Să privim la Romani capitolul 4, Romani capitolul 4. Întregul capitol este o singură unitate, se ocupă de credința lui Avraam. Avraam este marea ilustrație a lui Pavel a justificării prin credință. El a prezentat doctrina justificării prin credință în capitolul 3, versetele 21-31. A afirmat-o acolo atât de minunat, atât de maiestuos, sub inspirația Duhului Sfânt. Acum alege ca ilustrație a acestei doctrine pe omul Avraam. Și este o alegere potrivită, pentru că Avraam era practic omul pe care iudeii îl foloseau ca dovadă a lor pentru justificarea prin lege, prin legalism. Și astfel le fură tunetul. Le întoarce mesele și dovedește că Avraam a fost justificat prin credință.

Avram a fost numele lui inițial. Înseamnă „tată înălțat". Dumnezeu i-a schimbat numele în Avraam, care înseamnă „tatăl multor neamuri", pentru că îi dăduse acea făgăduință. Și era una dublă. Fizic, din coapsele lui Avraam aveau să vină mulțimi de oameni, milioane de oameni. Lumea semitică, arabi și evrei deopotrivă, se trag din Avraam. Geneza 17, primele 8 versete, vorbesc despre cum a spus Dumnezeu că Avraam va produce generații de oameni. De fapt, se spune că vor fi ca nisipul mării, sau ca stelele cerurilor. A fost tatăl multora, dar nu numai fizic, ci și spiritual; căci el este tatăl tuturor celor care sunt din credință. El este modelul stabilit, și toți ceilalți care își pun credința în Dumnezeu urmează modelul tatălui lor, Avraam.

Galateni face acest lucru pe deplin clar. Pavel, scriind în capitolul 3 versetul 6, spune: „Tot așa și «Avraam a crezut pe Dumnezeu, și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.» Înțelegeți și voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine. Așa că cei ce sunt din credință sunt binecuvântați cu Avraam cel credincios.»"

Deci, nu numai că Avraam a produs, într-un sens, sămânță fizică, ci a stabilit și standardul pentru sămânța spirituală. Și astfel, pe măsură ce milioane urmează îndrumarea lui de credință, ei ocupă un loc identificat în mod unic în Scriptură ca fii ai lui Avraam. Și aceasta pentru că el este exemplul justificării prin credință. Și Pavel face acest punct în Romani și, după cum am remarcat, îl face în Galateni pentru că este atât de important.

Acum, doar ca o modalitate de a rezuma ceea ce am spus cu privire la credința lui Avraam, lăsați-mă doar să văd dacă pot să o rezum la vreo trei lucruri esențiale.

Avraam a crezut pe Dumnezeu pentru o țară nouă. Și astfel a părăsit cetatea Ur și a călătorit spre Canaan.

În al doilea rând, a crezut pe Dumnezeu pentru un copil, atunci când era sterp și bătrân. Și oricât de importante au fost acele două elemente ale credinței lui, ele stau în importanță secundară față de un alt element.

A crezut pe Dumnezeu pentru un Răscumpărător. A crezut pe Dumnezeu pentru un Răscumpărător. Așa cum noi astăzi privim înapoi la Hristos, Avraam atunci privea înainte spre Hristos. Nu îi cunoștea numele, nu cunoștea toate informațiile istorice pe care le cunoaștem noi, dar căuta un Răscumpărător. Aceasta este pe deplin clar.

De exemplu, dacă ne-am întoarce la capitolul al treilea al Galatenilor și am observa versetul șaisprezece, am citi aceasta: „Acum, făgăduințele au fost făcute «lui Avraam și seminței lui». Nu zice: «Și semințelor» plural(ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: «Și seminței tale», adică Hristos." Cu alte cuvinte, când Domnul a dat o făgăduință lui Avraam, nu a spus „seminților tale", la plural, ci a făgăduit „o sămânță", la singular. Și Avraam trebuie să fi înțeles, pe baza lui Galateni 3:16, că nu doar cei mulți erau cheia făgăduinței, ci Unul care avea să fie Hristosul.

Dacă vă uitați și la marele capitol al unsprezecelea din Evrei, veți găsi o altă indicație a acestei realități, că Avraam vedea dincolo de cei mulți spre Cel Unul. În Evrei 11:13, spune: „În credință au murit toți aceștia" — și aceasta se referă desigur la Avraam și Sara. Ei nu au primit făgăduințele, la fel ca cei dinaintea lor, „ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ." Deci, ei chiar nu au văzut împlinirea făgăduinței, ceea ce înseamnă că făgăduința trebuie să fi fost dincolo de Isaac. El l-a văzut pe Isaac. Sămânța singură pe care Dumnezeu spusese că o va avea Avraam era altcineva decât Isaac, și de aceea spune că a murit fără să vadă făgăduința împlinită.

Versetul 17 ne spune: „Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El, căruia i se spusese: «În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele!»" Cu alte cuvinte, el știa că sămânța nu era Isaac, ci că sămânța avea să fie chemată printr-o generație a lui Isaac. Și apoi versetul 19, motivul pentru care era dispus să ia viața lui Isaac era că socotea „că Dumnezeu poate să învie chiar și din morți; și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi." Cu alte cuvinte, este de asemenea foarte posibil ca Avraam să fi fost conștient că acesta care avea să vină va fi cineva înviat din morți, căci el vedea propriul fiu ca o figură posibilă, un simbol, un tip al aceluia care avea să vină.

Isus rezumă cu adevărat acest concept, că Avraam a văzut un Răscumpărător, în afirmația Sa din Ioan 8:56. Ascultați ce a spus Isus. „Tatăl vostru Avraam," a spus El iudeilor, „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat." A cui zi? A Lui. Deci, Avraam nu numai că a crezut pe Dumnezeu pentru o țară nouă, nu numai că a crezut pe Dumnezeu pentru un fiu, ci a crezut pe Dumnezeu pentru un Răscumpărător.

El, atunci, și-a pus credința în Răscumpărătorul făgăduit al lui Dumnezeu, și astfel devine modelul pentru toți cei care își pun credința în Răscumpărătorul făgăduit al lui Dumnezeu, fie că sunt de partea aceasta a crucii sau de cealaltă. Și când făgăduința privind un fiu i-a venit lui Avraam, el a crezut dincolo de aceasta, spre sămânța binecuvântată, și este foarte probabil că a înțeles semnificația din Geneza 3:15, că avea să vină sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui.

Deci, așa a trăit și așa a murit în credință. Și ca om care a trăit și a murit în credință, și credință chiar în Răscumpărătorul făgăduit de Dumnezeu, acea credință i-a fost pusă în cont drept neprihănire. El devine atunci modelul. El devine atunci exemplul. Și el este tatăl nostru, nu în termeni de genealogie rasială, ci în termeni de asemănare etică, prin credință. Și astfel el este ilustrația perfectă a capitolului 3 și de aceea este ales de Pavel pentru acest scop.

Acum, v-am spus că în capitolul 4 sunt în esență trei unghiuri ale prezentării lui Pavel. Și ele se încrucișează, se suprapun și se intersectează, și nu vom putea într-adevăr să le păstrăm distinct și clar, dar pare să existe un accent unic fiecărei secțiuni.

Mai întâi, el arată în versetele 1-8 că Avraam a fost îndreptățit prin credință, nu prin fapte. Apoi în versetele 9-17, că a fost îndreptățit prin har și nu prin lege. Și apoi în versetele 18-25, că a fost îndreptățit printr-un efort divin, nu printr-un efort omenesc.

Acum, încă privim la numărul unu. Să ne întoarcem și să-l afirmăm. Avraam a fost îndreptățit prin credință, nu prin fapte. Acum el prezintă fiecare dintre aceste trei puncte cu un negativ și un pozitiv. Am văzut negativul în versetele 1 și 2. Și practic versetele 1 și 2 ne spun că Avraam nu a câștigat nimic înaintea lui Dumnezeu prin propriul lui efort omenesc, fără alt ajutor. Ce a găsit Avraam în firea lui? Cu siguranță nu justificare prin fapte, altfel ar fi avut motiv de laudă, dar el nu are un asemenea motiv înaintea lui Dumnezeu.

Pozitivul este în versetul 3. Să privim ce spune Scriptura. Nu a fost prin fapte, ci mai degrabă este citat Geneza 15:6: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i-a fost socotită ca neprihănire." Data trecută am vorbit despre credința lui mântuitoare, autentică. Și acum vom vedea că, datorită acelei credințe mântuitoare, Dumnezeu i-a pus neprihănire în cont. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a dat, cu har, ceva ce nu merita. Dumnezeu i-a dat, cu har, ceva ce nu putea câștiga. Nu a fost prin faptele lui. În ceea ce privește firea lui, nu putea să placă lui Dumnezeu. Nu putea realiza neprihănirea. Dar când a crezut pe Dumnezeu în ascultare, în încredere, și în făgăduința unui Răscumpărător, Dumnezeu i-a pus în cont neprihănire.

Acum, versetele 4 și 5 ne duc mai departe în prezentarea lui Pavel. Ascultați ce spune el. „Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire." Acum aceasta rezumă ceea ce am spus. Credința lui Avraam era autentică. A auzit faptele. Le-a crezut. Le-a dorit. Și-a încredințat viața Domnului celui viu, în speranța împlinirii veșnice. Credință autentică. S-a angajat în lucrarea credinței autentice, care este ascultarea și închinarea. Nu a fost ceva din propriul lui efort, a fost totul din har. Și dați-mi voie să vă amintesc de Romani 11:6, care spune: „Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har." Este ori har, ori fapte. Nu pot fi amândouă, una sau cealaltă.

Și astfel, vedem apoi versetul 4. Observați ce spune. „Celui ce lucrează, plata cuvenită lui nu i se socotește ca un har, ci ca ceva datorat." Cu alte cuvinte, dacă ai fi făcut ceva ca să-ți câștigi mântuirea, nu ar fi har, ar fi plată, nu-i așa? Dacă ai lucra pentru ea, Dumnezeu ți-ar datora-o. Dar mântuirea vine prin har, favoare liberă, absolută din partea lui Dumnezeu. Nu a fost ceva ce Avraam câștigase, ci ceva ce i-a fost dat prin har.

Acum versetul 5 spune: „Celui ce nu lucrează, ci crede, credința aceasta îi este socotită ca neprihănire." Și astfel credința lui Avraam se potrivește, într-adevăr, cu doctrina lui Pavel. Nu a fost o faptă care să fie răsplătită. Și am făcut acest punct, cred, data trecută. Credința nu este o faptă; este doar un canal care primește lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o. Este o mână goală care se întinde. Nu este Dumnezeu spunând, oh, priviți credința minunată a acelei persoane, sunt atât de vrednici din pricina credinței lor, îi voi răscumpăra. Nu este așa. Omul nu poate face fapte bune de niciun fel. Nu poate face fapte mântuitoare de niciun fel. Nu poate face fapte bune meritorii de niciun fel. Nu poate face nimic ca să se facă pe sine drept înaintea lui Dumnezeu.

Acum, ca să vă ajut să înțelegeți aceasta, John Gerstner, teologul, are un fel de modalitate mică și bună în care poți privi lucrurile. Ascultați aceasta. Există patru feluri de fapte omenești, patru feluri de fapte. Mai întâi, există fapte rele-rele, fapte rele-rele. Cu alte cuvinte, oamenii ne regenerați nu pot face nimic bun din punct de vedere moral, etic, înaintea lui Dumnezeu, care să-i aducă într-o relație bună cu El. Dar unele dintre lucrurile pe care le fac sunt de-a dreptul rele. Deci, le vom numi fapte rele-rele. Și acestea sunt faptele necreștinului. Acestea sunt activitățile rele ale necreștinilor.

În al doilea rând, putem vorbi despre fapte bune-rele. Acum, ce sunt faptele bune-rele? Ele sunt fapte rele în sensul că nu pot câștiga mântuirea, dar sunt bune în sensul că sunt filantropie, sunt drăguțe. Deci, vom numi aceasta bunătate ne regenerată, bunătate necreștină. Deci, pe de o parte aveți răul necreștin, iar pe de altă parte aveți binele necreștin. Și niciunul dintre ele nu-i va răscumpăra. Faptele bune-rele sunt doar necreștini care fac lucruri frumoase. Dar aceasta nu-i face drepți înaintea lui Dumnezeu.

Apoi aveți fapte rele-bune. Veți spune: „Ce sunt faptele rele-bune?" Acestea sunt activitățile ipocriților. Ei încearcă să facă fapte bune, fapte religioase, fapte cucernice, dar sunt fapte rele-bune. Și nici asta nu-i va duce acolo.

Vedeți, omul nu poate face fapte bune-bune. Poate face fapte rele-rele, fapte bune-rele și fapte rele-bune, dar nu fapte bune-bune. Vă ajută asta? Vă bucurați de asta indiferent dacă ajută sau nu, nu-i așa? Vedeți, este imposibil pentru un om să facă fapte bune-bune, acelea care l-ar putea aduce într-o relație răscumpărătoare cu Dumnezeu. Și astfel, pentru că omul este incapabil, așa cum am observat deja în capitolul 3 — că nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Și trebuie să definim aceasta ca fiind niciunul care să facă fapte bune-bune, niciunul măcar. Toți s-au abătut și sunt netrebnici, și așa mai departe. Prin faptele legii nu va fi îndreptățit înaintea Lui niciun muritor. Isaia 64:6, toate faptele noastre de dreptate sunt ca o haină mânjită. Deci credința atunci nu este cineva făcând fapte bune-bune pentru care sunt răsplătiți cu mântuirea, ci este cineva care știe că nu poate face decât fapte rele-rele, bune-rele sau rele-bune, și în disperare strigă către Dumnezeu să-l răscumpere din incapacitatea lui. De aceea a spus Isus în Fericiri, când vii la Dumnezeu vii cu o blândețe și o zdrobire și un duh de cerșetor, strigând după o neprihănire despre care știi că nu o ai; și, prin credință, îmbrățișând lucrarea pe care a făcut-o Isus, nu orice lucrare pe care ai făcut-o tu. Deci, mântuirea vine prin har. Și dacă ar fi fost prin fapte, atunci n-ar mai fi niciun har, pentru că ai primi ceea ce meriți. Și știți de ce nu poate fi așa? Pentru că, dacă ar fi așa, tu ai primi slava, și dacă ai primi slava, ai fura-o de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu îngăduie aceasta, pentru că spune în Vechiul Testament: „Slava Mea n-o voi da altuia." Și astfel, mântuirea este toată din har.

Cuvântul din versetul 4 este interesant, ergazomai, cuvântul care vorbește despre a lucra acolo. Înseamnă „a face ceea ce aduce rezultate." Dacă am fi primit neprihănire din pricina vreunei fapte a noastre, atunci n-ar fi implicat niciun har, ar fi doar merit. Ar fi ca și cum ai merge la lucru, ai depune cele opt ore ale tale, ți-ai ridica cecul la sfârșitul săptămânii. Nu te duci la șeful tău și spui: „Hei, am muncit o săptămână întreagă, te rog fii îndurător și plătește-mă." Nu vrei har, vrei plată pentru munca ta; el îți este dator. Iar Dumnezeu nu este. Dumnezeu nu este. Dumnezeu nu este dator niciunui om. Nu poți câștiga niciun salariu mântuitor. Dumnezeu nu-ți datorează absolut nimic, iar acest lucru este pe deplin clar în Scriptură. Pentru că scopul intenționat, vedeți, al tuturor oamenilor și al întregii creații și a tot ce există, scopul intenționat al tuturor acestora este să dea lui Dumnezeu ce? Slavă, iar dacă oamenii ar fi răscumpărați prin fapte, aceasta ar încălca scopul intenționat al universului. Toate lucrurile sunt prin El și pentru El.

Mai târziu, în Romani, cred că Pavel face o afirmație excelentă a acestui mare adevăr, atunci când ajunge la măreața benedicție de la sfârșitul capitolului 11 și spune: „Căci de la El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin." Și pe măsură ce citiți marele imn de laudă care este primul capitol al Efesenilor, vedeți că tot ce face El în răscumpărare face spre lauda slavei Sale, spre lauda slavei Sale, spre lauda slavei Sale. Vedeți în capitolul 3 al Efesenilor că tot ce face El prin puterea Duhului Sfânt în biserică este ca El să fie proslăvit în biserică, că tot ce este, este pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit. Și astfel, nu se plătește niciun salariu omului, ca nu cumva să fure slava lui Dumnezeu.

Și, mai există și acea realitate foarte evidentă că nu ai putea fi mântuit prin faptele tale. Și vă voi da patru motive, doar rezumându-le și adăugând acela din urmă la sfârșit. Numărul unu, nu ai putea fi mântuit prin propriile tale fapte pentru că faptele tale nu fac nicio provizie pentru păcatul tău din trecut. Cu alte cuvinte, nu poți fi mântuit prin neprihănirea prezentă, pentru că aceasta nu face nimic cu păcatul tău trecut. Nu ține cont de el. Nu se ocupă de el. Cum pot păcatele tale din trecut să găsească ispășire dacă ești răscumpărat prin fapte? În al doilea rând, creaturile căzute nu pot produce standardul divin, iar standardul divin este „Fiți (cum?) desăvârșiți." În al treilea rând, dacă spui că ești răscumpărat prin fapte, atunci moartea lui Hristos este cu totul inutilă. Și apoi, în al patrulea rând, și punctul pe care l-am făcut cu un moment în urmă, slava lui Dumnezeu ar fi eclipsată de slava omului.

Și astfel, versetul 5 spune: „Este pentru cel ce nu lucrează, ci crede pe Cel ce îndreptățește pe cel neevlavios." Și inerent în acest concept este că te vezi pe tine însuți ca fiind neevlavios. Un om a venit la mine miercuri seara. Mi-a fost prezentat și tot vine la biserica noastră, și sunt atât de fericit pentru asta. Sper că este aici în seara aceasta. Și mi-a spus: „Îmi place biserica aceasta și îmi place părtășia aceasta și îmi plac oamenii aceștia și îmi place să ascult, dar," a spus el, „cred că mi-ai arătat problema mea de bază. Problema mea de bază este că nu mă văd pe mine însumi ca un păcătos. Nu văd că sunt un păcătos."

I-am spus: „Aceasta este problema de bază." Dacă nu te vezi pe tine ca un păcătos, nu există mântuire pentru tine. Dacă nu crezi în Cel ce îndreptățește pe cel neevlavios, nu ți se pune în cont nicio neprihănire. Și astfel, trebuie să afirmi mai întâi că tu ești cel neevlavios. Pentru cel care știe în inima lui că nu-și poate croi drum spre Împărăția lui Dumnezeu prin propriul lui efort, pentru cel care știe în inima lui că trebuie să abandoneze calea propriei neprihăniri, pentru cel care în inima lui știe că este neevlavios, neacceptabil pentru Dumnezeu, și prin credință îmbrățișează pe Cel ce justifică pe cel neevlavios, există har mântuitor.

Acum, recunosc în fața voastră că harul mântuitor este foarte greu de înțeles. Pentru că oamenii întotdeauna pun întrebarea: Ei bine, nu sunt unii oameni mai buni decât alții? Vrei să spui că Dumnezeu doar acceptă pe oricine, chiar și pe cei buni, alături de oamenii ticăloși, mizerabili, ai șanțului? Vrei să spui că toată lumea vine în același fel? Fiind... A avea mai multe fapte bune-rele — ajută asta cu ceva?

Lăsați-mă să vă arăt o ilustrație. Luați-vă Biblia și priviți la capitolul douăzeci din Matei, una dintre cele mai dificile pilde pentru oameni de înțeles, pentru că nu înțelegem harul. Tot ce înțelegem este răsplată și datorie și plată și salarii, ne este greu să înțelegem harul. Matei 20:1: „Fiindcă Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie." Probabil pe la ora șase dimineața, atunci începea ziua lor de lucru, și a ieșit și a strâns o ceată de lucrători la 6 dimineața. Și „S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi", care era plata standard pentru muncă. „I-a trimis la vie și a ieșit pe la ceasul al treilea, a văzut pe alții stând fără lucru în piață. Le-a zis: «Duceți-vă și voi în vie, și veți lua ceea ce vi se cuvine.» Și s-au dus. A ieșit iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea, și a făcut la fel, iar pe la ceasul al unsprezecelea a ieșit și a găsit pe alții stând, și le-a zis: «De ce stați aici toată ziua fără lucru?» I-au zis: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» Le-a zis: «Duceți-vă și voi în vie, și veți primi ce va fi cu dreptul.»"

Deci, „când s-a făcut seară" — adică ora 6 după-amiaza — aceștia lucraseră o oră; ceilalți lucraseră douăsprezece. „Stăpânul viei a zis ispravnicului său: cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi." Și „cei din ceasul al unsprezecelea au venit și au luat fiecare câte un leu." O plată de-o zi întreagă pentru munca unei ore. „Și când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare. Și după ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului," zicând: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei." Dar el a răspuns unuia dintre ei și a zis: „«Prietene, nu-ți fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși."

Ce ne învață asta? Doar atât, că Dumnezeu dăruiește har, același har, același har mărinimos, aceleași beneficii ale harului oamenilor care abia se strecoară cu pielea dinților lor, tot atât cât și celor care au slujit toată viața lor. Este greu pentru noi să înțelegem pe cineva ca acesta. Acesta este harul, dăruit deopotrivă tuturor.

Acum, întoarceți-vă la Romani capitolul 4. Oricine ar fi ei, oricând ar veni, harul este același pentru ei toți. Și din pricina credinței, spune el, la sfârșitul versetului 5, li se socotește ca neprihănire. Noi nu suntem neprihăniți, dar neprihănirea este pusă în contul nostru; un gând minunat, pur și simplu minunat.

Nu ne putem justifica pe noi înșine, oricât am încerca. De aceea Iov 9:20 spune: „Oricâtă dreptate aș avea, gura mea mă va osândi." Nu te poți justifica singur. Ceea ce vrei să faci pentru a fi mântuit, ceea ce trebuie să faci pentru a fi mântuit, este să faci exact opusul și să afirmi că ești neevlavios, că ești în întregime neevlavios. Vedeți, aceasta a fost problema fariseilor tot timpul. Ei nu voiau niciodată să admită necredincioșia lor, așa că erau nerăscumpărabili, pentru că Dumnezeu îndreptățește numai un fel de om. Care este acela, în versetul 5? Ce fel? Îl justifică pe cel care? Neevlavios. Or, faptul este că acesta este singurul fel de oameni care există. Dar nu toți sunt dispuși să o admită, nu-i așa? Dumnezeu poate justifica doar pe cel neevlavios. De aceea, când cineva crede că este bine așa cum este, este nerăscumpărabil. Sfârșitul discuției, pentru că El justifică numai pe cel neevlavios. Pentru că fariseii nu au fost niciodată dispuși să accepte această apreciere despre ei înșiși, l-au respins pe Isus Hristos. De fapt, El le-a spus în capitolul nouă al lui Matei: „N-am venit pentru oamenii care sunt sănătoși, am venit pentru cei ce sunt bolnavi." „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Din moment ce nu crezi că ești bolnav, nu te pot ajuta. Oricine a venit vreodată la Isus Hristos a venit știind că este un păcătos.

„Îi mulțumesc lui Isus Hristos," a spus Pavel, „care m-a întărit, căci m-a socotit vrednic de încredere." El a văzut credință în mine. Și m-a pus în slujbă, deși mai înainte am fost un hulitor, un prigonitor și un batjocoritor, dar am căpătat îndurare, și harul Domnului nostru a fost din belșug, împreună cu credința și dragostea care este în Hristos Isus. „Acesta este un cuvânt vrednic de crezare și de primit este că Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe (cine?) păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu." Aceasta este atitudinea.

Omul este neevlavios. Aș vrea să avem timp să urmărim această expresie prin tot Noul Testament, lipsa de evlavie omului. Este repetată. Pavel o face în Romani 5. O repetă în conceptul unui om neevlavios în 1 Timotei. Petru face referire la ea, 1 Petru 4, 2 Petru 2. Există unul spre care am putea să vă îndrept atenția foarte pe scurt și acesta este Iuda 15, care este o afirmație cu adevărat uimitoare. El spune că Domnul va veni la sfârșit, cu 10.000 dintre sfinții Săi, Iuda 15, „ca să facă judecată împotriva tuturor." Acum ascultați aceasta. „Și să încredințeze de vină pe toți cei neevlavioși dintre ei, pentru toate faptele de ne evlavie pe care le-au făcut în chip neevlavios și pentru toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși neevlavioși." De patru ori îi numește pe oameni neevlavioși. Aceștia sunt singurul fel de oameni pe care îi poate mântui, cei neevlavioși. Și până când nu te confrunți cu realitatea ne evlaviei tale și a incapacității tale, ești nerăscumpărabil.

Veți spune: „Cum poate face Dumnezeu asta? Cum poate un Dumnezeu drept și sfânt să ierte pur și simplu pe cel neevlavios?" Pentru că El a fost liber să le atribuie neprihănire, deoarece păcatul lor a fost atribuit cui? Lui Isus Hristos. Și când a murit pe cruce, a purtat în trupul Său păcatele noastre, ca noi să putem fi primitorii neprihănirii Lui. Cineva a scris: „Cea mai bună ascultare a mâinilor mele nu îndrăznește să apară înaintea tronului Tău, dar credința poate răspunde la cererile Tale, pledând ceea ce a făcut Domnul meu."

Vedeți, nu cel mai mare păcătos pierde cerul, ci cel care se crede cel mai mic păcătos pierde cerul. Deci, de la început până la sfârșit, relația bună cu Dumnezeu este un dar însușit prin credință.

Acum, experiența lui Avraam nu este doar izolată, așa că Pavel alege un alt uriaș din istoria lui Israel, David. Priviți versetul 6: „Tot astfel, și David" — acum aceasta este devastarea supremă. L-a folosit pe Avraam împotriva lor, acum urmează să folosească pe celălalt mare erou al lor, David. „Tot astfel, și David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. «Ferice», zice el, «de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!»"

Acum, practic aveți în versetul 7 un păcătos caracterizat de fărădelege și păcat, aveți în versetul 8 un păcătos caracterizat de păcat, și în ambele cazuri Domnul iartă și nu ține acel păcat împotriva persoanei. Deci, știm că aceasta nu s-a întâmplat prin fapte, pentru că ambele versete definesc individul ca fiind ce? Ca păcătos. Deci cum poți spune că un păcătos este binecuvântat? Ei bine, poți spune asta doar dacă a fost iertat, sau dacă Domnul nu-i pune păcatul în cont, și exact acesta este cazul. Și nu vine prin fapte, vine prin credință. Vedeți, omul cu adevărat binecuvântat este cel care este iertat de păcatul lui. Și, apropo, acesta este un citat din Psalmul 32, versetele 1 și 2. Și credeți-mă, la acel moment din viața lui David, el cunoștea vina. Fusese implicat într-un adulter. Fusese implicat în ceva ce echivalează cu o crimă. Și-a desacralizat tronul și sfințenia propriei sale virtuți. Era un păcătos mizerabil. În Psalmul 51, a trecut printr-o asemenea agonie și o asemenea durere. S-a simțit ca și cum Dumnezeu l-ar fi abandonat. Se afla sub experiența oribilă a vinovăției. Spune în Psalmul 32 că seva vieții i s-au uscat, și aceasta se întâmplă când survine vinovăția. Saliva, una din sevele vieții, se usucă. Anxietatea creează presiune în cap, care restricționează fluxul sângelui, o altă sevă a vieții. Și sistemul limfatic este afectat, și sistemul nervos este afectat, și a început să îmbătrânească înainte de vreme, și au început să-l doară articulațiile, și a început să se îmbolnăvească. Vinovăția face asta.

Și apoi, în mijlocul tuturor acelora, a experimentat iertarea lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că a spus de două ori: „Ferice de omul." „Ferice de omul căruia Domnul îi iartă păcatele." „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ține în seamă păcatul." Acesta este omul cu adevărat binecuvântat. El cunoaște iertarea. Și astfel David susține punctul lui Pavel. Și ne este de folos să știm că Avraam a fost o figură premozaică, David a fost o figură mozaică. Avraam precedă definiția clară a legământului mozaic, și astfel vedem că Dumnezeu răscumpără oamenii premozaici prin credință. David ne arată că Dumnezeu răscumpără oamenii din era mozaică prin credință. Iar Noul Testament o continuă în propria noastră eră. Întotdeauna, în toate timpurile, răscumpărarea este o chestiune de credință ce are ca rezultat neprihănirea atribuită.

Acum, să privim mai atent la versetul 6. David, marele împărat al lui Israel, descrie fericirea omului căruia Domnul Dumnezeu îi atribuie neprihănire fără fapte. Acum aceasta o spune, preaiubiților. În versetul 5 spune că El îndreptățește pe cel neevlavios, prin faptul că credința lui îi este socotită ca neprihănire, și aici David spune practic același lucru, că Domnul nu-i atribuie păcatul, ci mai degrabă neprihănirea, fără fapte.

Ce neprihănire este? Ei bine, am aflat deja în capitolul 3 că este neprihănirea lui Isus Hristos atribuită. Lăsați-mă să vă rog să priviți la Psalmul 84 pentru un moment. Sunt atât de multe pasaje diferite din Scriptură care se ocupă de această chestiune, este greu să le alegi. Dar acesta, cred, ar putea să vă fie de folos. Și aici, versetul 3, vorbește despre găsirea unei relații corecte cu Dumnezeu. Versetul 1: „Cât de plăcute sunt locașurile Tale, Doamne al oștirilor! Sufletul meu suspină și tânjește de dorul curților Domnului, inima mea și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu." Aici este un individ care caută părtășia cu Dumnezeu. Aici este un individ care experimentează intimitate cu Dumnezeu. Aici este cineva cunoscut de Dumnezeu și care Îl cunoaște pe Dumnezeu. Aici este cineva care a intrat într-o relație, care și-a pus lucrurile la punct cu Dumnezeu. Și el dă o imagine minunată despre aceasta în versetul 3: „Chiar și vrabia își găsește o casă, și rândunica un cuib unde-și pune puii, la altarele Tale, Doamne al oștirilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu. Ferice de cei ce locuiesc în casa Ta."

Și continuă chiar de acolo. Acum ce spune asta? O vrabie este simbolul biblic al lipsei de valoare, practic, simbolul biblic al lipsei de valoare. Puteai cumpăra vrăbii atât de ieftin, cinci pentru doi bani. Vrăbiile erau ieftine. Erau două pentru un ban, dar dacă voiai să cumperi de doi bani, îți dădeau încă una pe deasupra. Fără valoare, ieftine.

Dar, într-o relație corectă cu Dumnezeu, cel fără valoare devine infinit de valoros. Vrabia și-a găsit o casă. Rândunica este simbolul neliniștii, al neliniștii. Dar rândunica și-a găsit un cuib pentru ea în prezența lui Dumnezeu. Cel fără valoare devine infinit de valoros. Cel neliniștit găsește odihnă. Și astfel, există o transformare minunată. Dumnezeu privește la păcătos, la neevlavios. Și când, prin credință, ei se întind să îmbrățișeze pe Răscumpărător, știind că numai în El este speranță pentru mântuire, în acel moment Dumnezeu primește strigătul păcătosului și nu-i mai atribuie păcatul. Acel păcat este transformat... transferat, mai degrabă, lui Isus Hristos. El îl poartă pe cruce. Neprihănirea Lui este transferată acelui păcătos. Și aceasta este tranzacția divină pe care o cunoaștem drept mântuire. Și aceasta este binecuvântare. Păcatele voastre sunt de ajuns ca să vă condamne, prieteni, și pe mine la fel. Păcatele mele sunt de ajuns ca să mă trimită în iad pentru totdeauna, ca să nu mai spun de anxietatea pe care o provoacă dacă sunt neiertate. Spitalele noastre de boli mintale sunt pline de oameni care se află acolo din pricina vinovăției. Unii psihiatri spun că procentul este de până la 90-95 la sută dintre cei aflați în instituții mentale, aflați acolo din pricina vinovăției. Nu pot găsi eliberare din robia păcătoșeniei lor fără sfârșit și din teama unei pedepse inevitabile. O, cât de binecuvântat, o, cât de binecuvântat este cel, versetul 7, ale cărui fărădelegi, anomia, fărădelege, îi sunt iertate. Iată, cuvântul „iertat" este cuvântul major. Și doar ca să vă dau o idee despre ce înseamnă, este cuvântul major din Noul Testament pentru iertare și practic înseamnă „a trimite departe." A trimite departe, a fi eliberat.

Veți spune: „O, Doamne, vrei să spui că Domnul pur și simplu ne trimite departe păcatele? Cât de departe?" Mă bucur că ați întrebat. Cât de departe? Departe cât... cât este de departe? Cât este de departe răsăritul de apus? Cât de departe este aceasta? Foarte departe. Un răsărit infinit și un apus infinit, Psalmul 103: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi." Este aceasta binecuvântare? Este binecuvântare.

Este simbolizat în Leviticul 16:21 și 22, prin țap. Preotul își punea mâinile pe țap, iar țapul era trimis departe. De acolo avem ideea de țap ispășitor, trimis afară din tabără. Și ce a spus Ioan Botezătorul despre Domnul Isus Hristos? „Iată Mielul lui Dumnezeu, care (ce face?) ridică păcatul lumii!" Iertarea înseamnă îndepărtarea păcatelor noastre, a tuturor. În 1 Ioan spune că El v-a iertat toate greșelile de dragul Numelui Său. Și trebuie să le ierte pe toate, altfel nu ar fi spre slava Lui, pentru că nu ar fi un Dumnezeu pe deplin plin de har dacă nu ar ierta unele păcate ale celui ce vine la El. Deci, El le iartă pe toate.

Și apoi spune mai departe, în versetul 7, că păcatele noastre sunt acoperite. Și aici este cuvântul general pentru păcat, acoperit. Este un fel de cuvânt din Vechiul Testament; jertfele acopereau păcatele noastre. Și, desigur, se citează din Psalmul 32, și de aceea este folosit, iar ideea acelui cuvânt din Vechiul Testament, păcatele noastre sunt acoperite. În zilele acelea păcatele erau doar cumva acoperite, nu erau cu adevărat pe deplin rezolvate. Țapul ispășitor arăta cumva că erau trimise departe, dar celălalt element era că erau doar acoperite. Și cred că la cruce au fost descoperite și trimise departe pentru totdeauna, în întregime. La cruce, El nu doar a acoperit păcatul nostru; l-a descoperit și l-a trimis departe.

Și știți ceva? Când Isus a murit pe cruce, El nu numai că s-a ocupat de păcatele oamenilor care aveau să vină după aceea, ci s-a ocupat și de păcatele celor care veniseră înainte. Păcatul lui Avraam a fost rezolvat pe cruce, de asemenea, în acel unic act minunat. Nu mai era păcatul acoperit; era descoperit și trimis departe.

Acum, dați-mi voie să vă amintesc că acesta este întregul mesaj al cărții Evrei capitolele 9 și 10. Și trebuie doar să vă duc acolo pentru un moment, Evrei 9 și 10. Trebuie să înțelegeți aceasta. Versetul 1 spune că primul legământ, adică Vechiul Testament, avea rânduieli ale slujbei dumnezeiești într-un locaș sfânt pământesc. Și era un cort și așa mai departe, un sfeșnic, pâinile punerii înainte, și toate, a doua perdea, și Sfânta Sfintelor și așa mai departe, și el doar oarecum le descrie. Versetul 4 avea cădelnița de aur, chivotul legământului, toiagul lui Aaron care a înfrunzit, tablele legământului, heruvimii și toate. Marele preot intra și își făcea rutina lui. Dar versetul 8 spune: „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi." Era doar o imagine; nu făcea cu adevărat treaba. Versetul 9, era doar o pildă pentru timpul de atunci, în care se aduceau daruri și jertfe care nu puteau duce pe cel ce le aducea la desăvârșirea cerută de cuget. Cu alte cuvinte, erau imagini și embleme, dar nu puteau face pe nimeni drept înaintea lui Dumnezeu. Nu puteau. Erau doar mâncăruri, băuturi, spălări felurite și rânduieli privitoare la trup, impuse până la vremea îndreptării. Aceasta nu este de la Martin Luther, este de la Isus Hristos. Acelea sunt doar embleme și imagini. Dar când a venit Hristos, versetul 11, a fost un mare preot al bunurilor viitoare, printr-un cort mai mare și mai desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta, nici prin sângele țapilor și al vițeilor, ci prin însuși sângele Său a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. „Căci, dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unui vițel, stropite peste cei întinați, îi sfințesc și le aduc curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu?" Și de aceea, El este mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din călcările de lege făcute sub legământul dintâi, cei ce sunt chemați să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită.

Știți cum a fost mântuit Avraam? Prin moartea lui Isus Hristos pe cruce, iar moartea lui Isus Hristos pe cruce a fost pentru păcatul lui Avraam și pentru păcatul lui David și pentru păcatele tuturor celor care au crezut vreodată pe Dumnezeu și au căutat un Răscumpărător în trecut, la fel ca pentru noi. Isus a venit, și îmi place ce spune în versetul 15. El este mijlocitorul Noului Testament, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din călcările de lege făcute sub testamentul dintâi, cei chemați să primească făgăduința moștenirii veșnice. S-a îngrijit de cei de sub testamentul dintâi la fel ca de cei de sub cel nou, sau al doilea. O, ce mare realitate!

Mai jos, în versetul 24, spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul celui adevărat, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu; și nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuși, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum (Priviți aceasta.) la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa." Nu doar l-a acoperit. Ce a făcut cu el? L-a înlăturat, l-a înlăturat. Ferice de omul căruia îi este iertată fărădelegea, al cărui păcat a fost acoperit și acum este înlăturat.

Capitolul 10 spune că legea era o umbră a bunurilor viitoare. Nu chipul lucrurilor, doar o umbră. Hristos este chipul însuși.

Să ne întoarcem și să aruncăm o ultimă privire la versetul 8. Și astfel, pe măsură ce ajungem la versetul 8, ajungem la al doilea verset din Psalmul treizeci și doi, în care David spune: „Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul." Când mă gândesc la acel verset, îmi vine imediat în minte Isaia 53:10. Cred că acesta este unul dintre cele mai minunate versete din toată Biblia. Ascultați ce spune. Vorbește despre Hristos în Isaia 53, știți, „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți." Dar versetul 10 spune aceasta: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință (vă amintiți?)" pentru a face din sufletul Lui o jertfă pentru păcat. O, ce lucru măreț!

Singurul fel în care Dumnezeu putea vreodată să nu ne atribuie nouă păcatele era să le atribuie cuiva care să le poarte pedeapsa. Și aceasta a făcut, și apoi ne-a atribuit neprihănirea Lui. Și astfel, în Psalmul 130 spune: „Doamne, dacă ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare." Și apoi spune: „Ca să fii (Versiunea Autorizată spune) de temut." Și aș vrea să sugerez cuvântul „venerat." Dacă nu ai putea da slavă lui Dumnezeu pentru nimic altceva, ar trebui să poți da slavă lui Dumnezeu pentru faptul că El nu-ți socotește păcatele ca fiind ale tale. N-ar trebui? El iartă și atribuie neprihănire celui nevrednic, și atribuie păcatul lui Hristos cel nevinovat, și face aceasta pentru a-Și arăta marea Sa slavă, ca să fie venerat. David comisese păcate grosolane și cunoștea durerea lor, și astfel cunoștea binecuvântarea iertării. Dumnezeu este atât de plin de har.

Înapoi în Exodul 34 spune că: „Domnul, Domnul Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul." Dar „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat." Dacă îți menții vinovăția, nu vei fi socotit nevinovat. Doar atunci când Îl îmbrățișezi pe Isus Hristos.

Felix Jardeo avea 60 de ani. Locuia în Filipine, foarte departe, unde nu mai locuia nimeni altcineva. Cultiva o fermă mică și simplă. Și și-a economisit banii ani de zile ca să cumpere un bou care să-l ajute să are. În sfârșit a economisit suficienți bani și a plecat să caute un bou de cumpărat. Știți ce a găsit? Că toți banii pe care îi economisise erau fără valoare, pentru că guvernul Filipinelor ordonase ca toate bancnotele filipineze să fie schimbate cu noua monedă numită bagong lipunan, iar toate economiile păstrate în vechea monedă după o anumită dată erau inutile. Și astfel, în 1975, a pus un copil de școală să-i scrie o scrisoare, pentru că el nu știa nici să citească, nici să scrie, iar băiatul i-a scris președintelui. Și a spus: „La urma urmei, domnul Jardeo este doar sărac și nu știe nici să citească, nici să scrie și este doar un fermier de orez neștiutor. Nu ați putea, vă rog, să lăsați banii lui să fie buni?"

A primit înapoi o scrisoare. Spunea aceasta: „Legea trebuie respectată, pentru că termenul limită pentru schimbarea bancnotelor a trecut deja. Guvernul nu-ți mai poate schimba bancnotele cu cele noi; nici măcar președintele Filipinelor nu este scutit de la această regulă." Dar scrisoarea nu s-a oprit acolo. A adăugat aceasta: „Totuși, pentru că cred că într-adevăr ai muncit din greu ca să economisești acești bani, îți schimb banii cu bani noi din propriile mele fonduri personale, și acum vei putea să-ți cumperi boul." Iar scrisoarea era semnată: „Prietenul tău, Ferdinand Marcos, președintele Filipinelor." Omul nu avea niciun drept; președintele i-a dat din propriile lui fonduri.

Voi sunteți în aceeași poziție, și eu la fel. Toate lucrurile pe care le-am adunat toată viața noastră și pe care ne așteptăm să intrăm și să le folosim pentru a ne cumpăra răscumpărarea sunt inutile. Și nimic din ce poți face sau spune nu le va face valoroase, dar când Dumnezeu vede inima flămândă, El pune propria Lui monedă în cont. Binecuvântat este omul căruia i-a fost atribuită neprihănirea lui Dumnezeu.

Și astfel, pentru noi, mântuirea este pur și simplu a crede, a crede și nimic mai mult. Închei cu asta. James Proctor a scris asta:

Nimic, nici mare, nici mic, nimic, păcătosule, nu.

Isus a murit și a plătit totul, cu mult, cu mult timp în urmă.

Când El, de pe tronul Lui înalt, S-a plecat cu iubire să moară,

Totul a fost pe deplin înfăptuit. Ascultă strigătul Lui.

Ostenit, muncind, împovărat, de ce te trudești așa?

Încetează faptele tale. Totul s-a făcut, demult, demult.

Până ce de lucrarea lui Isus te lipești, printr-o credință simplă,

Fapta este un lucru de moarte, fapta se sfârșește în moarte.

Aruncă faptele tale de moarte jos, jos la picioarele lui Isus.

Stai în El și numai în El, glorios desăvârșit.

S-a isprăvit. Da, într-adevăr, s-a isprăvit orice cusur.

Păcătosule, aceasta e tot ce-ți trebuie. Spune-mi, nu-i așa?

Să ne plecăm în rugăciune.

Tată, Îți mulțumim că nu depindem de faptele noastre pentru a fi mântuiți, ci de harul Tău. Suntem falimentari ca acel fermier filipinez; tot ce am adunat este inutil pentru a cumpăra ceea ce avem atât de mult nevoie. Dar, o, Dumnezeule, venim prin credință, pledând meritul lui Isus Hristos. Mărturisindu-ne ne evlavia, Te rugăm în numele lui Isus să atribui neprihănirea Ta în contul nostru, și păcatul nostru în al Lui. Și Îți mulțumim pentru încrederea că, într-adevăr, aceasta este ceea ce ne făgăduiești. O, ferice de noi, ale căror păcate sunt acoperite și înlăturate. Îți mulțumim, Îți mulțumim, Tată binecuvântat, căci nu suntem mai vrednici acum decât eram ziua în care am fost răscumpărați. Nu vom fi mai vrednici în ziua în care vom părăsi lumea aceasta ca să intrăm în cer decât eram în ziua în care am fost răscumpărați. Nu vom fi niciodată vrednici. Dar pledăm vrednicia lui Isus Hristos, care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, care S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. Așa cum cei din vechime, mușcați de șerpi, au fost învățați să privească și nimic mai mult, fără leac, fără fapte, fără efort propriu, doar să privească, tot așa Hristos a fost înălțat, iar noi privim la El și nimic mai mult. Îți mulțumim că-i justifici pe cei neevlavioși, păcătoși dintre care eu sunt cel dintâi.

În timp ce capetele voastre sunt plecate încă o clipă de încheiere, acest mesaj este cu siguranță o bucurie pentru inima credincioasă. Îmi înveselește inima să mă socotesc printre cei binecuvântați, nu datorită meritului meu, ci întregului Său har suveran. Și cu toții ne bucurăm de aceasta. Cred că recunoștința noastră ar trebui să se reverse într-o viață de deplină ascultare și închinare. Și apoi știm, de asemenea, că sunt unii în părtășia noastră în seara aceasta care nu Îl cunosc pe Isus Hristos și nu au primit iertarea Lui. Cum puteți alege vinovăția, pata păcatului, plata păcatului, care este moartea, durerea și anxietatea judecății iminente, absența bucuriei iertării? Cum puteți alege asta? Doar pentru că dumnezeul acestei lumi v-a orbit mintea, și vă chemăm să veniți la Isus Hristos așa cum vă cheamă El. Și El vă va ierta păcatul, trecut, prezent și viitor, va purta toată pedeapsa lui și vă va da neprihănirea Lui veșnică. O, ce dar! Binecuvântat este un asemenea om și o asemenea femeie. Vă invităm să vă deschideți inima lui Isus Hristos. Tată, ne rugăm ca, atunci când vom fi terminat, să atragi spre camera noastră de rugăciune pe aceia pe care Tu i-ai vrea să vină, oricare le-ar fi nevoia, oricare le-ar fi problema, fie că sunt creștini sau cei care au nevoie de Hristos sau cei care vor să se alăture familiei bisericii noastre, orice ar fi. Cineva despre care vor să se roage sau cu care vor să se roage, fă-Ți lucrarea Ta în fiecare inimă, de dragul lui Hristos. Amin.

SFÂRȘIT