Venim, în această seară, la capitolul al treilea din Epistola către Romani din nou și ne vom opri asupra versetelor 25–31 din acest capitol extraordinar. Și vă mărturisesc, în acest moment, că există o oarecare frustrare în mintea mea, inima mea, pe măsură ce încerc să abordez această secțiune. Pentru că, poate la fel de mult ca orice alt pasaj din întreaga Scriptură, acesta a fost analizat în detaliu, dezvoltat și aplicat de către teologi de-a lungul anilor de când a fost scris. Este însăși inima și sufletul credinței creștine. Este doctrina îndreptățirii prin credință; adică, faptul că omul este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin credință. Este o doctrină care, de-a lungul istoriei Bisericii, a fost pierdută și regăsită, pierdută din nou și regăsită, pierdută din nou și regăsită. A fost prezentată greșit, înțeleasă greșit. A fost ocolită. A fost subestimată, supraestimată. A fost confundată, dar și învățată corect.

Oricând Biserica înțelege pe deplin doctrina îndreptățirii prin credință, ea înțelege realitatea Evangheliei sale. Când nu o face, pierde din vedere mesajul Evangheliei. Și aceasta se află chiar în inima Bisericii, pentru că, dacă greșim în privința Evangheliei, sufletele sunt condamnate și s-ar putea să nu știe acest lucru. Este o doctrină esențială.

Acum, este atât de mult aici și nu pot să dezvălui tot. Timpul este un factor, dar dincolo de asta, nu am capacitatea pe care au avut-o unii mult mai mari decât mine, în trecut. Și mă simt ca un băiețel care încearcă să explice ceva ce ar trebui explicat de un bătrân, cu mulți ani de înțelepciune și înțelegere. Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, există o simplitate profundă în acest text.

Permiteți-mi să citesc din nou versetele 25-31 și, poate, ar trebui să începem chiar de la versetul 21. Să facem asta, iar apoi veți înțelege ideea principală.

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii – și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este, dar, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al Neamurilor? Da, este și al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este Unul singur, și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur. Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”.

Îmi dau seama, așa cum v-am menționat acum câteva săptămâni, că doar citirea inițială a acestui text ne lasă oarecum nedumeriți din cauza complexității sale. Și tocmai de aceea a necesitat o examinare atât de atentă și o atenție deosebită de-a lungul anilor. Nu este complicat, este simplu, dar este profund. Odată ce înțelegi doctrina, ea devine cu atât mai profundă, deoarece ramificațiile sale sunt atât de ample.

Acum, în cartea Romani, începutul cărții este prezentat ca o acuzare împotriva păcătoșilor. De la capitolul 1 versetul 18 până la capitolul 3 versetul 20, se prezintă o imagine înfricoșătoare a păcatului și a judecății sale inevitabile. Păcătosul este acuzat, așadar, în prima parte a cărții, iar acum, începând cu versetul 21, i se oferă răscumpărarea. Și găsim enunțul mântuirii în versetele 21-31, urmat de ilustrarea acesteia în capitolul 4 și de o dezvoltare suplimentară în capitolul 5. Dar ne aflăm acum în secțiunea care tratează îndreptățirea noastră prin credință, faptul că suntem drepți înaintea lui Dumnezeu prin credință.

Acum, așa cum am învățat, cheia tuturor acestor lucruri se găsește în versetele 24 și 25. Suntem îndreptățiți, adică suntem drepți înaintea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea împlinită în Cristos Isus, pe care Dumnezeu L-a pus înainte, sau L-a manifestat, ca mijloc de ispășire prin credința în sângele Său.

Acum, cuvântul „sânge” este, de fapt, cheia întregii chestiuni. Dumnezeu Îl manifestă pe Cristos, Îl prezintă ca mijloc de ispășire prin sângele Său. Și asta ne duce, desigur, la cruce. Astfel, crucea devine punctul central în chestiunea îndreptățirii sau în fa fi drepți înaintea lui Dumnezeu. Cheia tuturor lucrurilor este moartea lui Isus Cristos. Ea oferă omului singura speranță de eliberare de pedeapsa, de puterea și, în cele din urmă, chiar de prezența păcatului.

Acum, din această cauză, crucea lui Cristos ocupă un loc central pentru noi. Este tema imnurilor noastre. Este tema cântecelor noastre. Este tema mărturiilor noastre. Este tema închinării noastre. Este punctul central al împărtășirii noastre la Masa Domnului. Este imaginea centrală chiar și în cadrul slujbei de botez, unde o persoană este reprezentată ca murind pentru a învia din nou. Moartea lui Isus Cristos se află chiar în centrul credinței noastre. Moartea Lui a avut un impact profund. Permiteți-mi doar să vă reamintesc.

În primul rând, a avut un efect extraordinar asupra noastră. Moartea lui Isus Cristos ne mântuiește de păcat și, în consecință, de moarte și de iadul veșnic. Moartea lui Cristos este sursa mântuirii noastre. Și de aceea se spune în 1 Tesaloniceni că am fost izbăviți de mânia viitoare prin Isus Însuși. Ni se spune în Romani, capitolul 5, versetul 8, că „Dumnezeu Și-a arătat dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi”. Iar apoi, în versetul 10... mai degrabă în versetul 9, se spune că am fost îndreptățiți prin sângele Său și că suntem mântuiți de mânia lui Dumnezeu prin El. Și am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Suntem mântuiți prin moartea lui Isus Cristos. Acest lucru este repetat din nou și din nou în paginile Noului Testament.

Ni se spune mai întâi... mai degrabă în 2 Corinteni 5:18: „Toate lucrurile sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Cristos”. Prin Cristos și prin moartea Sa pe cruce suntem mântuiți. Nu există altă sursă. În Tit 2:14 se spune că Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Isus Cristos, S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne răscumpere. Așadar, crucea are un impact extraordinar asupra noastră.

În al doilea rând, crucea are un impact extraordinar asupra lui Satan și a stăpânirii sale, deoarece la cruce a fost zdrobit capul șarpelui. În capitolul 2 din Epistola către Evrei, acest lucru ne este prezentat clar în versetul 14. Se spune că Cristos S-a făcut om de trup și sânge, pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel care avea puterea morții, adică pe diavol. Când Isus a murit pe cruce, El l-a distrus pe Satan. De ce? Pentru că marea armă a lui Satan este moartea, iar când Isus a murit, El a înviat, biruind astfel singura armă a lui Satan. Și, făcând asta, El a dobândit puterea, așa cum se spune în Coloseni 1, de a ne elibera din împărăția întunericului și a ne strămuta în împărăția Fiului Său preaiubit. Iar prin victoria câștigată pe cruce, într-o zi Cristos îl va lua pe Satan și îl va arunca în iazul de foc, unde va arde în veci de veci.

Așadar, crucea ne afectează și a fost, de asemenea, o mare victorie asupra lui Satan. Uitați-vă doar pentru o clipă la capitolul al 15-lea din Evanghelia după Ioan și aș dori să vă atrag atenția asupra unui lucru la care poate nu v-ați gândit niciodată, și anume că crucea a avut un efect profund și asupra lui Isus Însuși. Am văzut că crucea a avut un efect asupra oamenilor, că crucea are un efect asupra îngerilor; acum descoperim că crucea are un efect asupra Domnului Însuși. Și la acest lucru ne gândim rareori: Ce a însemnat moartea lui Isus pentru El? Ei bine, versetul 28 din Ioan 14 spune: „Ați auzit că v-am spus: ‘Mă duc, și Mă voi întoarce la voi’. Dacă M-ați iubi, v-ați fi bucurat că v-am zis: ‘Mă duc la Tatăl”; căci Tatăl este mai mare decât Mine’”. 

Acum, acesta este primul lucru pe care Isus îl spune că înseamnă moartea Sa pentru El. Când va muri, va putea să se ducă la cine? La Tatăl. Și acesta este un lucru care Îl mulțumește, după cum reiese din finalul versetului 28, căci El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”. Ce vrea să spună prin asta? Vrea să spună că acum, în timpul întrupării, în acest moment, Eu sunt supus Tatălui Meu. El are o poziție de autoritate asupra Mea. Dar tânjesc să mă întorc în locul în care nu sunt sub autoritatea Lui, ci față în față cu El. Și dacă v-ați gândi cu adevărat la moartea Mea dintr-o perspectivă altruistă, v-ați gândi la ce înseamnă moartea Mea pentru Mine, în loc să-I spuneți lui Isus să nu meargă la cruce, așa cum obișnuiau să facă ucenicii. Ei ar fi trebuit să-L încurajeze în sensul că, astfel, după ce Își va fi împlinit lucrarea, El va fi readus într-o relație față în față cu Tatăl, iar slujirea Sa și umilirea Sa vor ajunge la sfârșit.

Apoi, în versetul 29, El spune: „Și v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeți. Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”.

El spune: ar trebui să vă bucurați de cruce, pentru că, atunci când voi merge la cruce – spune versetul 29 – Cuvântul Meu se va împlini. Tot ce v-am spus se va împlini. Veți vedea împlinirea tuturor promisiunilor. Nu vor mai fi multe vorbe, ci doar fapte. Cuvântul Meu va fi împlinit. Mai departe, El a spus: „Vrășmașul Meu va fi învins, căci vine domnul veacului acestuia, dar el nu are nimic în Mine”. El va veni, dar atacul său va eșua, pentru că nu există — fiți atenți la acest cuvânt — vulnerabilitate.

Satan nu putea lovi nicăieri, căci Cristos era Fiul perfect al lui Dumnezeu. Și apoi, în versetul 31: „dar vine, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl și că fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculați-vă, haidem să plecăm de aici”. El spune că există un al patrulea motiv pentru care ar trebui să vă bucurați de moartea Mea, pentru ceea ce înseamnă ea pentru Mine; ea demonstrează lumii că Îl iubesc pe Tatăl. Cum așa? Păi, El a acceptat de bunăvoie voia Tatălui și a murit, nu-i așa? Și a făcut-o nu doar pentru a ne răscumpăra, ci pentru a ne oferi un model pentru propria noastră ascultare. Așadar, spune Isus, de ce nu vă gândiți, în loc să vă gândiți la voi înșivă, la ce înseamnă aceasta pentru Mine? Aceasta îmi permite să fiu glorificat, îmi confirmă promisiunile, îmi învinge dușmanul, îmi demonstrează iubirea. Așadar, crucea o puteți considera punctul central al întregii istorii și puteți spune că are un impact profund asupra oamenilor, îi mântuiește; are un impact profund asupra demonilor, îi condamnă; are un impact profund asupra lui Isus Cristos, întrucât lucrarea Lui este încheiată și El se întoarce la slava Tatălui.

Și, cel mai important – revenind acum la textul nostru din Romani – trebuie să înțelegem că Pavel spune în capitolul 3 din Romani că moartea lui Cristos are un impact mare asupra lui Dumnezeu, nu doar asupra oamenilor, îngerilor și lui Cristos, ci asupra lui Dumnezeu Însuși. Și aceasta este într-adevăr întrebarea-cheie pe care vreau să vă concentrați în timp ce privim din nou acest pasaj. Acum ,am învățat, dacă am învățat ceva de-a lungul anilor la Grace Church, că totul culminează, în cele din urmă, cu slava lui Dumnezeu. Totul se rezolvă, în cele din urmă, în slava maiestuoasă a lui Dumnezeu, iar moartea lui Cristos nu face excepție. Deși are un impact mântuitor asupra oamenilor, un impact de condamnare asupra demonilor și a celor neevlavioși, și deși are un efect de împlinire asupra lui Cristos, ea are un impact de glorificare asupra lui Dumnezeu Însuși.

Acum, ceea ce facem este să vă împărtășim patru moduri în care crucea Îl slăvește pe Dumnezeu, patru moduri în care crucea Îl slăvește pe Dumnezeu. Știți, este atât de foarte important, cred eu, pentru noi să nu privim totul din perspectiva noastră, ci să pătrundem în slava divină, și de aceea o percepem în acest fel. Amintiți-vă că data trecută, primul lucru pe care l-am spus a fost că crucea lui Cristos revelează neprihănirea lui Dumnezeu. Am parcurs deja versetele 21-25 și am ajuns și la versetul 26. Așadar, permiteți-mi să vă reamintesc foarte pe scurt, și nu vreau să vă răpesc prea mult timp, pentru că doresc să mergem mai departe; nu vom termina acest pasaj nici măcar în seara aceasta. Dar vreau să vă amintiți că crucea lui Cristos revelează neprihănirea lui Dumnezeu. Versetul 24 spune că avem răscumpărare în Cristos. Versetul 25 ne spune de ce: „Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui”.

Acum, amintiți-vă că critica pe care v-am sugertat-o era aceea că oamenii ar spune că Dumnezeu nu este un Dumnezeu drept. De ce? Versetul 25: Pentru că El a trecut cu vederea păcatul în trecut. A fost tolerant față de păcat în trecut. Părea atât de milostiv, de plin de har, de bun, de generos și de iubitor, încât pur și simplu a trecut cu vederea păcatul. Astfel, criticul spune că El este la fel de capricios, la fel de inechitabil, la fel de nedrept, la fel de nejust, la fel de inconsecvent ca toate celelalte zeități care aparțin lumii păgâne, deoarece El poate pur și simplu să treacă cu vederea păcatul; iar dacă ar fi cu adevărat un Dumnezeu sfânt, drept și just, El nu ar putea face asta. El ar trebui să aplice pedeapsa pe care o merita acea crimă. Dacă ar fi un Dumnezeu drept, sfânt și neprihănit, El nu ar putea trece cu vederea păcatul în felul acesta. Și astfel, criticul ar pune întrebarea: Cum ar putea un Dumnezeu neprihănit să ierte păcătoșii, să treacă cu vederea păcatul lor și să elimine pedeapsa? Iar răspunsul este că El nu ar putea face asta. Au dreptate, El nu ar putea face asta.

Acum, oricine cunoaște Biblia ar putea formula o astfel de acuzație, deoarece Dumnezeu Însuși afirmă că este sfânt. Dumnezeu Însuși afirmă că nu poate trece cu vederea păcatul. El Însuși spune în Vechiul Testament, așa cum am văzut data trecută: „Nu voi trece cu vederea nelegiuirea lor”. El spune: „Ochii Mei sunt prea curați ca să privească răul și nu pot privi nelegiuirea”. „Nu voi ierta pe cel vinovat”. El a spus asta. Păcatul trebuie pedepsit. Este imposibil ca păcatul să fie scuzat. Nu poate pur și simplu să dispară. Pur și simplu nu poate fi lăsat deoparte. Păcatul rămâne acolo, continuă să provoace ravagii mortale în judecată. Trebuie plătit. Niciun optimism, nicio iubire, niciun har, nicio milă nu pot pune păcatul deoparte.

Acum, Biblia arată foarte clar că plata păcatului este ce? Moartea. Acum, păcatul cere moartea, iar un Dumnezeu sfânt nu ar putea niciodată să elimine această pedeapsă. Așadar, ceea ce se întâmplă la cruce, așa cum am văzut data trecută, este că Dumnezeu Își confirmă dreptatea prin moartea Fiului Său ca substitut. Și, printr-un miracol divin, El adună tot păcatul din toate veacurile, atât în ceea ce privește vina, cât și pedeapsa meritată, și pune totul asupra lui Cristos, iar Cristos devine jertfa care plătește prețul pentru tot acel păcat, astfel încât Dumnezeu să rămână un Dumnezeu drept. El nu va trece cu vederea păcatul fără ca pedeapsa acestuia să fie îndeplinită.

Acum veți spune: „Păi, dacă Dumnezeu era un Dumnezeu drept și sfânt și asta era ceea ce voia să facă, de ce nu i-a ucis pur și simplu pe toți și nu i-a trimis pe toți în iad?” Pentru că El este și un Dumnezeu milostiv, nu-i așa? Și a trebuit să găsească acel echilibru absolut între iubirea Sa și dreptatea Sa. Iar echilibrul a fost găsit în aplicarea deplină a pedepsei, dar asupra unui înlocuitor, astfel încât cei care cred în El să poată fi eliberați, dar pedeapsa să fie plătită. Ascultați, fiecare păcat pe care l-am comis vreodată, fiecare păcat pe care îl voi comite vreodată a fost plătit de Cristos pentru că cred în El. Și când cred în El, jertfa Lui este aplicată în favoarea mea, iar Dumnezeu scrie pe lista fărădelegilor mele: „Plătit în întregime!” Iar asta îl menține pe Dumnezeu ca un Dumnezeu drept și neprihănit. Aceasta este esența a ceea ce ne învață El aici.

Vedeți, în Romani 1:18 se spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”. Cum așa? Poate veți zice: „Păi, știu de niște nelegiuiri pe aici și știu de niște nedreptăți pe acolo, dar nu am văzut mânia lui Dumnezeu”. Atunci ar fi bine să vă uitați la cruce, pentru că totul era acolo. Totul era acolo. Și poate veți întreba: „Bine, dar cum rămâne cu faptul că, în calitate de creștin, sunt pedepsit și mustrat de Domnul?” Aceasta nu este ispășirea pentru păcatul vostru; este o instruire corectivă, pentru ca voi să nu mai faceți același lucru. Este altceva. Păcatele voastre au fost plătite în întregime dacă îl cunoașteți și credeți în Domnul Isus Cristos. Așadar, Dumnezeu, la cruce, își declară natura neprihănită; Dumnezeu este neprihănit.

Știți, unul dintre marile adevăruri ale Vechiului Testament este tocmai acest adevăr. Și nu vreau să petrec prea mult timp asupra lui, dar simt nevoia să vă întăresc această idee în minte. În Deuteronom 32:4, în minunatul cântec de laudă al lui Moise, ascultați doar ce spune. El vorbește despre Dumnezeu și spune: „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite”, ascultați asta, „căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. El va face întotdeauna ceea ce este drept. El va face întotdeauna ceea ce este corect. Și de aceea păcatul trebuia ispășit.

În Psalmul 89, asta este minunat, versetul 14: „Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie”. Ele sunt intrinseci lui Dumnezeu. În Exodul 23:7, Dumnezeu a spus: „Poporul s-a stricat(Nu voi îndreptăți pe cel rău)”. Nu o voi face, nu fără o pedeapsă adecvată. Iar pedeapsa adecvată era moartea. Și astfel se spune în 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Aceasta este esența și sufletul mesajului creștin.

Există o expresie folosită de mai multe ori în Noul Testament. Am numărat-o de vreo șase de ori. Și asta este expresia, ceva de genul: „Fiul Omului trebuie să sufere”. Vă amintiți expresia asta? „Fiul Omului trebuie – cu majuscule, subliniat – trebuie să sufere”. De ce? Pentru a păstra integritatea caracterului lui Dumnezeu ca Dumnezeu neprihănit. Și poate veți întreba: „Dar cum rămâne cu jertfele din Vechiul Testament? Nu au îndeplinit ele acest rol?” Deloc. Deloc. Ele erau doar simboluri. Și vă amintiți de Evrei 10:4, unde se spune: „căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele”. Un taur nu poate muri pentru voi; un țap nu poate muri pentru voi. Vreți să știți ceva? Nici măcar un om nu ar putea muri pentru voi. Numai Omul-Dumnezeu a putut să intre în mormânt, să învingă moartea și să iasă dincolo de ea.

Acum, priviți înapoi la Romani 3 și observați versetul 25 și acel cuvânt-cheie. S-ar putea să fie în Biblia voastră ca „ispășire”. Este un cuvânt grecesc, hilastērion. În esență, înseamnă „a fi satisfăcut”. Și când Isus a murit pe cruce, iată gândul minunat: Dumnezeu a fost ce? Satisfăcut; ce adevăr măreț. Dumnezeu a fost împăcat, sau satisfăcut. De unde știm asta? Ei bine, Evrei 1 ne spune că atunci când Isus și-a încheiat... de fapt, Evrei 10 ne spune același lucru, dar când Isus și-a încheiat lucrarea pe cruce...Filipeni 2 ne spune, de asemenea, același lucru: după ce a terminat, ce a făcut Tatăl? L-a înălțat la dreapta Sa. În Evrei 1:3 se spune că: „a făcut curățarea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte”. El a făcut ceea ce niciun om nu putea face.

Psalmul 49:7 și 8 spune astfel: „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă, ”. Psalmistul spune că niciun om nu ar putea face asta, prețul este prea mare. Numai Cristos, numai Cristos, Mielul lui Dumnezeu fără păcat și fără pată, întrupat, Dumnezeu în trup omenesc. El a fost un jertfă deosebită, sfântă, nevinovată, neîntinată, separată de păcătoși, mai înaltă decât cerurile. El a luat locul nostru.

Acum, în versetul 26 atunci, descoperim că toate acestea aveau menirea de a vesti, în acel moment al istoriei – momentul în care a venit Cristos – neprihănirea lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu nu a trecut pur și simplu cu vederea păcatul. Și, de asemenea, aceasta i-a permis lui Dumnezeu, pe de o parte, să fie drept, iar pe de altă parte, să fie Cel care îi îndreptățește pe păcătoși. Aceasta este măreția crucii.

Acum, observați acea mică frază de la sfârșitul versetului 26, o frază foarte importantă: „și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. Acum, iată aici însușirea, preaiubiților. Și toate acestea nu înseamnă nimic, absolut nimic, dacă nu credeți în Isus, o credință adevărată și însușită. Vom vorbi despre asta înainte de a încheia. Acum, să trecem la al doilea dintre cele patru puncte principale.

Crucea lui Cristos nu numai că revelează neprihănirea lui Dumnezeu, ci și înalță harul lui Dumnezeu. Ați înțeles asta? Înalță harul lui Dumnezeu. Versetul 27, ce spune? „Unde este dar pricina de laudă?” Nu este nicăieri, este exclusă. De ce? Pentru că ce ați făcut voi în această privință? Nimic. Dumnezeu, pentru a-Și dovedi propria dreptate, L-a revelat pe Fiul Său, L-a pus pe cruce ca să poarte păcatele voastre și ale mele, ne oferă darul gratuit și ne spune doar să credem. Unde este lauda? Nu este loc pentru auto-felicitare. Nu este loc pentru satisfacție de sine. Nu este loc pentru a spune: „Uitați-vă la mine”. De fapt, dacă te uiți la 1 Corinteni 1:26, scrie: știi care este chemarea ta și nu ești foarte special: „printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari”. De ce? Îmi place foarte mult versetul 29: „Pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. Nu ai cu ce să te lauzi. „Și voi, prin El, sunteți în Cristos Isus”. Totul este lucrarea lui Dumnezeu. „pentru ca, după cum este scris: ‘Cine se laudă să se (ce?) laude în Domnul’”. Dacă vrei să te lauzi, laudă-te în Domnul. Nu ai meritat nimic. Nu ai câștigat nimic.

Priviți la Romani 4:2. Dacă Avraam ar fi fost socotit neprihănit prin fapte, ar fi avut cu ce să se laude. A fost el socotit neprihănit prin fapte? Nu. Nimeni din această lume vastă nu a fost vreodată mântuit prin ceva ce a făcut ca faptă, ca efort, ca activitate religioasă. În Efeseni 2 se spune: „Prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta este (ce?) darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Și dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, am umbla cu toții povestind cum am reușit. Ei bine, cum ai ajuns acolo? Iată lucrurile pe care le-am făcut. Vedeți. Și atunci slava ar fi a noastră, nu a lui Dumnezeu – un lucru foarte simplu. Dumnezeu a conceput o mântuire care să-I reveleze caracterul Său drept și să-I înalțe harul Său măreț. Mântuirea este în întregime a Lui. Spuneți: „Păi, stai puțin, eu am crezut”. Sigur, și chiar și asta a venit de la El. Așa este. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”. Totul este prin har.

Deci, versetul 27: Unde este, dar, pricina de laudă? Nicăieri. Acum fiți atenți la următoarea afirmație: „Prin ce fel de lege?” Și aici ar fi mai bine să traducem cuvântul „lege” prin „principiu” sau „metodă”. Este folosit într-un sens general. Prin ce principiu care exclude lauda? Faptele? Ei bine, lăsați-mă să vă întreb. Dacă am fi mântuiți prin fapte, ar exclude asta lauda? Nu. Dacă am fi mântuiți prin fapte, asta ar da naștere la lăudăroșenie, nu-i așa? Sigur că da. Așadar, el spune: „Uitați-vă, prin ce principiu este exclusă lăudăroșenia? Prin fapte? Nu, ci prin principiul credinței”. Vedeți voi, dacă mântuirea este un act de simplă credință, iar răscumpărarea vine prin credința voastră – credința este în ceea ce a făcut Dumnezeu, fără a vă mândri cu ceea ce ați făcut voi – și atunci cu ce v-ați mai putea lăuda? Cu nimic, nimic, și de aceea avem Luca 18. Doi bărbați în templu, au intrat în templu să se roage, iar unul dintre ei intră și spune: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele”. Și se lăuda singur, spunându-I lui Dumnezeu cât de minunat era. Era un fariseu care îndeplinise toate faptele de evlavie. Celălalt om stătea în colț, culcat la pământ. Și nu îndrăznea să își ridice ochii să privească spre cer. Ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Iar Isus a spus că „mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt”. Ai putea redenumi povestea aceasta: „Omul bun care s-a dus în iad și omul rău care s-a dus în cer”. Pentru că exact despre asta este vorba în mântuire; este vorba doar de a crede, nu de a încerca să-ți câștigi intrarea.

Priviți versetul 5 din Romani 4. Știți, ceea ce mă uimește este modul în care oamenii au trecut cu vederea acest lucru și, în mod monumental, sistemul romano-catolic a trecut cu vederea acest lucru de-a lungul secolelor și și-a legat oamenii în înșelăciunea oribilă și cu consecințe veșnice a unui sistem al faptelor. Dar în Romani 4:5: „Celui care nu lucrează...” Uau! „ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire”. Nu celui care lucrează, ci celui care crede în Dumnezeu, Cel care poate face pe cel nelegiuit neprihănit. El este cel care primește acea neprihănire. Versetul 1 din capitolul 5: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos”. Capitolul 8, versetul 3, continuă în același fel: „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Ceea ce vrea să spună prin aceasta este că Legea nu a putut face asta. Noi nu am putut să ne ridicăm la standardele ei. Nu am putut să facem fapte suficiente. Nu am putut fi mântuiți prin fapte.

În Galateni 2:16, se spune că omul nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii, ci prin credința în Isus Cristos. Chiar și noi am crezut în Isus Cristos pentru a fi îndreptățiți prin credința în Cristos și nu prin faptele Legii. Nu știu cum, oamenii nu pot să înțeleagă acest lucru, dar aceasta este cea mai mare minciună a religiei false de pe pământ, și anume că oamenii sunt îndreptățiți prin faptele lor. Toate sectele învață îndreptățirea prin fapte. Biserica Romano-Catolică, Herbert W. Armstrong și toate celelalte secte care apar pe parcurs propagă minciuna că ești mântuit prin propriile tale fapte. Și știți ce e greșit în asta? Îi iau gloria cui? Lui Dumnezeu. Și ne-o dă nouă, iar lucrurile nu stau așa în univers, înțelegeți? Nu așa stau lucrurile.

Galateni, dacă tot sunteți acolo, ați putea la fel de bine să citiți tot capitolul, 3:8: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună”. Versetul 11: „Și că nimeni nu este socotit neprihănit(asta înseamnă «îndreptățit», «făcut drept») înaintea lui Dumnezeu, prin Lege”. Este evident. De ce? Pentru că Biblia spune că cel neprihănit va trăi prin ce? Prin credință. Acum știți asta, dar atât de mulți oameni au fost induși în eroare în mod tragic în privința acestei doctrine. Suntem mântuiți prin credință.

În Romani 10:9 și 10 se spune: „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi (ce?) mântuit”. Mântuit prin credință.

Și vedeți ce face apostolul. Întoarceți-vă la Romani 3 acum. Ceea ce face apostolul este să taie pământul de sub picioarele celui care spune: „Păi, eu fac mereu tot ce pot, știi. Cu siguranță duc o viață decentă, și dacă există un Dumnezeu bun acolo sus, nu ar putea sub nicio formă să mă trimită în iad”. El pur și simplu taie pământul chiar de sub picioarele acestor oameni, pentru că ești socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin credință.

Așadar, versetul 28: „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii”. Nu-ți poți câștiga intrarea.

Ascultați, un sistem de mântuire prin fapte este o lovitură adusă slavei lui Dumnezeu. Iar omul devine un uzurpator care se laudă pentru că și-a câștigat drumul spre Dumnezeu. Asta încalcă întregul scop al mântuirii. Romani 3 ne învață că mântuirea este pentru slava lui Dumnezeu. Isus a murit pentru slava lui Dumnezeu, ca neprihănirea lui Dumnezeu să fie revelată, ca harul lui Dumnezeu să fie înălțat. Iar autorul imnului avea dreptate: „Speranța mea se bazează numai pe sângele și dreptatea lui Isus. Nu îndrăznesc să mă încred în cea mai dulce speranță, ci mă sprijin în întregime pe numele lui Isus”. În 1 Corinteni 15:10, Pavel spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt”.

Nu știu cum vă afectează pe voi acest lucru, dar pe mine cu siguranță mă face să fiu recunoscător. În ultimele trei săptămâni am studiat doctrina iadului din Biblie. Și mă pregătesc să predic despre aceasta duminica dimineața, peste câteva săptămâni. Iar acest lucru îmi provoacă o adevărată durere sfâșietoare în inimă. Și, deși mi-a deschis din nou mintea către ororile eternității fără Cristos, către agonia absolută și totală care caracterizează acel loc, pe de altă parte, a creat în mine un profund sentiment de recunoștință pentru faptul că am fost răscumpărat, nu pe baza a ceva ce am făcut eu sau a ceea ce merit, ci pur și simplu prin harul lui Dumnezeu. Uluitor gând, îmi umple inima de recunoștință.

Acum, aș vrea să fac o paranteză în acest moment, și s-ar putea să nu mai revin la subiect, dar cred că este important. Suntem mântuiți prin credință; așa scrie în versetul 28. Suntem mântuiți prin credința în Isus; așa scrie în versetul 26. Suntem mântuiți prin credință; așa scrie în versetul 25. Suntem mântuiți prin credință; așa scrie în versetul 22. Înțelegeți ideea? Se repetă mereu și mereu. Acum mi se pare destul de important să înțelegem ce este această credință, nu-i așa? Ce este credința mântuitoare? Mulți oameni spun că cred în Isus, nu-i așa? Și există o discuție destul de continuă despre ce... ce fel de credință este credința mântuitoare. Cât de multă trebuie să ai?

Și în pilda Semănătorului din Matei 13, au fost mulți care inițial au prins ceva, dar în cele din urmă au pierit. Orice ar fi fost, nu era credință mântuitoare, pentru că nu a dat roade. Așadar, m-am gândit cum am putea dezvolta o modalitate de a privi credința, pentru a vedea dacă putem distinge credința mântuitoare de cea ne-mântuitoare.

Acum, știu că există mulți oameni care se identifică cu creștinismul și care, dacă i-ai întreba, ar răspunde: „Oh, cred în Cristos”. Dar cum putem ști dacă sunt cu adevărat mântuiți? Iată testul. În primul rând, și poate doriți să notați aceste lucruri, pentru că cred că veți dori să le folosiți. Vreau să vă prezint o listă de lucruri care nici nu dovedesc, nici nu infirmă credința mântuitoare. De aici vrem să începem. Acestea sunt lucrurile care nu dovedesc și nici nu infirmă credința mântuitoare. Dacă vă uitați la viața cuiva și observați aceste lucruri, nu puteți ști cu certitudine. Veți spune: „De ce ne spui toate astea?” Pentru că cred că veți fi șocați de ceea ce veți afla.

Iată lucrurile care nici nu dovedesc, nici nu infirmă credința mântuitoare. Numărul unu: moralitatea vizibilă, moralitatea vizibilă; doar pentru că o persoană este morală în exterior nu înseamnă neapărat că are credința mântuitoare. Acum să presupunem ceva, dând un pas înapoi. Toți oamenii despre care vorbim ar spune că cred în Isus. Și iată că vine cineva și spune: „Cred în toate astea”. Verbal, asta spun. Și te uiți la viața lor și vezi o moralitate vizibilă la exterior. Arată ca niște oameni buni... Adică, sunt atât de morali încât chiar par a fi mormoni. Sunt cu adevărat morali la exterior.

Știți ce dovedește asta? Nimic, neapărat; fariseii erau morali la exterior, nu-i așa? Isus a spus: „La exterior, sunteți albi, sunteți curați. În interior sunteți plini de oasele morților și de putoare, dar la exterior – arătați bine”. Îmi vine în minte tânărul din Matei 19 care a venit la Isus. Cred că începe la versetul 16. „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” În ce fel de sistem se afla el? Al faptelor. Ce alt lucru bun mai trebuie să fac? Am făcut atâtea lucruri bune. Mai este vreunul pe care nu l-am făcut? Iar Domnul spune: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu”. Apropo, spune El, Mă numești Dumnezeu? Vreau doar să clarific asta de la început. Isus a spus: „Să nu ucizi; să nu preacurvești; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să cinstești pe tatăl tău pe și mama ta; să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar tânărul I-a spus: „Toate aceste lucruri le-am păzit din tinerețea mea”. E un tip uimitor. Și Isus nu a spus că a mințit. Da, moralitatea vizibilă nu însemna nimic, absolut nimic. Ce-mi lipsește? Isus a spus: „Ei bine, de ce nu te duci să vinzi tot ce ai și să dai banii săracilor?” Și poate veți întreba: „Te mântuiești făcând asta?” Nu, dar îndepărtezi o mare barieră din calea ta, iar asta era ceea ce stătea între acest om și Domnul. Tânărul a auzit asta și a plecat întristat, pentru că avea averi mari și nu voia să se despartă de banii lui. Moralitatea lui vizibilă nu însemna absolut nimic, nimic. Moralitatea este o trăsătură a unui creștin dacă provine dintr-un motiv interior adecvat, nu dintr-unul exterior.

Permiteți-mi să vă prezint un al doilea semn care nu dovedește și nici nu infirmă credința mântuitoare: cunoașterea intelectuală. Sau ați putea-o numi cunoaștere biblică. Nici aceasta nu dovedește nimic. Uneori veți întâlni pe cineva care cunoaște Biblia și poate recita versete biblice pe ici, pe colo, ba chiar poate interpreta unele dintre ele. Sunt destul de uimitori prin capacitatea lor de a înțelege adevărul. Vă reamintesc de Romani 1:21, care spune: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu”. Este posibil să știi totul despre Dumnezeu și să nu ai nicio relație personală cu El, nu-i așa? Așadar, doar pentru că cineva cunoaște Biblia nu înseamnă neapărat că este cu adevărat mântuit. Ilustrația clasică se găsește în capitolul 2 din Romani, versetul 17, unde se adresează iudeilor și le spune: „Te lauzi cu Dumnezeu”. Versetul 18: „care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege. Tu, care te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoștinței depline și al adevărului”. Ei aveau o formă de cunoaștere. Și el spune: „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”.

Ei aveau o formă de cunoaștere. De fapt, știți că în Evanghelii, când iudeilor li s-a dat cunoașterea deplină a lui Mesia, L-au respins?

SFÂRȘIT