Ajungem acum la acel moment foarte special în care privim împreună la prețiosul Cuvânt al lui Dumnezeu. Și în această seară, așa cum am menționat în această dimineață, ne angajăm în minunatul studiu al capitolului al cincilea din Romani, Romani capitolul 5. Și Romani este o carte — credeți-mă — care vă solicită mintea, dar și sufletul. Este atât de profundă, atât de bogată în adevărul lui Dumnezeu. Și totuși, datorită minunatei inspirații a Duhului Sfânt, datorită faptului că El este Învățătorul nostru al adevărului care locuiește în noi, așa cum am văzut în această dimineață, adevărurile sale pot fi dezvăluite minților noastre. Și am încredere că, pe măsură ce vom analiza primele unsprezece versete, nu doar în această seară, ci în mesajul de astăzi și apoi în următoarele câteva săptămâni, vă veți bucura de siguranța extraordinară a mântuirii voastre. Acesta este un pasaj minunat, cu adevărat minunat.

Citeam săptămâna aceasta o carte care mi-a fost dăruită și care conținea multe afirmații interesante, o carte de teologie.

Una dintre ele era aceasta, și citez: „Unii oameni cu adevărat convertiți au căzut din har, iar pericolul de a face acest lucru îi amenință pe toți creștinii”. Ei bine, aceasta este o afirmație foarte, foarte importantă, dacă este adevărată. Dacă este adevărat că unii creștini și-au pierdut mântuirea și că fiecare creștin se află în pericol de a face acest lucru, atunci este într-adevăr un lucru important de știut. Căci dacă îți poți pierde mântuirea, ar fi bine să afli repede cum să te ții de ea.

Acesta este un subiect care, de-a lungul anilor, a fost intens dezbătut în teologie. Au existat întotdeauna cei care au afirmat că poți să-ți pierzi mântuirea și cei care au afirmat că nu poți, iar disputa a continuat de-a lungul anilor; problema siguranței veșnice, sau a perseverenței sfinților, sau, așa cum o numesc uneori laicii, doctrina „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”.

Unii în zilele noastre, în multe biserici, unii dintre voi din propriul vostru context, unii dintre voi poate chiar și astăzi cred că un creștin își poate pierde mântuirea. Și uneori auzim despre cei care, între ghilimele, „se abat” și se îndepărtează de cunoașterea lui Cristos.

Acum, această doctrină care susține că poți pierde mântuirea face, practic, ca mântuirea să fie condiționată. Cu alte cuvinte, mântuirea ta este valabilă doar atâta timp cât îndeplinești condițiile necesare pentru menținerea ei. Adică, Dumnezeu ne-a mântuit și acum, dacă continuăm să ne ridicăm la standardul cerut, putem păstra acea mântuire; dacă, la un moment dat, nu mai reușim să ne ridicăm la standardul cerut, o pierdem. Nu este nevoie de o mare perspicacitate pentru a-ți da seama că aceasta este, în esență, o perspectivă bazată pe „neprihănirea prin fapte”. Cu alte cuvinte, spui, de fapt, că mântuirea este condiționată în sensul că faptele mele trebuie să se ridice la standardul cerut, altfel îmi pierd mântuirea.

Acum, cred că aceasta este exact problema despre care vorbește Pavel în Romani 5. Și mă fascinează faptul că, în foarte multe tratări ale subiectului siguranței credinciosului, Romani 5 nici măcar nu este discutat, ceea ce mă uimește. Sau, uneori, apare doar ca o notă de subsol. Când eu consider că ar putea fi, dintre toate pasajele din Noul Testament, textul cel mai absolut definitiv scris vreodată despre siguranța mântuirii noastre.

Acum, să vedem dacă pot să vă explic de ce se află aici și de ce spun asta. Pavel scrie, în esență, pentru a afirma Evanghelia. Iar teza sa din capitolele 3 și 4 este că mântuirea vine prin har prin ce? Prin credință; și că această credință este tot ceea ce este necesar pentru a dobândi mântuirea veșnică. Acum, acest lucru este destul de revoluționar pentru un evreu, care a fost crescut într-un sistem de mântuire bazat pe neprihănirea prin fapte. Cu alte cuvinte, prin îndeplinirea anumitor fapte, el câștigă favoarea lui Dumnezeu. Și, sincer, exact așa sunt construite toate celelalte religii ale lumii: pe bunătatea omului, pe faptul că omul respectă un anumit cod religios, un anumit standard etic.

Așadar, când Pavel afirmă în capitolele 3 și 4 că mântuirea este un dar gratuit, că este dată prin harul lui Dumnezeu, că nu este câștigată și nu este meritată, și că se obține prin credință și numai prin credință, și că asta este tot, oamenilor le este foarte greu să înțeleagă acest lucru. Pentru că, în esență, oamenii pun accentul pe fapte, pe realizările umane, pe propria lor neprihănire. Le place să se ridice singuri, prin propriile forțe. Practic, filosofia oamenilor și religiile lumii spun: „Sunt bun, sunt religios, Dumnezeu nu m-ar trimite niciodată în iad”. Ați auzit asta de nenumărate ori. Adică, sunt o persoană bună, sunt religios, fac tot ce pot, eu… cred și sunt sigur că Dumnezeu nu m-ar condamna niciodată. Și este foarte greu pentru oamenii care au fost crescuți și învățați să înțeleagă că intră în Împărăția lui Dumnezeu fiind buni, etici sau morali, să audă că este doar o chestiune de credință, și în special pentru evrei.

Și întrucât Pavel discută din când în când în Epistola către Romani cu un evreu imaginar, nu mă îndoiesc că la asta se gândește chiar aici. Și tocmai a făcut această lungă expunere despre faptul că Avraam a fost îndreptățit prin credință, ca o ilustrare a îndreptățirii prin credință din capitolul 3.

Acum, un evreu va spune imediat: „Pavel, tu spui că credința este tot ce este necesar pentru mântuire. Spui că credința este suficientă”. Ești sigur că este suficientă? Adică, ești sigur că intri acolo doar prin credință și asta e tot? Adică, odată ce ai intrat acolo, nu trebuie să menții un anumit standard? Nu ți se cere să trăiești la un anumit nivel, altfel o vei pierde? Ești sigur că credința și numai credința este cea prin care rămânem mântuiți? Pare atât de simplificat. Ești sigur că va funcționa? Poate credința să ne mențină mântuiți? Nu trebuie să trăim la un anumit nivel? Sau cum rămâne cu judecata viitoare, Pavel? Este credința suficientă pentru a ne asigura că vom scăpa de condamnarea lui Dumnezeu în timpul marii judecăți? Sau, s-ar fi putut întreba astfel: Ce… Ce menține această mântuire prin credință? Dacă intrăm prin credință, ce ne ține acolo? Ce o menține?

Și cred că de aceea există capitolul 5, pentru că Pavel abordează direct această problemă. Pentru că întrebarea firească pe care o vor avea este: „E prea ușor”. Adică, pur și simplu intri și ești mântuit, și rămâi mântuit pentru totdeauna, și totul este prin har și totul este prin credință, și asta e tot? Și știți, uneori avem aceeași problemă. De fapt, dacă propovăduiești doctrina siguranței veșnice — adică faptul că ești mântuit pentru totdeauna — invariabil, dacă dai peste cineva care nu crede asta, ți se va pune exact aceeași întrebare. Vrei să-mi spui că poți deveni creștin și poți face orice vrei? Aceasta este, inevitabil, întrebarea pe care o vor pune. Mi s-a pus această întrebare de sute de ori. Adică, când devii creștin, nu mai există niciun standard după aceea, poți face pur și simplu orice vrei? Mântuirea ta nu depinde oarecum de ascultarea ta și așa mai departe? Aceasta este tocmai problema despre care vorbește Pavel în acest pasaj. Și el prezintă șase verigi mari ale unui lanț care leagă pentru eternitate un adevărat credincios de Mântuitorul; șase verigi mari ale lanțului care leagă pentru eternitate un credincios de Mântuitorul. Și vom analiza fiecare dintre aceste șase, poate două în seara aceasta, două săptămâna viitoare și două săptămâna următoare. Și sunt șase adevăruri mărețe, credeți-mă, șase realități mărețe. Iar lanțul este atât de solid. Adică, după aceste trei săptămâni, veți pleca de aici știind foarte bine că, dacă ați venit la Isus Cristos, veți aparține Lui pentru totdeauna. Este un lucru minunat de știut. Urăsc idea să trăiesc într-o nesiguranță veșnică.

Acum, există șase verigi în lanț, și le vom vedea pe măsură ce parcurgem textul. Însă permiteți-mi să mai spun ceva. Unul dintre lucrurile pe care le face Satan când atacă un creștin este să-l atace tocmai în punctul în care acesta are siguranța mântuirii. Lui Satan îi place să ne facă să ne îndoim de răscumpărarea noastră. De aceea, când vă îmbrăcați cu armura din Efeseni 6, se spune să vă puneți coiful mântuirii. Iar Pavel, scriind tesalonicenilor, a definit mai detaliat acest lucru, numind-o coiful nădejdii mântuirii. De ce? Pentru că Satan vrea să-ți dea lovituri devastatoare la cap în zona îndoielii, să te facă să te îndoiești că ești cu adevărat mântuit, să te îndoiești că ești cu adevărat răscumpărat, să te îndoiești că Dumnezeu te ține cu adevărat în palma Sa pentru totdeauna, să te îndoiești că aparții cu adevărat lui Dumnezeu. El vrea să crezi că, într-un fel sau altul, ți-ai pierdut răscumpărarea, așa că te atacă cu înverșunare, făcându-te să te simți nesigur, intimidându-te. De aceea, trebuie să porți coiful nădejdii sau al încrederii că ești cu adevărat răscumpărat. Și vreau să vă ajut să vă puneți coiful și să vă arat de ce puteți ști că îi aparțineți lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Prima verigă, versetul 1: „Deci”, iar aceasta se bazează pe studiul anterior privind îndreptățirea prin credință. Deoarece am fost îndreptățiți prin credință și tot ce implică aceasta, „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem”, și aici apare prima verigă, „pace cu Dumnezeu”. Prima mare realitate care îmi confirmă, în calitate de credincios, că sunt veșnic sigur în mântuirea mea este faptul că am pace cu Dumnezeu.

Aceasta este… Știți, m-am străduit toată săptămâna să încerc să pun în cuvinte ceea ce simt în sufletul meu cu privire la acest lucru, așa că sper să aveți răbdare în timp ce fac tot ce pot, cu cuvinte stângace, să exprim efectul profund pe care l-a avut asupra mea chiar în această săptămână.

Cuvântul „deci” ne leagă de temelia care a fost pusă în capitolele 3 și 4: îndreptățirea prin credință, a fi făcuți drepți înaintea lui Dumnezeu prin credința în Fiul Său, Isus Cristos. Acum, aceasta ne introduce inițial în mântuire. Crezi în Domnul Isus Cristos și ești adus la mântuire. Iar odată ce intri în mântuire, intri în moștenirea unei eternități pline de binecuvântări. Și nu se poate ca Pavel să aibă timp sau înțelegere să ne spună toate binecuvântările care sunt ale noastre în Cristos, dar una dintre ele este că suntem în siguranță în acea relație, deoarece avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.

Acum, ce este această pace? Despre ce vorbim când vorbim despre pace cu Dumnezeu? Ei bine, unii au sugerat că aceasta înseamnă că avem o liniște a… a minții; avem un fel de sentiment psihologic de siguranță, avem un fel de sentiment pozitiv legat de faptul că suntem în siguranță. Și acesta este un lucru destul de subiectiv, dar nu aceasta este deloc intenția acestui pasaj. Acest lucru nu este subiectiv, ci obiectiv. Nu se vorbește despre sentimente. Se vorbește despre o relație. Sentimentele nu sunt problema aici. Se spune că avem pace cu Dumnezeu. Acum, dacă avem pace cu Dumnezeu datorită mântuirii, ce aveam înainte de mântuire? Un cuvânt simplu de șase litere care începe cu „r”. Care este opusul păcii? Război. Acum, Cristos a schimbat radical relația noastră cu Dumnezeu și despre asta este vorba aici. Eram, ca să zicem așa, în război. Dumnezeu era dușmanul nostru, iar noi eram dușmanii Lui. Dar, datorită îndreptățirii prin credință, am fost aduși într-o relație de pace, o pace adevărată. Iar această pace nu este o atitudine. Nu este deloc o atitudine. Nu este o liniște psihologică. Nu este calmul minții. Nu este un sentiment subiectiv. Este pur și simplu faptul că războiul dintre noi și Dumnezeu s-a sfârșit. Înțelegeți asta? Războiul s-a sfârșit.

Ei bine, tocmai în acest punct cred că majoritatea oamenilor ratează esența acestui text. Pentru că oamenii vor spune întotdeauna: „Hei, n-am fost niciodată în război cu Dumnezeu, Îmi place de Dumnezeu”. Dar Biblia spune că, înainte de a veni la Cristos, ești în război cu Dumnezeu. Și unii ar putea spune: „Păi, stai puțin, sunt o persoană religioasă și n-am nimic împotriva lui Dumnezeu, cred în Dumnezeu și sunt… Chiar îmi pasă ce gândește El. Nu mă consider un dușman al lui Dumnezeu. Nu mă văd implicat activ în a da lovituri împotriva Împărăției lui Dumnezeu. Nu mă văd opunându-mă în mod deschis planului Său divin, scopului Său și voinței Sale. Nu mă văd în război cu Dumnezeu.

Așa este. Sunt de acord cu asta. Și nu asta este problema. Problema nu este că ești în război cu Dumnezeu. Știi care este problema? Dumnezeu este în război cu tine. Asta e altceva, nu-i așa?

Pentru că ai putea spune: „Păi, eu nu… Nu mă văd luptând împotriva lui Dumnezeu. Eu… nu fac nimic pentru a lupta deschis împotriva Lui”. Nu asta e ideea. Dumnezeu este dușmanul tău, indiferent dacă ești în mod conștient dușmanul Său sau nu. Iar planul Său este acesta: Ești atât de mult dușmanul Lui și El este atât de mult în război cu tine, încât într-o zi te va lua și te va arunca într-un iaz de foc veșnic, ca să arzi pentru totdeauna. Atât de mult este Dumnezeu în război cu tine. Și indiferent dacă înțelegi sau nu războiul tău cu El, ar trebui să înțelegi războiul Lui cu tine. Acum, asta pune lucrurile într-o altă lumină, nu-i așa? Vezi tu, Dumnezeu este în război cu păcătosul. Dumnezeu este dușmanul păcătosului. Dumnezeu luptă împotriva păcătosului. Dumnezeu este dușmanul păcatului. Dumnezeu este dușmanul lui Satan. Și, apropo, dacă nu ești un copil al lui Dumnezeu, ești un copil al lui Satan și aparții stăpânirii lui Satan, iar Dumnezeu se află în război cu acea stăpânire. Și asta este esența.

Dar poate vei zice: „Nu sunt supărat pe Dumnezeu”. Foarte bine. Dumnezeu este supărat pe tine. „Nu fac nimic care să-I facă rău lui Dumnezeu”. Foarte bine. Dumnezeu te va trimite în iadul veșnic. Vezi tu, asta este esența. Dumnezeu se află în război cu oamenii, indiferent dacă aceștia sunt conștienți sau nu de propria lor ostilitate față de El. De fapt, contextul acestui concept al păcii îl găsim în Romani 1 și 2. Iar acestea ne vorbesc despre mânia lui Dumnezeu, nu-i așa? Romani 1:18: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”. Vedeți, Dumnezeu este Cel care se află în război cu cei fără de Dumnezeu și cei nedrepți, precum și cu cei care nu-L cunosc pe Cristos. De fapt, Dumnezeu chiar spune că, dacă nu-L acceptați pe Isus Cristos, sunteți anatemizați, sunteți blestemați.

În Exodul 22:24 se spune: „mânia Mea se va aprinde și vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, și copiii voștri vor rămâne orfani”.

În Deuteronomul 32 se spune: „Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deșerți; și Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere. Căci focul mâniei Mele s-a aprins și va arde până în fundul Locuinței morților, va nimici pământul și roadele lui, va arde temeliile munților”. Dumnezeu este furios. Și pe cine este furios? Pe păcătoși. Pe păcătoși. E mânios.

Iosua 23:16 spune: „Dacă veți călca legământul pe care vi l-a dat Domnul, Dumnezeul vostru și dacă vă veți duce să slujiți altor dumnezei și să vă închinați înaintea lor, Domnul Se va aprinde de mânie împotriva voastră și veți pieri degrabă din țara cea bună pe care v-a dat-o El”.

În 2 Împărați 22:13 se spune: „căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinții noștri n-au ascultat de cuvintele cărții acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea”.

În Isaia 5, versetul 25, se spune: „De aceea Se și aprinde Domnul de mânie împotriva poporului Său, Își întinde mâna împotriva lui și-l lovește de se zguduie munții, și trupurile moarte stau ca noroiul în mijlocul ulițelor. Cu toate acestea, mânia Lui nu se potolește, și mâna Lui este încă întinsă”.

În Isaia 13, versetul 9, se spune: „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Pentru aceasta”, se spune în versetul 13, „voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse”. Și așa continuă pe tot parcursul cărții Isaia, apoi în Ieremia.

În Naum, unul dintre proorocii mici, se spune: „Domnul este un Dumnezeu gelos și răzbunător; Domnul Se răzbună și este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui și ține mânie pe vrăjmașii Lui”. 

Așadar, oamenii poate că nu sunt atât de mâniați pe Dumnezeu, dar Dumnezeu este foarte, foarte mânios pe ei. Și acesta este motivul pentru care sunt trimiși în iad. Iar El este mânios pe ei din cauza păcatului de care nu s-au pocăit. În Efeseni 5, versetul 6, se spune: „Nimeni să nu vă înșele cu vorbe deșarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători”.

Iar când este descrisă întoarcerea lui Isus în Apocalipsa 19: „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu”.

Acum, esența acestei atitudini este exprimată cel mai bine în Psalmul 7, versetul 11. Ascultați doar. Iată ce spune: „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie pe cel rău în orice vreme”. Problema este că Dumnezeu se află în război cu cei răi. Ei sunt copiii mâniei. Sunt dușmani, după cum se spune în Romani 8:7 și 8, vrăjmași ai lui Dumnezeu.

Din când în când am privilegiul de a ține studii biblice și servicii de capelă pentru echipele profesioniste de sport din orașul nostru.

Și acum câțiva ani, când George Allen era antrenorul echipei Rams, eram implicat în organizarea acestora. Într-o zi, l-am întrebat pe unul dintre jucători: „Ce părere are George Allen despre aceste servicii de capelă?” Iar el mi-a răspuns: „Oh, George ne-a spus într-o zi: ‘Uitați, nu știu dacă există un Dumnezeu, dar îmi place să avem aceste servicii de capelă, pentru că, dacă există, vreau să fiu sigur că El este de partea mea’”. Vreți să știți ceva? Dumnezeu nu este de partea păcătoșilor. Dumnezeu nu este de partea celor care Îl resping pe Cristos. El este dușmanul lor și caută pieirea lor.

Acum, având în vedere aceste lucruri, ce credeți că înseamnă când se spune că avem pace cu Dumnezeu? Vi se pare ceva bun acum? Vi se pare ceva minunat acum? Mie cu siguranță mi se pare ceva bun. Avem pace cu Dumnezeu. Și nu este vorba că am făcut ceva și am obținut-o din partea noastră, ci că ceva L-a mulțumit pe El în această privință. Și oare despre ce este vorba? Este vorba despre lucrarea desăvârșită a lui Isus Cristos. Dumnezeu Și-a revărsat furia și mânia asupra lui Cristos. Și se spune la sfârșitul versetului 1: „Prin Domnul nostru Isus Cristos”. Cristos… Dumnezeu a fost, ca să zicem așa, împăcat, pentru că toată răzbunarea Lui, toată mânia Lui și toată furia Lui și-au găsit manifestarea deplină asupra lui Cristos pe cruce, nu-i așa? Și avem pace cu Dumnezeu. Doamne, ce bine e să știi asta. Acesta este noul meu statut și el decurge din împăcarea realizată prin lucrarea lui Isus Cristos. Vedeți voi, în Cristos păcatul nostru a fost, ca să zicem așa, pedepsit. În Cristos a avut loc plata deplină și Dumnezeu a fost împăcat, Dumnezeu a fost satisfăcut. Prețul a fost plătit. De aceea se spune în Coloseni 1: „Făcând pace prin sângele crucii Lui”.

Vedeți? Isus a făcut pace între Dumnezeu și noi prin sângele crucii Sale. „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați” fiți atenți, „înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină”. Actul lui Isus Cristos a realizat atât de deplin pacea cu Dumnezeu, încât de acum înainte și pentru totdeauna sunteți sfinți, fără vină și fără prihană și în ochii Lui. De ce? Pentru că fiecare păcat pentru care ar fi trebuit să fiți pedepsiți, Cristos l-a purtat. Ce gând minunat!

Astfel, introducem în conceptul de îndreptățire conceptul de împăcare. Și aș dori să vă spun vouă, celor care reflectați asupra teologiei alături de mine, că îndreptățirea și împăcarea sunt distincte ca termeni, dar sunt inseparabile ca realitate, deoarece îndreptățirea cuprinde împăcarea. Acesta este mesajul capitolului 5. Îndreptățirea cuprinde sfințirea; acesta este mesajul capitolelor 6 și 7. Îndreptățirea cuprinde glorificarea; acesta este mesajul capitolului 8.

Așadar, justificarea, deși poate fi distinsă doar din punct de vedere al cuvintelor de aceste alte lucruri, este complet inseparabilă de ele în realitate. Astfel, atunci când îl acceptați pe Isus Cristos prin credință și sunteți îndreptățiți, în această îndreptățire este inclusă nu numai glorificarea viitoare, sfințirea care își începe imediat procesul, ci și împăcarea cu Dumnezeu. Astfel, nu mai suntem dușmani, ci suntem fiii Lui, suntem copiii Lui, iar Pavel spune că din adâncul nostru strigăm: „Ava, Tată”, „Tati”, un termen care exprimă intimitate.

Mânia lui Dumnezeu față de noi, care în cele din urmă ne condamnă la iadul veșnic, este îndepărtată. Și toată furia Sa, absorbită și rezolvată pe deplin prin jertfa lui Isus Cristos, s-a epuizat. Iar noi rămânem cu o relație minunată de împăcare. Totul se datorează lui Cristos. Pur și simplu… Ar trebui să subliniați acea frază de la sfârșitul versetului 1: „Prin Domnul nostru Isus Cristos”, pentru că tot ce aveți este prin Domnul nostru Isus Cristos, totul.

În Efeseni 1 se spune: „Căci noi suntem binecuvântați cu toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești, în Cristos Isus.” Vedeți, tot ce este al nostru se datorează lui Cristos, totul. El a făcut pace. El a făcut pace.

Și poate veți zice: „Ei bine, John, asta e minunat. E cu adevărat minunat că El a făcut asta și ne-a împăcat cu Dumnezeu”. Iar în 2 Corinteni 5 se spune că El nu numai că ne-a împăcat cu Dumnezeu, ci ne-a dat și slujba împăcării, și anume să ieșim și să predicăm Evanghelia celorlalți care au nevoie să fie împăcați. Împăcare. Veți zice că este minunat. El ne-a adus la Dumnezeu, dar, dar, dar, ne păstrează El în acea relație? Adică, de unde știm că asta continuă?

Și aceasta este, de fapt, întrebarea despre care vreau să vorbesc pentru un moment.

Vedeți voi, Isus nu numai că… Acum ascultați asta, este foarte important. El nu numai că ne-a împăcat cu Dumnezeu inițial, ci El menține acea împăcare. Și aceasta este lucrarea Sa de Mare Preot. Înțelegeți asta? 1 Ioan 1 spune: „El ne curăță în continuare de (ce?) orice păcat”. Vedeți voi, curățirea continuă, mijlocirea continuă, spălarea continuă a păcatelor noastre ne asigură menținerea acelei împăcări. Înțelegeți? Așadar, aveți două adevăruri extraordinare care nu pot fi cu adevărat percepute. Pe de o parte, suntem în pace cu Dumnezeu pentru totdeauna, deoarece fiecare păcat pe care îl vom săvârși vreodată a fost deja purtat de Cristos. Și astfel nu există nimic care să ne încalce împăcarea, pentru că păcatul pentru care ar trebui să fim alungați a fost plătit și acoperit. Și chiar și în umblarea noastră zilnică prin lume, pe măsură ce păcătuim, Domnul continuă să ne curețe și continuă să ne curețe, astfel încât să fim menținuți în împăcare, nu doar prin actul trecut a lui Cristos pe cruce, ci și prin mijlocirea prezentă a lui Cristos la dreapta lui Dumnezeu. Slujba Sa de Mare Preot spune că El trăiește veșnic pentru a face ce? Mijlocire pentru noi. Nu este minunat? Sunt în pace cu Dumnezeu.

Pentru cât timp? Atâta timp cât trăiește Isus Cristos. Și cât timp trăiește El? Pentru totdeauna. El mijlocește pentru noi. Când o persoană Îl primește pe Cristos prin credință, Fiul lui Dumnezeu fără pată face ca acea persoană să fie una cu Dumnezeu și ea este în pace.

Și mai este un corolar de menționat. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la asta. Când Îl iubești pe Domnul Isus Cristos, de fapt intri într-o relație de pace cu Tatăl Său, nu-i așa? Adică, dacă vrei să ajungi la mine, iubește-mi copiii, nu-i așa? Și știi ceva? În Psalmul 2, Tatăl spune: „Dați cinste Fiului, ca să nu Se mânie”. Iar când Isus a venit în lume, Tatăl a spus: „Acesta este (Cine?) Fiul Meu preaiubit. (Ce?) De El să ascultați”. Ascultați-L. Iar corintenilor, Duhul lui Dumnezeu le spune: ar fi bine să-L iubiți pe Domnul Isus Cristos, altfel veți fi anatema. Și într-un sens foarte minunat și oarecum personal, cred că atunci când îl iubim pe Fiul, câștigăm iubirea Tatălui.

Celebrul misionar David Livingston a petrecut un an sau doi cu un anumit trib din sudul Africii. Și a plecat în interiorul continentului împreună cu soția sa (și aveau un bebeluș la acea vreme) pentru a predica unui alt trib. După ce a predicat acestui alt trib, s-a întors la primul trib și i-a găsit într-o situație dificilă, deoarece un trib vecin atacase tribul la care fusese el timp de câțiva ani. Uciseseră mulți bărbați și îl capturaseră pe fiul căpeteniei, luându-l cu ei. În momentul întoarcerii lui Livingston, sosise un mesager din partea invadatorilor care îl capturaseră pe fiul căpeteniei, iar aceștia implorau pacea, deoarece se temeau de represalii. Căpetenia tribului rănit, care dorea doar să trăiască în pace cu vecinii săi, i-a spus lui David Livingston: „Cum pot să fiu în pace cu cei care îmi țin fiul prizonier?” Și dacă această atitudine este adevărată în inima unei căpetenii sălbatice, cu cât mai mult este adevărată în cazul lui Dumnezeu Tatăl? „Cum pot să fiu în pace cu cei care calcă în picioare sângele Fiului Meu?”

Dar când voi, din iubire, veniți la Isus Cristos, căutați pacea Tatălui. Și pentru că Cristos a murit pe cruce ca să plătească pedeapsa pentru toată pedeapsa pe care o meritați și toată acea pedeapsă a fost ispășită, toată acea furie a fost eliberată, toată acea mânie a fost potolită, Dumnezeu poate fi în pace cu voi.

Acum, aș vrea să adaug o precizare la acest lucru și cred că este important să spun asta. Cred că asta produce în noi un sentiment de liniște, nu-i așa? Adică, asta îmi dă pace în inimă. Nu acesta este sensul versetului, dar, cu siguranță asta mă face să mă simt în pace. Asta îmi dă, așa cum o numea teologul Hodge, „o dulce liniște a sufletului”. Adică, sunt un prieten al lui Dumnezeu. Sunt… sunt un fiu al lui Dumnezeu. Sunt un frate al lui Isus Cristos. Fac parte din familie și Dumnezeu este în pace cu mine.

Pavel a exprimat acest lucru astfel când le-a scris efesenilor. El a spus:

„Luați-vă încălțămintea”, sau „având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii”. Știți asta? Ce voia să spună? Ce înseamnă să-ți încalți picioarele cu râvna Evangheliei păcii? Ce înseamnă asta? Ei bine, un soldat roman, când mergea la luptă, își punea cizme cu ținte și niște chestii mici care semănau cu ghetele de fotbal, cu mici țepi care ieșeau din talpă, pentru că atunci când ajungea în luptă corp la corp, într-o situație de viață și de moarte, voia să se asigure că nu alunecă și nu patinează peste tot. Așa că avea aceste mici cuie care ieșeau și îl țineau pe pământ, iar el putea să lupte și să încaseze loviturile și așa mai departe. Și… Și astfel spune Pavel: când ieșiți să luptați împotriva dușmanului, împotriva puterilor demonice și a forțelor iadului, și intrați în acea luptă spirituală, stați cu picioarele bine înfipte în pământ, iar ceea ce aveți în picioare este pregătit cu Evanghelia păcii. Și ce este Evanghelia păcii? Este vestea bună că Dumnezeu este în pace cu voi. Și știți ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu este acum de partea voastră. Ați înțeles? Așadar, când vine dușmanul, rămâneți pe poziție și spuneți: „Ia-l, Doamne!”. Pentru că Dumnezeu este de partea voastră. El este de partea voastră. Aceasta este transformarea care a avut loc prin lucrarea de împăcare a lui Isus Cristos. O, ce siguranță să știu că Dumnezeu este de partea mea!

Și poate cineva va întreba: „Oh, dar ce se întâmplă când păcătuiesc?” Când păcătuiești, în primul rând, în trecut, păcatul tău a fost plătit de Cristos; problema este rezolvată. Furia și mânia pe care acel păcat ar trebui să le primească, Cristos le-a primit deja. Și, pe lângă asta, El, în prezent, continuă să mijlocească în favoarea ta, să te curețe în continuare și menține pacea.

De fapt, în Efeseni 2:14, una dintre afirmațiile mele preferate din toată Biblia, se spune despre Cristos: „El este pacea noastră”. Și atâta timp cât El trăiește în vecii vecilor, El va menține acea relație de pace. Ascultă, prietene. Dumnezeu este satisfăcut de jertfa lui Cristos pentru păcatul tău, mânia Lui a dispărut, ești în pace și nimic nu poate schimba acea relație.

Și tot așa spune Dumnezeu în Evrei 8:12: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor (Cât de des?) niciodată”. De ce? Deoarece Cristos a potolit mânia lui Dumnezeu.

În capitolul 10 din Epistola către Evrei, în versetul 17, se spune din nou: „Și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor”.

Acum ascultă: dacă tu spui, sau dacă cineva spune, că îți poți pierde mântuirea, înseamnă să spui una dintre aceste două lucruri sau pe amândouă. Lucrarea lui Cristos nu a fost suficientă, la timpul trecut, pe cruce. Nici lucrarea actuală a lui Cristos ca Mare Preot nu este suficientă. Vrei să spui asta? Nicidecum.

A doua verigă, credeți că aceea a fost bună? Așteptați să o vedeți pe aceasta. Și până aici vom ajunge, versetul 2: „prin care”, antecedentul fiind Domnul nostru Isus Cristos, „prin care avem acces”. Încercuiește cuvântul acela în Biblia ta. „Prin credință, avem acces în această stare de har în care suntem”. Oprește-te chiar acolo. Prima verigă care ne leagă veșnic de Mântuitorul este pacea cu Dumnezeu. A doua este faptul că stăm în har, stăm în har. Nu intrăm și ieșim din har. Ce facem? Stăm în el. Nu venim și plecăm din el. Stăm în el, stăm în har și… Mintea mea slabă nu poate atinge limitele acestui adevăr. Este atât de vast și de profund, iar fiecare cuvânt este plin de putere. Începeți cu „prin care”. Prin care? Isus Cristos, totul este datorită Lui.

Gândul cheie al întregului text este mijlocirea lui Isus Cristos, prin minunata Sa mijlocire. Prin moartea Sa, El ne aduce la Dumnezeu și la pace. Și observați acest lucru, și se spune: „Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, avem acces în această stare”, din nou. Acum permiteți-mi să mă opresc asupra acestui cuvânt „acces”.

Este un cuvânt monumental. Este un cuvânt uluitor. Este un cuvânt șocant. Este un cuvânt infinit de incomprehensibil. Este un cuvânt care depășește orizontul de înțelegere al unui iudeu, care nici măcar nu-și putea imagina că cineva de pe pământ ar putea avea acces la Dumnezeu. De ce? Pentru că tot ceea ce un evreu cunoscuse vreodată, toată viața lui era că Dumnezeu este Cel absolut sfânt și inaccesibil. Nu știa el asta? Nu credea el asta? De-a lungul întregii lor istorii, asta era tot ce știau. Și, apropo, cuvântul „acces” de aici este folosit de trei ori. Este folosit aici, în Efeseni 2:18 și 3:12, și se referă întotdeauna la accesul la Dumnezeu. El ne-a dat acces la Dumnezeu. Iar un evreu pur și simplu nu știa asta.

De fapt, ce s-ar fi întâmplat cu un iudeu dacă s-ar fi apropiat vreodată de Dumnezeu?

Ar fi fost mistuit. Dacă ne întoarcem, de exemplu, la… Și vă voi da doar un exemplu din text, din capitolul al nouăsprezecelea din Exodul. Ați putea să deschideți la acest capitol pentru un moment, Exodul 19. Dumnezeu dă Legea pe Muntele Sinai. Iar versetul 9 spune: „Și Domnul a zis lui Moise: ‘Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îți voi vorbi și să aibă întotdeauna încredere în tine’. Moise a spus Domnului cuvintele poporului. Și Domnul a zis lui Moise: ‘Du-te la popor, sfințește-i, azi și mâine, și pune-i să-și spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va coborî, în fața întregului popor, pe muntele Sinai’”. Acum El spune: trebuie să vă curățați, trebuie să vă puneți în ordine, trebuie să fiți gata când voi veni. „Să hotărăști anumite margini”, versetul 12, „Să hotărăști anumite margini”, ridică un gard, un zid, „și să spui: ‘Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea’”. Adică, Dumnezeu va fi acolo sus, iar voi veți fi aici jos, și să nu vă apropiați de Dumnezeu, altfel veți muri.

Iar versetul 13 spune: „Nicio mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți: dobitoc sau om, nu va trăi. Când va suna trâmbița, ei vor înainta spre munte. Moise s-a coborât de pe munte la popor: a sfințit poporul, și ei și-au spălat hainele. Și a zis poporului: ‘Fiți gata în trei zile; să nu vă apropiați de vreo femeie’”. Fără relații sexuale. „A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere, și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă”. Acum, ei urmează să se întâlnească cu Dumnezeu. Nu-i așa? O ocazie frumoasă, caldă, fericită; tot locul explodează ca un vulcan, fulgere, tunete, foc, furie. Oamenii tremură, acest sunet puternic de trâmbiță le zguduie mințile, s-au purificat timp de trei zile. Este într-adevăr un eveniment foarte important. „Moise a scos poporul din tabără pentru a-L întâlni pe Dumnezeu; și au stat la poalele muntelui. Iar Muntele Sinai era cu totul învăluit în fum, pentru că Domnul a coborât pe el în foc, iar fumul său se ridica ca fumul unui cuptor, și întregul munte se cutremura puternic. Iar când sunetul trâmbiței s-a prelungit și a devenit din ce în ce mai puternic, Moise a vorbit, iar Dumnezeu i-a răspuns cu o voce. Și Domnul S-a coborât pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, și Domnul l-a chemat pe Moise pe vârful muntelui; Moise s-a suit, iar Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară-te și poruncește poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei”. Să nu se apropie. „,Preoții, care se apropie de Domnul, să se sfințească și ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea’. Moise a zis Domnului: ‘Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: ‘Hotărăște anumite margini în jurul muntelui și sfințește-l’. Domnul i-a zis: ‘Du-te, coboară-te și suie-te apoi iarăși cu Aaron; dar preoții și poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea’. Moise s-a coborât la popor și i-a spus aceste lucruri”. Acum vă puteți întoarce la Epistola către Romani.

Adică, e o situație destul de înfricoșătoare, nu-i așa? Un lucru pe care Dumnezeu l-a stabilit încă de la început, când i-a scos pe acei oameni din Egipt pentru a-i duce în țara lor, a fost că nu există acces la Dumnezeu. Acum, de ce credeți că a vrut El ca ei să știe asta? Pentru că îi învăța o lecție foarte importantă despre sfințenia Sa absolută și despre lipsa absolută de sfințenie a omului. Și nu exista nicio cale de acces, absolut niciuna. Chiar și atunci când Dumnezeu a ridicat cortul întâlnirii și a zidit templul, ei puteau ajunge doar până la un anumit punct. Neamurile puteau ajunge până acolo, nu mai departe. Femeile puteau ajunge până acolo, nu mai departe. Bărbații puteau ajunge până acolo, nu mai departe. Preoții puteau ajunge până acolo, nu mai departe. Și era un singur preot care, doar o singură zi pe an, putea intra în prezența lui Dumnezeu, și acela era marele preot. După tot felul de ritualuri de purificare, el intra acolo, stropea sângele cât de repede putea și ieșea de acolo.

Iar cei care încercau să se apropie de Dumnezeu fără a respecta poruncile Lui mureau pe loc. Gândiți-vă la Nadab și Abihu, care au intrat și au adus Domnului tămâie sau foc străin, și au căzut morți pe loc. Gândiți-vă la Core, Datan și Abiram, care au încercat să acționeze ca preoți în fața Celui Preaînalt, să intre și să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, iar pământul i-a înghițit. Acum, dacă știau ceva, știau că Dumnezeu era inaccesibil. Numai marele preot putea intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an, și asta după o purificare specială și doar pentru a ieși repede. „Accesul” nu era un cuvânt în vocabularul lor religios.

Și niciun om păcătos de astăzi nu are acces la Dumnezeu. Dar moartea lui Cristos a schimbat asta. Nu este minunat? Vedeți, de aceea Evanghelia era atât de greu de acceptat pentru evrei, și nu puteau să se vadă pe ei înșiși năpustindu-se în prezența lui Dumnezeu. De aceea autorul epistolei către Evrei spune: „Să ne apropiem dar (Cum?) cu deplină încredere de scaunul harului, căci Cristos a deschis o cale nouă și vie”. Matei 27:51 spune că, atunci când Isus a fost răstignit, ce s-a întâmplat cu perdeaua din templu? S-a rupt de sus până jos. De ce? Am primit accesul, accesul la Dumnezeu.

Și asta spune Evrei 4:16: „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har”. Ei bine, înainte, dacă te apropiai de Dumnezeu, nu găseai milă și har, ci găseai moartea.

În Ieremia 32 avem o învățătură minunată care reflectă noul legământ și acolo se spune: „Ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor. Nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine și le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine”. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor și voi continua să le fac bine, iar ei vor continua, spune El, să se apropie de Mine.

În capitolul al zecelea din Epistola către Evrei, nu pot să nu menționez acest lucru, unul dintre capitolele mele preferate din Biblie, în special începând cu versetul 19 din acel capitol. El spune: „Astfel, dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, și, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem”. Nu este minunat? Acces, acces.

Așadar, „acces” este un cuvânt plin de semnificație. Apropo, în limba greacă, acest cuvânt este adesea folosit în sens secular pentru a se referi la un refugiu sau un port pentru o corabie în pericol. Dumnezeu devine astfel un refugiu și un port pentru noi, cei aflați în pericol.

Acum, când ajungem acolo, ce am găsit? Fiți atenți, versetul 2: avem acces în această stare de har în care stăm. Oh, asta depășește cu mult imaginația noastră. Avem acces la har. Când ajungem acolo, în prezența lui Dumnezeu, stăm în har. De aceea se spune: „Să ne apropiem cu îndrăzneală, ca să primim har”. Pentru că, atunci când intrăm, stăm în har. „A sta” înseamnă exact asta, histēmi: a sta ferm, a sta tare, a sta neclintit, a rămâne. Și noi rămânem într-o stare de har.

Acum, ce este harul? Ce este harul? Este o favoare nemeritată, nu-i așa? De fapt, dacă ar fi să dau o definiție a harului, iată ce aș spune: favoarea nemeritată a lui Dumnezeu prin care El ne mântuiește și ne face neprihăniți exclusiv pe baza iubirii Sale suverane și nu datorită vreunei vrednicii din partea noastră și în ciuda păcatului nostru, datorită jertfei desăvârșite a lui Isus Cristos. Adică, El ne mântuiește prin har, ceea ce înseamnă că noi nu avem nicio legătură cu asta. Și odată ce am ajuns acolo, rămânem în har. Este atât de important să rămânem în har, pentru că harul înseamnă că El ne dă ceea ce noi nu, ce? Merităm.

Oamenii cred: „Ei bine, ai fost mântuit prin har, dar, o să rămâi acolo prin lege”. Nu, nu, ai fost mântuit prin har și acum trebuie să respecți reguli ca să rămâi acolo, trebuie să ții legea și, dacă o încalci, ești afară. Nu. Aici se spune că rămâi în har, ești ferm ancorat într-un mediu al harului, iar harul este iertarea nemeritată a păcatului din partea lui Dumnezeu. Cred că Iuda a spus-o în versetul 24. Ascultați doar asta; este atât de minunat. „Iar a Aceluia”, fiți atenți, „care poate să vă păzească de (ce?) de orice cădere și să vă facă să (ce?) să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale”. Știți ceva? Știți ce face lucrarea preoțească a lui Cristos? Când intrați, stați în har, iar aceasta este iertarea continuă, plină de har, nemeritată și necondiționată a lui Dumnezeu în favoarea voastră pentru păcatele voastre. Ea continuă. Este o aură de har. Iar harul este ceea ce iartă, și datorită acestui lucru El este în stare să vă ferească de cădere. Stăm în har, protecție sigură.

Rămânem. Asta este ceea ce înseamnă Ioan 15 când ne îndeamnă să rămânem în Cristos. Rămânem în mediul harului. Suntem atât de în siguranță acolo. Adică, ce a trebuit să faci ca să fii izgonit din har? Adică, nu ai obținut nimic… Nu ai făcut nimic ca să ajungi acolo. Nu poți face nimic ca să ieși de acolo. Și poate îți vei pune întrebarea: „Păi, dacă păcătuiești de atâtea ori, vei fi dat afară”. Nu. Pentru că acolo unde păcatul, conform Romani 5 și 6, acolo unde păcatul s-a înmulțit, ce se întâmplă? Harul ce face? Se înmulțește și mai mult. Vezi tu, nu există nicio cale de ieșire, pentru că, dacă te afli în har, harul poate funcționa doar acolo unde există eșec, nu-i așa? O idee minunată, și de aceea ești în siguranță. Dacă ar fi fost un loc al legii, dacă ar fi fost un loc al respectării regulilor, ai fi fost dat afară și la fel și eu. Dacă păcatele tale te-ar fi alungat, atunci nu ar fi fost har. Dar prin har ești mântuit.

Iar Romani 5:20 spune: „Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult”. O, ce gând minunat.

Preaiubiților, vedeți, aceste două verigi… Adică, asta ar fi suficient, nu-i așa? Avem pace cu Dumnezeu. Acum, dacă vrei să te legi de acest lucru, atunci va trebui să spui: În primul rând, jertfa lui Cristos nu a fost suficientă pentru a acoperi toate păcatele tale și a menține pacea; și menținerea acelei păci depășește capacitatea lui Isus Cristos, care trăiește veșnic pentru a mijloci pentru tine, iar tu, de fapt… De fapt, negi cine este Cristos și care este lucrarea Lui, atât în trecut, cât și în prezent. Pacea cu Dumnezeu ar fi suficientă.

Dar, pentru a completa acest lucru, Domnul spune: nu numai atât, ci și că voi stați în har. Iar harul poate acționa doar acolo unde există păcat, pentru că este o favoare nemeritată, o iertare nemeritată. Așadar, atunci când păcătuiți, el își face efectul. Și astfel sunteți păstrați într-o stare de har. Mare adevăr, mare adevăr. Lucrarea de mare preot a lui Isus, care se desfășoară chiar în acest moment, menține pacea și asigură aplicarea harului pentru noi.

Vom vedea acest lucru mai târziu, în versetul 10, dar nu pot să nu vă atrag atenția asupra lui chiar acum, pentru că este atât de frumos. Priviți versetul 10. Acesta rezumă într-un fel ceea ce am spus. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său”. Acum opriți-vă aici pentru un minut. Dacă moartea lui Cristos a putut face pace cu Dumnezeu, dacă moartea lui Cristos v-a putut împăca cu Dumnezeu, „cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui”. Cu alte cuvinte, dacă un Mântuitor care a murit te-a putut aduce la Dumnezeu, nu crezi că un Mântuitor viu te-ar putea păstra acolo? Ce adevăr măreț! Cu cât mai mult, dacă un Mântuitor mort te poate răscumpăra, cu atât mai mult un Mântuitor viu te poate păstra? Și, vedeți, aceasta este lucrarea de mare preot a lui Isus Cristos. Și El se înfățișează neîncetat înaintea Tatălui în numele nostru. Ca în Luca 22, când El… Îl vede pe Petru și îi spune: „Petre, Satan v-a cerut să vă cearnă.” Apoi spune aceasta: „Dar Eu M-am rugat pentru credința ta”. M-am rugat pentru tine și, când această mică încercare se va sfârși, vei ieși cu bine din ea. Și El ne oferă o mică perspectivă asupra modului în care El menține locul poporului Său în relația cu Dumnezeu. El lucrează în favoarea lui Petru. Și astfel El ne asigură. Suntem în pace cu Dumnezeu. Și stăm în har. Iar Cristos mijlocește pentru a menține vie pacea și pentru a ne păstra poziția.

Arthur Pink, are o afirmație minunată. El spune: „Este cu totul și absolut imposibil ca sentința judecătorului divin să fie vreodată revocată sau inversată. Mai degrabă fulgerele atotputerniciei vor zgudui Stânca Veacurilor decât ca cei care se adăpostesc în El să fie din nou aduși sub condamnare”. Am încheiat citatul. Nu se poate întâmpla. Judecătorul a pronunțat un verdict, iar acesta va rămâne valabil pentru totdeauna.

Pavel spune: „Și sunt încredințat că El are putere să” (Ce?) să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”. Să păzească. Asta spune în 2 Timotei 1:12. „Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”. Încredere în Dumnezeu.

În Evrei – și voi încheia acum – în Evrei 10, rețineți acest lucru și vom ajunge la o concluzie minunată. Evrei 10:10. Am fost sfințiți prin jertfa trupului lui Isus, o dată pentru totdeauna. Nu este ca în vechea preoțime, unde fiecare preot slujea zilnic, aducând aceleași jertfe, fără a putea niciodată să înlăture păcatul. Dar acest Om, „dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu și așteaptă de acum ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți”. El ne-a desăvârșit pentru totdeauna.

Dar lovitura de grație în toată această chestiune se găsește în Romani, capitolul 8, versetul 31. Ascultați: „Deci ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri?” Care este răspunsul nostru? „Dacă Dumnezeu este pentru noi (Ce?), cine poate fi împotriva noastră?” Dacă suntem în pace cu Dumnezeu, dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine este mai mare decât Dumnezeu ca să poată schimba asta? Care este răspunsul? Nimeni. „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ne-a dat ce avea mai bun, pe Fiul Său, „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Cu alte cuvinte, dacă El a dat darul suprem în Fiul Său pentru a ne răscumpăra, nu credeți că va da orice este necesar pentru a ne păstra? Asta este cu siguranță mai puțin decât Fiul Său.

Iar versetul 33 spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Cine ne va pune sub acuzare? Cine ne va acuza? Oare Dumnezeu, Cel care ne-a îndreptățit? „Cine-i va osândi? Cristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și” (Ce face?) „mijlocește pentru noi”. Credeți că avocatul care ne apără ne va acuza? Credeți că judecătorul care a spus că am fost izbăviți de judecată și eliberați își va schimba verdictul? Nici vorbă. Nu există o instanță mai înaltă decât acel judecător. Și dacă El ne-a dat deja darul suprem în Fiul Său pentru a ne răscumpăra, nu ne va da oare mai puțin? Nu ne va da oare și daruri mai mici pentru a ne păstra?

Așadar, starea de pace cu Dumnezeu și starea de a sta în har nu sunt precare. Ne aflăm pe un teren solid. El ne ține. Aceasta este partea Lui, minunată. Partea noastră este aceea de a persevera. Noi ascultăm. Umblam în ascultare. De ce? Acum ascultați cu atenție, pentru că o parte din felul în care El ne păzește constă în a ne împuternici prin Duhul Său să umblăm în ascultare. Este atât de important. Așadar, când vedeți pe cineva despre care credeți că este creștin și, dintr-odată, se îndepărtează cu totul, 1 Ioan 2:19 spune: „Ei au ieșit din mijlocul nostru pentru că nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi”. De ce? Pentru că Dumnezeu nu numai că îi păstrează pe ai Săi lângă El, ci le sădește Duhul în ei și le dă puterea, prin Duhul, să persevereze, să trăiască în ascultare.

Așadar, dacă vrei să ataci siguranța credinciosului, îl ataci, în primul rând, pe Dumnezeu. Spui că El Și-a schimbat verdictul. În al doilea rând, îl ataci pe Cristos, spui că lucrarea Sa de pe cruce a fost insuficientă, că lucrarea Sa de Mare Preot nu ne poate susține. Și apoi îl ataci pe Duhul Sfânt, spunând că El nu este în măsură să-l facă pe credincios să persevereze. Și o discreditare a întregii Sfinte Treimi este cuprinsă în negarea siguranței credinciosului. Te ajută asta să te simți în siguranță? Astea sunt doar două din șase, oameni buni.

Horatio Bonar, marele sfânt al lui Dumnezeu, a scris aceste cuvinte mărețe. Vi le citesc în încheiere:

„Faptele Tale, nu ale mele, o, Cristoase, aduc bucurie acestei inimi.

Ele îmi spun că totul este împlinit, și îmi alungă frica.

Către cine altul decât Tine, care singur poți ispăși păcatul, Doamne, să mă refugiez?

Suferințele Tale, nu ale mele, o, Cristoase, pe lemnul rușinos

Au plătit prețul întreg al legii și mi-au cumpărat pacea.

Lacrimile Tale, nu ale mele, o, Cristoase, au spălat vina mea într-o zi binecuvântată.

Legăturile Tale, nu ale mele, o, Cristoase, mă dezleagă de lanțurile mele

Și sparge ușile închisorii mele, ca să nu mai fie niciodată încuiate.

Rănile Tale, nu ale mele, o, Cristoase, pot vindeca sufletul meu rănit.

Biciuirile Tale, nu ale mele, conțin balsamul care mă vindecă.

Sângele Tău, nu al meu, o, Cristoase. Sângele Tău vărsat cu atâta generozitate,

Poate albi cele mai negre pete ale mele și îmi poate curăța vina.

Crucea Ta, nu a mea, o, Cristoase, a purtat povara îngrozitoare

A păcatelor pe care nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nu l-ar fi putut purta, în afară de Dumnezeu.

Moartea Ta, nu a mea, o, Cristoase, a plătit răscumpărarea cuvenită,

Zece mii de morți ca a mea ar fi fost prea puține.

Numai dreptatea Ta, o, Cristoase, mă poate acoperi.

Nicio neprihănire nu are vreo valoare, în afară de cea care vine de la Tine.

Numai dreptatea Ta mă poate îmbrăca și înfrumuseța,

O înfășor în jurul sufletului meu, în ea voi trăi și voi muri”.

Să ne rugăm.

Tată îndurător, ce zi binecuvântată! O, ce mare încredere a izvorât în inimile noastre când vedem că suntem în pace cu Dumnezeu și stăm în har. Îți mulțumim pentru aceasta. Umple-ne inimile cu recunoștință. Ridică-ne sufletele în laudă către Tine. Noi, care inițial nu merităm nici măcar accesul, nu merităm să fim păstrați în acel loc într-o zi pentru a fi prezentați fără cusur, fără vină, fără prihană în ochii Tăi. O, Îți mulțumim, nu numai pentru lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos din trecut, ci și pentru lucrarea de mare preot a lui Cristos din prezent, care continuă să ne curețe. Îți mulțumim că suntem în pace, că ești de partea noastră, că ești apărarea noastră, apărătorul nostru, prietenul nostru prin Domnul nostru Isus Cristos, în Numele căruia ne rugăm. Amin.

SFÂRȘIT