Romani capitolul 15, versetele 14 până la 21. Studiem acum, începând cu acest al 14-lea verset, ceea ce este epilogul marii Magna Charta a credinței creștine, epistola către Romani. Acesta este epilogul. Corpul principal al scrisorii s-a încheiat la versetul 13 al capitolului 15, și acum Pavel se întoarce la unele lucruri personale, unele lucruri care sunt pe inima lui cu referire la a le vorbi creștinilor din Roma. De fapt, într-un sens, el se întoarce la introducerea sa originală, reluând unele dintre aceleași teme pe care le-a introdus în capitolul 1, versetele 1 până la 17.

El a deschis această mare epistolă atrăgându-le atenția asupra temei ei, Evanghelia lui Dumnezeu, în capitolul 1:1 la 5. Apoi și-a salutat cititorii în capitolul 1, versetele 6 și 7. Și-a descoperit dorința de a predica la Roma în capitolul 1, versetele 8 până la 15. Și acum, pe măsură ce se întoarce la unele dintre acele aceleași teme, sunt câteva lucruri mai personale pe care vrea să le spună. Mai întâi de toate, în secțiunea noastră, versetele 14 până la 21, el dă motivul îndrăznelii sale. Apoi, în versetele 22 până la 33, el vorbește despre planurile sale de viitor, planuri care includ o vizită la Roma. Apoi, în capitolul 16, versetele 1 până la 23, el salută oameni care îi sunt foarte speciali și încheie cu o binecuvântare finală sau doxologie în versetele 24 până la 27. Deci acesta este epilogul, unde el adună toate gândurile de dincolo de argumentul și tema principală a cărții, pentru a le apăsa asupra inimilor cititorilor săi și asupra inimilor noastre de asemenea.

Și el începe epilogul, așa cum am notat data trecută, printr-o minunată apreciere a bisericii din Roma. În ciuda faptului că a fost foarte îndrăzneț cu ei și le-a vorbit foarte direct și fără ocolișuri, el este încredințat, spune el în versetul 14, „despre voi, frații mei, că și voi sunteți plini de bunătate, plini de orice fel de cunoștință, în stare, de asemenea, să vă mustrați sau să vă sfătuiți unii pe alții".

Și am văzut data trecută ce apreciere minunată este aceasta. Și am notat în mod special că biserica ce este plină de bunătate, plină de orice fel de cunoștință, este competentă să sfătuiască, ca o chestiune a însuși fluxului de viață al bisericii. Oamenii sunt în stare să se hrănească și să se împărtășească și să se întărească unii pe alții. Deci biserica romană era capabilă de o slujire eficientă. Iar lucrurile pe care li le-a spus, le-a spus doar în chip de aducere aminte, așa cum adaugă în versetul 15: „Totuși, fraților, v-am scris mai cu îndrăzneală" decât ați fi presupus voi că am scris, este implicația, „pe alocuri în scrisoare, ca să vă pun în minte", adică aducându-vă aminte. V-am scris ca să vă aduc aminte și am fost îndrăzneț, pentru ca aducerea mea aminte să vină cu putere. Motivul pentru aceasta este harul care mi-a fost dat de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, v-am scris sub un mandat de la Dumnezeu. V-am scris pentru că am primit nu harul mântuitor, ci harul apostolic, așa cum l-a menționat în capitolul 1 și versetul 5, prin care am primit harul și, în consecință, apostolia. Deci, în chemarea mea ca apostol, v-am scris cu îndrăzneală, nu pentru a sugera nicio clipă că nu sunteți o biserică bună, ci mai degrabă pentru a vă aduce aminte vouă, care sunteți într-adevăr o biserică bună, de lucruri pe care trebuie să le țineți strâns.

Acum, discutând chemarea sa apostolică, harul care i-a fost dat de Dumnezeu, el se referă la sine în trei feluri — ca un preot, un predicator și un pionier — doar pentru a le da o perspectivă bogată asupra propriei sale slujiri. Data trecută am privit la Pavel preotul. Observați din nou, în versetul 16, doar pe scurt. O parte din acea însărcinare apostolică este ca eu să fiu „slujitorul" — acesta este cuvântul din versiunea Autorizată. Cuvântul leitourgos este cineva care îndeplinește un serviciu public, cel mai specific un serviciu de închinare adusă lui Dumnezeu. Și astfel, este un cuvânt care se poate referi la cineva care este preot, care Îi aduce ceva lui Dumnezeu. „Ca eu să fiu", prin analogie, „un preot al lui Isus Hristos pentru Neamuri", și apoi cuvântul „slujind" — care nu este folosit nicăieri în Noul Testament decât aici. Înseamnă a sluji ca preot. Eu slujesc, deci, ca preot din partea lui Isus Hristos, împlinind slujba Evangheliei lui Dumnezeu, iar jertfa pe care I-o aduc lui Dumnezeu ca preot sunt Neamurile, pentru ca jertfa lor să fie bine primită, „fiind sfințită de Duhul Sfânt".

Și data trecută am văzut că el se înfățișează pe sine ca un preot, aducând o jertfă Dumnezeului său. Jertfa sunt Neamurile mântuite, pe care le-a atins cu Evanghelia lui Isus Hristos. Deci Pavel stă ca un preot, prezentându-și jertfa, un grup de Neamuri curățit, purificat, bine primit, care, prin credința în Isus Hristos, au intrat în spălarea nașterii din nou și au fost curățiți prin sângele lui Hristos și sunt acum potriviți să fie primiți în prezența lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 11, el vorbește despre prezentarea bisericii ca o fecioară curată lui Hristos, într-o terminologie oarecum asemănătoare.

Deci, în felul în care Pavel își privește slujirea, el se vede pe sine ca un preot care Îi aduce o jertfă lui Dumnezeu. Am încheiat data trecută încercând să întoarcem aceasta spre propria noastră atenție și să punem întrebarea: Ce Îi ofer eu lui Dumnezeu? Dacă eu sunt un preot, și fiecare credincios are o funcție de preot, noi suntem o împărăție de preoți, suntem împărați și preoți. Suntem chemați să aducem jertfe spirituale lui Dumnezeu. Unele dintre acele jertfe ar putea fi ca în Evrei 13, lauda buzelor noastre. Unele dintre ele ar putea fi dăruirea resurselor noastre, dar cu siguranță o parte din jertfa noastră este să-I oferim Domnului pe aceia pe care i-am condus în Împărăție prin prezentarea Evangheliei. Pavel spune: sunt îndrăzneț pentru că sunt sub mandat apostolic să funcționez ca preot și să câștig Neamuri, ca să I le pot oferi lui Dumnezeu ca o jertfă bine primită de El.

În al doilea rând, deci, și pentru această seară, vrem să observăm că el este un predicator. Pavel predicatorul, precum și preot: în versetul 17, el spune: „Eu am dar ceva cu care mă pot lăuda, prin Isus Hristos, în lucrurile care privesc pe Dumnezeu." Acum, acel verset este o tranziție de la preot la predicator. Pavel are ceva cu care să se laude, atât ca preot care Îi aduce suflete lui Dumnezeu, cât și ca predicator care proclamă, cu mare efect, Evanghelia mântuitoare. El are ceva cu care să se laude. Veți spune: „Credeam că este un păcat să te lauzi." Este un păcat să te lauzi dacă te lauzi în tine însuți. Nu este un păcat dacă te lauzi în Domnul. Priviți la versetul 17: „Eu am dar ceva cu care mă pot lăuda, prin Isus Hristos, în lucrurile care privesc pe Dumnezeu" — nu pe mine. În lucrurile care privesc pe Dumnezeu, adică cele care au fost înfăptuite de Dumnezeu, în lucrurile care au fost făcute prin Isus Hristos, mă voi lăuda. O mândrie evlavioasă este o mândrie legitimă, nu una nelegitimă. Și el are tot dreptul să se laude cu acele lucruri pe care le-a făcut Hristos. 1 Corinteni 1:31, v-am citit-o azi-dimineață când ne-am deschis serviciul de închinare, el spune: „Cine se laudă să se laude (În cine?) în Domnul. Cine se fălește, să se fălească în Domnul." În 2 Corinteni, cred că este capitolul 10 și versetul 17: „Oricine se laudă să se laude în Domnul." Din nou, repetând exact aceeași frază. Avem tot dreptul să ne lăudăm cu lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Predicatorul nu are niciun drept să se laude în sine însuși, pentru că nimic de consecință veșnică nu se face prin putere omenească, nici măcar prin puterea omenească a unui apostol chemat și uns. Dar în lucrurile care privesc pe Dumnezeu, în lucrurile înfăptuite prin puterea Domnului Isus Hristos, există motiv de laudă.

Pavel nu și-a pus nicio încredere în propria sa carne. Citiți al treilea capitol din Filipeni. Citiți 1 Timotei capitolul 1. Citiți Romani capitolul 7. În acele trei capitole veți găsi ticăloșia cu care se vede Pavel pe sine. Apoi citiți 2 Corinteni capitolul 12 și vedeți din nou cum el se lăuda și se fălea numai cu slăbiciunea lui și cu neputința lui, pentru că în slăbiciunea și neputința lui era făcut tare, și Dumnezeu înfăptuia lucruri prin slăbiciunea lui, și el se lăuda cu ceea ce înfăptuise Dumnezeu.

În Galateni 6:14 el spune: „Mă voi lăuda cu crucea. Mă voi făli cu crucea; cu nimic din mine însumi nu mă voi lăuda, ci cu crucea." De fapt, el spune: „Departe de mine gândul să mă laud sau să mă fălesc cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos!" Și în 1 Timotei 1:12 și în continuare, unde dă acea minunată mărturie pe care am studiat-o deja în orele noastre de dimineață, el se laudă în Domnul, cum el, care era cel dintâi dintre păcătoși, a căpătat îndurare prin Hristos Isus. Și astfel el spune: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu înțelept, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin." Lauda lui era în cruce. Lauda lui era în mântuire. Lauda lui era în puterea lui Dumnezeu prin el, de a-i câștiga pe alții pentru Mântuitorul. Lauda lui nu era niciodată în el însuși. Și mereu și întotdeauna, când își deschidea gura să vorbească, vorbea despre ce făcuse Hristos, despre ce putea Dumnezeu să facă prin puterea Lui, prin slăbiciunea lui Pavel.

Ascultați ce spune în 2 Corinteni capitolul 12, versetele 11 și 12: „M-am făcut nebun cu lauda; voi m-ați silit, căci eu trebuia să fiu lăudat de voi, fiindcă cu nimic nu sunt mai prejos de acești apostoli așa de minunați, măcar că nu sunt nimic." Cu alte cuvinte, el spune: mă faceți să par un nebun pentru că mă laud, când voi ar fi trebuit să mă siliți să mă laud cu lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Eu ar fi trebuit să fiu lăudat de voi, pentru că nu sunt mai prejos de cei mai de seamă apostoli. Cu alte cuvinte, nu stau în spatele nimănui în ce privește ceea ce a făcut Dumnezeu prin mine, deși eu însumi nu sunt nimic, pentru că semnele unui apostol au fost lucrate printre voi prin mine — subînțeles — în toată răbdarea, prin semne și minuni și puteri. Nu stau în spatele nimănui în ceea ce a făcut Dumnezeu prin mine. Nu îmi asum meritul pentru aceasta, dar mă voi lăuda cu ceea ce a făcut Dumnezeu. Orice slujitor al Domnului ar trebui să fie dornic să se laude cu ceea ce a făcut Domnul și să o facă cu o inimă smerită.

În Coloseni 1:29, Pavel spune: „Iată la ce lucrez eu" — adică desăvârșirea fiecărui credincios — „Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea Lui, care lucrează cu tărie în mine." Cu alte cuvinte, muncesc din greu, dar știu că puterea Îi aparține lui Dumnezeu. Nu este smerenie să negi ce a făcut Dumnezeu. Când cineva spune: „Nu-i așa că Domnul ți-a binecuvântat slujirea?" și tu spui: „O, nu e nimic, chiar nu e nimic deloc, păi avem tot felul de probleme", tu Îi negi Domnului slava care se cuvine Numelui Său pentru ceea ce a făcut El. Nu este treaba mea să-mi asum meritul pentru aceasta. Când cineva spune: „Vai, Dumnezeu ți-a binecuvântat biserica!", eu nu spun: „O, chiar nu e nimic, suntem doar plini de oameni cu probleme, și locul este, în esență, un dezastru ținut laolaltă cu pioneze și bandă adezivă, știți." Aceea nu este smerenie, aceea este a-I nega lui Dumnezeu slava Lui. Dumnezeu a făcut un lucru puternic aici și noi nu negăm aceasta și nu vom nega aceasta. Nici nu ne vom asuma meritul pentru aceasta.

Așa cum le spun oamenilor tot timpul, eu sunt la fel de mult un spectator la Grace Church ca oricine vine acolo. Nu am mai mult de-a face cu ceea ce Dumnezeu proiectează în mod suveran să facă decât cineva din afara acestei adunări, cu excepția faptului că sunt mai aproape de aceasta și am avut privilegiul de a-L vedea pe Domnul Isus Hristos făcând, prin puterea Sa suverană, ce a voit El să facă în acest loc. Și Îi vom da cu bucurie slavă pentru aceasta. Și când cineva vrea să nege lucrarea lui Dumnezeu de aici, este foarte greu să mă convingă de o asemenea negare.

Și există asemenea detractori neîncetat. Un altul împărțea fluturași la mașinile voastre azi-dimineață — poate ați primit unul — vrând să nege că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Așa ceva nu dă nicio lovitură lui John MacArthur. Nu este lucrarea mea, dar dă o lovitură lucrării glorioase pe care a făcut-o Dumnezeu aici. Și multe mii de oameni sunt mărturie a ceea ce a făcut El, și mulți dintre voi sunteți în Împărăție pentru că Domnul a lucrat prin părtășia acestei biserici. Și mulțumirea și lauda sunt în întregime ale lui Dumnezeu. Orice ființă umană este doar un instrument. Nicio pensulă nu și-a asumat vreodată meritul pentru pictarea unei capodopere. Niciun arcuș nu și-a asumat vreodată meritul pentru un frumos solo de virtuoz la vioară. Nici vreun om nu își asumă meritul pentru ceea ce face Dumnezeu.

Deci, Pavel spune: „Am motiv să mă laud în lucrurile care privesc pe Dumnezeu, care au fost făcute prin Isus Hristos." Și când o persoană încetează să se gândească la, sau să vorbească despre, ceea ce a făcut ea, și începe să se laude în puterea Domnului, atunci perspectiva ei este corectă. Deci el se laudă ca preot cu ceea ce a făcut Hristos, în timp ce aduce Neamurile ca jertfă. Se laudă ca predicator cu puterea mesajului. În 1 Tesaloniceni, el spune în capitolul 2, versetul 13: „De aceea mulțumim lui Dumnezeu fără încetare că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți. Căci, fraților, voi ați călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudeea." El se bucură pentru că, atunci când i-au auzit mesajul, acesta a venit nu ca un cuvânt de om, ci ca și Cuvântul lui Dumnezeu.

Și astfel, în versetele 18 și 19 apoi, el începe să vorbească despre sine ca predicator. Și, începând în versetul 18, el spune: „Căci n-aș îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultare, prin cuvânt și faptă, prin puterea semnelor și a minunilor, prin puterea Duhului lui Dumnezeu; așa că, de la Ierusalim și țările dimprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosință Evanghelia lui Hristos."

Acum, aici Pavel spune: „Mă văd pe mine nu doar ca preot, ci ca predicator." Și în acele două versete el dă cinci virtuți ale unui predicator mare. Cinci virtuți ale unui predicator mare, și eu le iau la propria mea inimă, credeți-mă. Permiteți-mi să vi le dau: cinci virtuți ale unui predicator mare, așa cum mărturisește el despre propria sa slujire de predicare.

Numărul unu, și el a făcut deja aluzie la aceasta în versetul 17 — numărul unu: el nu a pretins nimic în afară de ce făcuse Hristos prin el. Nu a pretins nimic în afară de ce făcuse Hristos prin el. În versetul 18: „N-aș îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine." Nu îmi voi asuma meritul pentru ceva ce nu a fost făcut de Hristos prin mine. Acum, aceea este smerenie. Aceea este smerenie. Aceea este o virtute a unui predicator mare. Nu îmi voi asuma meritul pentru ce am făcut eu în afara lui Hristos și nu îmi voi asuma meritul pentru ce au făcut alții în Hristos, în afara mea. Puteți să o luați în oricare dintre feluri. Nu îmi voi asuma meritul pentru ce am făcut eu în afara lui Hristos. Sau puteți să o luați în felul acesta: nu îmi voi asuma meritul pentru ce au făcut alții în Hristos, în afara mea. Îmi voi asuma meritul doar — și voi da tot meritul lui Dumnezeu — pentru ce a făcut Hristos prin mine.

Aceasta este o perspectivă atât de importantă, pentru că ispita asupra oricărui slujitor al lui Dumnezeu este să spună: „Ei bine, eu sunt responsabil pentru mântuirea lor. Eu i-am condus pe acei oameni la Domnul. Da, eu am evanghelizat acel grup. Păi, vedeți acei creștini maturi de acolo? Ei bine, eu sunt cel care i-a crescut. Eu am fost învățătorul lor și modelul lor și exemplul lor." Dacă este adevărat, atunci dă-I lui Dumnezeu slava. Dacă nu este adevărat, atunci nu pretinde aceasta. Nu ai niciun drept la o asemenea pretenție. Smerenia spune că nu pretinzi nimic din ce este făcut în afara lui Hristos, ca și cum ar fi fost făcut de Hristos prin tine, și nu pretinzi nimic din ce este făcut de altcineva, ca și cum ar fi fost făcut de Hristos prin tine.

Pavel a fost un minunat instrument al lui Dumnezeu. În Fapte 14:27 se spune că el a deschis Neamurilor ușa credinței. A deschis Neamurilor ușa credinței. În capitolul 15, versetul 12, ei i-au ascultat pe Barnaba și pe Pavel, care au istorisit ce semne și minuni făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor. Doar despre aceasta vorbeau ei vreodată. Pavel spune: „Vă voi spune doar ce a făcut Hristos prin mine, nimic mai mult; nu pretind nimic altceva" — doar ce lucrase Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin ei, capitolul 15, versetul 12.

Capitolul 21 din Fapte, cred că este versetul 19, este unul asemănător. „Și după ce el" — adică Pavel — „a istorisit cu de-amănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui" — din nou, 21:19. Deci, vedeți, el își asuma meritul doar pentru ce făcuse Dumnezeu prin el. Aceea este adevărata smerenie. Adevărata smerenie nu este să negi ce face Domnul. Adevărata smerenie este să recunoști ce face Domnul, să-I dai Lui meritul, dar să nu pășești dincolo de aceasta. El nu a avut mari pretenții evanghelistice. Nu a spus: „O, am avut zece mii de oameni mântuiți." Nu a dat niciodată un număr, de fapt, pentru că nu a știut niciodată cu adevărat ce se petrecea în inimă. Nu a furat niciun merit de la alții și nu a făcut nicio exagerare a niciunui lucru. Și-a limitat afirmațiile despre ce făcuse Hristos prin el la nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce putea el percepe că făcuse Domnul.

În 2 Corinteni 10 și versetul 13, el spune: „Noi însă nu ne vom lăuda cu lucruri dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor pe care le-a împărțit Dumnezeu câmpului nostru, o măsură care ajunge până la voi. Nu ne întindem prea mult, ca și când n-am fi ajuns până la voi, căci, în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos, fără să ne lăudăm cu lucruri dincolo de măsura noastră, adică cu ostenelile altora."

Cu alte cuvinte, el spune: noi nu mergem niciodată dincolo de ce a făcut Domnul prin noi. Acum, trebuie să înțelegeți că el repetă această chestiune de mai multe ori. Aici, în textul nostru din Romani 15. De câteva ori este menționată de Luca în cartea Faptelor, și iat-o aici, cu terminologie explicită, în 2 Corinteni capitolul 10: „noi nu ne lăudăm niciodată cu lucruri dincolo de măsura noastră, adică cu ostenelile altora." Și din nou, în versetul 16: „fără să ne lăudăm cu lucrări făcute în câmpul altuia." Nu ne asumăm meritul pentru nimic dincolo de ceea ce știm a fi lucrarea lui Dumnezeu în noi. Și apoi el spune: când ne asumăm, totuși, meritul — versetul 17 — „oricine se laudă să se laude în Domnul, pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă."

Deci, prima caracteristică a unui predicator mare este că el nu pretinde nimic în afară de ce a făcut Hristos prin el. Și aceea este esența smereniei. El a mers unde l-a condus Hristos. A predicat cui l-a chemat Hristos. A dat chitanță doar pentru ce a făcut Hristos. Și I-a dat toată slava lui Hristos.

În al doilea rând, al doilea semn al unui predicator mare: el a predicat ascultarea de Domnul. El nu doar că era smerit, ci era și credincios. Mesajul lui era ascultarea. În versetul 18, el spune: „N-aș îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultare" — ascultare. Literal, ca să facă Neamurile să câștige ascultarea. El vedea mesajul Evangheliei ca o chemare a oamenilor la ascultare, chemându-i la supunere față de domnia lui Hristos. Romani 1:5: apostolia lui era pentru a aduce, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate neamurile. El nu predica nicio Evanghelie fără ascultare. Mesajul era ascultarea. În capitolul 6, ne amintim foarte bine versetul 16 din studiul nostru de acolo: „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii care v-a fost dat." Acela este un sinonim pentru mântuire: a asculta din inimă de Evanghelia care ți-a fost dată. Începe cu o ascultare de Hristos.

Și astfel, apostolul Pavel a avut slujirea marcată de proclamarea ascultării. El a predicat ascultarea de Domnul suveran, o bunăvoință de a te supune poruncii Lui și stăpânirii Lui. Și mesajul lui nu era diferit de cel al Domnului Isus Hristos, care, de asemenea, a predicat ascultarea de Sine Însuși.

A treia virtute a unui predicator mare, aici, este că el avea integritate personală. El avea integritate personală. Și am putea spune că era autentic. Nu era doar smerit și credincios, ci era veritabil. Era autentic. Ați observa sfârșitul versetului 18? El și-a predicat mesajul ca să aducă Neamurile la ascultare, iar mesajul a venit prin cuvânt și prin ce? Și prin faptă. Iar cel mai adevărat predicator este predicatorul care trăiește în faptă ceea ce proclamă în cuvânt. Nu este așa? Evident că este. Ceea ce am spus și ceea ce am făcut sunt mesajul pe care l-am predicat. Nu există un obstacol mai mare în calea lucrării puterii lui Dumnezeu decât o discrepanță în viața predicatorului între cuvântul lui și fapta lui. În aceasta este esența ipocriziei. Acolo este falsul. Acolo este cel neautentic, cel care nu este veritabil, cel care nu este real. Dar este palpitant și este provocator să realizezi că aici era un om a cărui viață susținea tot ce spunea. Și Hristos a proclamat mesajul prin predicarea lui și prin trăirea lui.

Deci, el a pretins doar ce făcuse Hristos prin el — aceea este smerenia. A predicat ascultarea de Domnul — aceea este credincioșia față de mesaj. Și avea integritate personală și, astfel, era autentic. În al patrulea rând, al patrulea semn al acestui predicator mare: lucrării lui i-a fost dată confirmarea divină. Lucrării lui i-a fost dată confirmarea divină. Și vom adăuga cuvântul „puternic". El nu era doar smerit, nu era doar autentic, nu era doar predicatorul veritabil, ci era, de asemenea, unul care era puternic. Și puterea curge din tot restul: mesajul corect, mesajul ascultării; caracterul corect, autentic. Din acestea vine curgerea puterii, pe măsură ce Dumnezeu îl confirmă pe acel slujitor autentic.

Observați versetul 19: „Prin puterea semnelor și a minunilor, prin puterea Duhului lui Dumnezeu." Slujirea lui Pavel a fost însoțită de semne și minuni puternice, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu le folosea pentru a produce convingere. Le folosea pentru a produce credință. Iată un om care predica un mesaj. Erau o mulțime de oameni care predicau mesaje. Erau o mulțime de mesaje predicate în toată lumea acelui timp. Oratorii erau pe toate drumurile. Și erau religioși la fel de obișnuiți ca orice fel de vorbitor, proclamând vreun cult sau vreo perspectivă religioasă. Cum știau oamenii care era de la Dumnezeu? Cum știau cine spunea adevărul? Dumnezeu îi confirma pe predicatorii adevărați cu aceste semne și minuni puternice, prin puterea Duhului Sfânt. Adică, atunci când Pavel predica, existau demonstrații de natură supranaturală care să arate că puterea lui Dumnezeu era în spatele slujirii lui. Și tot ce trebuie să faceți este să studiați cartea Faptelor și veți vedea aceasta în mare detaliu.

În 2 Corinteni 12:12, v-am menționat deja, el a spus că i-au fost date semnele și minunile și faptele puternice care sunt semnele unui apostol. El purta semnele unui apostol. În acel pasaj oarecum disputat, dar totuși un pasaj adevărat, la sfârșitul lui Marcu 16, versetul 20, se spune: „Apostolii au plecat pretutindeni, au propovăduit pretutindeni, Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau." Semnele erau pentru a le confirma mesajul, ca să se poată face cunoscut că mesajul lor era adevărat. Veți spune: „Dar mai este aceea o acreditare valabilă?" Bineînțeles că este; deși astăzi nu avem minunile de vindecare, și scoaterea dracilor, și învierea morților, și toate acele feluri de lucruri care însoțeau slujirile apostolilor, poți totuși să-l vezi pe predicatorul adevărat după rodul predicării lui, nu-i așa? Și care este cea mai mare minune dintre toate minunile care pot avea loc pe acest pământ? Este minunea a ce? A nașterii din nou, minunea transformării, minunea convertirii, minunea unei transformări din împărăția întunericului în împărăția luminii, de la Satan la Hristos, mântuirea, de la a fi un copil al diavolului la a fi un copil al lui Dumnezeu, nașterea din nou. Și astăzi cred că acolo unde ai un predicator adevărat al Evangheliei adevărate, slujirea lui este însoțită de lucrarea Duhului lui Dumnezeu în transformarea sufletelor. Și deși aceea nu este în mod specific același lucru cu confirmarea predicatorilor din era apostolică, este totuși un semn de confirmare. Nu avem nevoie de confirmarea mesajului prin semne și minuni; mesajul poate fi confirmat prin compararea lui cu ce? Cu Scriptura, și mesajul va fi hotărât a fi adevărat sau fals după cum se potrivește cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci, ca să o punem în termeni simpli: acolo unde ai un slujitor al lui Dumnezeu, credincios, smerit, veritabil, proclamând Cuvântul lui Dumnezeu, va exista ceea ce am putea numi triumful Evangheliei. Va exista un rezultat puternic, pe măsură ce vieți sunt transformate. A existat în slujirea lui Pavel. Începeți cu capitolul 13 din Fapte și doar mergeți prin restul cărții și îl veți vedea acolo. Slujirea lui era marcată de putere. Și așa este chiar și astăzi.

În al cincilea rând, virtutea finală a unui predicator mare este că lucrarea lui este împlinită complet; lucrarea lui este împlinită complet. Și am putea spune că el este temeinic; este temeinic. O, Pavel era atât de temeinic. El spune, în versetul 19, de la Ierusalim... de la Ierusalim ca punct de plecare, tot drumul de jur împrejur până la Iliric. Iar Iliricul ar fi punctul cel mai de nord-vest al slujirii lui, departe spre nord-vest, sus, spre nord și vest, sus de tot, în colțul Greciei. De la vârful cel mai de sud-est, Ierusalimul, până la marginea de nord-vest a Iliricului, toată acea întindere de teritoriu al Neamurilor, incluzând zona evreiască a Palestinei, în care el a slujit într-o oarecare măsură, slujirea lui s-a întins peste tot acel arc de-a lungul Mediteranei, și el spune: „Prin toată acea zonă" — observați sfârșitul versetului 19 — „am răspândit cu prisosință Evanghelia lui Hristos."

Acum, ce vrea să spună? Ei bine, s-ar putea traduce: „Am dus pe deplin la îndeplinire Evanghelia lui Hristos." Poate însemna două lucruri. Poate însemna: am predicat pe deplin, în sensul că am predicat plinătatea Evangheliei lui Dumnezeu, am predicat plinătatea adevărului, am predicat tot ce era, ca în Fapte 20, unde el spune: „Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu", Fapte 20:27. S-ar putea referi la plinătatea mesajului său. Sau s-ar putea referi la plinătatea întinderii locurilor unde a mers, tot drumul de la Ierusalim până la Iliric.

Acum, eu personal cred că cea mai bună traducere sau cea mai bună înțelegere este plinătatea întinderii, mai degrabă decât plinătatea mesajului. Știm că el a predicat plinătatea mesajului. Coloseni 1 spune că el dorea să facă pe orice om desăvârșit în Hristos, și astfel a muncit din greu pentru a aduce acea desăvârșire. Fapte 20, cum am citat, că el a dat întregul mesaj al lui Dumnezeu, fără să rețină nimic. Dar aici cred că esența textului este că el a predicat pe deplin în fiecare loc unde l-a chemat Domnul și l-a trimis. A maximizat fiecare oportunitate și a împlinit întreaga întindere a responsabilității pe care i-o dăduse Dumnezeu. Este de mirare că, atunci când ajunge la sfârșitul vieții sale, în 2 Timotei, el spune: „Sunt acum gata să fiu turnat ca o jertfă, pentru că mi-am isprăvit alergarea"? „Mi-am isprăvit alergarea." Dedicarea lui era să facă lucrarea Domnului în mod absolut, fără vreun gând la care ar fi costul.

El era în haine de deținut. Adică, a fost biciuit. A fost în închisoare. A fost aproape de moarte. De cinci ori a căpătat de la iudei 39 de lovituri, de trei ori a fost bătut cu nuiele, o dată a fost împroșcat cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu el, o noapte și o zi a fost în adânc, deseori în călătorii, în primejdii pe ape și din partea tâlharilor, și din partea celor din neamul lui, și din partea păgânilor, și în cetăți, și în pustie, și pe mare, și între frații mincinoși, în osteneală, în durere, în priveghiuri, în foame, în sete, în posturi, în frig și toată grija pentru biserici — acesta este 2 Corinteni 11, din nou. El a trecut prin toate acestea și a fost fără șovăire în a-și împlini slujirea în fiecare loc unde l-a chemat Dumnezeu. Nu a spus niciodată nu. O, ce slujitor credincios. Lucrarea lui a fost împlinită complet, de la Ierusalim, ca punct de plecare, până la locul numit Iliric, pe țărmul răsăritean al Mării Adriatice, vizavi de Italia și la nord-vest de Grecia.

Acea întindere, după câte pot eu stabili, este un arc de aproximativ o mie patru sute de mile. Este foarte probabil că a vizitat Iliricul în timpul celor optsprezece luni ale sale în Macedonia și Ahaia. Putem vedea aceasta în Fapte capitolul 19. La un moment dat, cât a fost acolo, în timpul acelor optsprezece luni, trebuie să fi mers în acel loc îndepărtat. Dar în toată acea întindere, el a dat plinătatea planului lui Dumnezeu, câștigând oameni pentru Hristos, întemeind biserici, extinzând Împărăția Răscumpărătorului cu o asemenea putere, încât nimeni nu ar putea vreodată să se îndoiască de faptul că Dumnezeu Își avea mâna pe viața lui și că el era sub mandat divin. Ce predicator. Era smerit. Era credincios. Era autentic. Era puternic și era temeinic.

Deci, în apărarea faptului că scrie atât de îndrăzneț, el spune: „Priviți, scriu cu îndrăzneală pentru că am o chemare apostolică." Și apoi trece la a apăra ce este aceasta: este chemarea unui preot care vrea să-I aducă lui Dumnezeu o jertfă de laudă, și anume atâtea Neamuri câte ar putea fi câștigate pentru Hristos. „Și sunt îndrăzneț pentru că", spune el, „sunt un predicator, și Dumnezeu m-a chemat să predic pe o întindere de o mie patru sute de mile, ca să ating pe cât de mulți pot pentru cauza lui Hristos."

Doar asta ar fi suficient pentru a identifica natura slujirii lui, dar el mai are un gând. Și acela este ceea ce îmi place să numesc Pavel pionierul, în versetele 20 și 21. Aceasta este o perspectivă minunată. El le spune romanilor: nu sunt doar un preot și un predicator, ci sunt un pionier. El afirmă că de la Dumnezeu — ascultați aceasta — el are o chemare spre câmpurile neevanghelizate ale lumii. El are o chemare spre oamenii neatinși. Și aceasta îi va fi de mare ajutor, pentru că el vrea să meargă în Spania și vrea să folosească biserica romană ca un loc unde să-și adune toate lucrurile și să primească puțin sprijin, ca să poată merge mai departe în Spania. Deci vrea ca ei să prindă viziunea inimii lui. Priviți la versetul 20. „Da", spune el, „astfel, ca preot și predicator, m-am străduit" — un cuvânt foarte tare, efort puternic — „să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese propovăduit." Și puteți sublinia aceasta în Biblia voastră. Aceea este o cheie pentru înțelegerea rolului unui apostol. Aceea este cheia pentru înțelegerea rolului unui evanghelist. Întotdeauna mesajul este același: predică Evanghelia. Și întotdeauna am făcut-o cu efort puternic, dar, de asemenea, întotdeauna m-am străduit să predic acolo unde Hristos nu era cunoscut. Teritoriul neexplorat este chemarea mea. Teritoriul neexplorat este chemarea mea.

Priviți la versetul 23, el spune: „Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă țină pe aceste meleaguri." De ce? Pentru că zona în care era el era deja evanghelizată. El spune: „Trebuie să merg mai departe", și versetul 24: „Vreau să-mi iau călătoria spre Spania, pentru că Spania nu a fost încă niciodată evanghelizată." Și vom vedea despre aceasta în următorul nostru studiu, săptămâna viitoare. Dar el spune: „Am fost chemat la oamenii neatinși." El este un pionier. Este un deschizător de drumuri. Este un misionar. Este un plantator de biserici. Lăsați pe altcineva să ude. Lăsați pe altcineva să zidească pe temelia lui. El nu este interesat de aceasta. Priviți, versetul 20: „Ca să nu zidesc pe temelia altuia." Este aceasta greșit? Nu, nu este greșit. Sper că nu este greșit, pentru că, dacă este, eu o fac. Greșit, nu. Nu este o chestiune de greșit; este o chestiune a chemării lui. Unii sunt chemați să pună temelia. Unii sunt chemați să vină și să zidească pe acea temelie. Rolul pastorului-învățător este să zidească pe temelia care este pusă. Rolul evanghelistului, al apostolului, al celui trimis, este să pună temelia. Biserica are nevoie de amândoi. El ar putea vizita o biserică întemeiată de altcineva, ca biserica din Roma, dar nu ca să rămână acolo. Nu avea absolut niciun interes să rămână acolo. Versetul 24: „Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi." Este doar un punct de oprire pe drumul spre un câmp neevanghelizat. Pavel nu era interesat să zidească pe temeliile altor oameni. Avea chemarea unui misionar. Și când conducea oameni la Hristos — în 1 Corinteni 9:2 el spune că aceea era pecetea apostoliei lui. Aceea este ce îl marca ca apostol: faptul că oameni veniseră la credința în Isus Hristos prin slujirea lui. Corintenilor, în a doua scrisoare, capitolul 3, versetul 2, el spune: „Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii." Venirea voastră la Hristos spune povestea despre noi. El este un misionar.

Și, pentru a susține oarecum aceasta, el găsește justificare într-o profeție din Vechiul Testament, citată în versetul 21: „Dar, după cum este scris: «Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea și cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaște.»" Aceea este o adaptare din Isaia 52:15. Este foarte aproape de versiunea Septuagintei, care este traducerea greacă a lui Isaia. Și, în mod clar, Isaia 52:15 este o profeție mesianică. Contextul este în întregime despre Robul Domnului, care este Hristos. Și multe texte din Noul Testament raportează întreaga această secțiune la Isus Hristos, întregul pasaj Isaia 52, 53. Dar ceea ce spune textul lui Isaia este că vine un timp când Mesia va aduce națiunile la Mesia Însuși, ca să vadă propria Lui slavă. Și cei care nu au auzit niciodată despre El vor auzi despre El. Și cei care nu au înțeles niciodată vor cunoaște. Și exact aceasta spune versetul; priviți-l: „După cum este scris (în Isaia 52:15): «Aceia cărora nu li se propovăduise despre El»" — adică cei cărora Mesia nu le fusese niciodată vestit — „«Îl vor vedea, și cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaște.»" Cu alte cuvinte, vine o zi când Neamurile vor fi atinse cu mesajul lui Isus Hristos.

Acum, plinătatea acelei profeții mesianice, cred eu, se împlinește la A Doua Venire. Cred că se împlinește când Isus Hristos Se întoarce și adună la Sine Neamurile răscumpărate. Dar cred că ea începe să fie împlinită în slujirea apostolului Pavel, care merge să atingă aceste Neamuri, să înceapă să le adune la Mesia lor. Și aceasta se întâmplă deja, și noi suntem o parte din acea adunare chiar și astăzi.

Deci, ce exemplu este el. Fie ca Dumnezeu să ne dea mulți pionieri, mulți oameni care nu simt chemarea lui Dumnezeu de a zidi pe temelia altui om, ci simt chemarea lui Dumnezeu de a zidi o temelie a lor proprie. Am fost bucuros zilele trecute să vorbesc cu cineva din corpul nostru profesoral de la colegiu, care a spus: „Nu cred că voi fi aici mult timp; cred că Dumnezeu ne-a chemat să mergem pe câmpul de misiune." Și, urmărind unde urmau să meargă, răspunsul a venit: spre un loc neevanghelizat. Fie ca Dumnezeu să ne dea pionieri. Fie ca Dumnezeu să lucreze în inima multora dintre voi, chemații Lui, să meargă în locuri unde Hristos nu este cunoscut. Sau chiar în acest oraș, în această cultură, în această biserică, să meargă la oameni care nu cunosc Numele lui Isus Hristos.

Am fost atât de emoționat la recepția vizitatorilor noștri de azi-dimineață. Pe măsură ce oamenii treceau, am observat mulți care nu erau creștini. O doamnă dragă și soțul ei erau acolo împreună, fără o Biblie, și arătau ca și cum tocmai ieșiseră din întuneric, ca să spunem așa. Și ea a spus că ieri a ieșit dintr-un centru de dezintoxicare de alcoolism, și au spus că viața lor era într-o asemenea ruină, încât veniseră aici la biserică să încerce să găsească ceva ajutor. Și erau acolo oameni adunați în jurul lor, slujindu-le Evanghelia lui Isus Hristos. Acum, acela este teritoriu unde Hristos nu este cunoscut.

Există unii oameni care simt povara pentru aceasta. Aceea este pasiunea inimii lor. De fapt, dacă îi pui laolaltă cu o grămadă de creștini pentru prea mult timp, devin foarte, foarte iritați. Nu sunt fericiți acolo. Vor să iasă. Trebuie să-i atingă pe necredincioși, pentru că aceea este pasiunea inimii lor. Fie ca Dumnezeu să ne dea oameni ca aceștia, oameni al căror zel este pentru cei pierduți, pionieri.

Pentru Pavel, aceea era o definiție a slujirii lui. Era un preot care Îi aducea o jertfă lui Dumnezeu. Și, ca atare, el ne vorbește tuturor despre nevoia noastră de a-i aduce pe cei pe care i-am condus la Hristos ca o jertfă sfântă pentru El. Era un predicator care proclama cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare oportunitate pe care i-a dat-o Dumnezeu, a luat-o și a folosit-o la întinderea ei deplină. Și m-am întrebat pe mine însumi, așa cum vă întrebați și voi: „Sunt eu la fel de credincios în proclamare?" Și apoi el a spus: „Sunt un pionier și merg în locurile unde Hristos nu este cunoscut." În toate acestea, el devine un exemplu pentru noi.

Ce jertfă de suflete răscumpărate Îi aduc eu lui Dumnezeu ca preot? Ce efort credincios, smerit, puternic, temeinic de a prezenta Evanghelia fac eu ca predicator? Și ce teritoriu nou revendic eu ca pionier? Mă tem că, atunci când ne privim viețile, va trebui să ajungem la răspunsul că oferim prea puțin. Suntem pur și simplu prea ocupați. Și prezentăm Evanghelia atât de slab; suntem prea timizi. Și, sincer, avem tendința să ne îngrămădim unii peste alții, nu-i așa? Zidind temelie peste temelie peste temelie, și fără să mergem vreodată în locuri unde nu există nicio temelie.

Nu simt în inima mea că Dumnezeu m-a chemat să fiu evanghelist, dar simt nevoia atât de mult, încât uneori în inima mea se ridică o dorință extraordinară de a pleca de la toate acestea și de a merge într-un loc unde nu este nimic și de a începe să zidesc ceva, un loc unde Hristos nu este cunoscut. Avem noi cele esențiale pentru a fi la fel de îndrăzneți cum a fost Pavel? Astfel se recomandă el bisericii din Roma și nouă, pentru ca ei să nu-i cunoască doar teologia, ci să-i cunoască inima, iar inima lui era îndreptată spre Dumnezeu. Și dacă am putea să ne rugăm o rugăciune pe aceleași linii în această seară, ne-am putea ruga ca Hristos să ne folosească să câștigăm mai multe suflete, să proclamăm mai credincios și mai puternic Cuvântul și să stabilim Evanghelia într-un teritoriu nou, pentru slava Lui.