Vom vorbi despre Isus, mântuitorul divin, fântâna, apa vieții în termenii epistolei lui Pavel către Romani, capitolul 4. În timp ce întoarceți la Romani 4, permiteți-mi doar să vă spun că voi petrece ceva timp în această secțiune, trecând cu atenție prin capitolul 3 și 4, și sunt sigur că vom face la fel și în capitolul 5 și 6, pentru că este esențial ca să înțelegem foarte clar doctrina mântuirii. Dacă este o doctrină pe care dușmanul vrea să o atace, care în cele din urmă ar condamna oamenii, ar fi să atace doctrina mântuirii. Dacă Satan poate să ne înșele despre cum să fim mântuiți, atunci ne-a condamnat sufletele.

Așadar, este esențial ca să înțelegem clar acest adevăr. Sistemele religiilor care cuprind lumea, fie că vorbești de protestantism, romano-catolicism, mormonism, martorii lui Iehova, știința creștină sau o mulțime de secte contemporane, hinduism, budism, oricare ar fi, islam, orice religie a lumii ar fi, aceasta se străduie să elimine învățătura clară a Bibliei cu privire la cum pot fi oamenii mântuiți și să ofere un substitut al doctrinei false. Și astfel, oricum nu putem petrece prea mult timp lămurind învățătura din Romani 3 și 4. Această secțiune particulară din Scriptură a fost studiul personal al învățătorilor și comentatorilor biblici și ai bărbaților și femeilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, de când a fost scris, și încă oferă o lumină proaspătă celor care le studiază.

Acum, în capitolul 3 de la versetul 21 la 31, Pavel cu mare abilitate articulează doctrina mântuirii prin har, prin credință. Și aceasta exprimă în esență chiar inima credinței creștine. Credem că mântuirea vine prin har, prin credință. Acum, Pavel a așezat aceasta în termenii teologiei sale în capitolul 3, și acum în capitolul 4 el o ilustrează. Nu doar că o ilustrează, dar pornește de la această ilustrație, o dezvoltă și aprofundează învățătura din capitolul 3.

Acum, el alege una din ilustrațiile principale ale mântuiri prin credință, prin har, și aceea este omul Avraam, cel care este tatăl națiunii Israel. El este ilustrația. Și așa cum am văzut săptămâna trecută, sunt foarte multe motive pentru care a fost ales ca ilustrație. Întreg capitolul patru este despre Avraam. Începe cu Avraam și chiar se sfârșește cu Avraam, și totul între, cu excepția unei scurte paranteze referitoare la David. Dar Avraam este ilustrația. El a fost omul ales în mod special de Dumnezeu. Din coapsele lui avea să vină Mesia, el este modelul de credință. El este modelul unei apropieri corecte de Dumnezeu. El este modelul adevăratei mântuiri. Acest om Avraam poate fi studiul nostru luni și ani, dar este suficient să spunem, pe scurt, că sunt două lucruri care ne ajută să avem o perspectivă asupra lui Avraam.

Întâi, el este adesea în Biblie numit „prietenul lui Dumnezeu”, prietenul lui Dumnezeu. Doi Cronici capitolul 20, Isaia capitolul 41, Iacov capitolul 2, Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu. Aceasta este o denumire deosebită. De fapt, de câteva ori în Scriptură, Dumnezeu, care este creatorul universului și creatorul tuturor oamenilor este numit „Dumnezeul lui Avraam”, ca și cum a fi Dumnezeul lui Avraam însemna un titlu special. Mai mult de 12 capitole din Genesa sunt dedicate vieții acestui om.

În Noul Testament, apostolul Pavel vorbește despre el. Scriitorul cărții Evrei vorbește despre el. Și Iacov vorbește despre el. Cu toții îl folosesc ca o ilustrație a mântuirii prin har, prin credință.

Acum, istoria lui începe în Geneza capitolul 12 și vă rog, dacă doriți, să deschideți acolo, pentru o clipă în seara asta, Genesa capitolul 12. Acum, îl găsim aici pe Dumnezeu alegându-l pe Avraam. Acum, Avraam trăia într-o cetate numită Ur, U-R, nume foarte scurt. Era o cetate foarte ocupată. După părerea arheologilor, cetatea avea aproape 300 000 de locuitori. A fost o cetate comercială, o cetate foarte importantă localizată în Mesopotamia, care este în golful Persic, în acele zile localizată în zona a două râuri mari, Tigru și Eufrat. Arheologii, când au excavat acest sit arheologic, ne-au spus că probabil s-a întins pe o suprafață de patru mile pătrate. De asemenea au aflat că oamenii, cea mai mare parte, erau foarte educați, foarte buni la matematică, la astronomie, pricepuți la țesut și gravură, și era comun să scrie. Își transpuseră limba în scris chiar din vremea lui Avraam, până la al doisprezecelea capitol din Geneza, iar în ce privește scrierea era consemnată pe tăblițe de lut.

Se închinau la o multitudine de zei. Erau ceea ce se numește politeiști. Aveau mulți zei, cel mai important dintre toți era un zeu pe nume Nanna, N-a-n-n-a, care era zeul lunii. Tatăl lui Avraam s-a numit Terah, T-e-r-a-h, și conform lui Iosua 24:2 era un om idolatru. Se închina la idoli. Așadar, Avraam a fost crescut într-un mediu păgân. A fost crescut într-un loc important, educat, un loc cu importanță, un loc în care avea loc un comerț deosebit, și de asemenea era și o agricultură deosebită. Dar a fost crescut ca păgân. A fost crescut într-o familie care s-a închinat la idoli.

Dumnezeu a venit la acest om Avraam, în mijlocul mediului său păgân și l-a chemat să urmeze o nouă cale. Îi spune „Avraam, vreau să lași totul.” Observați versetul 1 „Domnul zisese lui Avram: „Ieși din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine (sau prin tine).”

Acum, aceasta este o chemare suverană. Nu cunoaștem nicio altă informație preliminară cu privire la Avraam, decât ce ne spune capitolul 11 versetul 27, că a fost născut de către Terah. Noi chiar nu știm multe despre el, dar Dumnezeu l-a chemat. Și oamenii adesea au pus întrebarea de ce. Și răspunsul este pentru că Dumnezeu este Dumnezeu și El cheamă pe cine vrea. Și El l-a chemat pe Avraam și dacă ar fi chemat pe altcineva, am fi pus aceeași întrebare și era același răspuns. Acum, Dumnezeu i-a promis trei lucruri: o țară, versetul 1, sămânță, versetul 2, adică o națiune, și binecuvântare, versetul 3. O țară, o națiune și o binecuvântare. Și Dumnezeu a spus că prin el va veni speranța mântuirii pentru lume. Din coapsele lui toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Și astfel, astăzi, noi cei care suntem, care cunoaștem mântuirea în Isus Cristos, conform lui Galateni 3:9 suntem binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. Suntem binecuvântați pentru că sămânța a venit prin coapsele lui.

Acum, care a fost răspunsul lui? Versetul 4, o chestiune foarte importantă „așadar, Avraam a plecat.” Și-a strâns lucrurile și a plecat, ascultare instantanee. El a răspuns chemării suverane a lui Dumnezeu. Apropo, avea cam 60 de ani. Urma să facă, avea să facă, în urma chemării lui Dumnezeu, o pauză totală în ce privește stilul lui de viață, cariera sa, oricare ar fi fost, posesiunile sale, prietenii săi, neamurile sale, religia lui. Uitați-vă la versetul 1: Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău. Acum, aceasta este o directivă foarte cuprinzătoare, cu multe implicații. Și el a răspuns: „cum îi spusese Domnul.”

Uitați-vă la versetul 4 „a plecat și Lot împreună cu el.” Cred că aceasta a fost o măsură de precauție împotriva voii lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a spus ieși de acolo și lasă-ți rudeniile. Și Lot a mers împreună cu el și a devenit o problemă serioasă. Acum, când a plecat inițial, nu L-a ascultat deplin pe Dumnezeu. Să întoarcem la capitolul 11 versetul 31. „Terah a luat pe fiul său Avram și pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, și pe Sarai, noră-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieșit împreună din Ur, din Haldeea, ca să meargă în țara Canaan. Au venit până la Haran și s-au așezat acolo. Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani, și Terah a murit în Haran.” Și apoi la versetul 4 din capitolul 12 „ Avram avea șaptezeci și cinci de ani când a ieșit din Haran.”

Acum, vreau să înțelegeți imaginea. Dumnezeu a spus: lasă casa tatălui tău și rudeniile tale și ieși din locul acesta și du-te într-o țară pe care ți-o voi arăta. Dar nu putea să se scape de ei. A ajuns lipit de Lot, a ajuns lipit de tatăl său, i-a luat pe toți. Și nu au reușit să treacă de Haran, și au stat acolo 15 ani. Și aceea nu a fost ascultare deplină. Cincisprezece ani risipiți, într-un sens, încă în Mesopotamia, încă într-o cetate idolatră, pentru că Haran a fost la fel de idolatră ca și Ur. Și în loc să facă o ruptură clară, și-a tras și neamurile după el.

Dar veți observa în versetul 32 că Terah a murit la vârsta de 205 ani și a murit în Haran. Apoi în capitolul 12 versetul 4 Avraam în acel moment a decis să plece. Este ca și cum dintr-o dată s-a eliberat de puterea copleșitoare și presiunea tatălui, putea să continue; nu era o situație neobișnuită, apropo, când vine chemarea lui Dumnezeu și cineva este cumva blocat cu acea presiune și are reținere ca să fie ascultător pe deplin. Dar a început să se miște. După moartea tatălui său, versetul 5 „Avram a luat pe Sarai, nevastă-sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan.” Și iarăși, trebuie să cred că nu a fost încă modul de ascultare deplin, dar se îmbunătățește. Cel puțin acum lasă Haranul și merge mai departe. Traversează deșertul fierbinte și arzător, pornind către un loc absolut necunoscut. Și cred că în acest punct credința lui este suficientă să fie onorată de Dumnezeu, versetul 6 „Avram a străbătut țara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Canaaniții erau atunci în țară. Domnul i S-a arătat lui Avram și i-a zis: „Toată țara aceasta i-o voi da seminței tale.” Și Avram I-a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.”

Acum, aici vedem prima dată răspunsul unui om ales în mod suveran. El răspunde prin închinarea față de adevăratul Dumnezeu. Este aproape ca și cum nu ar fi putut să facă așa ceva până când nu s-a scăpat de tatăl lui idolatru. Dar s-a închinat adevăratului Dumnezeu. Versetul 8: „De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, și și-a întins cortul având Betelul la apus și Aiul la răsărit. A zidit și acolo un altar Domnului și a chemat Numele Domnului.” Acum, aici este omul credinței. A venit acum să se închine adevăratului Dumnezeu. A abandonat, dacă vreți, idolatria din trecut, acum înaintează și devine modelul de credință.

Nu a fost perfect. Desigur că nu a fost perfect. De exemplu, primul test pe care l-a avut a fost atunci când a trebuit să întâmpine o foamete, și când a trebuit să se confrunte cu ea, în loc să caute ajutor de la Dumnezeu, a decis să caute ajutor de la egipteni. Și chiar el însuși a ajuns într-o situație compromițătoare și vă amintiți că a trebuit să-l mintă pe faraon, nu-i așa? Cel puțin a crezut că trebuie. Și dacă s-ar fi încrezut în Dumnezeu că îi va purta de grijă în mijlocul foametei în loc să coboare către Egipt, ceea ce mai târziu a devenit o problemă obișnuită pentru evrei, el ar fi putut evita acel păcat. De asemenea a menținut acel jug nepotrivit prin faptul că l-a târât alături de el pe Lot, fapt care a rezultat în consecințe grave, cea mai mare ne este arătată în capitolul 19, în transformarea nevestei lui Lot într-un stâlp de sare.

În capitolul 15 îl vedem pe Avraam experimentând frică. Îl vedem pe acel om, Avraam, acel model de credință, comițând adulter, când face un efort stupid de a produce sămânța, pentru că nu era sigur că Dumnezeu poate să o producă. Și merge la Agar, slujnica lui, și din acel act stupid de adulter producând o națiune de mândri, aroganți vrăjmași ai lui Israel.

Dar, în ciuda imperfecțiunii sale, și-a revenit din lipsa lui de credință și din păcatul lui și a fost omul care L-a crezut pe Dumnezeu. Niciun om nu este perfect și niciun om nu crede în mod desăvârșit pe Dumnezeu. Dar Avraam a fost un model de credință în Dumnezeu, chiar și în imperfecțiunea lui. Acest lucru este mângâietor, nu-i așa? A adunat totul și a părăsit cetatea lui, țara lui, mediul lui, idolii lui și nu a știut unde pleacă. Și astfel a devenit un model de credință. A crezut pe Dumnezeu pentru un copil chiar și atunci când nevasta lui a fost stearpă toată viața. Și presupun că epitaful vieții lui Avraam apare în Evrei 11:13 unde spune că a murit în credință fără să primească cele promise. Nu a văzut niciodată împlinirea. Nu a văzut niciodată țara, nu a văzut niciodată națiunea, și nu a văzut niciodată binecuvântarea. A murit. Dar a murit știind că Dumnezeu Își ține promisiunea. Aceasta este credința. Chiar și păgânii erau uimiți de el. În Genesa 23:6 păgânii i-au spus „Tu ești ca un domnitor al lui Dumnezeu.” Au putut vedea o calitate în dreptul lui care l-a făcut să iasă în evidență.

Știți, omul niciodată nu s-a așezat cu picioarele pe pământ. Când Sara a murit, păgânii au vrut să-i dea un loc de îngropare și nu i-a lăsat să facă așa ceva. A insistat că vrea să plătească pentru el, pentru că nu a vrut să fie obligat lumii și ocupanților săi. Nu a vrut o astfel de obligație. Și când a fost timpul să găsească o nevastă pentru Isaac, nu a vrut să fie o nevastă dintre canaaniți, ci mai degrabă dintre cei în care a avut încredere. Și ne spune în Genesa 23 versetul 4 că toată viața lui a rămas un străin. A rămas un rătăcitor. A rămas un călător. Și niciodată nu s-a mai întors în luxul Mesopotamiei, pământ verde, care a fost țara lui. De ce?

Cartea Evrei ne spune pentru că a căutat o cetate al cărei ziditor și făcător era cine? Dumnezeu. A avut o perspectivă divină. Un om binecuvântat, depășindu-și slăbiciunea umană, depășind acele perioade de îndoială, depășind acele acte de stupiditate, a menținut o viață de credință. Niciodată nu a fost prea implicat în lumea aceasta, întotdeauna a căutat acea cetate al cărei făcător și ziditor era Dumnezeu. A ieșit din mediul lui ca să meargă într-un loc și ca să construiască o țară și ca să fie o binecuvântare, fără să vadă niciodată pe vreuna cu adevărat. Dar a murit cu credința că Dumnezeu o va împlini.

El este o ilustrație clasică a definirii credinței dată în Evrei 11. Credința este în esență „o încredere neclintită în lucrurile (care?) nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” A crezut, deși niciodată nu a văzut.

Acum, să mergem la Romani capitolul 4. Acest om devine modelul de credință. Crede ceea ce nu poate vedea. Și moare crezând ceea ce nu a văzut niciodată. Și vreți să știți ceva? Așa stau lucrurile pentru un creștin. Credem în Cel pe care nu L-am văzut niciodată, așa-i? Și credem că vom merge într-o cetate al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu, și până când ne vom da ultima suflare, nădăjduim la o veșnicie, și vom vedea acel loc, pe care nu l-am văzut niciodată. Credem într-o mântuire pe care nu o putem vedea, un Mântuitor pe care nu-L putem vedea, un cer pe care nu-l putem vedea, o stare de binecuvântare veșnică pe care nu o putem vedea. Și astfel, în acest sens, noi suntem copiii lui Avraam. Adică, purtăm o credință care este precum credința lui Avraam. Cu toate imperfecțiunile noastre umane, ca ale sale, suntem mântuiți de Dumnezeu prin credință. Acesta a fost mesajul lui Pavel.

Vă amintiți că ultima dată v-am spus că evreii au încercat să spună că motivul pentru care Dumnezeu l-a ales pe Avraam a fost pentru că a fost un om perfect? Aproape deloc. Motivul pentru care Dumnezeu l-a ales pe Avraam a fost pentru că Dumnezeu este Dumnezeu. Și El l-a ales pe Avraam și Avraam a răspuns și a fost făcut neprihănit pentru că Dumnezeu l-a ales și el a răspuns acelei alegeri, nu pentru că era un om perfect. Și astfel, el ne ilustrează că și noi suntem mântuiți prin alegerea plină de har, la care noi răspundem cu credință.

Acum, să privim la Romani capitolul 4 iarăși și vă rog să observați primul punct pe care-l face în versetele 1 la 8. Și primul punct este acesta: Avraam a fost justificat prin credință, nu prin fapte, prin credință, nu prin fapte. Al doilea punct este prin har, nu prin lege. Și al treilea punct a fost prin putere divină, nu prin efort uman. Dar ne uităm la primul punct și cred că vom vedea unele lucruri foarte utile, pe măsură ce privim în seara asta. Avraam a fost justificat prin credință, nu prin fapte. Acum, știți aceasta. Am spus-o iarăși și iarăși, dar să ne uităm cu atenție la contextul acesta.

Mai întâi există un aspect negativ și apoi există unul pozitiv. Să întoarcem la cel negativ la versetul 1 și 2 „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam?” Cu alte cuvinte, Pavel spune: Uitați, v-am spus că sunteți mântuiți prin har, prin credință. Unii din voi veți spune: Stai puțin. întotdeauna am crezut că suntem mântuiți prin fapte și Avraam este dovada acestui lucru. Avraam a fost un om perfect, așa că Dumnezeu l-a ales. Așadar, Pavel îl aduce în discuție pe Avraam. În regulă, ce a găsit Avraam? Ce a obținut prin natura sa umană, fără niciun ajutor? În ce privește firea lui, Avraam ca o ființă umană, ce a descoperit? Ce a obținut în ce Îl privește pe Dumnezeu?

Versetul 2 „Dacă Avraam a fost justificat(sau făcut drept înaintea lui Dumnezeu) prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.” Și așa cum v-am spus săptămâna trecută, ceea ce spune este ce a câștigat Avraam? Să privim din nou la acea întrebare. Ce a câștigat prin firea sa umană? Întâi de toate, dacă a obținut neprihănirea înaintea lui Dumnezeu, datorită efortului său uman, atunci ar trebui slăvit el, nu Dumnezeu, așa-i? Dar nu vei scăpa cu aceasta înaintea lui Dumnezeu. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, s-ar putea lăuda, dar nu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Nu a fost îndreptățit cu Dumnezeu prin faptele sale.

Acum, acest lucru este elementar, dar este atât de important. Nu poți să faci nimic pe baza efortului tău propriu ca să obții acceptarea lui Dumnezeu. Nu poți face aceasta, nu există atât de multe flotări spirituale. Nu este vorba de a fi o persoană bună, mai bună decât alți oameni. Nu o poți face de unul singur. Capitolul 3 versetul 20 „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii.” Adică prin faptele tale bune, prin păzirea Legii lui Dumnezeu. Nimeni nu vine pe baza acestor termeni. Versetul 27 spune „Unde este dar pricina de laudă? S-a dus.” S-a dus nu pe baza legii faptelor, ci pe baza legii credinței. Cu alte cuvinte, dacă ești mântuit prin ceea ce ai făcut, atunci tu ești cel ce primește slava. Poți spune, am avut inteligența, am avut prevederea, am avut priceperea, am avut istețimea, am avut neprihănirea ca să fac fapte bune și să vin la Dumnezeu de unul singur. Atunci tu primești slava. Tu primești recunoașterea. Dar nu înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este interesat să slăvească pe om, El este interesat să Se slăvească pe Sine. Nimeni nu a fost îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin fapte.

Acum, vreau să vă arăt un pasaj din Filipeni capitolul 3, pentru o clipă care vă va ajuta să înțelegeți asta. Filipeni 3, versetul 3, este una din definițiile mele favorite a unui creștin. „Căci cei tăiați împrejur suntem noi.” Adică suntem marcați, circumcizia era semnul unui evreu, avem semnul nostru. Suntem însemnați ca fiind cei ce se închină lui Dumnezeu „prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus și care (Câtă încredere avem în firea pământească? Niciuna.) nu ne punem încrederea în lucrurile pământești.” Acum să vedeți versetul 4 „Măcar că eu aș avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământești – adică să începi să-ți compari firea ta pământească cu firea mea pământească, faptele tale bune cu faptele mele bune, eu aș avea cu ce să mă prezint - Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi – acesta era felul de a spune că ești sub legea iudaică - din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin – una din semințiile bune - evreu din evrei – asta ce înseamnă? Un adevărat evreu, unul devotat - în ceea ce privește Legea, fariseu – nu găsești ceva mai legalist decât acesta - în ceea ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană – acum, vrei să compari firea? Crezi că ai loc să te justifici prin firea ta? Eu am mai mult. Dar vreți să știți ceva? – Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o – ce? - pierdere din pricina lui Cristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi.” Nu e uimitor? Bălegar. El spune: toate acele lucruri, toate faptele mele ca om, tot efortul meu religios face cât o grămadă de bălegar. Foarte expresiv. Așadar, să nu-ți târâi grămada ta de bălegar în prezența lui Dumnezeu și să spui: Uite, Doamne, Te rog să mă evaluezi după grămada mea de bălegar. Asta e totul.

Vedeți, problema este versetul 9, trebuie să fii găsit în Cristos. Urmăriți „Nu având – ce? – o neprihănire a legii, ci neprihănirea care este prin credința în Cristos.” Neprihănirea care este de la Dumnezeu prin credință. Vedeți?

Acum, Pavel vorbește despre justificarea prin credință în mod constant, în Filipeni, Galateni, Romani, etc., pentru că este atât de important. Ce a avut Avraam... întoarceți la Romani 4. Ce a câștigat Avraam prin grămada lui de bălegar? Absolut nimic, în afară de o duhoare imposibilă în nările unui Dumnezeu sfânt. Scoate-i din prezența mea. Și așa este cel mai bine. Dacă un om este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin fapte, este totalmente și absolut contrar față de tot ceea ce învață Biblia.

Așadar, ce a câștigat Avraam? Nimic. Nu înaintea lui Dumnezeu. Acum, să mergem la aspectul pozitiv, versetul 3. Versetele 1 și 2 spun că nu a fost justificat prin fapte, versetul 3 la 8 spun că a fost justificat prin credință. Și unde mergi să primești răspunsul? Scriptura. Pavel întotdeauna merge la Scriptură. Aici este problema. Geneza 15:6, de aici citează, „Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire.” Oh, ce măreață declarație. Nu a fost ceea ce a făcut. A fost ceea ce a crezut, corect? Mântuirea este prin a crede. Efeseni 2:8 și 9 spune „Căci prin har ați fost mântuiți, prin (ce?) credință. Și aceasta nu vine de la (cine?) voi.” Harul nu vine de la voi, credința nu vine de la voi. Niciunul din aceste procese nu vine de la voi. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este (ce?) darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu (ce?) se laude nimeni.” Este prin credință.

Acum esența măreției lui Avraam a fost că L-a crezut pe Dumnezeu. Dumnezeu în mod suveran l-a ales pe el. Acesta este scopul electiv al lui Dumnezeu. Și el a răspuns cu credință, crezând. Avraam L-a luat pe Dumnezeu pe cuvânt, și-a adunat lucrurile și a plecat și cu toate slăbiciunile umane, el a trăit o viață de încredere în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Acum, acolo este doctrina de bază a mântuirii. Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate un păcătos fi iertat și cum poate primi intrare în Împărăția lui Dumnezeu? Nu prin faptele sale, ci mai degrabă prin ceea ce crede. Neprihănirea Lui, neprihănirea lui Cristos, pusă în dreptul lui.

Acum, aceasta este ceea ce spunem prin justificare prin credință. Acum justificarea; auziți acest cuvânt. Este un termen tehnic și se referă într-un fel la un statut legal, faptul că am fost declarați drepți prin credința noastră.

Acum, permiteți-mi să vă ofer doar o mică observație, pentru teologi, unii dintre voi s-ar putea să simtă cum asta trece pur și simplu pe lângă ei. Nu vă faceți griji pentru asta. Mă voi întoarce la voi într-o clipă. Dar este o discuție destul de lungă de a vorbi despre justificarea prin credință și toate acele intrări și ieșiri și nuanțe ale sale. Dar păstrați acest gând în minte. Și încerc să articulez aceasta într-o manieră simplă ca să fiți în stare să aveți ceva la care să meditați, cel puțin. Oamenii spun „Ei bine, dacă ești salvat prin credință, atunci credința este o lucrare, așadar mântuirea este o lucrare.” Dar Biblia spune că nu poți fi salvat prin fapte, dar ești mântuit prin credință, așadar, credința nu poate fi o faptă din punct de vedere biblic. Așadar, ceea ce vouă vi s-ar părea foarte logic este de fapt nebiblic. Ați reținut? Cineva a spus dacă îți intră asta în cap, ai înțeles esențialul.

Acum, ascultați, lăsați-mă să o spun altfel. Cine a spus aceasta? Credința nu este niciodată baza justificării. Nu a fost niciodată motivul pentru justificare. Este doar canalul prin care justificarea este primită. Și aceasta este o distincție pe care o facem în terminologie, chiar dacă nu înțelegem pe deplin cu mințile noastre. Credința nu este ceea ce fac ca să-mi câștig mântuirea. Nu este ca și cum Dumnezeu se uită și spune, oh, uită-te la credința lui, este așa de minunat. Credința nu este precum „Cred că pentru fiecare picătură de ploaie, crește o floare.” Dacă tu crezi așa ceva, ești prost. O floare nu crește pentru fiecare picătură de ploaie. Ți-am spus că e o prostie. „Cred că există cineva, în marele undeva.” Nu există niciun cineva și nu există niciun undeva. Așadar, oamenii care doar cred cât de cât, știți, oamenii religioși, ei nu-și obțin mântuirea prin credința lor. Credința mântuitoare este pur și simplu mâna care se îndreaptă și apucă darul care este oferit în mod suveran. Dar inițiativa vine de la Dumnezeu. Nu este vorba că Dumnezeu răspunde la vreun fel de credință virtuoasă.

Iacov 1:18 o spune în felul următor „El de bună voia Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului.” „Orice dar bun și desăvârșit se coboară de sus, de la Tatăl luminilor.” Tot ce face credința este să accepte și de aceea cred că în cadrul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu are loc crearea credinței necesare pentru a primi. Și astfel, noi nu suntem mântuiți datorită credinței noastre. Credința nu este motivul sau valoarea prin care suntem mântuiți. Credința reprezintă pur și simplu o inimă convinsă de păcat și căreia i se oferă darul mântuirii, care răspunde prin faptul că acceptă. Așadar, să nu vă vină ideea că credința este o lucrare pe care tu o faci și pentru care ești răsplătit prin a fi mântuit. Este doar un canal; este doar un răspuns față de Dumnezeu. Este, într-un fel... presupun... am scris această afirmație, poate aceasta este un alt mod de a o spune. Dumnezeu nu îndreptățește persoana care crede datorită vredniciei credinței sale, ci datorită vredniciei Celui în care crede. Credința noastră nu este merituoasă; este doar mâna goală care acceptă darul.

În Fapte 13:39, 38 spune „Să știți dar fraților, că în El vi se vestește iertarea de păcate.” Aceasta este predica lui Pavel. Și apoi în versetul 39 „și oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise.” Nu există lucrare care te poate justifica, dar a crede aduce justificarea. Și această credință, vă repet, este doar a primi darul.

Acum, să definim. Dacă credința mântuitoare nu este o lucrare merituoasă, dacă nu este că Dumnezeu spune: „Oh, uită-te la acea persoană cu atâta credință. Asta este suficient. Voi revărsa peste el în continuare Evanghelia. Au o...credință atât de virtuoasă, întâi îi voi răscumpăra pentru aceasta.” Dacă nu este așa, atunci ce este credința mântuitoare? Am văzut ce nu este. Ce este? Și acest lucru este foarte important pentru noi să identificăm, pentru că sunt prea mulți oameni care cred că o au și nu o au, corect? Adică, sunt o mulțime de oameni. Oamenii, de exemplu, care sunt în Biserica Catolică și care cred sistemul catolic trebuie să creadă că sunt răscumpărați. Ei trebuie să creadă că au credința în Dumnezeu, ei trebuie să creadă că au credința în Cristos. Dar faptul este, dacă nădăjduiesc în faptele lor, ei sunt pierduți, indiferent ce cred cu privire la calitatea credinței lor. Și sunt oameni de asemenea în biserica protestantă care se află în aceeași situație, care trebuie să creadă că sunt răscumpărați, dar conform Bibliei, când ei spun „Doamne, Doamne” El le va spune „Niciodată nu v-am cunoscut, plecați.” Așadar, ce este credința mântuitoare?

Acum, vă voi oferi un mic acrostih. Nu mă preocup tare mult după acrostihuri, dar acesta a reieșit în notele mele. Adică, am început să notez elementele credinței mântuitoare și vă vine să credeți că primele patru începeau cu literele F-A-I-T, și tot ce îmi mai îmi trebuia era un H, și aveam FAITH, (n.tr. credință în limba engleză este faith). Și astfel, am spus „Doamne, dacă așa dorești, așa va fi, bine?” În regulă, acum aceste cinci elemente vă vor ajuta să înțelegeți cum să percepeți credința mântuitoare.

Întâi, credința mântuitoare include F, faptele, faptele. Când spunem că credem, nu e faptul că noi doar credem. Întotdeauna mă gândesc la acel cântec pe care obișnuiam să îl auzim „Cred în muzică. Cred în dragoste.” Ei bine, este frumos. Dar aceasta nu-ți folosește la nimic. Sau „Cred în Dumnezeu” sau „Cred în bunătate” sau „Cred că Dumnezeu este sus și totul este în regulă cu lumea” sau „Cred în religie” sau „Cred în mersul la biserică” sau „Cred în Isus”. Ei bine, aceasta sună bine, dar problema este care sunt faptele cu privire la El pe care le crezi? Nu-ți folosește la nimic să spui „Cred în Dumnezeu” sau „Cred în Isus.” Credința mântuitoare începe cu fapte. Nu este un salt orb. Teologii liberali vorbesc despre „saltul prin credință”, unde cumva sari în necunoscut, și spui „Cred” dar nu ești sigur cu privire la ce anume. Generalități despre Dumnezeu, generalități cu privire la Isus, generalități cu privire la Biblie. Dar aceasta nu este credința mântuitoare. Credința mântuitoare se bazează pe fapte.

Întâi Corinteni capitolul 15 ne oferă faptele. Sunt foarte clare. „Vă fac cunoscut, fraților Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care ați primit-o” și voi ați crezut-o, evident implicat. „în care ați rămas, și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut.” Știți, care este un alt cuvânt pentru degeaba? Nimic, goliciune, inutil. Dacă nu este vorba doar despre o credință în nimic, despre credința în actul de a crede sau despre o credință lipsită de folos, atunci ești mântuit. Cu alte cuvinte, dacă credința ta este o credință autentică, ești mântuit. Și se bazează pe păstrarea în minte a ceea ce v-am predicat, faptele. Iată-le în versetul 3: întâi de toate, faptul că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. Acum, aceasta înseamnă mult. Cristos, cine este El? A murit, a avut o ispășire substitutivă pentru păcatele noastre ca să împlinească profețiile Vechiului Testament.

Versetul 4 „ că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În cele din urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți, ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie.” Acum, sunt faptele, faptul că Isus este Cristosul, conform profeților din Vechiul Testament, a murit o moarte substitutivă pentru păcat pe cruce, a fost îngropat literal în pământ de unde trei zile mai târziu a înviat cu slavă. Învierea Lui este literală și în trup, adică fizică, iar ca dovadă pentru ea este mărturia a peste 500 de martori oculari, iar ultimul dintre toți sunt eu.

Acestea sunt faptele. Faptele: credința mântuitoare începe cu faptele. Nu este suficient doar să credem aceasta sau aceea sau cealaltă. Galateni 1 spune: dacă vine cineva și înșală și vă predică o altă Evanghelie, să fie ce? Blestemat. Nu poți schimba faptele. Nu poți să te atingi de fapte. Ele sunt esențiale chestiunii de credință. De fapt, în 2 Ioan 10, dacă vine cineva și începe să vorbească despre un alt Cristos, să nu-l primiți în casa voastră, nici măcar să nu-i urați bun venit, pentru că vă faceți părtași faptelor lui rele. Faptele.

A doua literă A, din faith(credință) este pentru acord. Este una să cunoști faptele; este alta să crezi faptele. Și acest element al credinței mântuitoare este, după ce ai fost expus și ai înțeles faptele, tu apoi crezi faptele ca fiind fapte. Este un lucru să știi despre ele, alta este să le crezi. Aceasta este problema. Acolo eram în dimineața aceasta, înțelegeți? Atunci când ucenicii au spus după ce Isus a umblat pe apă, în următoarea zi, „Credem și știm că Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” Întâi faptele și apoi a fi de acord cu faptele. Afirmarea acelor fapte cu toată inima. Da, știu că sunt adevărate. Da, cred că sunt adevărate.

Acum, ascultați-mă. Sunt oameni care știu faptele și care sunt nemântuiți? Desigur. Sunt oameni care cred faptele și care nu sunt mântuiți? Sunt? Da. Mulți oameni. Ei le cred. Am mărturisit unui om pentru peste 20 de ani care le crede. Atât cât se poate. Așadar, trebuie să vii la cea de-a treia literă „I” și cred că aceasta vine de la „interiorizare”. Cunoști faptele. De aceea predicăm faptele. De aceea predicăm Biblia ca o carte literală, istorică. De aceea predicăm realitatea Scripturii. Acestea sunt faptele. Apoi încercăm să-i convingem pe oameni să creadă realitățile și apoi ajungem la interiorizare, care este dorința de a face acea credință personală. Aceasta este însușirea personală.

În Ioan 1 versetul 11 „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” Dar în versetul 12 spune „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Așadar, nu a fost voia lor, nu a fost firea lor, nu a fost puterea lor. Au fost născuți, au primit viață veșnică, au fost mântuiți printr-un act al lui Dumnezeu. Au răspuns cu credință și au primit. Acesta este elementul pe care vreau să-l vedeți. Faptele, credința în fapte, primirea faptelor, aceasta este interiorizarea.

Primele două nu prea pot face mântuirea o realitate. Isus a spus în Ioan 8, veniți, credeți în Mine, dar numai când veți rămânea în Cuvântul Meu sunteți într-adevăr ucenicii Mei. Trebuie să existe o interiorizare, o dorință pentru o însușire personală.

Și știți, presupun că aș putea spune în acest punct chiar voi v-ați putea opri și spune că unei persoane i-ar lipsi puțin să fie cu adevărat mântuită, pentru că știu că sunt unii oameni care cunosc faptele, cred faptele și doresc acea realitate în viața lor, tânjesc după acea realitate, dar nu pot renunța la ceva. Ați întâlnit astfel de oameni? Și astfel, aceasta ne duce la cea de-a patra literă, „T” și să o numim trust (în engleză), încrederea. Încrederea nu este doar o cunoaștere intelectuală, faptele; nu este doar a fi de acord, a crede faptele; nu este doar o dorință personală, a dori să se întâmple; ci este încrederea, care spune „Aici este, îți dau viața mea și accept.” Aceasta o numesc dedicare totală. Dacă vreți, puteți să faceți ca litera T să vină de la: încredere, încredere adevărată, dedicare totală. Asta înseamnă că mă pocăiesc de păcatul meu, asta înseamnă că afirm domnia lui Isus Cristos, mă întorc și îmi las viața în grija Lui. Îmi încredințez viața Lui. Dedicare totală.

Vă amintiți secțiunea din Matei 13 când ne-am uitat la pilda comorii ascunse și la pilda mărgăritarului? Și am văzut că acea comoară ascunsă în câmp reprezenta realitatea mântuirii. Mărgăritarul de mare preț reprezenta realitatea mântuirii. În ambele cazuri, când persoana venea să cumpere comoara, să cumpere mărgăritarul spune „a dat tot ce avea.” Acum, acesta este un adevăr foarte important. Când vii la credința mântuitoare, tu schimbi tot ce ești tu cu tot ce este El. Tu schimbi tot ce ai tu cu tot ce are El. Aceasta este încrederea. Aceasta este să te întorci de la păcatul tău, să afirmi domnia Lui și să-I dai Lui viața ta.

Acum, cred că Petru o spune atât de bine în 1 Petru 2, când spune la versetul 25 că mântuirea înseamnă să te întorci de la păcat la Dumnezeu. Nu înseamnă să-L adaugi pe Dumnezeu la activitatea ta. Înseamnă să te întorci de la păcat la Dumnezeu. În 1 Tesaloniceni 1:9 mântuirea este descrisă în cazul Tesalonicenilor ca fiind o întoarcere la Dumnezeu de la idoli. Aceasta înseamnă să cunoști faptele, să fii de acord cu faptele, să dorești interiorizarea și apoi să o faci - dedicare totală.

Acum, aș dori să vă duc într-o călătorie rapidă prin câteva pasaje din cartea Fapte. Fapte capitolul 7 versetul 35. Ei bine, să mergem la capitolul 11 și vom alege versetele care sunt în legătură directă, pentru că timpul nostru trece, 11:21, și vreau să observați această frază scurtă: „mâna Domnului era cu ei, și un mare număr de oameni au crezut(priviți cum credința lor mântuitoare este descrisă) și s-au întors la Domnul.” S-au întors la Domnul.

Capitolul 15 versetul 19 aici este conciliul de la Ierusalim: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu.” Capitolul... Ei bine, să ne uităm până la capitolul 26 versetul 16 și aici Pavel redă convertirea lui și faptul că a vorbit cu Isus și Isus i-a spus „Eu sunt Isus pe care-L prigonești.” Apoi spune „Dar scoală-te, și stai în picioare; căci M-am arătat ție, ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă – să se întoarcă este implicit – de la întuneric la lumină, și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.”

„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești – acum observați – Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea – cu alte cuvinte, acest mesaj trebuie să ajungă peste tot – și la Neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, și să facă fapte vrednice de pocăința lor.” Când vii la Cristos are loc o întoarcere de la idoli la Dumnezeu, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu, o pocăință față de trecut pentru a merge către Dumnezeu. Să nu lăsați pe cineva să vă spună că există mântuire fără pocăință. Nu există. Este o întoarcere și acesta este acest aspect al încrederii, în care îți abandonezi toate avuțiile și primești tot ceea ce are El de oferit.

Acum, acesta ne duce la ultima literă, „H”, care este pentru „hope” (în engleză), speranță. Fapte, acord, interiorizare, încredere și speranță. Acum, speranța este un concept foarte important și vreau să înțelegeți de ce. Ascultați cu atenție ceea ce vreau să spun. Când ați fost mântuiți, ați fost mântuiți în speranță. Și știți de ce? Pentru că nu ați văzut încă provizia supremă în ce privește mântuirea ta, așa-i? Crezi cu toată inima ta că vei merge în ceruri, dar nu ai văzut cerurile. Crezi cu toată inima că vei locui în prezența Dumnezeului celui veșnic, dar nu ai văzut încă aceasta. Crezi cu toată inima ta că vei fi într-un loc unde va fi și Isus Cristos. Crezi că vei fi în prezența sfinților răscumpărați pentru totdeauna. Și crezi că va fi un timp când vei fi desăvârșit și vei rămâne fără slăbiciunile tale umane și fără înclinația ta către păcat. Crezi aceasta și ești mântuit în speranță.

Acum priviți. Adevărata mântuire nu este ceva momentan, dar este o dedicare a întregului meu destin temporal și veșnic lui Dumnezeu. Înseamnă să-I dau Lui veșnicia mea.

Cat de mulți oameni cunoașteți care știu faptele, au crezut faptele, au dorit să și le însușească în mod personal și poate au spus, aici: „Doamne, îți dau viața mea” și apoi când lucrurile s-au îmbunătățit, au retras ce au spus și au fugit? Să fie una din acele, între ghilimele, „convertiri în momente de criză”? Adevărata credință mântuitoare Îi oferă lui Dumnezeu nu doar momentul, dar îi oferă lui Dumnezeu și destinul. Nu este o evadare de moment din realitate. Nu este o satisfacție de moment. Este punerea destinul meu veșnic în controlul Domnului, ca să fiu descoperit deplin și final în slava viitoare. Și trăim într-o speranță neîmplinită.

Acum, nu mă îndoiesc. Știu cum se vor desfășura lucrurile. Știu Cuvântul lui Dumnezeu și am confirmarea mărturiei Duhului în inima mea.

Ascultați ce a scris Pavel celor din Tesalonic. Doi Tesaloniceni 2:13 „Noi însă, frați prea iubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului.” Acum, mântuirea este iarăși văzută ca fiind credința adevărului și apoi lucrarea sfințitoare, lucrarea de regenerare și transformare a Duhului. „Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Cristos. Așadar, fraților, rămâneți tari, și țineți învățăturile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.” Iar acum această benedicție „Și însuși Domnul nostru Isus Cristos, și Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit și ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veșnică și o bună nădejde.” Suntem mântuiți în speranță.

De aceea în prima epistolă către Tesaloniceni, cred că este capitolul 5 versetul 8 Pavel a spus „luați coiful nădejdii mântuirii.”

Acum, credința mântuitoare; tocmai ce am încercat să o disec pentru voi. Incorporează în sine cunoașterea faptelor, a fi de acord cu faptele, și de aceea este atât de important să credem aceste fapte. Totul începe de acolo; și apoi dorința să le faci personale, să-ți însușești moartea lui Cristos în dreptul tău. Apoi a ajungea până în punctul în care îți încredințezi tot ce ești Lui, nu doar pentru moment, ci pentru veșnicie, întorcându-te de la idoli la Dumnezeu. Aceasta este credința mântuitoare.

Vă vine să credeți că aceasta a fost doar introducerea la mesajul meu din seara aceasta? Am terminat acolo unde am terminat și săptămâna trecută, la versetul 3. Omule, aceasta este ceva bun.

Acum, acesta este felul de credință pe care Avraam a avut-o. A crezut ceea ce a spus Dumnezeu. A auzit ceea ce a spus Dumnezeu, a auzit faptele. Te duci; acest lucru îl voi face. A fost de acord cu acele fapte. A dorit să-și însușească acele fapte, așa că a încredințat tot ce a avut lui Dumnezeu și a făcut-o în speranță, pentru că niciodată nu a văzut împlinirea. Dar a crezut pe Dumnezeu până în ziua morții. Așadar, el este o ilustrație perfectă, nu-i așa, pentru credința mântuitoare? Și versetul 3 spune că acel fel de credință i s-a socotit ca neprihănire. Să ne rugăm împreună.

Înainte să plecăm, trebuie să îți pui o întrebare. Crezi? Întreabă-te acest lucru. Și dacă răspunsul este da, atunci întreabă-te ce fel de credință? Credință mântuitoare? Felul de credință potrivit? Sau este o credință ieftină, care azi e aici și mâine a dispărut. Credința superficială care interpretează faptele în mod greșit? Sau care nu se încredințează pe sine pe deplin Domnului Isus Cristos? Poți să ratezi credința mântuitoare prin, 1, a înțelege greșit faptele, 2, a nu crede cu adevărat faptele, 3, a nu îți însuși personal faptele, 4, a nu te pocăi niciodată pe deplin și a te întoarce de la păcat la Dumnezeu, ca să afirmi deplin domnia Lui, sau negând acel element veșnic al mântuirii tale, care este un abandon în brațele lui Cristos pentru timp și pentru veșnicie. Dacă nu poți să-ți definești credința în acești termeni, nu este credință mântuitoare. Și astfel te chemăm ca să-ți examinezi inima și să cunoști credința care mântuie, nu ca prin acea credință să îți câștigi mântuirea, ca și cum Dumnezeu o dă pentru meritul tu, ci ca prin acea credință să întinzi o mână goală ca să primești darul. Și acel fel de credință Îl va face pe Dumnezeu să socotească neprihănirea Sa în contul tău și să te facă drept Înaintea lui Dumnezeu pe vecie și să te regenereze și să-ți transforme viața. Aceasta este mântuirea. Nu ai nimic altceva de care să te agăți, decât să primești darul crezând.

Tată, Te rugăm să faci prin Duhul Sfânt ca inimile bărbaților și femeilor să fie întoarse la credința în Cristos. Fă acea lucrare chiar și acum, de dragul lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT