca 6, Luca 7, Luca 18, unde vameşul şi păcătosul... vameşul şi Fariseul se roagă în templu, iar Fariseul crede că totul este în ordine şi spune: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Eu postesc şi îmi dau zeciuiala şi fac tot ce trebuie să fac.” Păcătosul se bate în piept, nici măcar nu-şi ridică ochii spre Dumnezeu, şi spune: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Acum, pe cine a primit Dumnezeu în Luca 18? Îl primeşte El pe Fariseul care credea că viaţa lui este în ordine, care se ruga tot timpul şi postea tot timpul şi îşi dădea zeciuiala tot timpul, sau îl primeşte pe păcătosul care se bate în piept?

Ei bine, Isus a spus că păcătosul s-a pogorât acasă socotit neprihănit, mai degrabă decât celălalt. El îi primeşte pe păcătoşi în ciuda păcatului lor; deşi sunt pătaţi de păcat şi stricaţi şi deznădăjduiţi de orice neprihănire şi neajutoraţi şi neştiutori şi vinovaţi şi ticăloşi, când vin, ei sunt primiţi. Şi tocmai asta a spus Pavel în Romani 5:8, că, pe când eram noi încă păcătoşi, Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de noi.

Aceasta a vrut să spună Pavel în propria lui mărturisire, 1 Timotei 1, când a spus că Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre cari cel dintâi este el. Aşadar, El S-a apropiat de păcătoşi ca să le schimbe păcatele, ca să le schimbe cusururile, ca să-i facă pe ei, adică să ne facă pe noi, asemenea Lui. Aşadar, Hristos îi primeşte pe păcătoşi în ciuda păcatului lor şi îi primeşte cu bucurie.

Îmi îngăduiţi să adaug un fel de observaţie paralelă? În al treilea rând, El îi primeşte pe păcătoşi fără părtinire. El îi primeşte pe păcătoşi fără părtinire. Biblia ne spune, în Faptele Apostolilor 10:34, în Romani 2:11, că Dumnezeu nu caută la ce? La faţa omului. Nu contează pentru Dumnezeu dacă eşti iudeu, dintre Neamuri, bărbat, femeie, rob sau slobod; nu contează pentru Dumnezeu care este trecutul tău, nu contează pentru Dumnezeu nimic, El primeşte oamenii fără părtinire. Şi El cheamă la acelaşi lucru, în Iacov capitolul 2, versetul 1: „Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.” Nu lăsaţi ca creştinismul vostru să caute la faţa omului. „Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost; şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, şi-i ziceţi: ‚Tu şezi în locul acesta bun!’ şi apoi ziceţi săracului: ‚Tu stai colo în picioare!’ sau: ‚Şezi jos la picioarele mele!’ nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc? Şi voi înjosiţi pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătoriilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtaţi? Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’, bine faceţi. Dar dacă căutaţi la faţa oamenilor, faceţi un păcat, şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege.”

Este o încălcare gravă a căuta la faţa omului.

Nu este loc pentru asta în biserică. Hristos dă pilda, în Ioan 6:37, din nou: „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Aşadar, El îi primeşte pe păcătoşi cu bucurie, îi primeşte în ciuda păcatului lor, îi primeşte fără părtinire, şi, în cele din urmă — şi acum ajungem din nou la textul nostru —, în cele din urmă, El îi primeşte pentru cel mai înalt motiv. Iar acel motiv este slava lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care îi primeşte pe păcătoşi, ca să fie spre slava lui Dumnezeu. Vedeţi, Dumnezeu este slăvit când un păcătos este mântuit, aşa este? Desigur că da. Dumnezeu este slăvit când un păcătos este mântuit. Efeseni 1:4: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, dupăce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale (Ascultaţi asta.), spre lauda slavei harului Său.” Motivul pentru care te-a mântuit a fost pentru propria Lui slavă, ca să-Şi arate propria Lui slavă, ca să-Şi facă vădită propria Lui slavă, ca să arate domniilor şi stăpânirilor, ca să arate oştirii îngereşti, ca să dovedească tuturor fiinţelor create slava Lui. În Efeseni 3:10, gândul Lui este să arate domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, şi face aceasta arătând mântuirea bisericii.

Aşadar, tot ceea ce se face îşi găseşte, nu-i aşa, în cele din urmă rostul în slava lui Dumnezeu. Harul Lui suveran care alege, predestinarea Lui, voia Lui, harul Lui, sângele Lui vărsat, lucrarea Lui mântuitoare, toate sunt pentru slava Lui. Aşadar, Hristos i-a primit pe păcătoşi cu bucurie, în ciuda păcatului lor, în ciuda cusururilor lor. El îi primeşte fără părtinire şi îi primeşte pentru cel mai înalt motiv. Acesta este modelul nostru. Modelul nostru pentru a ne primi unii pe alţii este, aşadar, s-o facem cu bucurie, s-o facem în ciuda cusururilor lor, s-o facem fără părtinire şi s-o facem astfel încât Dumnezeu să poată fi slăvit în unitatea bisericii Sale. Acum înţelegeţi versetul 7, instrucţiunea de bază.

Să privim ilustraţiile biblice, şi acestea doar pe scurt. El ilustrează această idee, a iudeului şi a celui dintre Neamuri fiind una în Hristos, alegând patru profeţii ale Vechiului Testament care adeveresc mântuirea celor dintre Neamuri. Aţi prins asta? Patru profeţii ale Vechiului Testament care adeveresc mântuirea celor dintre Neamuri. Ele arată că Mesia care avea să vină avea să primească în mântuire naţiunile lumii, ca părtaşe la legământul harului. Şi aceste versete ar trebui să înmoaie prejudecata iudaică din biserica de la Roma şi de oriunde altundeva; ar trebui să-i cheme pe iudei să se bucure de mântuirea celor dintre Neamuri, ca împlinire a profeţiei Vechiului Testament, în loc să îngăduie ca mântuirea celor dintre Neamuri să dea naştere la dezbinare şi la neînţelegere.

Acum, nu prea pot să intru în acest pasaj fără să spun mai întâi că aceasta este, în primul rând, o temă de-a lungul întregii epistole către Romani. Întreaga epistolă către Romani este oarecum preocupată de chestiunea iudeului şi a celui dintre Neamuri. Să o parcurgem repede. Întoarceţi-vă la capitolul 1. Daţi-mi voie doar să vă arăt aceasta în vreun minut. Romani capitolul 1, observăm că Evanghelia vine, în Romani capitolul 1, versetul 5, pentru aducerea la ascultarea credinţei printre toate Neamurile. Aşadar, Pavel ne face cunoscut chiar de la început încotro va merge această Evanghelie: va merge la toate Neamurile. Versetul 14: „Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.” Şi mai înapoi, în versetul 13, el doreşte să aibă vreun rod şi printre celelalte Neamuri. Versetul 16: „este puterea lui Dumnezeu (Evanghelia este.) pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului.” Aşadar, întreaga epistolă este cu adevărat plină, împânzită de această temă a întoarcerii la Dumnezeu a celor dintre Neamuri.

În capitolul 2 el vorbeşte, în versetul 14, despre Neamurile care n-au legea scrisă, dar care fac din fire lucrurile cuprinse în lege. Aceştia, măcar că n-au legea, îşi sunt singuri lege, şi ei arată lucrarea legii scrisă în inimile lor. Aşadar, Dumnezeu le-a dat chiar şi celor dintre Neamuri legea în inimă. Dumnezeu, prin Pavel, îi osândeşte pe iudei în versetul 24, pentru că purtarea lor a făcut ca Numele lui Dumnezeu să fie hulit printre Neamuri, pe care Dumnezeu voia ca iudeii să le evanghelizeze. În loc să ajungă la Neamuri cu adevărul, ei ajungeau la Neamuri cu o contrafacere hulitoare a adevărului, iar Dumnezeu era necinstit.

Capitolul 3, găsim de asemenea, în versetul 19, că orice gură din lume este astupată şi întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu, atât iudeul, cât şi cel dintre Neamuri. Apoi, când înaintezi puţin în capitolul 3, până la versetul 29, găsim că El este Dumnezeul iudeilor, este şi Dumnezeul celor dintre Neamuri. Aşadar, toţi sunt păcătoşi, dar toţi au acelaşi Dumnezeu, la care se pot întoarce pentru mântuire. Găseşti asta când ajungi la capitolul 5, versetul 12: moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, iudeu şi cel dintre Neamuri, toţi au păcătuit, în versetul 12. Versetul 15, din nou: precum greşeala, adică faptul că toţi au păcătuit, aşa este şi darul fără plată. Prin greşeală, mulţi sunt morţi; prin harul lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, mulţi pot primi Evanghelia. El se revarsă din belşug asupra multora. Versetul 17: prin greşeala unuia singur, moartea a domnit, şi apoi din nou, neprihănirea domneşte pentru cei mulţi care cred.

Şi el urmăreşte acelaşi fir de gândire până la sfârşitul capitolului. Şi din nou, aducând laolaltă iudeul şi cel dintre Neamuri într-o Evanghelie menită pentru întreaga lume. Capitolul 9, desigur, este exact acelaşi lucru, versetul 24: „pe noi, pe cari ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri.” Şi apoi continuă să vorbească despre asta în versetul 25: „Voi numi «popor al Meu», pe cel ce nu era poporul Meu, şi «prea iubită», pe cea care nu era prea iubită”, din nou o referire la Neamurile care intră în legământul mântuitor. Versetul 30: Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea. Aşadar, întoarcerea la Dumnezeu a celor dintre Neamuri este o temă majoră în tot acest pasaj. O găseşti în versetul 12 al capitolului 10: nu este nicio deosebire între iudeu şi cel dintre Neamuri. Acelaşi Domn peste toţi este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.

O găseşti din nou în capitolul 11, versetul 11: prin căderea lor, căderea iudeilor, a venit mântuirea la Neamuri. O găseşti chiar mai jos, în versetul 25: vine plinătatea Neamurilor, precum şi mântuirea lui Israel. Acum, aceasta este doar o trecere rapidă, ca să vă fac cunoscut că acesta nu este ceva nou. Romani a început cu întreaga lume în păcat. Se sfârşeşte cu întreaga lume, în ce priveşte lumea mântuită, iudeu şi cel dintre Neamuri aduşi laolaltă în unitate în Hristos. Îi vedem şi pe iudeu, şi pe cel dintre Neamuri în păcat. Apoi îi vedem şi pe iudeu, şi pe cel dintre Neamuri în Hristos. Şi acesta este cursul acestei epistole glorioase.

Aşadar, Romani este o declaraţie a actului suveran al lui Dumnezeu de a mântui atât pe iudeu, cât şi pe cel dintre Neamuri. Iudeul este un călcător al legii scrise. Cel dintre Neamuri este un călcător al legii din inima lui, din conştiinţa lui. Şi astfel, în versetele 8 până la 12, urmăriţi. Le vom privi doar pe scurt, pentru că este doar o serie de citate din Vechiul Testament. Găsim aici dovada egalităţii celor dintre Neamuri în mântuire. Versetul 8: „Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui.” Vedeţi asta?

Isus a fost un slujitor al tăierii împrejur. Adică El a venit ca iudeu. „Un slujitor trimis la iudei” ar putea fi înţelesul lui, sau un slujitor tăiat împrejur El Însuşi, căci a fost tăiat împrejur ca prunc şi S-a identificat într-un mod adevărat cu semnul legământului, care era tăierea împrejur trupească. El vine ca iudeu, tăiat împrejur ca iudeu, El vine la iudei. El a şi spus: „Nu sunt trimis (mai întâi) decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” El a venit deci ca un slujitor al tăierii împrejur. Eu prefer să traduc aceasta: un slujitor trimis la iudei. Dar este limpede că a fost iudeu, aşa că El este un iudeu tăiat împrejur, trimis la iudei, cu scopul credincioşiei lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date părinţilor. Vedeţi asta? El a venit deci ca să împlinească profeţia; asta spune. Dacă Isus nu ar fi venit să împlinească făgăduinţele date părinţilor, atunci Dumnezeu nu ar fi adevărat, Dumnezeu ar fi mincinos.

Cine erau părinţii? Avraam, Isaac şi Iacov. Şi Dumnezeu, dând legământul avraamic lui Avraam şi repetându-l lui Isaac, repetându-l lui Iacov — poţi urmări asta începând din Geneza 12, tot mai departe, prin viaţa lui Avraam, Isaac şi Iacov —, Dumnezeu repetă legământul mântuirii, legământul mântuirii, legământul mântuirii. El făgăduieşte că va veni un mare izbăvitor, va veni Unul care va înfăptui acel legământ. Şi Hristos a venit ca slujitorul desăvârşit al iudeilor, ca să împlinească acele făgăduinţe date părinţilor, făcute de Dumnezeu. Aşadar, credincioşia lui Dumnezeu este în joc. Credincioşia lui Dumnezeu este în joc. El a venit deci, acum observaţi asta, pentru credincioşia lui Dumnezeu. De ce a venit la iudei? Ca să adeverească Cuvântul lui Dumnezeu. Acum păstraţi asta în minte, este un accent pe care vreţi să-l menţineţi. El a venit ca să adeverească faţă de ei Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când a venit Isus, în Matei capitolul 5, a spus că a venit să împlinească legea, nu-i aşa? A venit să împlinească legea. „Să nu credeţi”, Matei 5:17, „că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Şi nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”

El a împlinit legea venind aşa cum spunea legea, ca să mântuiască. El a împlinit legea susţinând sfinţenia ei şi reaşezând adevărul ei. A venit şi a împlinit legea păzind-o în chip desăvârşit. El a împlinit legea în orice fel cu putinţă, dar ceea ce spune Pavel aici este că, atunci când a venit, El a adeverit făgăduinţa lui Dumnezeu. Astfel, El a venit de dragul credincioşiei lui Dumnezeu. El a venit ca să adeverească faptul că Dumnezeu spune adevărul. Ce motiv minunat pentru a veni. Iar aceasta este spre slava lui Dumnezeu, vedeţi. Aceasta este spre slava lui Dumnezeu.

Tu spui: „Credeam că a venit doar ca să mă mântuiască pe mine.” Nu, El a venit ca să dovedească pe Dumnezeu adevărat, ca să dovedească pe Dumnezeu adevărat, ca să întărească legământul, ca să pecetluiască legământul pe care Dumnezeu îl dăduse la început, pe care l-a pecetluit cu propriul Lui sânge. Când... când Maria a aflat despre prunc, ea strigă în cântarea ei de laudă, în Luca 1, şi spune aceasta: „Sufletul meu măreşte pe Domnul”, iar apoi încheie aceasta spunând: „cum făgăduise părinţilor noştri — faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu face ceea ce i-a spus lui Avraam că va face. Este un lucru glorios, lucru glorios.

Zaharia, plin de Duhul Sfânt, auzind despre naşterea propriului lui copil: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci.” Vedeţi, Hristos vine de dragul credincioşiei lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să nu poată fi socotit mincinos. Aşa că, atunci când Israel Îl laudă pe Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu pentru că Hristos a venit şi a adeverit credincioşia Lui.

Dar priviţi la Neamuri, în versetul 9: „şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu” nu pentru credincioşia Lui, ci pentru (ce?) îndurarea Lui. Cu siguranţă că iudeii sunt recunoscători pentru îndurare, şi cu siguranţă că cei dintre Neamuri sunt recunoscători pentru adevăr. Dar accentul aici este că Hristos a venit să le arate iudeilor credincioşia lui Dumnezeu şi a venit să le arate celor dintre Neamuri îndurarea lui Dumnezeu. Acesta era accentul. El a fost un slujitor al tăierii împrejur, ca să le arate lor credincioşia lui Dumnezeu şi ca să le arate celor dintre Neamuri îndurarea lui Dumnezeu. Şi astfel, un iudeu mântuit va lăuda pe Dumnezeu în primul rând pentru credincioşia Lui: El a făcut o făgăduinţă şi a ţinut-o. Iar cel mântuit dintre Neamuri Îl laudă pe Dumnezeu în primul rând pentru îndurarea Lui, căci El dă îndurare unui popor nevrednic, unui ne-popor, unui popor din afara legământului, din afara făgăduinţei, din afara părinţilor, din afara descendenţei lui Mesia.

Şi astfel, iei iudeul mântuit, lăudând pe Dumnezeu pentru credincioşia Lui, cel mântuit dintre Neamuri, lăudând pe Dumnezeu pentru mila Lui, şi îi aduci împreună într-un singur gând şi într-un singur glas, iar amândoi Îl slăvesc pe Dumnezeu.

Accentul poate fi diferit. Făgăduinţa legământului este importantă pentru Israel. Îndurarea faţă de un popor din afara legământului este importantă pentru cei dintre Neamuri. Dar amândoi Îl slăvesc pe Dumnezeu, amândoi se bucură că sunt cuprinşi în planul lui Dumnezeu. Isaia 45:22: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!” Isaia 52:10: „toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.”

Şi astfel, amândoi se bucură. Şi, ca să arate făgăduinţa mântuirii celor dintre Neamuri şi ca să-l încurajeze mai departe pe iudeu să-l primească pe cel dintre Neamuri, Pavel dă aceste patru citate din Vechiul Testament. Şi am să vi le dau pur şi simplu. Versetul 10... îmi cer iertare, versetul 9: „după cum este scris”, şi aici el citează din Psalmul 18:49. Apropo, este citat şi în 2 Samuel 22:50, acelaşi verset. Iată Psalmul 18:49, sau 2 Samuel 22:50: „De aceea Te voi lăuda printre Neamuri, şi voi cânta Numelui Tău.” Psalmistul spune: voi vesti Numele lui Dumnezeu printre Neamuri. Cuvântul „a lăuda” înseamnă a recunoaşte pe Dumnezeu. El spune: în mijlocul Neamurilor Îl voi recunoaşte pe Dumnezeu, voi cânta Numelui Tău. Aşadar, David, care este avut în vedere aici, Psalmistul, cântă lauda lui Dumnezeu printre Neamuri, o aluzie la mântuirea celor dintre Neamuri.

Apoi, în versetul 10, el citează din Deuteronom 32:43: „Este zis iarăş.” Şi, apropo, „este zis” este o minunată referire la Dumnezeu şi, deşi este un citat din scrierea lui Moise, Dumnezeu a spus-o, iar aceasta este o altă dintre acele indicaţii subtile — sau nu chiar atât de subtile — ale inspiraţiei, ale inspiraţiei divine. Şi din nou Domnul, sau Dumnezeu, spune: „Veseliţi-vă, Neamuri (Fiţi atenţi la asta.), împreună cu poporul Lui.” Aşadar, chiar din scrierea lui Moise — nu-i aşa că e minunat? Deuteronom 32, ultima parte a scrierii lui Moise, primul set de cărţi din Vechiul Testament, Pentateuhul —, cei dintre Neamuri se bucură împreună cu iudeii. Ei se alătură în aducerea de laudă. Primul text din scriptură: Psalmistul, în mijlocul celor dintre Neamuri, aducând laudă; acum cei dintre Neamuri se alătură iudeilor în aducerea de laudă. A l treilea text din scriptură, versetul 11, şi „iarăş: «Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile, şi lăudaţi-L, toate noroadele»”, iar aici Neamurile o fac singure. Mai întâi a făcut-o Psalmistul, apoi au făcut-o Neamurile împreună cu iudeii, iar acum sunt văzute făcând-o singure. Aceasta este citat din Psalmul 117, versetul 1, Psalmul 117, versetul 1: „Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile, şi lăudaţi-L, toate noroadele.”

Apoi, în versetul 12, ultimul text din scriptură, şi din nou Isaia a spus: „Din rădăcina lui Iese va ieşi un Vlăstar.” Adică ceva care iese din tulpina lui Iese, din descendenţa davidică, „care se va scula să domnească peste Neamuri; şi Neamurile vor nădăjdui în El.” Aceasta este luat chiar din Isaia 11, versetele 1 şi 10. El citează pe proorocul Isaia, care a spus că avea să fie o rădăcină a lui Iese, adică descendenţa davidică — Iese fiind tatăl lui David, fiul lui Obed, tatăl lui David împăratul, din al cărui trup, desigur, a venit Mesia. Aşadar, avea să vină o rădăcină a lui Iese, descendenţa davidică, iar Unul avea să se scoale, adică să se ridice din smerenie, să se ridice ca să domnească peste Neamuri. Mesia va cârmui lumea. El va domni peste Neamuri. Dar nu doar peste Neamuri cu un toiag de fier. „Şi Neamurile vor nădăjdui în El” este textul potrivit. Ele vor nădăjdui în El, din nou, o făgăduinţă a mântuirii celor dintre Neamuri. Mântuirea este nădejde. Mântuirea este nădejde. Aceasta este o nădejde mântuitoare. Aşadar, Neamurile vor nădăjdui în Mesia.

Vedeţi planul lui Dumnezeu? Iudeii bucurându-se că Dumnezeu Îşi ţine credincioşia în Hristos. Cei dintre Neamuri se bucură că Dumnezeu Îşi arată îndurarea în Hristos. Vechiul Testament a spus tot timpul că Neamurile vor fi mântuite, că Neamurile vor lăuda şi se vor bucura împreună cu poporul lui Dumnezeu, Israel, că Neamurile vor nădăjdui în Mesia care avea să vină. Şi trebuie să-i îmbrăţişăm pe ei şi unii pe alţii. Toţi sunt iubiţi de Dumnezeu. Cei dintre Neamuri, vedeţi, nu pot avea nicio pică împotriva iudeilor, pentru că prin iudei a venit mântuirea la ei. Iudeii nu pot avea nicio pică împotriva celor dintre Neamuri, pentru că însuşi scopul existenţei lor era să ajungă la Neamuri. Aşadar, iudeul şi cel dintre Neamuri sunt uniți împreună în chip desăvârşit.

Şi Pavel încheie cu o mijlocire binecuvântătoare. Şi întotdeauna simt că păşesc pe pământ sfânt când încerc să explic o benedicție. Tot ce trebuie să faceţi este s-o citiţi. „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!” Aceasta este cu adevărat rezumatul întregii epistole. Este o binecuvântare care înmănunchează totul. Şi este o rugăciune. Dumnezeul nădejdii, Dumnezeul care este izvorul nădejdii veşnice, izvorul vieţii veşnice, izvorul mântuirii veşnice, să vă umple, fără să lase nimic pe dinafară. Literal, să vă facă să daţi pe dinafară de bucurie şi pace care vin în credinţă, ca să prisosiţi în nădejde prin lucrarea puterii Duhului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acesta este un alt fel de a spune: fie ca voi să primiţi tot ce este de primit şi fie ca voi să cunoaşteţi toată bucuria şi toată pacea şi toată nădejdea care vă pot fi date, prin credinţa în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu.

Ştiţi la ce cheamă aceasta? Ştiţi ce este cu adevărat benedecția lui? Fie ca voi să fiţi pe deplin mulţumiţi sufleteşte. Fie ca voi să fiţi pe deplin mulţumiţi sufleteşte, plini de bucurie şi plini de pace şi plini de nădejde până la revărsare. Aceasta este ceea ce mântuirea era menită să aducă. Este o rugăciune pentru un suflet mulţumit, care se întinde înapoi peste întreaga epistolă: fie ca voi să cunoaşteţi iertarea, fie ca voi să cunoaşteţi pacea, fie ca voi să cunoaşteţi nădejdea, fie ca voi să cunoaşteţi dragostea, fie ca voi să cunoaşteţi biruinţa asupra păcatului, fie ca voi să cunoaşteţi puterea Duhului lui Dumnezeu, fie ca voi să cunoaşteţi ascultarea unei vieţi spirituale, fie ca voi să cunoaşteţi folosirea darului vostru spiritual, fie ca voi să cunoaşteţi o relaţie dreaptă cu oamenii, o relaţie dreaptă cu guvernul, fie ca voi să cunoaşteţi dragostea, fie ca voi să cunoaşteţi simţământul urgenţei, fie ca voi să cunoaşteţi cum să vă îngrijiţi unii de alţii, ca slabi şi tari, fie ca voi să cunoaşteţi tot ceea ce Dumnezeu ar putea să reverse asupra voastră în puterea Duhului şi astfel să fiţi un credincios pe deplin mulţumit. Rugăciunea lui, benedicția lui este ca noi să putem fi pe deplin mulţumiţi în Hristos.

Tată, aceasta este rugăciunea noastră, ca noi să putem fi mulţumiţi, ca noi să putem să nu ne lipsească nimic, noi care nu trebuie să ne lipsească nimic în Isus Hristos. Ne rugăm în binecuvântatul Său Nume. Amin.