Priviți împreună cu mine în Bibliile voastre la capitolul al treilea din Epistola către Romani din nou și permiteți-mi să citesc pentru auzirea voastră versetele 9-20, care vor servi drept cadru pentru mesajul nostru. Pavel scrie: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ‘Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor’. Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului”.

Pavel vorbește aici despre păcat și vinovăție și îi consideră pe toți oamenii din lume responsabili înaintea lui Dumnezeu ca fiind vinovați. Am intitulat acest pasaj „Vinovăția tuturor oamenilor”.

Doar ca introducere, în mitologia greacă a existat un rege al etruscilor pe nume Mezentius. Mezentius era cunoscut de contemporanii săi ca un om detestabil, crud și înfricoșător. Se spune că, nicio tortură care îi trecea prin mintea crudă nu era prea oribilă pentru a-i satisface răzbunarea. Ar fi făcut orice.

Una dintre metodele sale de pedeapsă era greu de imaginat. El lega o persoană vie de o persoană moartă, mână de mână, față în față, buză de buză, și lăsa persoana vie în acea stare mizerabilă, până când, în cele din urmă, murea în acea îmbrățișare teribilă.

Virgiliu ne oferă o descriere interesantă a acestei practici în „Eneida”, astfel încât o putem confirma într-o oarecare măsură din punct de vedere istoric. Iar unii oameni cred chiar că la această practică extrem de crudă se referă apostolul Pavel în Romani 7, când spune: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, văzându-se pe sine ca o nouă făptură vie în Cristos și totuși față în față cu acea parte veche și păcătoasă a sa.

Acum, indiferent daca în Romani 7 Pavel chiar avea în minte această practică incredibilă, nu știm cu adevărat. Dar știm că, atunci când a strigat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, el striga după izbăvire de păcat. El striga după eliberare de pasiunile și poftele necurate și impure care îi stăpâniseră trupul atât de mult timp și care, în unele cazuri, încă mai aveau o putere reziduală asupra lui. Pavel vedea păcatul ca pe o realitate urâtă, poluantă, ofensatoare, ca pe ceva de care îți doreai din tot sufletul să scapi.

Acum, dacă păcatul este un lucru atât de înfricoșător și de îngrozitor pentru apostolul Pavel, imaginați-vă ce înseamnă el pentru Dumnezeu Însuși, care este absolut și pe deplin sfânt. Dacă doriți să aflați ce simte Dumnezeu față de păcat, cum reacționează la el și cum îl descrie, nu trebuie decât să consultați capitolul 3 din Epistola către Romani și pasajul pe care tocmai l-am citit. Căci în acest pasaj, mai mult decât în orice alt pasaj din Scriptură, avem reunite declarațiile lui Dumnezeu cu privire la păcatul omului. Este o definiție și o descriere divină cuprinzătoare a păcătoșeniei omului și a incapacității sale totale de a face ceva în privința aceasta.

Acum amintiți-vă ce v-am spus săptămâna trecută, pe măsură ce ne apropiem de secțiunea care încheie mesajul lui Pavel despre păcat din Epistola către Romani, ne regăsim într-un cadru de sală de judecată, iar toți oamenii sunt aduși, ca să zicem așa, în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Dumnezeu stă așezat în spatele scaunului de judecată, ca judecător divin care va pronunța un verdict în cazul fiecărui om. Acesta este efortul final al lui Pavel de a arăta cititorului păcătoșenia absolută a oamenilor, iar argumentul său culminant în demonstrarea păcătoșeniei omului este folosirea chiar a Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, acest pasaj este plin de citate din Vechiul Testament. Așa cum am spus data trecută, Pavel ne-a arătat deja cum creația indică păcătoșenia omului, cum rațiunea indică păcătoșenia omului, cum istoria indică păcătoșenia omului, cum conștiința indică păcătoșenia omului. El a vorbit chiar și despre modul în care Legea indică păcătoșenia omului. Iar acum ne va arăta cum Scriptura confirmă faptul că întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Și de aici începe Evanghelia. Așa cum am spus, înainte de a-L putea cunoaște pe Dumnezeu, trebuie să-ți dai seama că ești un păcătos și abia atunci poți asculta mesajul unui Mântuitor.

Amintiți-vă că data trecută am început cu acest proces. Iar primul moment al unui proces este punerea sub acuzare. Versetul 9: „Atunci”, spune Pavel, „suntem noi mai buni?” Și v-am spus că „noi” se referă aici, cel mai probabil, la Pavel și la romanii care erau creștini. El i-a condamnat deja pe iudei, a condamnat deja neamurile ca fiind păcătoase, iar acum spune, în esență, că nici măcar cei care sunt creștini nu sunt creștini pentru că nu sunt păcătoși; ei nu sunt, în sine, cu nimic mai buni decât oricine altcineva. Cu toții suntem păcătoși. Am dovedit deja, spune el în versetul 9, că evreii și neamurile sunt păcătoși și că și noi trebuie să fim incluși în această categorie, astfel încât toți să fim sub puterea păcatului. Credincioșii, prin natura lor umană, nu sunt mai buni decât ceilalți. Nu suntem cu nimic diferiți. Suntem exact ca ceilalți. Cu toții suntem sub puterea păcatului.

Întreaga rasă umană, vedeți voi, a moștenit ce au lăsat în urmă Adam și a Eva. Când Adam și Eva au căzut în păcat, au dat naștere unui neam de păcătoși care a fost întrerupt abia odată cu nașterea lui Isus Cristos, care, într-un sens foarte real, a ocolit blestemul prin faptul că s-a născut dintr-o fecioară zămislit de Duhul Sfânt.

Am citit un articol într-un fel interesant săptămâna aceasta. De obicei nu citesc articole despre șobolani, dar acesta a fost oarecum interesant. Vorbea despre șobolani și despre modul în care aceștia se înmulțesc. Iar acest lucru m-a uimit. Doi șobolani pot da naștere, dacă niciunul dintre ei nu moare în acest proces, la 359 de milioane de șobolani în trei ani. Așa că, verificați-vă iedera, oameni buni, nu se știe niciodată ce se întâmplă acolo. S-ar putea ca într-o zi să iasă de acolo o adevărată armată. Nu există aproape nicio îndoială, în ceea ce privește animalele, că șobolanii sunt probabil animalele care transmit cele mai multe boli. Dar imaginați-vă doi șobolani care, în trei ani, produc 359 de milioane de descendenți, toți purtători de boli. Și s-ar putea să vă faceți o mică idee despre ce au făcut Adam și Eva. Ei au produs milioane și milioane, da, miliarde și miliarde de urmași care poartă boala păcatului. Și niciunul dintre noi nu scapă; aceasta este punerea sub acuzare din versetul 9.

Am trecut apoi, în studiul anterior, la rechizitoriul din versetele 10-17. Acuzația se găsește în versetele 10-17 și v-am spus că aici aveți acuzația specifică, Dumnezeu numind în mod concret manifestările păcatului caracteristice oamenilor. Este o colecție de citate din Vechiul Testament. Acesta este un stil de predare rabinic destul de comun. Rabinii îl numeau „charuz”, ceea ce înseamnă literalmente „a înșira perle”. Și ei înșirau, ca să zicem așa, perlele înțelepciunii sau ale adevărului lui Dumnezeu. Iar Pavel procedează în acest mod foarte rabinic, înșirând perlele declarațiilor lui Dumnezeu referitoare la păcat. Există 13 capete de acuzare împotriva oamenilor. Veți observa acest lucru în versetul 10. Începe cu afirmația: „După cum este scris...” Cu alte cuvinte, acesta este un mod obișnuit de a introduce citate din Vechiul Testament.

Acum, cele 13 capete de acuzare sunt împărțite în trei categorii. Prima este caracterul, apoi conversația, apoi conduita. Dacă ar fi vorba de un medic, mai degrabă decât de un teolog și un apostol, am putea spune că, atunci când omul este adus pentru examinare, aceasta începe cu radiografii. Iar radiografia dezvăluie ce se află în interior. Și de aici începe Pavel analiza păcătoșeniei omului, cu o radiografie care să ne arate caracterul său. Urmează apoi o inspecție a gurii și a gâtului și, în final, un examen fizic complet. Rezultatul este că omul este bolnav în fiecare parte a sa.

Acum, Pavel începe cu caracterul omului în versetele 10-12, pornind din interior. Și există șase afirmații negative care îl descriu pe om; șase elemente din cele 13 acuzații apar aici. În primul rând, nu este niciunul neprihănit, nici unul măcar. Și aceasta provine din Psalmul 14, așa cum am remarcat data trecută. Iar aceasta spune pur și simplu că omul este rău, nu este niciunul neprihănit, nici unul măcar. În caracter, el este rău. El nu este bun, el este rău; chiar în esența sa, el este rău.

În al doilea rând, se spune că nu este niciunul care să aibă pricepere. El nu este doar rău, ci și ignorant. Nu este doar rău, ci nici nu înțelege ce este binele. Nu îl poate percepe. Și acest lucru provine, din nou, din Psalmul 14.

Apoi, în versetul 11 se află al treilea element al acuzării: Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Și, din nou, acest lucru apare în Psalmul 14. Iar asta înseamnă că omul nu este doar rău și ignorant, ci este și rebel. Ar fi mai bine dacă ar fi doar rău și ignorant, dar dispus să se schimbe; însă el este rău și ignorant, nu este dispus să se schimbe și nu-L caută pe Dumnezeu.

Iar mai apoi, în versetul 12, se spune că toți s-au abătut de la calea cea dreaptă. Nu numai că este rebel, ci este și deviat, este pervertit. Iar pervertirea izvorăște din voința sa proprie. Am putea spune chiar că este mândru și alege propria sa cale în locul căii lui Dumnezeu. Așadar, omul este rău, ignorant, rebel și deviat.

În al cincilea rând, și aici ne-am oprit data trecută, el este netrebnic. „Toți împreună”, literalmente cu toții, „s-au abătut și au ajuns niște netrebnici”. „Neprofitabili”, spune Versiunea Autorizată. Și acest termen conține de fapt două idei. Este ideea de bază a nefolositorului, dar este nefolositor din cauza corupției sale. Este nefolositor pentru că nu mai este de folos. S-a deteriorat atât de mult, s-a corupt atât de mult, încât și-a pierdut utilitatea semnificativă. Echivalentul ebraic, apropo, al cuvântului „neprofitabil” se folosește pentru laptele care s-a acrit. Iar laptele care s-a acrit este nefolositor. Rasa umană este râncedă. Rasa umană s-a acrit. A fost coruptă și, în consecință, este nefolositoare. Este, dacă vreți, ca niște ramuri fără rod, Ioan 15. Este ca sarea fără gust, Matei capitolul 7. Omul este inutil, este fără valoare. El nu servește niciunui scop divin. Așadar, dacă priviți împreună cu Pavel la această radiografie și citiți ce spune el despre caracterul omului, veți descoperi că omul este rău, ignorant, rebel, deviat și inutil pentru scopurile lui Dumnezeu. Termenul grecesc înseamnă, în esență, că omul nu este bun de nimic. De fapt, același cuvânt este folosit, destul de interesant, în „Odiseea” lui Homer, o scriere antică, iar el îl folosește pentru râsul fără sens al unui idiot. Cam asta este valoarea omului. Este la fel de inutil ca râsul fără sens al unui idiot.

Aș mai adăuga că această afirmație din Psalmul 14:3 precizează că omul miroase urât, este murdar, putred; și astfel ne ajută să înțelegem de ce este atât de inutil. El este ca laptele acrit. Este ca mâncarea stricată, care este râncedă, putredă, murdară și împuțită, și nu are altă valoare decât aceea de a fi aruncată. De aceea Biblia ne spune că un astfel de om este ca o ramură care nu dă roade și este aruncată în foc, pentru că nu se poate face altceva cu el decât să fie ars. Și același lucru se întâmplă cu sarea care și-a pierdut gustul; este complet inutilă și aruncată. Așadar, într-un sens foarte real, iadul și pedeapsa veșnică reflectă respingerea ființelor umane inutile, inutile pentru scopurile lui Dumnezeu.

Al șaselea element al acuzației apare, de asemenea, în același verset și este o paranteză care încadrează aceste prime elemente ale acuzației, deoarece este aproape identic cu primul. În versetul 10 se spune că nu este niciunul drept, nici măcar unul. Iar acum, în versetul 12, se spune că nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar. Și asta înseamnă, practic, același lucru. Mergând un pas mai departe, nu există nimeni care să fie bun, deci nu există nimeni care să facă binele. Noțiunea de „bine” de aici, chrēstotēs, se referă la bunătatea morală. Nu există o bunătate adevărată. Nu există o bunătate veșnică. Nu există o bunătate care să-L slăvească pe Dumnezeu. Nu există o sfințenie autentică. Așa cum am încercat să vă arătăm, nu spunem că omul nu face un anumit bine uman, că nu există un bine relativ făcut la scară umană, dar, în ultimă instanță, acesta nu este bunătatea lui Dumnezeu. El nu promovează Împărăția.

Așadar, esența caracterului omului este foarte clară atunci când o privești. Omul este rău, el este ignorant, el este rebel, el este deviat, el este inutil și nu poate face altceva decât răul.

Într-o după-amiază de sâmbătă în Rouken Glen, o localitate situată în afara orașului Glasgow, Scoția, era o zi frumoasă de vară, iar un creștin credincios se plimba prin parc, având o Biblie ascunsă în buzunar. Câțiva tineri se zbenguiau și se distrau de minune prin parc. Și voiau să li se facă o poză. Așa că l-au oprit pe acest străin și i-au spus: „Domnule, ne-ați putea face o poză?” Toți s-au adunat în jurul lui, așteptând răspunsul, iar el a spus: „Oh, eu o am deja”. Ei l-au privit oarecum nedumeriți și au întrebat: „Cum adică o ai? Când ai făcut-o?” El a răspuns: „Oh, e chiar aici, în buzunarul meu”. Apoi și-a scos Noul Testament și le-a citit următoarele cuvinte: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”. Și a adăugat: „Aceasta este fotografia voastră”.

Surprinzător, dar adevărat, iar apoi a continuat să le prezinte Evanghelia lui Isus Cristos. Ar trebui să fim la fel de isteți. Aceasta este imaginea omului. Acum, caracterul său se va manifesta inevitabil în vorbirea sa. Versetul 13, și acesta este primul loc în care el merge pentru a arăta dovada caracterului. Vă amintiți ce ne-a învățat Domnul nostru în capitolul 12 din Matei: „Din prisosul inimii (Ce se întâmplă?) vorbește gura”. Din prisosul inimii vorbește gura. „Omul bun, - Matei 12:35 - scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, și din cuvintele tale vei fi osândit”.

Și vă amintiți că, atunci când am studiat, v-am arătat Matei 15:18: „Dar, ce iese din gură vine din inimă, și aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele”. Așadar, gura este primul indicator al ceea ce se află în inimă. Și exact aceasta este idee pe care o dezvoltă Pavel în versetele 13 și 14. Și, apropo, el citează din Psalmul 5:9, Psalmul 140, versetul 3, și Psalmul 10, versetul 7.

Cea care dezvăluie, spune el, caracterul corupt este gura. Și cred că Iacov susține cu adevărat acest lucru. În capitolul 3 din Iacov, pe care îl cunoașteți bine, Iacov vorbește despre punerea unei zăbale în gura calului pentru a-l face să se supună. El vorbește despre modul în care o corabie poate fi condusă de o cârmă foarte mică, care o îndreaptă într-o direcție sau alta. Și spune că, la fel cum zăbală mică ghidează un cal mare și o cârmă mică ghidează o corabie mare, tot așa un lucru mic precum limba poate avea un efect mare. Și el spune că limba este ca un foc, este o lume de nelegiuiri. Limba, dintre mădularele noastre, pângărește întregul trup. Ea aprinde cursul naturii și este aprinsă de focul iadului. El spune că nimeni nu poate îmblânzi limba; este un rău neîmblânzit, plin de otravă de moarte. Limba manifestă ceea ce este în inimă.

Proverbe 10:32 spune: „Gura celor răi spune răutăți”. Proverbe 15:2 spune: „Gura nesocotiților împroașcă nebunie”. Iar versetul 28 din Proverbe 15 spune: „Gura celor răi împroașcă răutăți”.

Așadar, Pavel trece apoi la vorbirea omului, și nimic nu dezvăluie mai bine caracterul său decât gura lui. Ca un chirurg priceput care examinează gura și gâtul, el începe din adâncul gâtului și continuă spre exterior. Priviți versetul 13, acesta este un lucru extrem de interesant. Gâtlejul lor este un mormânt deschis. Gâtul este o groapă deschisă. Acum, aceasta provine din Psalmul 5:9, dar este o afirmație extrem de fascinantă. Ce spune el? El spune că gâtul este pentru inimă ceea ce este o groapă deschisă pentru cadavrul care se află în ea. Când un trup este așezat în pământ, este logic să-l acoperim. A lăsa sicriul deschis și mormântul deschis nu ar face decât să expună tuturor celor care trec pe acolo murdăria și putreziciunea descompunerii, ca să nu mai vorbim de duhoarea insuportabilă. Pavel spune că omenirea este ca un cadavru în descompunere și că, prin gâtul său, duhoarea devine evidentă pentru cei din jur.

John Trapp spunea cu ani în urmă: „Este ușor de observat că Pavel, aici, analizând anatomia omului firesc, se concentrează mai mult asupra organelor vorbirii decât asupra tuturor celorlalte membre și arată cum limba lui este plină de înșelăciune, buzele lui sunt pătate de venin, gura lui este plină de amărăciune, gâtul lui este un mormânt deschis, limba lui este o sabie care străpunge oamenii, iar gâtul lui este ca un mormânt în care îi îngroapă”. Indiferent dacă vedeți gâtul ca pe un mormânt pentru înmormântare sau dacă îl vedeți, așa cum îl văd eu, ca pe locul de unde se ridică duhoarea, imaginea creată de cuvintele lui Pavel este vie. Nimic nu poate fi mai urât decât un mormânt deschis cu un cadavru putrezit care emană un miros copleșitor și insuportabil.

Apropo, cuvântul folosit aici pentru „deschis” este un participiu perfect, indicând faptul că rămâne deschis. Pur și simplu rămâne deschis. În esență, ceea ce spune el, foarte simplu, este că sufletul omului este mort, așa cum a spus Pavel în Efeseni 2, mort în fărădelegi și păcat. Iar cadavrul putred, împuțit și în descompunere emană un miros urât și murdar care iese prin gât sub formă de cuvinte. Nu trebuie decât să asculți ce spun oamenii pentru a ști dacă omul este depravat.

Apoi mai există un altul, al optulea, în acuzația care apare aici. Se spune, trecând de la gât: „Se slujesc de limbile lor”, versetul 13, acum trecem de la gât la limbă, „ca să înșele”. Timpul verbal indică din nou aici un obicei de viață; „dolioō” este un cuvânt care are ca idee de bază un cârlig de pescuit. Și asta înseamnă înșelăciune. Crezi că o să muști dintr-o masă sănătoasă, dar ești prins și mori, devenind masa altcuiva.

Și asta spune Pavel despre omenire. Și vedeți dacă nu este așa. Dacă îl crezi pe cuvânt pe un om, dacă ai încredere în cuvântul lui, dacă îl iei la prima vedere, ești prins în cârlig pentru a fi ucis, pentru că oamenii nu spun adevărul. Ați constatat că acest lucru este adevărat în afacerile voastre? Ați constatat că acest lucru este adevărat în relațiile voastre cu necredincioșii? Este adevărat.

Nu voi uita niciodată când, pe vremea când eram student la seminar, am luat în mână ziarul „L.A. Times” și am citit despre o crimă îngrozitoare comisă în estul Los Angeles-ului. Era o prostituată de trotuar care își făcea... își exercita meseria pe trotuar, iar un tip dintr-o zonă înstărită a Los Angeles-ului se afla acolo în căutarea unui divertisment de seară. A văzut-o pe fata aceasta, așa că a tras pe marginea trotuarului și a luat-o cu mașina.

Au condus o vreme, apoi el a decis să oprească și să-i facă avansuri, ceea ce a și făcut. A luat-o în brațe și a sărutat-o, fără să bănuiască că ea avea între dinți o lamă de ras cu care i-a tăiat buzele. Un eveniment de neimaginat; mă îndoiesc că ar fi fost nevoie să-l convingi că păcatele sale l-au dat de gol.

Dar m-am gândit adesea la faptul că aceasta este o descriere foarte plastică a ceea ce spune de fapt Pavel aici. Dacă te încrezi în gura omului, te vei trezi prins în capcană, gata să fii ucis, tăiat, dacă vreți. Vedeți, în Psalmul 54... sau, mai bine zis, în Psalmul 57, versetul 4, se spune: „Dinții lor sunt sulițe și săgeți”. Dinții lor sunt lame de ras, dacă vreți. Psalmul 36:3: „Cuvintele gurii lui sunt mincinoase și înșelătoare”. Și apoi se spune în Psalmul 52:2: „Ca un brici ascuțit, viclean ce ești”. Crezi că vei primi un sărut, dar nu primești.

Isaia, capitolul 59, cred, printre alte pasaje, vorbește despre aceeași problemă. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte! Căci mâinile vă sunt mânjite de sânge, și degetele, de nelegiuiri; buzele voastre spun minciuni, și limba voastră vorbește nelegiuiri”.

Cred că Ieremia a văzut aceeași manifestare a păcătoșeniei omului prin gura sa. În capitolul 9, versetul 3, el a spus: „Au limba întinsă ca un arc și aruncă minciuna; și nu prin adevăr sunt ei puternici în țară; căci merg din răutate în răutate, și nu Mă cunosc, zice Domnul. Fiecare să se păzească de prietenul lui și să nu se încreadă în niciunul din frații săi”. Nu vă încredeți în ei, pentru că nu puteți crede ce spun. „Căci orice frate caută să înșele și orice prieten umblă cu bârfe. Se trag pe sfoară unii pe alții și nu spun adevărul; își deprind limba să mintă”. Asta e adevărat. Oamenii nu-ți spun adevărul. Ei spun orice le este de folos pentru a-și atinge scopul, iar aceasta este o revelație a cadavrului murdar și putred din interior. Omul este rău.

Și astfel, de la gât spre limbă și apoi spre partea de jos a buzelor, versetul 13. „Sub buze au venin de aspidă”. Ei caută să te atragă aproape, să te ademenească, pentru ca apoi să te distrugă eliberându-și veninul ascuns. Un scriitor care descria acest fenomen al viperelor a spus: „Colții unui astfel de șarpe mortal se află de obicei pliați înapoi în maxilarul superior, dar când șarpele își aruncă capul pentru a lovi, acești colți goi coboară și, atunci când șarpele mușcă, colții apasă un sac de otravă mortală ascuns sub buze, injectând veninul în victimă”. Cuvintele lor pot părea măgulitoare și subtile, dar mai apoi lovesc.

Acum vreo două săptămâni, un prieten de-al meu mi-a povestit că vecinul său găsise un pui de șarpe cu clopoței și se hotărâse să-l țină ca animal de companie. Nimeni nu a, din câte știu eu, și din câte știe și el, reușit până acum să țină un șarpe cu clopoței ca animal de companie, dar tipul ăsta s-a gândit să încerce. S-a jucat cu el și l-a ținut prin casă până când a crescut, iar apoi, dintr-o dată, deși era încă destul de mic, a dispărut prin casă și nu l-a mai putut găsi. A rămas ascuns, probabil hibernând luni întregi. Iar când a fost gata să reapară, crescuse considerabil. Într-o zi, s-a întins în spatele unei mese ca să ia ceva ce îi căzuse, iar când și-a retras mâna cu groază, a constatat că de ea se agățase un șarpe cu clopoței care își înfigea colții în el.

Nici omul nu poate fi îmblânzit. În cele din urmă, el va reveni la natura sa și își va înfige colții și își va pompa veninul pentru a-și atinge propriile scopuri. Omul este otrăvitor.

Mă gândesc la David în acest sens, în 2 Samuel, capitolul 11. Și mă gândesc la seara incredibilă pe care a petrecut-o Urie când David l-a ospătat cu vin și mâncare. Vă amintiți asta? David era sus pe acoperișul său și a văzut-o pe Bat-Șeba făcându-și o baie de soare. S-a entuziasmat foarte tare de această femeie și și-a dat seama că, din moment ce era rege, putea avea orice femeie dorea. Iar ea era cea pe care o dorea. Apropo, avea o adevărată problemă în privința asta. Așa că a pus la cale o strategie și știți povestea. Dar partea cu adevărat uimitoare este că iată-l pe David, regele lui Dumnezeu, care îl cheamă pe Urie, soțul ei, îl ospătează cu vin și mâncare, îl face să creadă că îi este prieten și îl conduce afară pentru a fi ucis.

Vă amintiți de femeia cu buzele lingușitoare din Proverbe, care îi conduce pe oameni la Șeol, spre moarte? Iar cel mai otrăvitor sărut din toată istoria a fost sărutul lui Iuda. Mă interesează, de asemenea, să vă reamintesc că Isus i-a numit pe farisei o generație de pui de năpârci, pentru că erau atât de otrăvitori pentru oamenii pe care îi infectau. Așa este omul. Apoi auzi pe vreun nesăbuit venind și spunând: „Omul este, în esență, bun”. Nu, nu este. Omul nu este, în esență, bun. Omul este mizerabil. Și nu vorbesc despre un tip de pe stradă, ci despre noi. Și din când în când vedem asta, nu-i așa, chiar și atunci când suntem mântuiți.

Ei bine, începem de la gât, limbă, partea inferioară a buzelor și apoi ajungem la exterior, la gură, și la versetul 14. „Gura le este plină de blestem și amărăciune”. Asta este din Psalmul 10, versetul 7. Blesteme și amărăciune. Blestemul este exact asta. „Ara” înseamnă a rosti un blestem, a vorbi rău împotriva cuiva, a blestema pe cineva. Și, Doamne, asta este atât de obișnuit în societatea noastră, nu-i așa? Blestemele, vorbele murdare, pe care o persoană le adresează alteia, înjurăturile, adică, toate acestea au devenit pur și simplu un mod de viață. Iar cuvântul „amărăciune”, pikria, înseamnă un fel de răutate extremă care duce la vorbire rea împotriva lui Dumnezeu și împotriva oamenilor. Și întreaga idee de blestem și amărăciune se referă pur și simplu la un limbaj urât, murdar și rău pe care îl folosim unii față de alții.

Psalmul 64:3 exprimă o idee similară. Spune: „Ei își ascut limba ca o sabie, își aruncă vorbele lor amare ca niște săgeți”. Acestea sunt cuvinte de ură, mânie și violență. Tot ce trebuie să faceți este doar să ascultați. Adică, ascultă doar lumea: vorbire urâtă, murdară, înșelătoare, care atrage oamenii sub masca încrederii, apoi le injectează veninul și îi doboară victimele. Cuvintele de amărăciune, de mânie care blestemă, cuvintele murdare, cuvintele de blasfemie, cuvintele de mândrie, cuvintele de poftă, vorbele obscene, lascive și grosolane despre sex și desfrâu și toate aceste lucruri, minciunile, înșelăciunile, distrugerea care iese din gura oamenilor sunt indicatori ai depravării omului. Ca un mormânt deschis, gâtul, limba, buzele și gura dezvăluie duhoarea unei inimi depravate.

Apoi urmează o ultimă serie de acuzații în versetul 15. Și, așa cum spuneam, acestea vă sunt evidente, foarte clare. Dar acum el trece la comportament; de la caracter la conversație și apoi la comportament. Și vorbește aici despre comportamentul indivizilor și despre modul în care acesta manifestă aceeași păcătoșenie. Versetul 15: „au picioarele grabnice să verse sânge”. Acum, nu trebuie să fii un geniu ca să-ți dai seama că omul este, în esență, un individ ucigaș. Ne ucidem semenii într-un ritm mai mare decât orice animal. Ne ucidem semenii în mod constant. Suntem ucigași, suntem criminali, fie că vorbim despre canibalism, pe de o parte, într-o societate aborigenă precum cea din Irian Jaya, fie că vorbim despre genocid în masă, așa cum am văzut în lumea civilizată occidentală. Și orice altceva între aceste două extreme, este clar că oamenii se masacrează unii pe alții.

De exemplu, în Statele Unite, începând cu anul 1900, au fost ucise de două ori mai multe persoane în acte private de omor decât au murit în toate războaiele în care am luptat de-a lungul întregii noastre istorii. Potrivit dr. Arnold Barnett de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, un bebeluș născut în oricare dintre cele cincizeci de orașe cele mai mari ale Statelor Unite are aproximativ o șansă din cincizeci de a fi ucis. Și, spune dr. Barnett, este mai probabil să fii ucis în timpul vieții tale decât ar fi fost ca un soldat american din cel de-al Doilea Război Mondial să fi murit în luptă.

Așadar, pacea nu rezolvă problema. Omul va masacra omul, fie în timp de pace, fie în timp de război. Și trăim astăzi într-o epocă în care vedem acest lucru peste tot în jurul nostru. Vedem aceste crime în masă. Trecem prin cazul „Strangulatorului de pe Autostradă” și toate celelalte... „Strangulatorul de pe Deal”... și crimele în masă care se succed fără încetare. Ai putea crede că este ceva nou. Și cred că, poate, amploarea fenomenului este oarecum nouă, cel puțin în timpul vieții mele. Se pare că, acum câțiva ani, acest lucru nu era chiar atât de frecvent. Dar o mare parte din asta are legătură cu creșterea homosexualității; homosexualii care se implică în astfel de fapte, în care ucid, sunt genul care vor duce lucrurile la aceste extreme.

Dar dacă ne întoarcem, de exemplu, la perioada 1560–1614, asta este cu mult timp în urmă. Se spune în istorie că contesa Erzsebet Bathory, care trăia în Ungaria, a fost acuzată că a ucis, fiți atenți, 610 fete tinere în mod sistematic și că le-a notat numele la toate în jurnalul ei, cu propria mână. Se spune că Chong Seng Chung, un lider oarecum faimos – de fapt, un bandit care a preluat controlul asupra provinciei chineze Sichuan – a ucis, undeva între 1643 și 1648, 40 de milioane de oameni. În comparație cu el, Hitler pare un amator.

Am citit săptămâna aceasta o poveste interesantă despre o navă care transporta 317 muncitori chinezi. Aceasta s-a scufundat în 19... în 1858, pe un recif din Pacificul de Sud. Se pare că cei 317 au reușit să ajungă la țărm. Insula părea nelocuită, dar bogată în hrană. Neavând altă opțiune, echipajul i-a lăsat pe muncitori pe țărm și a plecat să caute ajutor într-o barcă mică. Când s-au întors cu o navă de salvare cinci luni mai târziu, doar un singur chinez mai era în viață, iar tot ce mai rămăsese din ceilalți 316 era o grămadă de oase și codițe. Fuseseră mâncați de canibali.

Fie că vorbim despre canibalism, crimă în masă sau război, indiferent de situație, omul se masacrează singur. Oamenii se ucid între ei. Omul este un criminal. Și o fac repede, vărsând sânge. Aceasta este istoria omenirii. Nu veniți la mine cu prostii de genul că omul este bun. El nu este bun. El este rău. El este un ucigaș.

Veți zice: „Păi, eu nu sunt un ucigaș”. Ei bine, nu ești atât de rău pe cât ai putea fi. Nu toți oamenii sunt atât de răi pe cât ar putea fi, dar sunt răi. Așa cum am spus azi-dimineață, lucrurile merg doar de la rău la mai rău. Unii oameni sunt pur și simplu răi, dar niciun om nu este (Cum?) bun. Nu așa cum Dumnezeu înțelege bunătatea. Dar vedem semnul răutății omului în dorința lui de a vărsa sânge.

Versetul 16 merge chiar mai departe. Și acesta este, de fapt, al doisprezecelea element din această listă de acuzații: „au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor”. Cu alte cuvinte, ei lasă în urmă o dâră de devastare, de distrugere. „Suntrimma” este un cuvânt compus. Înseamnă a zdrobi, a sparge în bucăți. Este... este devastarea provocată de o cruzime nemiloasă. Oamenii sunt cruzi. Ei nu se limitează doar la a ucide. Ei ucid cu un sentiment de cruzime. Mă gândesc foarte des, de asemenea, la toată problema copiilor maltratați și la toate aceste lucruri.

Apoi se folosește cuvântul „pustiire”, care cred că este un cuvânt important pe care trebuie să-l luăm în considerare. Este un cuvânt care poate însemna multe lucruri. Poate însemna suferință, poate însemna chin, poate însemna mizerie, dar, în esență, sensul său abstract este mizerie. Omul, în lumea sa, lasă în urmă o dâră de devastare, distrugere, masacru și mizerie. Adică, lumea este mizerabilă, nu-i așa? Există nefericire și mizerie. Dacă nu există crimă, există ură. Violența, vărsarea de sânge, devastarea și mizeria marchează întreaga istorie a omenirii. Și aceasta este conduita omului.

Și apoi, al treisprezecelea punct din listă și ultima dintre acuzații: „Nu cunosc calea păcii”. Dacă există un lucru pe care lumea nu l-a avut niciodată, care este acela? Pacea. Ei nu au niciodată pace, nu există niciodată pace în lume, nu există niciodată pace. Așa cum a spus Ieremia: „Ei strigă: «Pace, pace!», când nu este pace”. La fel ca în cazul profeților falși, nu există pace pentru cei răi. Există doar violență, devastare și distrugere, și totuși oamenii continuă să vorbească despre euforie, utopie și ziua păcii. Și când totul se va sfârși în cele din urmă și toată lumea vrea să știe când se va întâmpla asta, și, desigur, nu se va întâmpla niciodată până nu va veni Isus Cristos. Certuri, ură, bătăi, dispute, animozități, crime, revoluții, războaie.

În seara trecută, familia mea a venit miercurea trecută la biserică și s-a oprit la McDonald’s. Noi mergem întotdeauna la clasa întâi. Am intrat la McDonald’s să mâncăm un hamburger cu copiii înainte să ajungă ei aici, iar doi bărbați stăteau la coadă și, bănuiesc, se împingeau și se înghesuiau să vadă cine își ia primul Big Mac-ul. Și, dintr-odată, unul l-a împins pe celălalt, iar acesta a ripostat, apoi au început să zboare pumnii, iar localul s-a transformat într-un fel de... Era un grup de copii cu dizabilități acolo, care s-au panicat, iar soția mea era acolo și s-a panicat și ea. Se auzeau înjurături și cuvinte obscene, și iată că am avut parte de o ilustrație extraordinară pentru predică. Aș fi crezut că s-ar întâmpla la Burger King, unde tot spun: „Fă-o cum vrei tu”. Bărbații se vor bate pentru un loc la coadă la un hamburger, pentru că este în natura lor să facă asta.

Animozități, certuri, crime, revoluții, războaie, marele comentator al secolului trecut, Haldane, a scris: „Nici chiar cele mai sălbatice animale nu ucid atâția indivizi din propria specie pentru a-și potoli foamea, pe cât omul își ucide semenii pentru a-și satisface ambiția, răzbunarea sau lăcomia”. Am încheiat citatul.

Așadar, Pavel îl acuză pe om. Ce... ce creatură este omul! Păcatul a făcut asta. Bătrânul dr. Guthrie a scris ceva minunat despre păcat. Permiteți-mi să împărtășesc cu voi. „Păcatul este o datorie”, a spus el, „o povară, un hoț, o boală, o lepră, o ciumă, o otravă, un șarpe, un ac, tot ceea ce omul urăște. Este o încărcătură de blesteme și calamități sub a cărei presiune zdrobitoare și de-a dreptul insuportabilă geme întreaga creație. Numiți-mi răul care nu izvorăște din această rădăcină, crima pe care să nu o pot pune pe seama ei. Cine este sacristanul cărunt care sapă mormântul omului? Cine este ispititoarea vopsită care îi fură virtutea? Cine este ucigașa care îi distruge viața? Cine este această vrăjitoare care mai întâi îl înșală și apoi îi condamnă sufletul? Este păcatul. Cine frânge inimile părinților? Cine duce părul cărunt al bătrânilor, plin de durere, la mormânt? Cine, printr-o metamorfoză mai hidoasă decât și-ar fi putut imagina chiar Ovidiu, transformă copiii blânzi în vipere, mamele tandre în monștri, iar pe tații lor în ceva mai rău decât Irod, ucigași ai propriilor lor copii nevinovați? Cine aruncă mărul discordiei în inimile familiilor? Cine aprinde torța războiului și o poartă aprinsă peste pământurile tremurânde? Cine, prin dezbinări în Biserică, sfâșie haina fără cusătură a lui Cristos? Păcatul. Cine este această Dalila care îl adoarme pe nazireu cu cântecul ei și predă puterea lui Dumnezeu în mâinile celor netăiați împrejur? Cine, cu zâmbete cuceritoare pe chip și cu lingușeli dulci pe limbă, stă la ușă pentru a oferi riturile sacre ale ospitalității și, când suspiciunea doarme, ne străpunge trădător tâmplele cu un cui? Ce sirenă frumoasă este aceasta, care, așezată pe o stâncă lângă iazul mortal, zâmbește pentru a înșela, cântă pentru a ademeni, sărută pentru a trăda și își aruncă brațul în jurul gâtului nostru pentru a sări împreună cu noi în iad? Cine transformă inima cea mai blândă și mai delicată în piatră? Cine aruncă rațiunea de pe tronul ei înalt și îi împinge pe păcătoși, nebuni ca porcii din Gadara, în prăpastie, în lacul de foc? Păcatul”.

Iar astfel e acuzația și astfel avem rechizitoriul; versetul 18 ne duce la al treilea punct, motivul. Și orice procuror bun va găsi un motiv. Și cred cu adevărat că în versetul 18 se află cheia întregii naturi păcătoase a omului. Iată-l: „frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”. De aceea omul este ceea ce este. „Nelegiuirea celui rău zice inimii mele: ‘Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui’”, Psalmul 36, versetul 1. Aceasta este problema omului. Acum ascultați cu atenție, pentru că iată cheia. Motivul pentru care omul este atât de abandonat păcatului este că nu se teme de Dumnezeu. El nu se teme de Dumnezeu. Iar temerea de Dumnezeu are atât un element pozitiv, cât și unul negativ, și trebuie să le înțelegeți pe amândouă, altfel nu veți înțelege acest lucru.

Teama de Dumnezeu, din punct de vedere pozitiv, înseamnă a-L venera și a fi plin de uimire față de Dumnezeu. Iar teama de Dumnezeu, din punct de vedere negativ, înseamnă a te teme de El. Și când auziți oameni vorbind despre teama de Dumnezeu ca fiind pur și simplu ceva pozitiv, aceștia au omis un motiv foarte important. Trebuie să existe un respect sănătos față de puterea pedepsitoare a lui Dumnezeu. Iar când oamenii nu se tem de pedeapsa lui Dumnezeu, se vor abandona păcatului. De aceea oamenii devin atei, nu pentru că ar fi logic, ci pentru că este modul în care pot scăpa de vinovăție, hotărând că nu există Dumnezeu, deci nu există consecințe. Ei concluzionează că nu există frică de Dumnezeu pentru că nu există Dumnezeu. Și, dimpotrivă, vedeți, de aceea Proverbe 9:10 spune: „Frica de Domnul este începutul (a ce?) înțelepciunii”. Nu vei începe niciodată să fii înțelept dacă nu te temi de Dumnezeu. Prin frica de Domnul, spune Proverbe 16:6 – o afirmație minunată – prin frica de Domnul oamenii se îndepărtează de rău. Vedeți voi, oamenii se îndepărtează de rău când se tem de Dumnezeu. De ce credeți că, de-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu a ucis oameni? De ce credeți că El a pedepsit păcatul cu moartea? De ce credeți că Anania și Safira au căzut morți în fața bisericii? Pentru ca oamenii să se teamă de Dumnezeu și să știe că, dacă nu trăiesc în neprihănire, ei înșiși vor suferi aceeași soartă. Și de aceea ni se spune în Corinteni că aceste lucruri se întâmplă ca să ne slujească drept pilde. Vă amintiți studiul nostru din Romani 2, când am abordat acest subiect?

Pe tot parcursul Vechiului Testament am întâlnit aceste fapte extraordinare ale lui Dumnezeu, în care El acționează prin distrugere și devastare și aduce moartea asupra unor persoane. Și la început ni se pare oarecum capricios, oarecum arbitrar, până când descoperim că Dumnezeu face acest lucru pentru ca noi să ne temem de El. Se spunea despre Corneliu că era un om evlavios care se temea de Dumnezeu, și astfel era un candidat ideal pentru mântuire. Dar, dacă Duhul lui Dumnezeu nu a lucrat în inimă, oamenii nu se tem de Dumnezeu. Ei nu au respect pentru sfințenia Lui, nu au respect pentru Persoana Lui, nu au respect pentru lucrarea Lui, nu au respect pentru voia Lui, nu au respect pentru puterea Lui.

Și nu este vorba doar de ideea de teamă sau panică. Este un respect plin de venerație, dar care conține și o anumită doză de panică și teamă. Trebuie să existe conștiința faptului că, dacă încalc voia lui Dumnezeu, vor exista consecințe. Iar o astfel de teamă este cea care controlează tot comportamentul. Adică, cu toții facem asta. Cu toții suntem... Comportamentul nostru este controlat, în esență, pentru că ne temem de consecințe. De exemplu, poate că ești suficient de matur spiritual încât să nu ai nevoie de asta. Vei face totul pur și simplu din iubire pură, iar acesta ar fi apogeul spiritualității. Dar, în viața mea personală, vă mărturisesc că există păcate pe care nu le comit, există ispite în care nu cad, nu pentru că aș fi atât de sfânt încât ele să nu mă pună la grea încercare, ci pentru că mi-e teamă că Dumnezeu va riposta, așa cum are dreptul să o facă, și chiar aș prefera să nu suport consecințele. Adică, unii dintre voi s-ar putea să conducă cu 35 în zona cu limită de 35 doar pentru că sunteți ipocriți. Alții dintre voi s-ar putea să o faceți uitându-vă în oglinda retrovizoare pentru că nu vreți să primiți o amendă. Oricum ar fi, dacă are efectul dorit asupra voastră, e bine.

Același lucru este adevărat și cu Dumnezeu. Sunt momente când îi răspundem lui Dumnezeu din dragostea pură a inimilor noastre. Și sunt momente când trebuie să îi răspundem lui Dumnezeu din teama de puterea Sa pedepsitoare. Iar cei care nu au niciuna dintre acestea, care nu doresc slava lui Dumnezeu și nu se tem de pedeapsa Lui, nu au niciun control asupra păcătoșeniei lor. Înțelegeți asta? De aceea v-am spus în repetate rânduri de-a lungul anilor că esențialul în tot comportamentul uman este să trăiți spre slava lui Dumnezeu, recunoscându-L, cinstindu-L și trăind într-o teamă sănătoasă față de ceea ce s-ar putea întâmpla atunci când nu ascultați. Și mă refer chiar la creștinii care trăiesc sub har, pentru că în Epistola către Evrei se spune că pe cine iubește Domnul, (ce face El?) îl pedepsește, și pe fiecare fiu al Său îl bate cu nuiaua. Trebuie să-L acceptăm pe Dumnezeu ca Dumnezeu, să ne închinăm Lui, să-L ascultăm și să ne temem de consecințele neascultării noastre.

Vechiul Testament este literalmente plin de lucruri menite să ne forțeze spre acea atitudine. Dumnezeu încerca să-i facă pe oamenii Săi din Vechiul Testament să se teamă de El. Și acesta este un fir comun în Vechiul Testament. Parcurgeți Vechiul Testament și vedeți ce a făcut Dumnezeu pentru a-i face pe oameni să se teamă de El. A transformat-o pe soția lui Lot într-un stâlp de sare. I-a alungat pe Adam și Eva din grădină. A înecat întreaga lume. Asta ar trebui să fie o lecție. A trimis șerpi să-i muște pe israeliți. I-a înghițit pe Core, Datan și Abiram. I-a ucis pe Nadab și Abihu. A trimis foc din cer la chemarea lui Ilie și a mistuit o sută de soldați. A trimis un urs să sfâșie patruzeci de copilași. A înecat întreaga armată egipteană. I-a luat viața lui Eli și fiilor săi, Hofni și Fineas. L-a ucis pe Absalom, fiul rebel al lui David. L-a folosit pe Samson să măcelărească mii și mii de filisteni. A cerut în repetate rânduri moartea.

Și vă amintiți ilustrația pe care v-am dat-o în capitolul al treisprezecelea din Luca? Când oamenii au venit la Isus și au spus: „Știi, nu înțelegem ce s-a întâmplat zilele trecute. Erau 18 oameni care mergeau pe stradă și un turn a căzut peste ei și i-a ucis pe toți. Oare acești oameni erau mai păcătoși decât toți ceilalți?” Și vă amintiți ce a spus Isus? „Mai bine vă îndreptați, altfel același lucru vi se va întâmpla și vouă”. Ce voia să spună? Răspunsul la întrebare era că aceasta este ceea ce merită toată lumea și ar trebui să fie un avertisment pentru voi, ca să vă asigurați că trăiți o viață neprihănită.

Apoi ei au spus: „Ei bine, dar ce zici de toți acei galileeni care s-au dus la templu în timpul sacrificiului, au intrat acolo și își aduceau jertfa, iar Pilat a trimis niște oameni care i-au măcelărit, i-au tăiat chiar acolo în timp ce se închinau lui Dumnezeu, iar sângele lor s-a amestecat cu sângele jertfei. Ce... Cum ar putea Dumnezeu să permită așa ceva?” Iar răspunsul Lui pentru ei a fost: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”.

Ce încerca El să le spună? Încerca să le insufle puțină teamă, nu-i așa? Teamă sănătoasă. Lumea nu se teme de Dumnezeu. M-am întrebat asta de atâtea ori. Cum pot oamenii să facă ceea ce fac? Adică, cum pot fi atât de abandonați poftelor și murdăriei lumii?

Recent mi s-a povestit despre un om din slujire care a scris despre tema închinării și care era un lider în acest domeniu. În biserica lui, îl mutau dintr-un birou în altul, iar cei care îl ajutau au descoperit într-o cutie toate numerele revistei „Playboy” de la primul număr încoace, precum și material pornografic într-o cantitate uluitoare. Reacția mea la asta este, în primul rând, că nu știu dacă omul acela ar putea fi creștin. Dar, în al doilea rând, cum poate un om cunoscut pentru conducerea închinării să nu aibă teamă de Dumnezeu, nici să-I venereze și să-I cinstească sfințenia, nici să se teamă de mânia Lui? Dar așa stau lucrurile în lume. „Este uimitor”, spune Haldane, „că, deși recunosc că există un Dumnezeu, oamenii trăiesc fără nicio teamă de nemulțumirea Lui. Se tem de un vierme al țărânei ca ei înșiși, dar îl ignoră pe Cel Preaînalt. Se tem mai mult de om decât de Dumnezeu, de mânia, disprețul sau batjocura omului. Teama de om îi împiedică să facă multe lucruri de la care nu sunt reținuți de teama de Dumnezeu. Ei nu iubesc caracterul Său, neacordându-I venerația cuvenită. Nu respectă autoritatea Sa. Așa este starea naturii umane atâta timp cât inima rămâne neschimbată.” Am încheiat citatul.

Așadar, vedeți păcătoșenia omului. El este audiat, este acuzat. Motivul său este dezvăluit. Și, în cele din urmă, verdictul este dat în versetul 19. Acesta este verdictul. Și vreți să știți ceva? Este un verdict destul de clar. „Acum (Care este următorul cuvânt?) știm”. Nu există nicio îndoială. Nu există nicio confuzie în privința aceasta: oida, a ști cu certitudine, a fi sigur, a fi convins. „Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”.

Acum, versetul acesta începe prin a spune că orice prevede Legea se adresează celor care se află sub Lege. Cine sunt aceștia? Cine se află sub Lege? Vreți să știți răspunsul la această întrebare? Toată lumea, toată lumea se află sub Lege. Legea, aici, cred eu, reprezintă opusul stării de a fi sub har, o altă expresie paulină bine cunoscută. Oamenii care se află sub har sunt cei răscumpărați; cei care se află sub Lege sunt cei nerăscumpărați. Oricine este nerăscumpărat are obligația de a se îndreptăți pe sine prin respectarea întregii Legi, nu-i așa? Aceasta este singura lui speranță și, desigur, nu o poate îndeplini. Dar întreaga lume se află sub obligația Legii lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îi poate condamna în cele din urmă pe toți, pe întreaga lume. Iudeul este supus legii scrise. Cel ce face parte dintre neamuri este supus legii scrise în inima și în conștiința sa. De aceea versetul 11 din Romani 2 este atât de important: „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului. Toți cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege”. Aceasta este legea scrisă: toți cei ce au păcătuit sub Lege vor fi judecați după Lege. „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Evreii au Legea scrisă, scrisă în exterior. Neamurile au Legea scrisă, scrisă în interior. Toți se află sub Lege. Așadar, El îi include cu adevărat pe toți. Toți oamenii neregenerați se află sub Legea lui Dumnezeu. Și orice spune acea Lege, se adresează celor care se află sub autoritatea ei; prin urmare, toată lumea se află sub ea. Toți oamenii din lume sunt supuși legii lui Dumnezeu. Toți cei care trăiesc pe fața pământului sunt supuși standardelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul, Dumnezeu este Cel care susține totul, Dumnezeu este autoritatea în univers, El este Suveranul, El este Domnul, El ia deciziile, El stabilește regulile, iar fiecare ființă umană care trăiește pe fața pământului este supusă acelei legi.

Acum, verdictul, atunci, întrucât fiecare om din lume este supus legii și fiecare om din lume este rău, fiecare gură este redusă la tăcere. Ce înseamnă asta? Nicio apărare. În acest tribunal special nu este nimic de spus, nu există niciun cuvânt cu care să te aperi. Singurul răspuns este tăcerea de moarte. Fiecare gură este redusă la tăcere. Apărarea nu are nicio apărare. Apărarea își încheie pledoaria înainte chiar de a spune ceva, pentru că nu există nicio apărare. Este o scenă dramatică și înfricoșătoare, care amintește de aceeași tăcere care a avut loc în Apocalipsa, capitolul 8, când a început să se abată judecata înfricoșătoare. Efectul dovezilor copleșitoare este tăcerea absolută. Nu este nimic de spus. Vei sări în picioare să aperi oamenii? Vei spune: „Nu, nu, nu, omul este în esență bun”? Nu, nu, omul nu păcătuiește cu gura, oh nu, omul nu este ucigaș, omul nu este rău, nu este înșelător. Vei spune asta? „Păi, desigur că există pace!” Vei încerca să-i aperi pe oameni? Nu e nimic de spus. De aceea, verdictul este: întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu.

Și astfel, Pavel a ajuns la punctul culminant al expunerii sale despre păcat. Toată lumea este vinovată. Veți spune: „Stai puțin. Unii dintre cei care trăiau sub Lege, poate că au respectat Legea, nu-i așa?” Asta spune teologul arminian: „Da, unii dintre ei ar fi putut fi neprihăniți. Poate că au trăit sub Legea lui Dumnezeu și au respectat toate poruncile.”. Oh, știam că cineva va spune asta. Domnul știa că cineva va spune: „Da, dar există un om care nu a păcătuit niciodată”. Sau: „Există acești oameni și știu că nu au păcătuit niciodată”. Așa că el adaugă pur și simplu în versetul 20: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii”, pentru că singurul lucru pe care îl poate face Legea este să-ți arate păcatul. Nu există nimeni care să reușească prin respectarea Legii. Fiecare om de pe fața pământului – rețineți bine acest lucru – are obligația de a respecta Legea lui Dumnezeu, dar nimeni de pe fața pământului nu poate face acest lucru. Acest lucru îl pune pe om într-o situație imposibilă. El este un păcătos desăvârșit, are obligația de a respecta Legea lui Dumnezeu și nu poate. Aceasta este dilema umană.

Soluția, spune versetul 21, este în afara Legii. Și unde se află aceasta? În versetul 22, este prin credința în (în cine?) în Isus Cristos. Vom aborda acest subiect în studiul nostru următor.

Așadar, ascultați cu atenție. Păcătoșenia omului este dovedită din toate punctele de vedere, inclusiv prin Scriptură. Iar psalmistul a avut dreptate în Psalmul 130, versetul 3, când a spus: „Dacă ai ține în seamă nelegiuirile noastre, Doamne, cine ar putea sta în picioare?” Nimeni nu ar putea. Întreaga lume este vinovată, toată lumea tace, nu este nimic de spus. Cu toții suntem sub obligația Legii lui Dumnezeu, deoarece El este suveranul și niciunul dintre noi nu poate împlini cerințele Legii. Tot ce poate face Legea este să ne arate răutatea noastră și ne lasă blocați în această situație. Niciun om nu duce o viață neprihănită. Acest lucru este clar.

Același adevăr, cred, se regăsește în Galateni 3:22: „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred prin credința în Isus Cristos”. Scriptura îi închide pe toți sub păcat, astfel încât, în lipsa ta de speranță, să crezi în Isus Cristos și să-L primești în inima ta. Iar El poate face ceea ce Legea nu a putut face niciodată, ceea ce tu, în firea ta, nu ai putea face niciodată.

Era o tânără de 22 de ani care a murit într-un spital din Cincinnati. Ea avusese odată o frumusețe de invidiat, fiind foarte căutată pentru farmecul ei, pentru frumusețea chipului ei. Dar căzuse în prostituție. Foarte educată, cu maniere rafinate, și-a petrecut viața în rușine, fără prieteni. În cele din urmă, a murit. Când i-au verificat lucrurile în acest spital din Cincinnati, au găsit o poezie pe care o scrisese. Se numea „Zăpada frumoasă”. Și cred că este, poate, o privire pătrunzătoare asupra unei inimi păcătoase.

Ea a scris asta, iar poezia a apărut într-o revistă națională:

O, zăpada, frumoasa zăpadă,

Umplând cerul și pământul de dedesubt,

Peste acoperișuri, peste străzi,

Peste capetele oamenilor pe care îi întâlnești.

Dansând, flirtând, alunecând ușor,

Frumoasa zăpadă, nu poate face nimic rău.

Zburând să sărute obrazul unei frumoase domnișoare,

Agățat de buze într-o izbucnire de joacă.

Frumoasă zăpadă, venită din ceruri,

Pură ca un înger, blândă ca iubirea.

Odată eram pură ca zăpada, dar am căzut,

Am căzut ca fulgii de zăpadă din cer în iad.

Am căzut să fiu călcată în picioare ca un gunoi pe stradă,

Am căzut ca să fiu batjocorită, scuipată și bătută.

Implorând, blestemând, temându-mă de moarte,

Vânzându-mi sufletul oricui era dispus să-l cumpere.

Făcând comerț cu rușinea pentru o bucată de pâine,

Urând pe cei vii și temându-mă de cei morți.

Dumnezeule milostiv, am căzut atât de jos,

Și odată eram ca frumoasa zăpadă.

Cât de ciudat ar fi ca această frumoasă zăpadă

Să cadă peste un păcătos care nu are unde să se ducă.

Cât de ciudat ar fi când noaptea se întoarce,

dacă zăpada și gheața mi-ar lovi mintea disperată.

Leșinând, înghețând, murind singură,

Prea păcătoasă pentru rugăciune, prea slabă pentru un geamăt

Ca să fie auzit pe străzile orașului nebun

Înnebunită de bucuria zăpezii care cade.

Să zac și să mor în teribila mea suferință,

Cu un pat și un giulgiu din frumoasa zăpadă.

Și așa s-a sfârșit. Cineva a adăugat încă o strofă.

„Neajutorat și murdar ca zăpada călcată în picioare;

Păcătosule, nu dispera, Cristos se apleacă

Să salveze sufletul pierdut în păcatul său

Și să-l readucă la viață și bucurie.

Gemând, sângerând, murind pentru tine,

Cel răstignit a atârnat, făcut blestem pe cruce,

Cuvintele Sale pline de milă îți mângâie urechile.

Există milă pentru mine, îmi va asculta El rugăciunea?

O, Dumnezeule, în izvorul care curge pentru păcătoși,

Spală-mă și voi fi (Ce?) mai alb decât zăpada”.

Să ne rugăm. Îți mulțumim, Tatăl nostru, încă o dată, pentru Cuvântul Tău, pentru părtășia noastră din această seară. Ne rugăm pentru acea persoană din mijlocul nostru care are nevoie să fie spălată mai albă decât zăpada, pentru acea persoană care este conștientă, poate mai mult ca niciodată, de păcătoșenia sa și de incapacitatea de a respecta Legea Ta. Ne rugăm ca acea persoană să vină la Isus Cristos, Cel care a împlinit toată Legea, Cel care a plătit pedeapsa noastră pentru ca noi să fim iertați. Fă lucrarea Ta în inima aceea.

În timp ce vă plecați capetele pentru o clipă, dacă doriți să-L invitați pe Isus Cristos în viața voastră în această seară, ar fi un lucru cu adevărat glorios. Puteți face acest lucru chiar acolo unde stați, în tăcerea acestui moment. Mărturisiți-vă păcatele și El vă va mântui, El va face ceea ce voi nu ați putea face niciodată singuri.

Tată, mă rog ca, atunci când ne vom despărți, Tu să-i aduci pe cei care au nevoie să vină, pe cei care au nevoie să fie spălați, care au nevoie să fie făcuți albi ca zăpada, ca să nu mai trăiască nici măcar o zi în robia păcatului, condamnați la moarte conform Legii. Ajută-ne, Doamne, de asemenea, să-i vedem pe oameni ca fiind pierduți și să le ducem mesajul că pot fi găsiți în Cristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

SFÂRȘIT