În seara aceasta, vom privi din nou la Romani capitolul 3 și, dacă îmi permiteți, în seara aceasta voi îmbrăca haina de învățător mai degrabă decât pe cea de predicator, și vă voi preda, poate ca și cum ați fi într-o sală de clasă, doctrina soteriologiei, sau doctrina mântuirii. Dar dacă ar fi să dau un titlu textului la care ne vom uita, l-aș intitula „Cum a murit Isus pentru Dumnezeu”.

Cu toții suntem foarte conștienți că Isus a murit pentru oameni. Isus a murit pentru păcătoși. Poate că suntem mai puțin conștienți de faptul că Isus a murit, într-un sens foarte real, și pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu. Și acest adevăr foarte profund, cu implicații foarte ample, îl vom înțelege, sper, înainte de a încheia, în această seară.

Începem cu versetul 25 din Romani 3. Și acolo îl auzim pe apostolul Pavel, vorbind despre Isus Cristos, spunând: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este, dar, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al Neamurilor? Da, este și al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este Unul singur, și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur. Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”.

Acum, știu că, ascultând citirea acestui pasaj, v-a fost greu să urmăriți argumentul lui Pavel, pentru că, citindu-l superficial, pare puțin lipsit de legătură. Dar este remarcabil de logic. Este o expunere magistrală a motivului suprem al morții lui Isus Cristos și este minunat de coerentă.

Trăim într-o epocă complet centrată pe om. Trăim într-o epocă în care totul se concentrează asupra noastră. Oamenii trăiesc pentru împlinirea de sine, satisfacția de sine, plăcerea de sine și, practic, pentru nimic altceva. Oamenii din societatea noastră sunt practic absorbiți de propriile sentimente, de propriile emoții, de propriile posesiuni, de propriile succese și rareori privesc dincolo de „eu”, de ego. Așadar, am putea rezuma spunând că societatea noastră suferă de un caz grav și fatal de egocentrism, egocentrism. Iar partea tristă este că acesta și-a găsit drumul chiar și în creștinism. Și creștinii, în mare măsură, precum și cei care se numesc creștini, manifestă un egoism larg răspândit. De exemplu, oamenii sunt invitați să vină la Cristos pentru că El le va rezolva problemele. Ei vin la Cristos pentru că El le va da pace, bucurie și fericire, precum și un răspuns și o soluție la dilemele lor. Vin la Cristos pentru că El îi va scăpa de iad. Vin la Cristos pentru că El face ca viața să merite trăită. Și când veniți la Cristos, vă treziți preocupați de propria satisfacție personală și sunteți învățați în continuare că, dacă veți fi doar ascultători, prin ascultarea voastră veți fi binecuvântați. Și dacă mergeți la biserică, veți fi binecuvântați. Și dacă învățați anumite adevăruri spirituale, veți fi binecuvântați. Și dacă dăruiești, vei fi binecuvântat, astfel încât ideea de împlinire de sine se răspândește cu ușurință chiar și prin percepțiile noastre asupra credinței creștine. Și de aceea, recent, am simțit că era important să realizăm o serie despre închinarea înaintea lui Dumnezeu, deoarece acesta pare a fi un element care lipsește. Știm puțin despre slăvirea lui Dumnezeu. Știm puțin despre închinarea înaintea lui Dumnezeu și mult despre căutarea satisfacției, chiar și într-o dimensiune spirituală.

Acum, Biblia ne învață că, spre deosebire de această perspectivă, există perspectiva conform căreia, în tot ceea ce face un bărbat sau o femeie, în tot ceea ce faci tu în calitate de creștin, de credincios în Isus Cristos, singurul obiectiv principal este slava lui Dumnezeu. De-a lungul anilor, aceasta a fost o temă majoră a învățăturii și predicării mele, deoarece este tema majoră a Scripturii. În cele din urmă, totul este pentru slava lui Dumnezeu. De aceea ni se spune în Coloseni că toate lucrurile au fost făcute prin El și (pentru ce?) pentru El. Totul este pentru slava lui Dumnezeu. Și, într-un fel, am evitat în mare măsură în societatea noastră acest adevăr foarte fundamental.

În Psalmul 115, versetul 1, citim: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta”. Nu nouă, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă. În mare măsură, aceasta rezumă perspectiva unui credincios în Dumnezeu: slava Îi aparține Lui.

Acum, dacă Dumnezeu este Dumnezeu și dacă numai Dumnezeu este Dumnezeu și nu există altul, atunci El are dreptul să fie glorificat ca Dumnezeu. Dacă El este Dumnezeul sfânt, Creatorul universului, singurul Dumnezeu, El are dreptul la închinarea noastră, are dreptul la adorarea noastră, are dreptul ca noi să-I dăm sau să-I atribuim gloria care se cuvine numelui Său. Astfel, Biblia arată foarte clar că, întrucât El este singurul Dumnezeu, exact asta ni se cere să facem.

În capitolul 45 din Isaia, profetul spune: „Eu sunt Domnul, și nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoști”. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu știi cine sunt Eu, Eu sunt totuși Cel ce sunt, și Eu sunt singurul Dumnezeu. În versetul 21 din același capitol, „Oare nu Eu, Domnul”, spune El, adică ți-am vorbit, te-am învățat? „Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul”. Iar ideea de aici este: „Priviți spre Mine și veți fi mântuiți”, nu din cauza nevoii voastre, ci din cauza a ceea ce sunt Eu. Sunt vrednic de închinarea voastră. „Pe Mine Însumi Mă jur”. Cu alte cuvinte, dacă trebuie să jurați pe ceva, jurați pe ceva mai mare decât voi înșivă. Nu există nimic mai mare decât Dumnezeu, așa că El jură pe Sine Însuși. „adevărul iese din gura Mea, și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine”. Cu alte cuvinte, când jurăm, jurăm, dacă jurăm, pe Dumnezeu, care este mai mare. Când Dumnezeu jură sau își afirmă adevărul, El nu o face prin cineva mai presus de El, pentru că nu există nimic mai presus de El. Și astfel, nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este Dumnezeu, așa cum pretinde El că este, atunci El trebuie să fie adorat, El trebuie să fie glorificat, iar noi nu trebuie să căutăm ceea ce aparține lui Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm pentru noi înșine gloria, pentru noi înșine răsplata, ci mai degrabă ca Dumnezeu să fie glorificat. Iar acest lucru, desigur, este rezumat în Noul Testament, în 1 Corinteni 10:31, care spune: „Deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu”. Și se menționează mâncatul și băutul pentru că nu există nimic mai banal decât acestea. Nu există nimic mai obișnuit decât acestea. Nu există nimic mai cotidian decât acestea. Nu există nimic aparent mai neutru, mai lipsit de importanță din punct de vedere spiritual decât acestea. Și totuși, când ajungi la faptele banale, mărunte, cotidiene și fără importanță ale vieții, și ele trebuie să fie, spre slava lui Dumnezeu. Așa că poporul lui Dumnezeu trebuie, în loc să fie absorbit de propriile sentimente, de propriile emoții, de propria fericire, de propria beatitudine spirituală, de propriile răsplăți și așa mai departe, să se piardă, ca să zicem așa, în uimirea de a trăi pentru a-I da lui Dumnezeu laudă, slavă și adorare.

Și, nu vreau să-mi petrec timpul în această seară dezvoltând toate aceste lucruri, dar pe măsură ce studiați Cuvântul lui Dumnezeu, de nenumărate ori de-a lungul Scripturii, veți găsi oameni chemați să-L slăvească pe Dumnezeu. Acest lucru este frumos rezumat în 1 Cronici 16, unde se spune iar și iar: „Dați slavă lui Dumnezeu. Dați slavă Domnului. Dați slavă lui Dumnezeu. Dați slavă Domnului”. Aceasta este esența vieții noastre. Trebuie să trăim consumați — acum ascultați bine, iată ce urmează — de ceea ce simte Dumnezeu, nu de ceea ce simțim noi, de ceea ce Îl onorează pe Dumnezeu, nu de ceea ce ne face pe noi fericiți. Veți spune: „Dar cum rămâne cu fericirea noastră?” Nu vă faceți griji în privința asta. Căutați mai întâi Împărăția și slava lui Dumnezeu, iar toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra. Dacă căutați acele lucruri, veți eșua în a-L slăvi pe Dumnezeu, iar ceea ce veți obține va fi un substitut ieftin pentru realitate.

John Stott, în cartea sa intitulată Our Guilty Silence (Tăcerea noastră vinovată), spune că cel mai bun exemplu pe care îl cunoaște despre cineva care era consumat de slava lui Dumnezeu se găsește în biografia lui Henry Martyn, care a fost student în ultimul an la Universitatea Cambridge și membru al Colegiului St. John’s; el a renunțat la o carieră academică de elită și a intrat în lucrarea de slujire. Doi ani mai târziu, pe 16 iulie 1805, a plecat cu vaporul spre India, declarând: „Acum, lăsați-mă să mă consum pentru Dumnezeu”. Și, în timp ce privea oamenii dintr-un templu hindus abandonat prosternându-se în fața idolilor lor, a scris, citez: „Acest lucru mi-a stârnit mai multă groază decât pot exprima cu cuvinte”. Mai târziu, s-a mutat de la Calcutta la Shiraz și s-a ocupat de traducerea Noului Testament în persană. Mulți vizitatori musulmani veneau să-l vadă și să poarte cu el conversații religioase. Serenitatea sa obișnuită era tulburată doar atunci când cineva Îl insulta pe Domnul său. Cu o ocazie, s-a exprimat opinia că prințul Abbas Mirza omorâse atât de mulți creștini, încât Cristos a trebuit să coboare din al patrulea cer, să se prindă de poala hainei lui Mahomed și să-l implore să înceteze. Pentru Henry Martyn, însăși insulta potrivit căreia Mahomed ar fi coborât și i-ar fi spus lui Isus ce să facă era o fantezie atât de dramatică, încât a spus: „Am fost rănit până în adâncul sufletului de această blasfemie. Nu aș fi putut suporta existența dacă Isus nu era glorificat. Ar fi fost un iad pentru mine dacă El ar fi fost mereu dezonorat astfel. Dacă cineva îți scoate ochii, nu se poate spune de ce simți durere”, a spus el. „Este simțire, și tocmai pentru că sunt una cu Cristos sunt rănit atât de cumplit”. Am încheiat citatul.

Cu alte cuvinte, a existat un om care putea privi o societate păgână și să fie teribil de sfâșiat din cauza a ceea ce făcea acea societate pentru a-L dezonora pe Dumnezeul său, fără să dea absolut nicio importanță greutăților pe care le îndura în cadrul acelei societăți. Aceasta este perspectiva. Și aceasta este o mustrare pentru societatea noastră creștină consumistă, egoistă și indulgentă. Tema universului este că Dumnezeu trebuie slăvit. David a spus în Psalmul 16: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei”. Cu alte cuvinte, atenția lui era mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar rezultatul: „De aceea inima mi se bucură”.

Acum, această atitudine de egoism spiritual care pătrunde în biserică este, cred eu, motivul principal pentru care oamenii, în esență, nu-i evanghelizează cu hotărâre pe cei pierduți. Este motivul principal pentru care nu ieșim în lume pentru Isus Cristos, deoarece, în mare parte, ne preocupă mai mult propriul nostru confort decât slava lui Dumnezeu. Căutăm binecuvântarea personală, pacea personală. Căutăm să fim eliberați de tensiuni, de anxietăți și de probleme. Petrecem ore întregi dorind să fim consiliați și ucenicizați și să depășim toate anxietățile. Suntem cu adevărat, în atât de multe feluri, preocupați de propriul nostru confort, chiar și într-un context spiritual. Și cred că aceasta este o perspectivă care, în ultimă instanță, ne slăbește. Ne împiedică să fim curajoși în vestirea Evangheliei, deoarece ne este teamă de ceea ce ar putea spune oamenii și de faptul că ne-ar putea provoca disconfort. Ne mulțumim să rămânem aici, în loc să mergem undeva unde Dumnezeu ne cheamă, pentru că nu ne place gândul de a ne schimba circumstanțele materiale. Și, în loc ca slava lui Dumnezeu să fie câștigată prin eforturile noastre de a câștiga suflete, ne mulțumim cu propriul nostru confort.

Hudson Taylor, care se afla la Brighton, în Anglia, în iunie 1865, a simțit o povară imensă pentru teritoriul Chinei. Iar biograful său spune că el găsea de nesuportat congregația mulțumită de sine, care cânta imnuri. S-a uitat în jur și, citez: „rând după rând de negustori bărboși și înstăriți, proprietari de prăvălii, vizitatori, soții sobre cu bonete și crinoline, copii îngrijiți, educați să-și ascundă nerăbdarea. Atmosfera de pietate înfumurată îl dezgusta. Și-a luat pălăria și a plecat, neputând suporta priveliștea unei congregații de o mie sau mai mulți creștini care se bucurau de propria lor siguranță, în timp ce milioane de oameni piereau din lipsă de cunoaștere. ‘Am rătăcit singur pe nisip, în agonie spirituală‘, a spus el. ‘Și acolo, pe plajă, m-am rugat pentru 24 de lucrători dornici și pricepuți.‘ Și din acea rugăciune a luat naștere Misiunea din China Continentală. Iar astăzi, credeți sau nu: sunt milioane de creștini în China continentală, undeva între 25 și 50 de milioane, în ciuda revoluției sociale.

Dumnezeu l-a folosit pe acel om pentru că nu era centrat pe sine. Acum, cu asta doar ca un context introductiv, menită să vă facă să vă simțiți prost, vreau să trec la ceva care să vă facă să vă simțiți bine. Dintre toate realitățile spirituale. Mă face și pe mine să mă simt prost, mărturisesc. Dintre toate realitățile spirituale menite să-L slăvească pe Dumnezeu – și sunt nenumărate – cred că cel mai mare lucru care Îl slăvește pe Dumnezeu este mântuirea, oricum ai privi-o. Iar mântuirea, credeți-mă, este ca un diamant cu multe fațete. Biblia o abordează în nenumărate moduri, iar toate aceste moduri Îl slăvesc pe Dumnezeu. Dumnezeu vorbește despre Sine ca fiind un Dumnezeu mântuitor. El câștigă glorie prin faptul că mântuiește oamenii păcătoși. Mântuirea este primul și cel mai important mod de a-L slăvi pe Dumnezeu. Și cât de mult pierdem din vedere esența ei când facem din mântuire doar un mijloc de a-l face pe om mai bun, în loc să-L slăvim pe Dumnezeu. Mântuirea trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu. Faptul că face ceva pentru noi este secundar.

Desigur, crucea are un impact asupra tuturor lucrurilor. Crucea a avut un impact asupra îngerilor. Nu i-a răscumpărat însă. Îngerii căzuți nu au parte de răscumpărare. Îngerii sfinți și aleși nu au nevoie de răscumpărare. Dar planul de mântuire le-a demonstrat îngerilor înțelepciunea lui Dumnezeu, așa că a avut un scop față de ei. Iar actul mântuitor al lui Isus Cristos de pe cruce i-a afectat și pe Satan și pe demoni, deoarece pe cruce Isus a dat lovitura zdrobitoare împărăției întunericului, care și-a aruncat toată furia asupra Lui și nu a putut să-L omoare, fiind astfel învinsă. Și chiar și diavolii se vor închina veșnic în iazul de foc.

De asemenea, crucea lui Isus Cristos a avut un efect dramatic asupra omului, oferindu-i răscumpărarea. Dar, în primul rând, crucea a avut rolul de a-L slăvi pe Dumnezeu. Și, în acest sens, Isus a murit pentru Dumnezeu.

În capitolul 2 din Filipeni, cred că acest lucru este afirmat la fel de clar ca în orice alt loc din Biblie. Începe în versetul 5: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”.

Acum, când Isus a venit în lume și a devenit ascultător până la moarte și a murit pe cruce, El ne-a mântuit, El ne-a răscumpărat. „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul”. Cu alte cuvinte, toată lumea ar trebui să fie mântuită. De ce? Pentru binele lor? Nu, care este finalul versetului 11? „Spre (ce?) slava lui Dumnezeu Tatăl”. Vedeți, mântuirea este în primul rând pentru slava lui Dumnezeu.

Am văzut acest lucru în Romani 1:5, unde se spune că „prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței (acesta este un alt mod de a vorbi despre mântuire) pe toate neamurile”. Pentru Numele Lui. Nu pentru noi, ci pentru El. Vedeți voi, mântuirea este în primul rând pentru slava lui Dumnezeu. Motivul pentru care ar trebui să fiți mântuiți nu este în primul rând ca să cunoașteți dragostea lui Dumnezeu, nu în primul rând ca să cunoașteți binecuvântarea lui Dumnezeu, nu în primul rând ca să fiți feriți de a ajunge în iad pentru totdeauna. Motivul pentru care ar trebui să fiți mântuiți este că Dumnezeu este vrednic de adorarea voastră. Este pentru slava Lui.

Acum, de exemplu, când vă gândiți la Cer, la ce vă gândiți? Dacă sunteți ca majoritatea creștinilor, vă gândiți: „O, voi merge în Cer, unde sunt străzi de aur, porți de mărgăritare, câte un mărgăritar mare la fiecare poartă”. Așa scrie. Ce stridie extraordinară! Pietre prețioase peste tot, îngeri așezați pe nori cântând la harfă, fără probleme, fără durere, fără lacrimi, fără tristețe, fără moarte, fără a muri, fără boală, râul vieții și copacii care cresc de-a lungul lui, „oh, va fi…”. Și ne gândim la Cer din perspectiva noastră. Ei bine, acesta nu este modul corect de a privi Cerul. Știți ce este Cerul? Cerul este locul unde ajungeți să-L slăviți pe Dumnezeu nestingherit pentru totdeauna. Asta este Cerul. Și dacă credeți că Cerul este locul unde mergeți ca să primiți ce vi se cuvine, ați ratat esențialul. Ați ratat esențialul. David Brainerd a spus: „Nu mă duc în Cer ca să fiu promovat”. Pe patul de moarte, i-a spus lui Jonathan Edwards, biograful său: „Mă duc în Cer ca să-I aduc cinste lui Dumnezeu. Nu contează unde voi fi așezat în Cer, dacă voi avea un loc înalt sau unul umil acolo, ci să trăiesc, să-I fiu plăcut și să-L slăvesc pe Dumnezeu. Cerul meu este să-I fiu plăcut lui Dumnezeu, să-L slăvesc, să-I dăruiesc totul și să fiu dedicat în întregime slavei Sale pentru totdeauna”. Brainerd știa că mântuirea era pentru Dumnezeu, nu pentru el.

Vedeți voi, în esență, ați fost creați pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Acesta este scopul vostru. Mântuirea și toate binecuvântările care o însoțesc, chiar și în Cer, nu erau pentru voi; erau pentru El. Dar dacă Îl slăviți, veți primi în schimb o fericire de nedescris. Așadar, scopul mântuirii este slava lui Dumnezeu. Insist asupra acestui lucru pentru că consider că este absolut esențial să înțelegem acest pasaj. Scopul principal, așadar, al morții lui Cristos — rețineți bine acest lucru — a fost să-L slăvească pe Dumnezeu. Acesta este scopul principal al morții Sale. El chiar a spus: „Tată”, în Ioan 17, „Te-am proslăvit pe pământ”. Și când S-a dus la cruce, El Îl slăvea pe Dumnezeu. Iată ce vrea Pavel să înțelegem aici: că mântuirea Îl slăvește pe Dumnezeu.

Și poate veți zice: „Nici măcar nu văd asta în pasaj”. Știu. V-am spus de la început, când l-am citit, că nu o veți vedea. Dar o veți vedea într-un minut, sau în câteva săptămâni, nu sunt sigur când.

Priviți din nou versetul 25. Pavel, în Epistola către Romani, a declarat deja păcătoșenia omului, de la capitolul 1 versetul 18 până la capitolul 3 versetul 20. El a expus păcătoșenia omului. Iar tabloul era sumbru. Începând cu capitolul 3, versetul 21, el vorbește despre mântuirea lui Dumnezeu, despre modul în care Dumnezeu îl răscumpără pe omul păcătos. Apoi, la începutul versetului 25, el rezumă într-un fel ceea ce a spus în versetele 21-24 despre mântuire. El vorbește despre Cristos Isus, pe care „Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire”. Vă puteți opri aici.

Aceasta este o afirmație minunată. Ea rezumă, într-un fel, ceea ce a spus în versetele 21-24. Dumnezeu, se spune în versetul 25, „L-a rânduit”. Asta înseamnă că sursa mântuirii este Dumnezeu. Evident, omul păcătos nu-și poate produce singur mântuirea, nu-i așa? Deci Dumnezeu este sursa. Și se spune: Dumnezeu L-a rânduit, „Pe cine L-a rânduit Dumnezeu?” Ei bine, antecedentul se află în versetul 24: pe Cristos Isus. Cristos Isus este Cel care mântuiește. El este agentul mântuirii. Și apoi se spune: „Dumnezeu L-a rânduit”, iar aceasta este revelație. Cu alte cuvinte, Dumnezeu L-a trimis pe Cristos în lume. L-a revelat prin întrupare. El este Cel care este Mântuitorul. Și observați că se spune că L-a trimis pe pământ, L-a rânduit ca să fie o jertfă de ispășire, hilastērion. Practic, înseamnă o satisfacere. Și ar trebui să rețineți cu adevărat acest cuvânt. Isus a fost o satisfacere. Pe cine a satisfăcut El? L-a satisfăcut pe Dumnezeu.

Există câteva cântări în cartea de imnuri creștine care vorbesc despre faptul că Isus ne împlinește pe noi, dar nu asta spune Romani 3. El L-a satisfăcut pe Dumnezeu. Vedeți voi, Dumnezeu trebuia să fie satisfăcut, iar Isus a îndeplinit cerința lui Dumnezeu când a murit, iar Dumnezeu a fost satisfăcut. Asta înseamnă. Se spune că este prin sângele Său, adică vorbim despre o moarte sacrificială, substitutivă, și este însușită prin credință. În acea jumătate de verset, ai putea continua la nesfârșit. Îl avem pe Dumnezeu, sursa mântuirii; pe Cristos, agentul mântuirii; întruparea și revelația în termenii stabiliți; îl avem pe Cristos devenind satisfacerea legii lui Dumnezeu și a cerinței lui Dumnezeu. Pentru că El a murit o moarte sacrificială substitutivă, iar Dumnezeu a cerut sânge, nu-i așa? Și apoi avem însușirea lucrării lui Isus Cristos, și aceasta prin credință. O afirmație extraordinară.

Prin moartea lui Isus Cristos, deci, pe cruce, Dumnezeu este satisfăcut. Și dacă crezi în El, păcatele tale sunt iertate.

Acum, El este o satisfacere diferită de cele din Vechiul Testament. De fapt, știți ceva? Din toate milioanele de animale care au fost jertfite în Vechiul Testament, Dumnezeu nu a fost niciodată satisfăcut. Niciodată. Niciodată. El a fost satisfăcut în cele din urmă doar prin jertfa lui Isus Cristos. Toate celelalte jertfe nu L-au satisfăcut pe Dumnezeu. Veți spune: „Ce au făcut ele?” Ele simbolizau, reprezentau singura jertfă care urma să-L satisfacă pe Dumnezeu. Sunt foarte puțin diferite, foarte puțin diferite de serviciul de comuniune. Sunteți mântuiți pentru că beți paharul și mâncați pâinea? Îndeplinește asta cerința lui Dumnezeu? Cu greu; ele sunt simboluri ale ceea ce L-a satisfăcut cu adevărat. Și ce L-a satisfăcut? Trupul și sângele lui Isus Cristos.

Așadar, de această parte a crucii avem simbolurile noastre. Ele nu-L satisfac pe Dumnezeu; jertfa lui Cristos a făcut-o. De cealaltă parte, ei aveau simbolurile lor; nici acestea nu-L satisfăceau pe Dumnezeu; Cristos a făcut-o. Așadar, Cristos a murit în primul rând nu pentru a-i satisface pe oameni, ci pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Acum începeți să înțelegeți puțin mai bine ce ne învață acest lucru. Este profund și nici măcar nu am început. Credința îi însușește fiecărui individ ceea ce L-a satisfăcut pe Dumnezeu. Un adevăr extraordinar, extraordinar.

Acum, moartea lui Cristos a fost, așadar, în primul rând pentru Dumnezeu, în primul rând pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Cum face ea asta? Permiteți-mi să vă prezint patru moduri. Patru moduri în care moartea lui Cristos Îl slăvește pe Dumnezeu, și mărturisesc că nu sunt ale mele, ci ale lui Pavel. Și nici măcar nu sunt ale lui Pavel, ci ale Duhului Sfânt.

Cum Îl slăvește moartea lui Cristos pe Dumnezeu? Cum aduce moartea lui Cristos slavă lui Dumnezeu? Iată-le. Numărul unu, probabil aveți acolo o schiță. Dacă ați primit una când ați intrat, o puteți urmări. Numărul unu, prin declararea neprihănirii lui Dumnezeu. Numărul doi, prin înălțarea harului lui Dumnezeu. Numărul trei, prin revelarea consecvenței lui Dumnezeu. Și numărul patru, prin confirmarea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu este cu adevărat pus în evidență, nu-i așa? Dreptatea Lui, harul Lui, consecvența Lui și Cuvântul Lui.

Să ne oprim asupra primului aspect. Crucea, în primul rând, revelează dreptatea lui Dumnezeu, versetul 25. Acum ascultați, și veți vedea: „Pe El Dumnezeu”, adică pe Cristos Isus, „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte”, L-a expus public, „să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire”, din ce motiv? „Ca să-Și arate (ce?) dreptatea Lui”. De ce L-a pus Dumnezeu pe Cristos în fața lumii? De ce a avut loc întruparea? De ce L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să Se smerească și să moară pe cruce? Pentru voi? În al doilea rând. În primul rând pentru El, ca să-Și arate dreptatea. Aceasta este cheia. Și acesta este elementul crucii care lipsește din gândirea atâtor oameni.

Acum, ce înseamnă aceasta: a-Și arăta neprihănirea? Un alt cuvânt pentru drept este ce? „Drept”, și este folosit în versetul următor. De fapt un sinonim, „drept” înseamnă „a face ceea ce este drept”. Și Dumnezeu a vrut să arate lumii că El a făcut ceea ce era drept. Acum veți spune: „Păi, puneau ei la îndoială asta?” Sigur. Sigur. „De ce?” Să vă spun de ce. Toate popoarele păgâne au avut întotdeauna zeii lor, atât în vremea lui Pavel, cât și în vremea Domnului nostru și în vremurile străvechi. Aveau zeii lor. Iar ceea ce afli despre zeii păgâni este foarte simplu. Zeii păgâni sunt întotdeauna răi și buni. Dacă studiezi etnologia sau istoria religiei, studiul religiei, vei descoperi că zeii păgânilor sunt atât răi, cât și buni. Sunt inconsecvenți. Uneori sunt eroi, iar alteori sunt îngrozitori. Dacă citiți, de exemplu, despre zeii greci sau despre zeii romani, veți observa că, la un moment dat, aceștia acționează cu bunăvoință, iar la un alt moment acționează într-un mod devastator și distructiv. Îi veți găsi, pe de o parte, făcând ceea ce este bine și, pe de altă parte, implicați în tot felul de aventuri imorale cu alți zei. Sunt capricioși, sunt orgolioși, sunt inconsecvenți. Pe de o parte, cer un comportament drept și bun din partea supușilor lor, iar pe de altă parte, neagă acest lucru în propria lor existență.

Vedeți voi, ori de câte ori oamenii inventează zei, zeii pe care îi inventează se dovedesc întotdeauna a fi asemenea lor. Oamenii nu inventează zei perfecți. Este destul de intimidant cu zeii pe care îi au deja, fără să mai inventeze și unii perfecți. Așadar, oamenii inventează întotdeauna zei asemenea lor și, prin urmare, era foarte tipic ca păgânii să-și acuze propriii zei că sunt capricioși și inconsecvenți, așteptând binele pe de o parte și pe de altă parte făcând răul.

Și poate veți întreba: „L-ar acuza oare pe Dumnezeu Iehova de asta?” Sigur. Sigur. Dumnezeu ar putea fi acuzat de asta. Și știți de ce L-ar acuza? Spuneți că Dumnezeul vostru este atât de neprihănit, spuneți că Dumnezeul vostru este atât de drept, spuneți că Dumnezeul vostru este atât de sfânt, spuneți că Dumnezeul vostru nu poate privi păcatul, spuneți că Dumnezeul vostru nu poate tolera răul, spuneți că Dumnezeul vostru nu va ceda în fața neascultării, atunci cum se face că toți acești oameni au scăpat nepedepsiți pentru păcatele lor? Nu-i așa? Asta vor întreba ei. Dacă Dumnezeul vostru este atât de drept, atât de corect, atât de neprihănit și atât de sfânt, cum poate El să treacă cu vederea toate acestea? Adică, voi păcătuiți și nu muriți. Și apoi ne spuneți că El vă iartă păcatele, că atunci când credeți în El, El vă iartă păcatele. Ei bine, cum poate El să fie un Dumnezeu drept și sfânt? Adică, dacă un infractor intră într-o sală de judecată și un judecător stă acolo sus, iar infractorul spune: „Sunt vinovat, eu am făcut totul”, iar judecătorul spune: „Păi, nu știu, pur și simplu… Sunt atras de tine, ce pot să spun? Ești liber”. Am spune că acela este un judecător drept? Am spune că acel judecător a procedat corect? Am spune că acel judecător a respectat legea? Nu, am spune că judecătorul este mai rău decât infractorul. El nu are un simț al dreptății și al nedreptății diferit de cel al infractorului. Și nu ar mai fi judecător.

Și ei spun același lucru. Voi ziceți că Dumnezeul vostru este sfânt, neprihănit, drept și bun; ei bine, cum ar putea El să vă ierte mereu și să spună: „Pur și simplu sunt atras de voi, așa că deveniți copiii Mei și voi uita pur și simplu păcatul vostru”. Și poate veți întreba: „Ei bine, de unde le-a venit ideea asta?” Păi, uitați-vă la restul versetului. Dumnezeu a trebuit să-Și declare dreptatea din cauza – așa spune Traducerea Autorizată – „iertării păcatelor trecute prin îndelunga-răbdare a Lui”. Cuvântul „îndelungă-răbdare” înseamnă „toleranță răbdătoare”. Și, bine, este folosit în capitolul 2, versetul 4, unde se vorbește despre răbdarea lui Dumnezeu, îndelunga-răbdarea a lui Dumnezeu. Și ceea ce spune este că, în trecut – acum ascultați bine – înainte de Cristos, Dumnezeu a fost răbdător, nu-i așa? Tolerant. Expresia „păcatele dinainte” se referă la ceea ce a fost înainte de Cristos. Și pe tot parcursul acelei epoci istorice, Dumnezeu a fost răbdător. Și observați cuvântul „iertare” (în traducerea englezească). Este regretabil că se folosește acest cuvânt, deoarece, în esență, el nu înseamnă iertare. În esență, înseamnă că El a trecut cu vederea. Este diferit de cuvântul „iertare”. El nu i-a iertat. Pur și simplu a trecut cu vederea asupra lor. A cam închis ochii la ei. Nu i-a iertat cu adevărat. Și astfel, avem aici această perioadă extraordinară din istorie în care Dumnezeu, doar prin toleranță răbdătoare, trece cu vederea păcatele comise și le ignoră, spunând: „Nu vă voi trage la răspundere pentru acestea”. Așadar, reacția firească este ca cineva să spună: „Ei bine, nu veni să-mi spui că ești un Dumnezeu just, sfânt și drept. Ești exact ca zeul oricui altcuiva. Ești la fel de capricios și la fel de inconsecvent”.

Asta este, de fapt, ceea ce se ascunde în spatele acestui lucru. De-a lungul întregii istorii păcătoase a omenirii, încă de la Cădere, Dumnezeu a trecut, într-un fel, cu vederea lucrurile, nu în fiecare caz în parte, ci în multe cazuri. Iar acolo unde oamenii au crezut în El, El chiar le-a trecut cu vederea păcatul, nu-i așa? Și a mers chiar atât de departe, într-un fel, încât să-l ierte efectiv.

Să ne uităm pentru o clipă la Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetul 30. Iată-l pe Pavel la Areopag vorbind despre istorie, despre rolul lui Dumnezeu în istorie. Și se spune în versetul 30 (Pavel a descris trecutul păgânismului omenesc) și el spune: „Dumnezeu (ce face?) nu ține seama de vremurile de neștiință”. El chiar le-a trecut cu vederea. A trecut mai departe. „și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul (adică prin Cristos) pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morți”.

La cruce, Dumnezeu spune că toți trebuie să se pocăiască acum, dar în trecut El a trecut cu vederea aceste lucruri. Și nu numai printre cei din poporul Său, ci a trecut cu vederea chiar și unele dintre lucrurile, conform capitolului al paisprezecelea din Faptele Apostolilor, care se petreceau în națiunile din jurul său. Acum întrebarea este următoarea: Cum poate Dumnezeu să fie drept și să treacă cu vederea răul? Cum poate El să fie drept și să treacă cu vederea păcatul?

Vă amintiți ce se spune în Habacuc capitolul 1, când Habacuc I-a spus lui Dumnezeu: „Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea” Dumnezeule, ești prea sfânt ca să treci cu vederea păcatul, ești prea sfânt ca să treci cu vederea nelegiuirea. Și totuși, de mii de ani Dumnezeu trece cu vederea aceste lucruri. Evreii din vremea lui Maleahi L-au acuzat pe Dumnezeu, exact așa cum indică Romani 3 că Dumnezeu urma să fie acuzat. Vreți să auziți ce au spus ei? „Oricine face rău este bun înaintea Domnului și de el are plăcere!” sau: „Unde este Dumnezeul dreptății?” Aceasta a fost exact acuzația. Unde este Dumnezeul dreptății? El trebuie să se bucure de rău. Orice om care face răul este atât de prosper.

Există un alt text care ne ajută să înțelegem acest lucru în Psalmul 78. Vă voi citi doar versetul 38. Se spune despre Dumnezeu: „Totuși, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea și nu nimicește”. Ascultați asta: „Își oprește de multe ori mânia și nu dă drumul întregii Lui urgii”. Așadar, ai un drept să pui întrebarea, prietene: Cum poate Dumnezeu să fie sfânt și să treacă cu vederea păcatul? Acum, cineva se va grăbi să spună: „Oh, dar Dumnezeu este și iubitor”. Ai dreptate. „Și Dumnezeu este iubitor, milostiv și plin de îndurare; El dorește să ierte, dorește să-i îndreptățească pe oameni și dorește să-i invite la Sine.” Da, este minunat, credem asta, dar cum face El asta fără a-Și încălca dreptatea? Așadar, întrebarea este rezumată în versetul 26: Cum poate Dumnezeu să fie drept, pe de o parte, și, pe de altă parte, să fie Cel care îi îndreptățește pe cei care cred în Isus?

Cu alte cuvinte, cum poate El să fie plin de har, milostiv și iertător, menținându-Și totuși dreptatea Sa sfântă? Așadar, o privire asupra Vechiului Testament îl face pe Dumnezeu să pară un Dumnezeu a cărui iubire este mult prea exagerată. El iubește atât de mult încât pur și simplu Își aruncă dreptatea la o parte. Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii, dar a trebuit să renunțe la dreptatea Sa. Dacă asta este adevărat, atunci iertarea este un rău moral, deoarece Dumnezeu Și-a încălcat natura sfântă, nu-i așa? Dacă Dumnezeu a trebuit să treacă peste dreptatea Sa pentru a ierta oamenii, atunci Dumnezeu a făcut rău, deoarece a încălcat virtutea dreptății. Așadar, peste Vechiul Testament se întindea un văl gros care acoperea dreptatea lui Dumnezeu. Și când Mica vorbește despre cine este un Dumnezeu iertător ca Tine, care trece cu vederea păcatul, pune el la îndoială dreptatea lui Dumnezeu? De patru mii de ani, există un scandal în univers, deoarece Dumnezeu pare a fi nedrept.

Apoi vine moartea lui Cristos. Și ce spune moartea lui Cristos? Dacă spune ceva în univers, spune că Dumnezeu este (Cum?) drept. Ce vrei să spui cu asta? Vreau să spun că păcatul trebuia să aibă o pedeapsă, nu-i așa? Așa că vedeți că la cruce s-au sărutat dreptatea lui Dumnezeu și mila lui Dumnezeu. De ce? Pentru că pedeapsa a fost plătită, dar noi am fost scutiți de a o plăti prin moartea substitutivă a lui Isus Cristos, astfel încât mila lui Dumnezeu să ne poată fi acordată fără ca dreptatea Lui să fie afectată. De aceea spun, în primul rând, că moartea lui Isus Cristos este de dragul lui Dumnezeu, pentru a-L feri pe Dumnezeu de acuzația că ar fi nedrept, deoarece slava lui Dumnezeu este motivul pentru toate lucrurile. Permiteți-mi să vă spun, oameni buni, tocmai ați pătruns în adâncurile sensului crucii de la Golgota. Dumnezeu a fost satisfăcut.

Știți de ce a fost satisfăcut Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu vrea să fie adorat. Dumnezeu vrea să fie glorificat și are dreptul la asta, iar El devine foarte gelos dacă cineva Îi stă în cale. Dar, la urma urmei, El este Dumnezeu. Și când Dumnezeu era contestat și oamenii aveau un motiv să spună: „Nu ești un Dumnezeu drept, pentru că ai trecut cu vederea păcatul”, Dumnezeu nu a acceptat asta cu bunăvoință; așa că Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos să moară în primul rând pentru ca lumea să vadă că sfințenia, neprihănirea și dreptatea Lui nu au fost niciodată lăsate deoparte, chiar dacă asta însemna că El trebuia să se întrupeze și să coboare, plătind El Însuși pedeapsa. El nu putea să treacă cu vederea propria Sa justiție. Astfel, El este drept și, în același timp, este Cel care îi îndreptățește pe cei care cred în Isus.

Acum, acesta este un gând profund, extrem de profund. Ascultați asta. Poate că vă va ajuta. Pe mine m-a ajutat când m-am gândit la asta în acest fel. Adevărata problemă a Evangheliei — și nu știu dacă am auzit vreodată pe cineva spunând asta — adevărata problemă a Evangheliei nu este cum să-i aducem pe oamenii păcătoși la Dumnezeul sfânt. Ci este cum să-L aducem pe Dumnezeul sfânt la oamenii păcătoși fără a încălca dreptatea Sa. Aceasta este problema. Aceasta este problema. Dumnezeu este problema, nu noi. Noi nu avem nicio virtute de care să ne agățăm. El are. Cum poate un Dumnezeu infinit și absolut sfânt să ajungă la oamenii păcătoși fără a încălca ceva din sfânta Sa perfecțiune? Și, pentru a sublinia cu tărie acest lucru, adevărul este repetat în versetul 26.

Dumnezeu L-a pus pe Isus pe cruce ca să fie o satisfacere. Nu este vorba despre o satisfacere pentru oameni, ci o satisfacere pentru Dumnezeu. Și El repetă: „pentru ca, în vremea de acum”. Să declare public, zic eu, în acest moment, aici și acum în istorie și până în viitor, și „să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. Nu este oare profund? De acum înainte este clar. Crucea, așadar, în primul rând, îl eliberează pe Dumnezeu de orice gând de nedreptate.

Există un corolar al acestui lucru, ceva ce v-am învățat în trecut. Acest lucru este susținut de ideea de ce ar trebui să vă mărturisiți păcatul. Motivul pentru care vă mărturisiți păcatul… Majoritatea oamenilor cred că vă mărturisiți păcatul pentru a primi binecuvântare. Asta este secundar. Motivul pentru care vă mărturisiți păcatul este ca, atunci când sunteți pedepsiți pentru păcatul vostru, Dumnezeu să nu fie considerat un Tată rău. Acum, s-ar putea ca într-o zi să intri în casa mea și să mă vezi lovindu-mi copilul cu palma. Și s-ar putea să vezi că îl lovesc serios, iar tu să tragi concluzia: „Oh, ce fel de tată e ăsta? Oh, chiar îl lovea pe bietul copil”. Dar dacă acel copil ar veni la tine și ți-ar spune: „Oh, am meritat asta, am primit exact ce meritam, mi-am mărturisit răul pe care l-am făcut și eram vrednic de ce am primit, iar tatăl meu exercita o judecată plină de iubire”, atunci ai înțelege ce urmărește Dumnezeu prin mărturisirea păcatului tău. Motivul pentru care El vrea în primul rând să-ți mărturisești păcatul nu este ca tu să fii binecuvântat, ci ca El să primească slavă dacă alege să te pedepsească, fără să fie considerat un Tată rău. De aceea, în Iosua 7:19 se spune: „Mărturisește-ți păcatul și dă slavă lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că, vedeți voi, Acan, care făcuse toate acele lucruri îngrozitoare, era pe punctul de a fi ucis cu pietre împreună cu întreaga sa familie, iar înainte ca ei să fie uciși cu pietre, Dumnezeu a vrut să se asigure că toată lumea știa că el primea ceea ce (Ce?) merita. Și asta a ieșit de pe propriile lui buze.

Vedeți voi, indiferent cum priviți lucrurile, în ceea ce privește mântuirea, Dumnezeu dorește slavă. El este Cel care îndreptățește. El este Cel care îndreptățește. Ce înseamnă asta? El îi face pe oameni drepți înaintea Lui. El îi face pe oameni drepți. El îi face pe păcătoși drepți înaintea Lui. Dar El este și Cel drept, iar cineva trebuia să moară, și Isus a făcut-o. Acum înțelegeți semnificația morții lui Isus? Ea L-a satisfăcut pe Dumnezeu, I-a dat libertate lui Dumnezeu să-l ierte pe cel care crede în Isus. Și astfel, mila și adevărul s-au sărutat.

Elizabeth Clephane a scris:

Și chiar dacă drumul e accidentat și abrupt,

Mă duc în deșert să-mi găsesc oile.

Dar niciunul dintre cei răscumpărați n-a știut vreodată

cât de adânci erau apele traversate,

Nici cât de întunecată a fost noaptea pe care Domnul a străbătut-o

înainte de a-și găsi oaia pierdută.

Niciunul dintre noi nu va ști vreodată ce a fost: minunea complexă dintre toate minunile, ca însuși Dumnezeul sfânt să devină jertfa pentru propria Sa dreptate. Iar singurul răspuns corect la ceea ce a făcut Dumnezeu se află la sfârșitul versetului 26: să credem că omul poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu și poate cunoaște iubirea, harul și mila Lui, iar Dumnezeu poate rămâne în continuare Dumnezeul drept și sfânt care este.

Și asta l-a determinat pe compozitorul cântării să scrie următoarele:

„Când eu privesc la crucea grea

Pe care-al slavei Prinț muri,

În praf arunc mândria mea,

Doar jertfa Lui voi prețui.

Orice I-aş da n-ar fi de-ajuns

Să răsplătesc iubirea Sa;

Ce-am mai de preț eu I-am adus;

Primește, Doamne, viața mea!”

Dumnezeu a făcut asta pentru Sine Însuși. Dar iată că vine punctul culminant. El a trebuit mai întâi să Se satisfacă pe Sine Însuși înainte de a putea fi liber să satisfacă toate nevoile inimii tale. El S-a pus în calea propriei Sale lucrări mântuitoare și a trebuit să fie satisfăcut. Și El ne-a iubit atât de mult încât a mers până acolo pentru a-Și satisface propria natură, pentru a fi liber să-Și satisfacă pentru totdeauna poporul răscumpărat. Să ne plecăm în rugăciune.

Tată binecuvântat, simțim că stăm la marginea unei mări infinite, încercând să înțelegem un adevăr care depășește cu mult mintea noastră. Avem atâtea limite. Dar înțelegem ce a spus Pavel. Înțelegem într-o oarecare măsură semnificația crucii, că Tu ai mântuit omul, în primul rând, pentru propria Ta glorie. Și dacă am fost mântuiți pentru ca Tu să fii glorificat, atunci pentru asta ar trebui să trăim. Așadar, orice am face, fie că mâncăm, fie că bem, sau orice altceva am face, dorim să facem totul spre slava Ta. Trebuie să îngenunchem și să mărturisim spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos este Domnul. Noi suntem Biserica, chemați împreună și răscumpărați spre lauda slavei Sale, ca acea slavă să fie a Lui în Biserică. Nu avem alt motiv de a trăi decât acesta.

Tată, Îți mulțumim că ne-ai arătat, prin acest text profund, semnificația crucii. Și ne rugăm chiar acum pentru cei din congregația noastră care nu au găsit absolut niciun sens în cruce, pentru care tot acest efort este inutil, deoarece nu cred în Isus. Ei nu cred din adâncul inimii lor că El a venit și a murit pentru ei, pentru a satisface dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Tată, fie ca ei să creadă în această seară. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să-i conducă la credința mântuitoare. Fie ca ei să nu aibă odihnă sau pace. Fie ca ei să nu cunoască momente de liniște. Fie ca ei să fie, ca să zicem așa, urmăriți de păzitorul cerului până când își vor pune credința în Isus, Fiul întrupat care a plătit prețul suprem cerut de un Dumnezeu drept și care este, în același timp, întruparea iubitoare a aceluiași Dumnezeu. Ne rugăm, Doamne, ca aceasta să fie o noapte în care sufletele să se întoarcă la Cristos. Tată, fă lucrarea Ta în inimile celor care sunt aici și care au nevoie de Cristos. Fă-ne să fim mereu și întotdeauna dedicați slavei lui Dumnezeu. Ne rugăm în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT