Ajungem în seara aceasta la capitolul 4 din Romani, din marea epistolă a lui Pavel. Unii au numit-o Magna Carta a credinței creștine, măreața afirmație a doctrinei creștine. Toată gândirea religioasă, toată activitatea religioasă, toată învățătura religioasă trebuie să se măsoare cu standardul cărții Romani, care așază adevărul lui Dumnezeu în termenii planului Său de răscumpărare a omului. Așadar, este o măreață, măreață epistolă.

Acum, în seara aceasta, evident, pentru că am avut un program special, nu vom avea la dispoziție timpul obișnuit pentru a dezvolta pe deplin mesajul. Dar vom începe să privim la capitolul 4, un capitol măreț. Dacă ar fi să dăm un titlu acestui capitol, l-am putea numi „Credința lui Avraam,” pentru că întregul capitol este de fapt o relatare despre Avraam. Pavel îl folosește ca o ilustrație a adevărului că mântuirea este prin credință, nu prin fapte. Și Avraam este ilustrația.

Bill Gold este un scriitor care a scris recent în Washington Post și a spus că o fetiță a economisit suficient de mulți bani ca să cumpere tatălui ei un cadou de Ziua Tatălui, dar era preocupată de un singur lucru. I-a spus mamei sale: „Mama, vreau să cumpăr ceva pentru tata, dar nu mă pot duce în fiecare lună în centrul orașului ca să fac plățile. Există oriunde vreun magazin unde te lasă să plătești integral pentru lucrul respectiv?”

Înțelegem perspectiva acelei fetițe. Și știți, oamenii întotdeauna s-au gândit și au învățat că poți să-ți cumperi mântuirea în rate, adică cumva să-ți meriți calea, iar Dumnezeu să Se uite la faptele bune din luna aceasta și la cele bune din luna viitoare și la faptele bune din următoarea lună, și cumva El are un plan de rate după care funcționează. Dar Pavel ne spune că nu este așa, că este un loc unde s-a plătit totul dintr-o dată. Și acel loc a fost crucea lui Isus Cristos. Cristos Însuși a plătit prețul deplin, odată pentru totdeauna. Așadar, mântuirea este un dar gata plătit; nu este ceva ce câștigăm în rate.

Acum, în esență, acesta este mesajul lui Pavel din această secțiune din Romani, de la capitolul 3, versetul 21, până la capitolul 6 și chiar până în capitolul 8. El vorbește despre faptul că Dumnezeu ne-a rânduit o mântuire, o izbăvire de păcat, de moarte și de iad, iar acea mântuire este oferită de Cristos prin lucrarea Lui, ca un dar gratuit pentru cei care cred, nu prin faptele lor.

Acum, pentru că este foarte conștient de faptul că această doctrină este străină urechilor celor care vor auzi și vor citi Romani; este străină evreilor care cred că își pot câștiga calea către ceruri. A fost străină chiar și păgânilor, ale căror sisteme religioase au fost întotdeauna bazate pe realizările omului. Dar, în special, el are în gând evreii pe măsură ce argumentează în Romani. Și el știe că a spune că mântuirea este prin har, prin credință, este modul lui Dumnezeu de a mântui, va fi contrar a ceea ce ei au învățat totdeauna: faptul că ești mântuit deoarece îți câștigi singur calea către cer. Și astfel, în consecință, după ce a învățat mântuirea prin har, prin credință, de la versetul 21 la 31, acum o ilustrează și îl alege drept ilustrație pe Avraam, Avraam. Acest om devine dovada clasică, modelul clasic, ilustrația clasică a mântuirii prin har, prin credință.

Pavel ne-a spus cum putem să fim drepți înaintea lui Dumnezeu și a spus că un om este drept înaintea lui Dumnezeu nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce crede, crezând în Isus Cristos și în lucrarea Lui desăvârșită. Și acum, este foarte important ca Avraam să fie ilustrația lui, pentru că tocmai a învățat lucrul care nu putea fi acceptat de mințile iudeilor. Și astfel, el îl selectează pe Avraam ca să-și susțină ideea.

Aș dori să vă ofer câteva motive pentru acest lucru. Întâi, Avraam ar arăta adevărul veșnic al neprihănirii prin har prin credință, din moment ce Avraam a fost un personaj din Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, folosindu-l pe Avraam, Pavel afirmă că asta nu este ceva nou, este ceva foarte de demult. Avraam îl precedă chiar pe Moise. Avraam precedă chiar identitatea națiunii Israel. Avraam aparține, de fapt, perioadei patriarhale, o vreme foarte primitivă. El apare devreme în cartea Geneza. Și dacă Pavel poate stabili că un om în cartea Geneza a fost mântuit prin har, prin credință, și nu prin fapte, atunci ne-a oferit un adevăr etern și nimic nou.

În al doilea rând, îl alege pe Avraam pentru că Avram este, de asemenea, exemplul suprem de credință. Nimeni din Vechiul Testament nu a exercitat o credință atât de mare precum Avraam. Și Noul Testament chiar ne spune că Avraam – cartea Galateni ne spune - este tatăl tuturor credincioșilor. Într-un sens foarte real, toți care vin la Dumnezeu prin credință sunt copiii lui Avraam, care oarecum a așezat standardul pentru credință, crezând în Dumnezeu într-un mod cu adevărat incredibil.

Acum, aceasta era contrar învățăturii rabinilor. Permiteți-mi să vă aduc la curent puțin. Majoritatea rabinilor din vremea lui Pavel și din vremea Domnului nostru, în perioada aceea istorică a iudeilor, credeau – și asta este ceea ce majoritatea încă cred, cu siguranță cei ortodocși în convingere - că Avraam a fost drept în fața lui Dumnezeu, a fost mântuit dacă vreți, a fost iertat de păcatul lui, i-a fost dată viață veșnică, a fost ales de Dumnezeu pentru mântuire datorită caracterului său. A fost cel mai bun om din lume, cel mai bun om din generația sa. Așadar, a fost ales de Dumnezeu ca să fie părintele poporului Său, Israel. Și ei spun că Avraam a fost neprihănit și de aceea Dumnezeu l-a ales. Iar noi punem două întrebări. Prima: Cum poate cineva să fie neprihănit la nivelul pe care Dumnezeu îl pretinde? Și apoi o a doua întrebare: cum poate un om să țină standardul lui Dumnezeu când nici măcar nu a fost dat încă?

Ei bine, ei răspund înapoi, rabinii, o păzea din intuiție și anticipare. A simțit în conștiința lui legea lui Dumnezeu și a păzit-o, atât când o anticipa, cât și cu intuiție. Și astfel, rabinii au spus că a fost cel mai bun om, a fost un om bun, a fost un om neprihănit în termenii săi proprii, așadar, Dumnezeu îl alege datorită autoprihănirii lui. Și astfel, Pavel îl alege pe Avraam ca să nimicească acest mit, să șteargă iluzia iudaică și să așeze adevărul că Avraam nu este un exemplu de om neprihănit pe care Dumnezeu l-a ales, dimpotrivă, el este un exemplu de om păcătos pe care Dumnezeu l-a ales. El nu este exemplul unui om care a meritat mântuirea prin faptele sale bune, el este exemplul unui om care a primit mântuirea prin har, prin faptul că a crezut. Cu o încredere de copil, cu o dedicare deplină față de Dumnezeu, a luat Cuvântul lui Dumnezeu ca atare, L-a crezut pe Dumnezeu. Și prin acel act de credință a primit neprihănirea. Și, desigur, a fost foarte important pentru evrei să-l aibă pe Avraam ca exemplul unui om neprihănit, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru că ei au crezut că, datorită neprihănirii lor, Dumnezeu i-a ales și pe ei.

Dar Pavel vrea ca ei și noi, să realizăm că cea mai importantă descoperire din viață este să înțelegem că nu trebuie să te torturezi purtând o bătălie pierdută din start, pentru a câștiga mântuirea. Nu trebuie să te torturezi purtând o bătălie pierdută din start pentru a câștiga acceptarea din partea lui Dumnezeu datorită faptelor tale bune. Nu trebuie să gândești că trebuie să-ți cumperi mântuirea în rate.

Și mai este un al treilea motiv pentru care îl alege pe Avraam. Și acela că până acum tot ceea ce ne-a spus a fost teorie teologică, adevăr teologic și are nevoie de carne și sânge. Și astfel el trece de la abstract și pune în concret. În acest fel îi dă trup, trupul lui Avraam.

Și astfel, datorită acestor motive Pavel îl alege pe Avraam ca ilustrație. Acum, când treceți prin aceste 25 de versete care alcătuiesc acest minunat capitol, eu cred – și acest capitol a fost analizat în multe moduri, a fost împărțit în multe feluri – permiteți-mi să vă ofer ceea ce cred că este o variantă simplă de împărțire a capitolului. Viața lui Avraam este un exemplu și un model și un tipar al credinței mântuitoare în trei moduri cheie. Și cred că acest capitol se împarte foarte ușor în aceste trei moduri.

În primul rând, a fost justificat prin credință, nu prin fapte, versetele 1 la 8. În al doilea rând, a fost justificat prin har, nu prin lege, versetele 9 la 17. În al treilea rând, a fost justificat prin puterea divină, nu prin efort uman, versetele 18 la 25. Destul de simplu, a fost justificat prin credință, nu prin fapte, prin har nu prin lege, prin putere divină, nu prin efort uman. Și în ambele... mai degrabă în toate trei, există atât perspective negative, cât și pozitive. Credința, nu faptele, harul, nu legea, puterea divină, nu efortul uman, și Pavel atinge atât perspectiva negativă, cât și cea pozitivă în fiecare caz.

Așadar, într-un sens foarte real, și ați înțelege asta, dacă erați evrei. Unii dintre voi sunteți și poate înțelegeți chiar mult mai mult decât noi ceilalți. Dar când Pavel îi atacă pe oponenții justificării sau mântuirii prin credință, având pe Avraam ca exemplu, dărâmă tocmai fortăreața iudaismului. El dărâmă tocmai zidurile celui mai puternic arsenal al lor. Pentru că dacă Avraam nu putea fi justificat prin fapte, atunci nimeni nu putea fi, pentru că ei spuneau că a fost cel mai neprihănit om dintre toți. Și dacă poți arăta că Avraam nu a putut fi justificat prin faptele sale, atunci nimeni nu poate fi.

În al doilea rând, și din contră, dacă poate fi demonstrat că Avraam a fost justificat prin credință, atunci toți trebuie să fie justificați prin credință, pentru că Avraam este standardul. Dacă Avraam nu se poate slăvi și lăuda, atunci nimeni nu se poate, pentru că trebuie să fie prin har. Așadar, asta este critic.

Acum, permiteți-mi să vorbesc puțin mai mult despre Avraam, pentru că eu consider că e foarte important să înțelegem asta. Doar gândiți-vă la acest context, pentru că trebuie să înțelegeți întreaga poveste. Motivul pentru care ei credeau că Avraam a fost neprihănit este că ei alegeau anumite versete, selectau anumite versete care să le susțină concluzia. Aș dori să vă ofer o ilustrație. Geneza 26:5 spune „pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” Acum, Dumnezeu a spus că Avraam a păzit legile Mele, poruncile Mele, învățăturile Mele, orânduirile Mele. Și astfel ei spun: „Uite, Avraam a făcut toate acestea.” Ceea ce nu spun ei este: acestea nu reprezintă motivul pentru care Dumnezeu l-a mântuit, l-a făcut neprihănit, ci acestea sunt datorită faptului că Dumnezeu l-a mântuit și a fost făcut neprihănit. Și le place să citeze din Isaia 41:8, în care Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam ca „prietenul Meu.” De asemenea, citează din Eclesiasticul, o carte apocrifă, care nu trebuie confundată cu cartea Eclesiastul. În Eclesiasticul, acea carte contrafăcută și neinspirată de Dumnezeu spune că Avraam a fost socotit neprihănit sau îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, justificat și a primit tăierea împrejur, pentru că a meritat-o, păzind legea. Rabinii de asemenea au învățat că Avraam a fost unul din cei șapte care prin meritele sale și prin neprihănirea sa personală a avut privilegiul să aducă slava Shekina care să locuiască în Cortul întâlnirii. Rabinii au învățat, de asemenea, că Avraam a fost atât de neprihănit încât a început să slujească lui Dumnezeu încă de la vârsta de 3 ani. Și există și citatul următor din Rugăciunea lui Manase, care este o altă scriere, o scriere nebiblică, care spune : „Așadar, Tu, Doamne Dumnezeul celor neprihăniți, Tu nu ai rânduit pocăință pentru cel neprihănit, pentru Avraam, Isaac și Iacov, care nu au păcătuit împotriva Ta, ci Tu ai rânduit pocăință pentru mine, cel ce sunt un păcătos.” Nu e interesant? Nu ai rânduit pocăință pentru Avraam, Isaac și Iacov care nu au păcătuit. Acum, chiar trebuie să citești Geneza legat la ochi ca să ajungi la concluzia că Avraam, Isaac și Iacov nu au păcătuit.

Cartea Jubileelor - o altă carte apocrifă, istorică, tradițională ,evreiască și nebiblică, care datează probabil din al doilea secol înainte de Cristos - a spus că Avraam a fost desăvârșit în toate faptele sale față de Domnul și plăcut în ceea ce privește neprihănirea în toate zilele vieții sale.

Și astfel, rabinii au spus pentru că a fost desăvârșit și pentru că a fost neprihănit și pentru că încă de la vârsta de trei ani a slujit pe Dumnezeu și pentru că nu a fost păcătos, Dumnezeu l-a ales și l-a făcut capul unei națiuni. Și acesta este standardul. Dacă vrei să fii neprihănit, dacă vrei să fii îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, dacă vrei să ai păcatul iertat, dacă vrei să fii mântuit și să fii adus în Împărăție, trebuie să ai aceeași credință ca Avraam. Trebuie să fii neprihănit pe baza faptelor tale bune.

Erau atât de îndrăgostiți, apropo, de această teorie, pentru că le-a hrănit mândria lor hidoasă, încât au avut nevoie de Avraam ca să le susțină tot ceea ce ei au sucit. De exemplu, în Habacuc 2:4, nu e nevoie să vă uitați; durează prea mult să găsești Habacuc oricum, dar în Habacuc. (În Brazilia îi spun Habakookie. Întotdeauna mă gândesc la acest lucru când mă gândesc la cartea Habacuc. Dar, în fine, o găsiți în mapă). În Habacuc 2:4 se găsește un verset foarte cunoscut, pe care Pavel îl citează în Noul Testament: „Cel drept va trăi prin – ce? – credință.” Rabinii l-au schimbat și l-au citat astfel: „Cel drept va trăi prin credincioșia lui.” Vedeți diferența? În loc să trăiască înaintea lui Dumnezeu într-o relație corectă, prin credință, cel neprihănit trăiește fiind credincios în păzirea Legii lui Dumnezeu. Așadar au sucit Scriptura ca să se potrivească dorinței lor.

Un comentariu rabinic străvechi spune că Avraam, tatăl nostru, a moștenit această lume și cea care va veni numai prin meritul credinței, pentru că a crezut în Domnul. Și aceasta este o tentă interesantă. Ceea ce spun ei este că a fost prin credință, dar era propria lui credință; era meritul propriei lui credințe, el a câștigat-o prin propria lui credință. Și nici acest lucru nu este corect, după cum vom vedea.

Așadar, datorită întregii acestei învățături că Avraam a fost neprihănit înaintea lui Dumnezeu pe baza neprihănirii sale personale, Pavel trebuie să atace pe Avraam. Și trebuie să combată aceasta, pentru că, înțelegeți, Avraam a devenit standardul și apoi evreii au spus că acesta este standardul; așadar, cu toții vom obține neprihănirea dacă vom trăi asemenea lui Avraam, în ascultare perfectă de porunci. Și astfel, au încercat toți să păzească legea. Astfel, credința lui Avraam trebuie clarificată.

Acum, să ne uităm în seara aceasta, inițial, la primul punct. Nu vom trece de el, s-ar putea nici să nu-l terminăm. Sunt sigur că nu-l vom termina. Dar Avraam, întâi de toate, a fost drept în fața lui Dumnezeu, mai degrabă prin credință, nu prin fapte. Avraam a fost drept în fața lui Dumnezeu ... mai degrabă prin credință, nu prin fapte. Să începem cu versetul 1: „Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice” zice el „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!””

Acum, aceasta este prima secțiune. Acum începe cu o negație: cum nu a fost justificat Avraam, cum nu a fost îndreptățit și nu a fost prin fapte. Să ne întoarcem la versetul 1 „Ce vom zice, deci” cu alte cuvinte, „așadar.” Acesta este un termen grecesc, forța vine din pasajul anterior, din moment ce vorbim despre justificarea prin har, prin ... credință. Atunci cum rămâne cu Avraam? Ce putem să spunem despre el? Tatăl nostru Avraam, cel despre care am vorbit, și Pavel a spus aceasta înainte să fie mântuit, că a fost neprihănit prin propria lui neprihănire și așadar, el așază un standard pentru noi, cum rămâne cu el? Ce a realizat el prin firea lui pământească? Cu alte cuvinte, ce învățăm de la el? Este cazul lui o contradicție? El este tatăl nostru, el este tatăl națiunilor, el este cel care poate fi numit, cred, tatăl legământului avraamic, el este omul legământului, el este cel suprem dintre toți oamenii lui Dumnezeu, toată națiunea lui Israel a ieșit din coapsele lui. Așadar, orice este adevărat cu privire la el trebuie să fie adevărat și cu privire la noi, cei care suntem sămânța lui. Dacă el este progenitorul, atunci tot ceea ce era adevărat cu privire la el, trebuie să fie adevărat și cu privire la noi. Acum, ce a obținut Avraam prin puterea lui? Ce înseamnă „prin puterea lui”?

Ei bine, înseamnă, în esență, prin puterile naturale sale, fără niciun fel de ajutor, prin abilitatea sa umană naturală, prin puterea sa umană naturală. Ce a făcut? Ce a descoperit? Ce a aflat? Ce a obținut? Ce și-a însușit prin puterea lui? Se contrazice Avraam? A fost în stare să obțină ceva prin puterea lui conform puterilor sale naturale, fără niciun ajutor? Nu cumva contrazice ceea ce am spus mai devreme?

Versetul 2, ei bine, dacă a fost justificat prin fapte, adică prin acele lucruri pe care le-a făcut prin puterile sale naturale - dacă a fost în stare să fie justificat prin acele lucruri, atunci ar trebui să se laude cu ceva, ar avea dreptul să se laude. „Dar nu înaintea lui Dumnezeu.”

Și acesta este modul lui Pavel de a spune, dar nu e așa. Nu poate să-și deschidă gura înaintea lui Dumnezeu. Traducerea spune de fapt în versetul 2, că dacă Avraam a fost justificat prin fapte, atunci are cu ce să se laude. Adică, dacă mă pot mântui prin faptul că sunt atât de bun, atunci am dreptul să spun: Hei, sunt atât de bun, încât m-am mântuit singur. Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu avea niciun drept să se laude. Nu avea niciun motiv de mândrie, deloc. Acum, Pavel urmează să demonstreze acest lucru în restul capitolului. Nu a fost justificat prin fapte.

Vedeți, oamenii nu sunt niciodată îndreptățiți în fața lui Dumnezeu prin ceea ce fac. Poți să te duci și să aprinzi toate lumânările, poți să te rogi toate rugăciunile, poți să mergi la toate adunările religioase la care vrei, poți să fii botezat, poți să cumperi o Biblie, poți să iei Cina, poți să nutrești sentimente religioase, poți să treci prin toată rânduiala religioasă, poți fi o persoană bună, poți să fii o persoană foarte bună, poți să fii nespus de bună, poți fi atât de bun încât nimănui să nu-i placă să fie împrejurul tău, dar concluzia lui este că nu poți atinge standardul lui Dumnezeu de neprihănire. De aceea spune în capitolul 3 versetul 27, că nu mai este nicio pricină de laudă. Nimeni nu se poate lăuda. De aceea, avem în Efeseni 2: „am fost mântuiți prin har, prin credință. Și aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Pentru că mântuirea are ca scop să aducă slavă lui Dumnezeu, nu slavă omului.

Așadar, Avraam nu a avut nimic cu ce să se laude. Acum, ceea ce face Pavel aici, dacă vreunul dintre voi a studiat știința dezbaterii sau logica, este că prezintă ceea ce se numește un silogism ipotetic. Un silogism ipotetic are o premisă majoră, o premisă minoră și o concluzie. Acum, premisa majoră este: dacă un om este justificat prin fapte, atunci are motive de laudă. Premisa minoră este: Avraam a fost justificat prin fapte. Concluzia: așadar, Avraam are dreptul să se laude. Dar apoi Dumnezeu spune: nicidecum. Așadar, dacă concluzia nu este adevărată, atunci trebuie să ne întoarcem. Acum, avem premisa majoră: dacă un om este justificat prin fapte, are motiv de laudă, este adevărat? Da, este adevărat. Dacă ești justificat prin fapte, ai motiv de laudă, așa-i? Așadar, este adevărat. Premisa minoră: Avraam a fost justificat prin fapte, este adevărat? Nu este adevărat. Așadar, nu putem accepta premisa minoră; în concluzie, silogismul nu este valabil. Premisa minoră este falsă. Avraam nu a fost justificat prin fapte, nu înaintea lui Dumnezeu.

Și cum dovedește Pavel acest punct? Iubesc asta; este un om după inima mea. Unde merge? Versetul 3 „Căci ce zice (Ce?) Scriptura?” Aceasta, dragul meu, este lovitura de grație. De fapt, aceasta este ceea ce trebuie să știi, nu-i așa? Ce zice Biblia? Ce zice Scriptura? Și citează din Geneza 15:6 „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” E din Geneza 15:6. Nu e ceva exact nou, nu-i așa?

Cum a obținut neprihănirea? „Neprihănire” înseamnă să fii drept înaintea lui Dumnezeu. Cum a fost el drept înaintea lui Dumnezeu? Ei bine, nu a fost pentru că a fost bun și cumva Dumnezeu a trebuit să-l accepte, ci mai degrabă pentru că L-a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire.

Acum, intrăm în această secțiune de la versetul 3 la 8 unde găsim aspectul pozitiv, Avraam a fost justificat prin credință. Avraam a crezut pe Dumnezeu. Priviți la Galateni, pentru o clipă. Acesta este iarăși argumentul lui Pavel, capitolul 3 versetul 6 din Galateni. Spune „Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Înțelegeți şi voi, deci, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Iar Scriptura prevăzând că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios.” Avraam a fost mântuit prin credință, nu prin fapte, așadar toți care sunt mântuiți prin credință de la Avraam încoace, într-un sens real, sunt copiii lui Avraam. El este într-un fel tatăl celor care exercită credință.

Mai târziu în același capitol, versetul 26 este scris „Căci toţi sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Cristos Isus.” Așadar, începând de la Avraam, toți cei care sunt mântuiți, sunt mântuiți prin credință. Pentru Pavel și pentru Duhul Sfânt esența măreției lui Avraam a fost faptul că Dumnezeu l-a ales, Dumnezeu i-a poruncit, iar el L-a crezut pe Dumnezeu. Acum, unde în viața lui a avut loc incidentul când și-a exercitat credința? Să ne uităm la Evrei capitolul 11, un text uimitor, și să vedem ce anume a crezut Avraam. Și el a crezut și L-a luat pe Dumnezeu pe cuvânt, fără dezbatere, fără ezitare, fără argument.

Aici aveți lista oamenilor care au exercitat o credință deosebită în trecut și spune în versetul 8 din Evrei 11 „Prin credinţă Avraam – și peste tot Avraam este asociat cu credință – prin credință Avraam când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce.” Acum, aceasta este credință. A trăit în cetate, Biblia ne spune că se numea Ur, cetatea Haldeilor. A avut familia lui, posesiunile lui, reputația lui și afacerea lui. Viața lui era acolo. Nu exista națiunea lui Israel. Nu exista țara promisă. Nu era poporul lui Dumnezeu, nu exista așa ceva. Și totuși, Dumnezeu a venit și spune că l-a chemat, participiul prezent indică faptul că era chemat, că Dumnezeu lucra asupra lui Avraam. Și când a fost chemat, el a ascultat. Și acela a fost un mare act de credință, pentru că Dumnezeu a spus: Ridică-te și ieși din Ur, din Haldeea și vreau să te duci în altă parte, și nu-ți voi spune unde te vei duce, dar tu doar abandonezi totul și pleacă.

Așadar, a părăsit țara în care s-a născut, a părăsit casa lui, proprietatea lui, a tăiat legăturile cu cei pe care îi iubea și a plecat, a lăsat siguranța prezentă pentru o nesiguranță în viitor. Aceasta este credința. De ce a făcut aceasta? Pentru că a crezut pe Dumnezeu, a crezut că Dumnezeu Își va împlini promisiunea Lui cea bună și că Dumnezeu îl va duce într-un loc bun și că Dumnezeu îi va binecuvânta viața. A crezut asta. Și asta este tot ce cere Dumnezeu.

Versetul 9, credința lui a fost răbdătoare: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe.” Pentru Dumnezeu, Avraam a fost omul ales. Și totuși Avraam niciodată nu a văzut împlinirea. El nu a văzut niciodată țara deschisă înaintea lui ca pe o posesiune pentru poporul lui Dumnezeu. Nu a avut niciodată un pământ ca moștenire, și-a petrecut întreaga viață ca un călător în corturi, rătăcind ca și Isaac și Iacov. Niciodată nu a văzut împlinirea visurilor sale. Din coapsele lui urma să iasă o altă generație care să vadă asta. Nu a văzut niciodată asta. Și totuși pe măsură ce mergea, a crezut. Și versetul 10 spune „Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Întotdeauna a avut ochii asupra lui Dumnezeu. Întotdeauna a avut acea perspectivă cerească, acea viziune cerească. Și astfel, credința lui a fost o credință răbdătoare.

Și apoi a venit o mare încercare în versetul 17: Avraam, când a fost încercat, l-a adus ca jertfă pe Isaac. Dumnezeu i-a dat în cele din urmă un fiu, Isaac, și Dumnezeu i-a spus: Vreau să-l aduci jertfă pe altar. Și aşa a făcut. L-a luat, l-a pus pe altar, gata să-l înjunghie. De ce a făcut aceasta? Este foarte clar. „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac,” versetul 17, „când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânță care-ţi va purta numele!”” Cu alte cuvinte, el urma să nimicească tocmai împlinirea promisiunii. De ce? Căci se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze din morți. El a spus, uite, dacă Dumnezeu a spus că vom avea o națiune din acest copil și Dumnezeu spune să-l omor, atunci îl omor cu încrederea că Dumnezeu îl va învia. Acum, aceasta este credință, o credință mare. A văzut Avraam vreo înviere? Niciodată. Oh, ce credință. Să te duci într-o țară pe care nu ai văzut-o niciodată, să ai un copil pe care înainte nu l-ai putut avea și să omori copilul care era nădejdea întregii promisiuni. Și ar fi făcut-o, atât de mare a fost credința lui. Este un model de credință.

Acum, pe măsură ce ne apropiem de o concluzie, întoarceți la Romani 4 și să vedem ce înseamnă, pentru voi, versetul 3. Ce spune Scriptura în Geneza 15:6? Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire. Cum a obținut neprihănirea? Cum a fost justificat în fața lui Dumnezeu? Cum a devenit acceptabil pentru Dumnezeu? Prin desăvârșirea sa? Nu, ci prin credința lui. Pentru că a crezut pe Dumnezeu suficient să părăsească țara lui, pentru că a crezut pe Dumnezeu că îi va da un fiu, pentru că a crezut pe Dumnezeu atât de mult încât să omoare pe acel fiu, dacă aşa i-a spus Dumnezeu și crezând ca l-ar învia din morți, măreață credință.

Cuvântul socotit este un cuvânt important. Este cuvântul logizomai. Acest cuvânt este folosit de unsprezece ori în această secțiune. De fapt, cred că este de unsprezece ori chiar în secțiunea următoare. Și ce înseamnă logizomai? Înseamnă „a acorda credit cuiva, a pune în contul cuiva, a socoti, a atribui cuiva.” Și ceea ce spune este că, datorită faptului că a crezut, Dumnezeu i-a imputat lui, a pus în contul lui, o neprihănire pe care Avraam nu o avea prin sine însuși. Aceasta este toată ideea. Și, preaiubiților, despre așa ceva este vorba când ne referim la mântuire. Când tu crezi pe Dumnezeu, când tu crezi Cuvântul lui Dumnezeu și promisiunile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ia o neprihănire pe care tu nu o ai și o pune în contul tău. Este un act legal. Neprihănirea este pusă în contul tău. E ca și cum ai fi un cerșetor, un sărac, care nu ai nimic, și cea mai bogată persoană din lume pune în bancă o avere pe numele tău, îți aparține ție. Ni se atribuie o neprihănire pe care nu am avut-o, dar cum? Prin credință, aceasta este inima, ascultați, a întregii teologii creștine. Este inima. Greșești doctrina aceasta și ai dat-o în bară.

John Murray, în renumita sa carte Răscumpărarea îndeplinită și aplicată spune: „Judecata lui Dumnezeu este, aici ca pretutindeni, în conformitate cu adevărul. El îl socotește pe cel nelegiuit neprihănit și în consecință, poate să-l declare neprihănit.” Și am încercat să vă spun în săptămânile trecute că Dumnezeu așază neprihănirea în dreptul nostru. De fapt El ne impută neprihănire.

Cum așa? Cum poate fi așa? Cum poate Dumnezeu să Se uite la Avraam cu păcatul lui? Și știm că a avut păcat, citiți Geneza și veți afla. A mințit, și acela este un păcat. Vă spun. Isaia 53, ce text măreț, Isaia 53, versetul 4, aici este o descriere a lui Cristos. Profetul Îl vede pe Cristos pe cruce. El spune „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiți.” Ce afirmație.

Ascultați, știți de ce Dumnezeu poate să pună în contul vostru neprihănirea? Pentru că a pus în conutul lui Cristos păcatul tău. Și pe cruce Cristos a plătit prețul pentru păcatul vostru, care a satisfăcut atunci cerința lui Dumnezeu și i-a îngăduit lui Dumnezeu să-ți atribuie ție și mie neprihănirea Lui. Aceasta este inima credinței creștine. Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să atribuie neprihănire lui Avraam, dacă păcatul lui Avraam nu ar fi fost plătit pe crucea lui Isus Cristos, deși Cristos nu venise încă în lume. Nu este cu nimic mai greu de înțeles decât faptul că păcatul nostru a fost pus în contul lui Cristos, care a venit acum 2000 de ani. El este culmea istoriei răscumpărării.

Arthur Pink sumarizează spunând: „Este numită neprihănirea lui Dumnezeu pentru că El este cel care rânduiește, cel care aprobă și cel care atribuie. Este numită neprihănirea lui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru Isus Cristos, pentru că El a săvârșit-o și a prezentat-o lui Dumnezeu. Este numită neprihănire prin credință, deoarece credința este cea care o pricepe și o primește. Este numită neprihănirea omului pentru că a fost plătită pentru el și atribuită lui. Și toate aceste expresii diferite se referă la atât de multe aspecte ale acelei ascultări desăvârșite până la moarte, pe care Mântuitorul a realizat-o pentru poporul Lui.”

Aș putea să mai adaug un aspect la lista lui Pink? Daniel o numește „neprihănire veșnică.” Daniel 9:24.

Acum, acest adevăr este cutremurător. Ce bucurie pentru o persoană convinsă pe deplin că este pierdută, care știe că este rebelă împotriva lui Dumnezeu, care știe că a călcat legea, care știe că este condamnată la iad și știe că nu merită să intre, să descopere că Dumnezeu îi va atribui neprihănirea, Dumnezeu va pune neprihănirea în contul ei, pentru că păcatul ei a fost pus în contul lui Cristos pe cruce, numai dacă crede. Și astfel, când un păcătos este confruntat cu sfințenia măreață, dreptatea neclintită și puterea suverană a lui Dumnezeu, este cuprins de un sentiment copleșitor al pierzării, și de o conștientizare profundă a propriei depravări. Caracterul scârbos al păcatului și judecata inevitabilă și meritată devin frontale în mintea sufletului trezit, care strigă după o mântuire, pe care știe că nu o poate câștiga. El s-ar putea să strige cu cuvintele din Mica 6:6 și 7 „Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” Nu este un cuvânt minunat? Ce voi face? Ce voi oferi lui Dumnezeu? De câte ori să spun „Ave, Maria!”? De câte ritualuri religioase este nevoie?

Sărmanul suflet s-ar putea să plângă cu Iov 25:4 „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” Apoi vine acest adevăr binecuvântat. Prin credință, prin credință neprihănirea este pusă în contul vostru. Ce realitate măreață. Data viitoare vom vorbi despre ce anume este credința. Unii spun că este o lucrare. Dumnezeu spune că nu este. Vom vedea de ce data viitoare.

Să ne rugăm.

Tată, am avut un timp minunat, minunat în părtășia din seara asta și, cel mai important dintre toate, Tu ne-ai vorbit. Ne-ai vorbit prin cuvintele cântărilor cântate. Ne-ai vorbit prin viețile transformate ale copiilor Tăi care ne înconjoară. Și ne-ai vorbit puternic și măreț prin Cuvântul Tău prețios și ne-ai reamintit de acel adevăr măreț că suntem mântuiți prin credință. Neprihănirea, acel caracter divin, ne-a fost oferită; pune-o în contul nostru când credem așa cum a crezut și Avraam. Ne rugăm, Doamne, să lucrezi în special în inima celui care încearcă din răsputeri să-și câștige intrarea. Când vor ajunge în punctul disperării, când vor realiza că nu pot ajunge acolo prin forțele lor, fă ca ei să audă ecoul cuvintelor lui Pavel: „Dacă crezi în inima ta și mărturisești cu gura ta că Isus este Domnul, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se ajunge la mântuire.”

Tată, ne rugăm să vorbești fiecărei vieți, în special celor care nu au intrat în această mântuire prin credință. Pentru cei dintre noi care suntem creștini, vrem să nu devenim niciodată indiferenți, astfel încât fiorul să dispară, când ne gândim la aceste adevăruri mărețe. Îți mulțumim, de dragul lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT