Vă invit în această seară, să deschidem împreună Bibliile noastre la capitolul șase din Romani. În această seară vom intra într-una dintre marile experiențe ale studiului nostru asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pe măsură ce ne îmbarcăm în călătoria prin Romani 6, 7 și 8. Ca să fiu sincer cu voi, motivul pentru care am decis să vorbesc din epistola către Romani și am parcurs primele cinci capitole a fost, în principiu, pentru a putea ajunge la aceste capitole, deoarece simt că este nevoie de o clarificare și de o înțelegere cât se poate de limpede a învățăturii Cuvântului lui Dumnezeu în această privință. Și pe de-o parte, vom parcurge încet aceste capitole.

Pe de altă parte, vom merge pas cu pas, abordând fiecare temă în parte. Însă vreau să îmi dați ocazia să urmăresc argumentarea lui Pavel fără a da totul pe față înainte de a ajunge la el. În felul acesta, sunt conștient că, în mod inevitabil, ceea ce se va întâmpla este că vom acoperi câteva versete care vor ridica un milion de întrebări, la multe din ele se va răspunde dacă veți aștepta următoarele două săptămâni. Așadar, încercați să aveți răbdare, iar dacă întrebarea nu primește răspuns, atunci anunțați-mă, spuneți ceva, trimiteți-mi un bilet sau anunțați unul din membrii personalului sau din prezbiteri. Vom face tot posibilul să tratăm acel subiect, dar vom merge progresiv urmărind dezvoltarea argumentului prezentat de Pavel.

Acum, în seara aceasta vom începe prin a ne uita la Romani 6, iar prima secțiune care trebuie privită ca o unitate sunt versetele de la 1 la 14. Evident, nu le vom acoperi pe toate astăzi, dar vom avea un punct de pornire. Acum, de când am început studiul nostru din epistola către Romani, am trecut peste câteva teme destul de mari. După introducerea din primele 17 versete, care, practic, conturează într-o viziune microscopică desfășurarea răscumpărării care va fi discutată în epistola către Romani, Pavel a lansat o afirmație importantă despre păcătoșenia omului, din capitolul 1 cu versetul 18 până în capitolul 3 cu versetul 20. Și toată această gamă de adevăruri ne-a ajutat să înțelegem cât de păcătos este omul, cât de vinovat este, cât de lipsit de nădejde este, cât de legat de păcat și de iad este.

Și apoi, începând cu capitolul 3 versetul 21, Pavel a început un subiect foarte vast despre doctrina mântuirii prin har prin credință și prin lucrarea substitutivă a lui Isus Cristos. Astfel că, acestea au fost cele două teme majore: tema păcătoșeniei omului și tema mântuirii oferite de Dumnezeu. De-a lungul acestor două mari secțiuni de doctrină fundamentală, Pavel a subliniat situația dezastruoasă a omului și condamnarea inevitabilă cu care se confruntă omul din cauza păcatului său. El ne-a descris răzvrătirea omului împotriva Dumnezeului celui sfânt, plăcerea pe care omul o are pentru propria lui stare de păcătoșenie, refuzul voluntar al omului de a-L înțelege pe Dumnezeul care i s-a descoperit în mod cât se poate de clar, atât printr-o lucrare interioară cât și printr-o lucrare exterioară. Iar mai apoi, ca răspuns la această lucrare, Pavel ne-a prezentat îndurarea Sa extraordinară și harul iertător al lui Dumnezeu, care ajunge la omul nevrednic și îi oferă iertare deplină, achitare deplină prin lucrarea perfectă și încheiată a lui Isus Cristos.

Iar această lucrare a lui Cristos în ceea ce-l privește pe om este atât de întreagă, atât de perfectă, atât de completă, atât de îndurătoare și atât de plină de har, atât de cuprinzătoare, atât de abundentă, și atât de mărinimoasă, încât poate fi cel mai bine rezumată în capitolul 5, versetele 20 și 21. “Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea ca să dea viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru”.

Acum, mărinimia harului lui Dumnezeu este arătată în versetul 20, deci, cu cât era mai mare păcatul, cu atât mai mare era harul pentru a acoperi acel păcat. Iată așadar, cum rezumă el primele cinci capitole. Păcătoșenia omului este mare însă harul iertător al lui Dumnezeu este infinit mai mare.

Acum, în acest punct ajungem la o nouă paradigmă în gândirea lui Pavel. Am vorbit despre păcatul omului. Am vorbit despre mântuirea lui Dumnezeu. Și acum trecem la o a treia discuție majoră din epistola către Romani, care are legătură cu sfințenia credinciosului. Acum că ai ajuns să fii smuls din păcat și adus la mântuire, care este rezultatul inevitabil al acestei lucrări? Vom vedea acest lucru în capitolele 6, 7 și 8.

Acum, modul în care Pavel introduce acest subiect este abordând o întrebare care ar fi apărut inevitabil într-un astfel de moment, dacă un astfel de subiect ar fi fost prezentat unui grup care îi includea pe cei care ar putea obiecta, iar întrebarea inevitabilă apare în versetul 1 din capitolul 6. Acum, Pavel se pricepea foarte bine să anticipeze argumentul adversarului său. Predicase Evanghelia de destule ori încât să știe ce răspunsuri a generat. Prezentase subiectul în grupuri ostile suficient de bine și suficient de mult timp pentru a ști care sunt reacțiile. Cunoștea punctul de vedere inevitabil al opozantului. Știa ce trebuia să contracareze. Știa lacunele pe care trebuia să le umple pentru a-și continua argumentația în mod eficient. Și în felul acesta, el anticipează această afirmație în versetul 1: „Ce vom zice dar?” Cu alte cuvinte, dacă păcatul se înmulțește, dar cu cât păcatul este mai mare, cu atât harul este mai mare, „Să păcătuim mereu pentru ca să se înmulțească harul?”

Adică, dacă mai mult păcat generează mai mult har, atunci acum că suntem răscumpărați ar trebui să continuăm să păcătuim și mai mult pentru ca Dumnezeu să fie mai milostiv? Dacă El are atât de mult har, atunci să-l ofere din belșug! Cu alte cuvinte, cineva i-ar spune lui Pavel: „Pavel, doctrina ta este antinomism, împotriva legii. Doctrina ta oferă o libertate extraordinară. Această idee că mântuirea este pur și simplu numai prin har, numai prin credință, fără fapte, și că, cu cât păcatul este mai mare, cu atât harul este și mai mare, asta nu face altceva decât să ducă la un punct de vedere al antinomismului, adică la un punct de vedere împotriva legii, la o libertate sălbatică, la o libertate care a luat-o razna. Asta îi determină pe unii oameni să spună: „Bine, dacă cu cât este mai mult păcat, cu atât mai mare este harul, atunci, omule, voi păcătui ca un nebun pentru ca Dumnezeu să poată obține mai multă slavă prin revărsarea harului Său”.

Evreului opozant i-ar fi foarte greu să gestioneze argumentul lui Pavel despre mântuirea prin har fără fapte, pentru că ar presupune că asta ar duce la genul acesta de situații. Un scriitor a spus următorul lucru: „În acest punct, apostolul se apropie periculos de mult de marginea unui abis. Un pas în lateral și tot ce a câștigat prin ceea ce a prezentat până aici ar putea fi pierdut”. Adică, dacă mântuirea este în întregime de la Dumnezeu și numai prin har și dacă Dumnezeu este Cel glorificat în distribuirea harului, atunci omul, în dorința sa de a păcătui, ar putea raționa în felul următor: cu cât mai mult păcat, cu atât mai mult har.

Și practic în felul acesta trece la secțiunea despre sfințire sau despre sfințenia credinciosului. Apropo, acest subiect a fost unul despre care am învățat de-a lungul anilor. Geniul malefic al familiei Romanov, pe nume Rasputin, a predat și a exemplificat doctrina mântuirii prin experiența repetată a păcatului și a pocăinței. El a spus: „Cu cât păcătuiești mai mult, cu atât Dumnezeu îți dă mai mult har, așa că, cu cât păcătuiești mai mult și păcătuiești cu renunțare și cu cât Îi îngădui lui Dumnezeu să-Și exercite harul în viața ta, cu atât Îi aduci mai multă slavă lui Dumnezeu”. De fapt, el a continuat spunând că: „Dacă ești doar un păcătos obișnuit, nu-I dai lui Dumnezeu ocazia să-Și arate slava, așa că fii un păcătos extraordinar”.

Acum acest lucru este antinomism. Aceasta presupune o abandonare deplină în numele harului și presupun că unii dintre criticii lui Pavel l-ar fi putut acuza de acest lucru nu doar în situația ipotetică prezentată aici, în capitolul 6, ci și în realitate pentru că în capitolul 3 cu versetul 8, el zice: „Și de ce” - , vorbește despre această idee de păcat – „așa cum pretind unii care ne vorbesc de rău să nu facem răul ca să vină binele din el”. El face aluzie acolo la unele calomnii care fuseseră aruncate asupra lui. Și din nou, este foarte probabil să fi fost acuzat că ar fi predicat un fel de doctrină a harului în care se oferă iertare păcatului pentru ca Dumnezeu să poată fi glorificat prin iertarea Sa.

Pe de o parte, existau unii critici care îl atacau pe Pavel în sens negativ în ce privește acest subiect, altfel spus, ei doreau să îi discrediteze doctrina harului pentru că asta ducea la antinomism. De asemenea, pe de altă parte, existau unii oameni care doreau să păcătuiască pentru ca harul să se înmulțească numai ca să-și poată justifica propriul stil de viață păcătos. Adică, ei nu îl critică, ci îl acceptă cu plăcere. Ei nu sunt legaliștii care spun: “Nu putem accepta ceea ce spui, Pavel. Asta duce la antinomism”. Ci, astfel de oameni sunt libertinii care spun: “Bine, Pavel, noi acceptăm ceea ce spui. Și împingem totul până la concluzia sa logică”.

Dacă ai vrea să întâlnești un astfel de grup, i-ai putea găsi în orașul Corint, chiar în biserică. Mi se pare că, dacă a existat vreun grup libertin de oameni care susțineau faptul că ei cred în numele lui Isus Cristos, acolo era un astfel grup. Ei trăiau fără niciuna dintre restricțiile normale ale sfințeniei care ar fi trebuit să îi unească pe copiii lui Dumnezeu. Erau caracterizați de incest, de procese nesfârșite unii împotriva altora, ceea ce este un indiciu al lăcomiei egoiste, călcându-se pe gât unii pe alții. Ei erau caracterizați de imoralitate sexuală, de prostituție, de păgânism, de activitate demonică. Chiar se ridicau în adunările lor și în numele unui dar al Duhului Sfânt, Îl blestemau pe Isus. Și poate că aceste lucruri au fost cele care l-au cam ajutat pe libertinul care dorea să împingă doctrina harului până la ceea ce era, în mintea lui, concluzia sa logică.

Însă Pavel nu ar putea accepta niciuna dintre aceste perspective. El nu ar putea da la o parte harul pentru a-i mulțumi pe legaliști și totodată nu ar putea da la o parte harul pentru a-i limita pe libertini. El nu ar face așa ceva în niciunul dintre cazuri. Legalismul nu poate fi niciodată un remediu pentru nimic, nici măcar pentru libertinaj. Dumnezeu are o cale mai bună și vedem felul în care Pavel desfășoară această cale în Romani 6, 7 și 8. Și, în esență, dacă pot să vă prezint o avanpremieră, calea cea mai bună este calea lucrării lui Dumnezeu în inimă, lucrarea de regenerare, iar apoi slujirea concomitentă a Duhului Sfânt, și vom vedea asta pe parcurs.

Acum, pe măsură ce trecem la capitolul 6, Pavel ne va arăta că adevărata evanghelie a harului nu duce la libertinaj, nu duce la acea stare de a păcătui ca un om fără minte pentru că oricum va fi bine. Cu alte cuvinte, este ceea ce i-ați auzit spunând pe oamenii care au vrut să critice doctrina siguranței veșnice. Ei spun: „Bine, dacă tu crezi în siguranța veșnică, atunci ceea ce vrei să spui de fapt este că, odată ce ești creștin, poți să păcătuiești cât vrei și totul va fi bine”. Ați auzit oameni spunând asta? Sigur. Este același lucru. Așa că în ce-i privește pe ei, vor să restricționeze Evanghelia harului mântuitor în realitatea sa eternă, pentru că se tem că doar în felul acesta pot controla oamenii. Și astfel, ei încalcă curăția harului mântuitor ca entitate pentru a controla oamenii care ar putea abuza de har, Pavel însă nu va accepta așa ceva. De fapt, pe măsură ce trece la capitolul 6, el, în mod necesar, inseparabil și permanent leagă o viață sfântă de adevărata mântuire.

Cu alte cuvinte, nu este nevoie să-i controlezi din exterior pe oamenii care sunt răscumpărați, pentru că în ei este plantat un principiu de control în virtutea noii naturi, a noii vieți, care se află sub controlul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, astfel încât e ceva ce funcționează în interior, nu în exterior. Și vom vedea acest lucru pe măsură ce vom derula aceste capitole împreună.

Acum, capitolele 3, 4 și 5 tratează în principiu justificarea. Capitolele 6, 7 și 8 se ocupă de sfințire, pentru cei cărora le plac etichetele teologice. Dacă vreți, altfel spus, capitolele 3, 4 și 5 se ocupă de modul în care ești mântuit, iar capitolele 6, 7 și 8 se ocupă de modul în care trăiești după ce ai fost mântuit. Și există o legătură absolută, o legătură absolută. Cele două sunt legate între ele.

Acum, ascultați ce vă spun. Sfințenia este un dar al lui Dumnezeu pentru credincios la fel de mult ca mântuirea în actul răscumpărător. O voi spune din nou. Sfințenia este un dar al lui Dumnezeu pentru credincios la fel de mult ca răscumpărarea în actul mântuitor. Atunci când o persoană este răscumpărată, nu este doar o tranzacție divină; este o minune divină de transformare. Nu este doar ceva legal; ci este ceva real. Nu înseamnă că Dumnezeu spune pur și simplu: “Acum ești mântuit”. Dumnezeu este Cel care te transformă. Dumnezeu nu spune pur și simplu că ceva este adevărat; ci Dumnezeu este Cel care face să fie adevărat. Dumnezeu nu declară pur și simplu că ești neprihănit; ci Dumnezeu este Cel care te recreează în neprihănire. Vedeți, așa cum am încercat să subliniez mai devreme în epistola către Romani, Dumnezeu nu spune lucruri care nu sunt așa. Și El nu are de gând să-i numească neprihăniți pe oamenii care nu sunt, în felul acesta sunt legate sfințirea și justificarea.

Și îndrăznesc să spun, preaiubiților, că nimic nu este mai important pentru noi să înțelegem în antinomismul total al scenei creștine contemporane decât să înțelegem legătura dintre sfințire și justificare, să înțelegem legătura dintre o viață sfântă și adevărata mântuire. De aceea v-am spus și cu alte ocazii că sunt convins că în America biserica este în foarte multe cazuri o biserică neregenerată, nerăscumpărată, pierdută, fără Dumnezeu, fără Cristos și condamnată la iad, pentru că nu văd acolo sfințenie, iar eu cred că această realitate trebuie să existe.

Acum, haideți să ne uităm la argumentul lui Pavel. Adică, aș putea continua să zăbovesc mult timp pe acest subiect. Vreau însă să abordez textul. Fundamentul învățăturii lui Pavel despre sfințenie este prezentat chiar în deschiderea acestui capitol extraordinar. Dați-mi voie să vă prezint doar trei elemente pentru a deschide primele paisprezece versete: opozantul, răspunsul și argumentarea, doar trei puncte scurte. Ne vom uita pentru început la aceste puncte semnificative.

Mai întâi de toate, opozantul apare în versetul 1. Vorbim aici despre un opozant imaginar, într-un anumit sens. Probabil că este imaginar în acest caz, dar nu în ceea ce privește experiența lui Pavel. De multe ori a fost acuzat că predică o evanghelie a harului care este antinomism. Vă aduceți aminte atunci când s-a întors, în orașul Ierusalim după ce a adunat ajutoarele de la bisericile dintre neamuri și s-a întors cu toți reprezentanții neamurilor pentru a face pace între evreii și neamurile care făceau parte din biserică, pentru a demonstra adevărata dragoste nu doar prin îngrijirea de nevoile lor fizice, ci și pentru a împlini nevoile lor spirituale. El s-a gândit să se identifice și mai mult cu ei, așa că s-a dus în templu cu unii dintre acei evrei, s-a dus să facă un jurământ. A vrut să arate că era înrudit cu iudaismul și că nu îl abandonase. Și vă aduceți aminte, că a izbucnit o revoltă, iar ei l-au acuzat că a vorbit împotriva legii, împotriva templului, împotriva lor, împotriva lui Dumnezeu și împotriva a tot ceea ce ei considerau a fi sacru. De ce? Pentru că doctrina harului li se părea o învățătură libertină. Iar el voia să arate că nu este nevoie să impui oamenilor Legea.

Iudaizatorii au vrut să facă același lucru. Au vrut să meargă în Galatia, iar când i-au găsit pe acești oameni care credeau că în Împărăția lui Dumnezeu se poate intra numai prin har, nu au putut accepta așa ceva. Așa că au zis: „Nu, voi trebuie să fiți tăiați împrejur și să respectați toată Legea lui Moise, și abia după ce treceți prin vestibulul acesteia, puteți intra în Împărăție”. Și teama lor era că dacă ar fi primit vreodată doar harul pur, toată lumea ar fi luat-o razna, și încă mai avem această teamă și astăzi. Cei care cred că trebuie să ai un miliard de reguli pentru a-i conforma pe oameni la o viață duhovnicească. Se întâmplă în multe locuri, în biserici, în școli creștine, unde se consideră că poți să bagi oamenilor spiritualitatea pe gât prin impunerea anumitor reguli vizibile, și acestea îi vor forța pe oameni să se conformeze unui anumit tip de matriță. Așa că Pavel spune, știu că unii mă vor acuza de acest lucru. Și vor zice: „Bine dar, pe baza a ceea ce spui tu, Pavel, ar trebui să păcătuim ca niște oameni fără minte ca să putem avea parte de mai mult har”. Asta e ceea ce crede opozantul, antagonicul.

Dacă nu mă înșel, cred că Iuda, doar ca o notă de subsol, are în vedere acest lucru în versetul 4 al epistolei sale foarte importante. El spune: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult” – se referă la cei scriși dinainte – „pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși care” – ce fac? – „schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn Isus Cristos”.

Acum, aceștia erau cei care voiau să accepte harul și să spună: „O, da, harul este mare”. Ei au schimbat harul în desfrânare, adică într-o activitate păcătoasă, de aceea s-au lepădat de Domnul. Așadar, țineți minte, avem doi factori aici. Pe de-o parte, îi avem pe legaliștii care vor să spună: „Nu poți să prezinți o astfel de învățătură, Pavel. Oamenii se vor dezlănțui. Prin asta promovezi antinomismul”. Pe de altă parte, îi avem pe libertinii care spun: „Predică asta Pavel, ne place fiecare clipă așa că vom folosi acest har la extrem”. Ambele perspective sunt greșite. De fapt, ambele perspective dau dovadă că cei ce gândesc așa nu au fost niciodată răscumpărați cu adevărat.

Cunosc un om care a fost predicator, învățător de școală duminicală și evanghelist timp de ani de zile. Dacă i-aș spune numele, toți cei din această clădire l-ați cunoaște. În toți acești ani în care a învățat pe alții Biblia, a trăit într-un păcat continuu. Unul dintre principalele accente ale învățăturii sale a fost harul și libertatea pe care o oferă harul. Și în tot acest timp în care a promovat acest lucru în toată țara, a trăit într-un păcat josnic și mizerabil. El s-ar potrivi bine în acest verset. El pomenește tot timpul de har pentru că este singura cale prin care se poate trezi dimineața și singura cale prin care poate înfrunta lumea, însă el face totul pe dos. Așadar, nu este doar o problemă veche; ci este una foarte contemporană.

Acum, ați putea privi și altfel lucrurile, doar pentru a vă ajuta să formulați întrebarea. Întrebarea ar putea să fie formulată astfel: dacă Dumnezeu îi justifică pe cei neevlavioși – dar oare face El într-adevăr asta? Bineînțeles că o face, vezi Romani 4:5 – deci dacă Dumnezeu îi justifică pe cei neevlavioși și dacă Îi face plăcere să îi socotească neprihăniți pe cei neevlavioși, atunci nu mai are rost să fim ce? Să fim evlavioși. Așadar, unii ar spune că doctrina harului pune preț pe păcat.

Oare chiar așa să fie? Am fost acuzat de acest lucru. Am fost acuzat că propovăduiesc harul și că nu am reguli. Uneori, pastorii mă întreabă: „Care sunt regulile de aderare în biserica ta?” E adevărat, mulți mă întreabă asta. Trebuie să semneze o listă lungă de reguli? Iar răspunsul meu la această întrebare este: „Păi, dacă Domnul îi lasă să intre în Împărăție pe baza credinței, cred că îi putem lăsa și noi să intre în biserica noastră”. Chiar nu vrem să stabilim un standard mai înalt decât Dumnezeu. Și nu am crezut nici măcar o clipă că putem pune o listă de reguli externe pentru a-i face pe oameni spirituali. Dumnezeu are un plan mai bun.

„Să păcătuim mereu pentru ca să se înmulțească harul?” Cuvântul „mereu” este interesant în limba greacă, epimenō. Este un cuvânt intensificat cu un prefix dintr-o prepoziție. Înseamnă „a rămâne, a se așeza sau a sta”. Este folosit pentru a rămâne într-o casă, și pentru a-şi stabili acolo reședința. Vom susține, așadar, în mod obișnuit, noi, care am fost mântuiți prin har, aceeași relație cu păcatul pe care am avut-o înainte? Vom continua cu aceeași relație în care păcatul deținea controlul deplin și noi ne-am lăsat stăpâniți de păcat în totalitate, având în viața noastră lucrul acesta ca un obicei neîntrerupt? Vom continua mereu aceeași ședere în casa păcatului?

Cu alte cuvinte, din punct de vedere teologic, justificarea nu este neapărat legată de sfințire? Poate o persoană să fie mântuită și să continue același mod de viață? Poate exista o lucrare divină care să nu aibă niciun impact asupra vieții? Unii din cultura noastră creștină ar spune că da. Da, dacă L-ai rugat vreodată pe Isus să intre în inima ta, indiferent cum este viața ta, poți fi sigur că vei merge în cer. Cu alte cuvinte, justificarea poate avea loc chiar dacă sfințirea nu a avut loc.

Un scriitor, un scriitor contemporan, afirmă următoarele: „Poți fi mântuit și să nu ai absolut niciun rod. Poți fi mântuit și să nu existe în viața ta nicio dovadă, nicio neprihănire practică. Nu este ceva de dorit. Nu asta este voia lui Dumnezeu. Nu este cea mai bună situație, dar este ceva posibil”. Dați-mi voie să pun întrebarea astfel: oare Evanghelia îngăduie ca oamenii să aibă o viață nelegiuită? Poți fi cu adevărat mântuit și să fii nepocăit și să continui să rămâi, să persiști, și să-ți găsești plăcerea în a trăi în aceeași relație cu păcatul pe care o aveai înainte? Asta este întrebarea. Să ne uităm la răspunsul din versetul 2. “Mē genoito”. Nu puteți citi această expresie în Biblia voastră. Scrie “Doamne ferește”. Însă expresia mē genoito nu se traduce “Doamne ferește”. Este o expresie idiomatică, este cea mai puternică indignare posibilă.

Este o indignare revoltătoare. Ca să folosesc cuvintele bunicii mele: “Să-ți iei gândul!” Vă aduceți aminte de asta? În limbajul contemporan zicem: “Nu se poate!” Să nu se întâmple asta niciodată! Este negarea cu o aversiune față de un astfel de gând. Simpla sugestie este complet detestabilă pentru Pavel. Ca să nu omită vreun argument măreț, el spune doar nu, nu, nu, nu. Este o formulă tranșantă. În niciun caz, absolut deloc! Pentru un creștin care continuă să rămână în păcat, să locuiască în păcat, să trăiască în păcat nu este doar ceva inadmisibil; ci este imposibil. Gândul acesta nu face altceva decât să creeze dezgust.

Dr. Barnhouse a scris un paragraf interesant în această privință. Într-o parte a acestuia a spus: “Sfințenia începe acolo unde se termină justificarea și dacă sfințenia nu începe, avem dreptul să bănuim că nici justificarea nu a început niciodată”. Și are dreptate.

Acum, motivul lui Pavel pentru această repulsie nu se găsește, din nou, în vreun argument elaborat, ci mai degrabă într-o întrebare simplă. Și este atât de profundă! O puteți observa în versetul 2. „Cum să mai trăim în păcat, noi care am murit față de păcat?”. Acum, oameni buni, asta este o afirmație foarte profundă și bogată! Pavel nu spune: „Ei bine, oameni buni înțeleg unde vreți să ajungeți. Oh, Doamne, avem o problemă. Ahhh, bine, hai să vedem. Ar fi bine să dau puțin înapoi în situația asta cu harul. Da, s-ar putea să avem ceva probleme”. Nu, el nu modifică doctrina harului. Nu o modifică. El nu o pune la îndoială. Mântuirea este un dar gratuit și nemeritat al harului care învinge păcatul. Nu contează cât de grav este păcatul, harul este mai mare. El nu schimbă acest lucru. Dacă toată lumea ar obiecta, dacă întreaga lume ar fi în opoziție cu acest lucru, el nu ar modifica nici măcar o iotă sau un cuvânt. Harul este har. Harul (supra)abundă în mântuire. El abundă în siguranță veșnică chiar și pentru cel mai mare păcătos, și nu se ține cont de profunzimea răului săvârșit, de amploarea păcatului înfăptuit sau de durata răzvrătirii. Nu contează dacă ești un om cuminte, dacă ești un ucigaș în serie sau orice altceva între acestea două. El nu echivalează harul cu răul făcut. Așa că îl lăsăm așa cum este. Nu trebuie să ne întoarcem și să modificăm capitolele 3, 4 și 5. Ci pur și simplu lăsăm totul așa cum este.

Care este răspunsul? Cum să mai trăim în păcat, noi care am murit față de păcat? El spune că este imposibil. Nu mai poți menține aceeași relație cu păcatul pe care o aveai înainte, pentru că ai murit față de el. Acum, unii, cred că într-o altă versiune din limba engleză, scrie “mort față de păcat”. Însă asta nu este cea mai bună traducere. Pentru că nu vorbește despre o stare, ci despre un act trecut. Nu spune că în prezent ești mort față de păcat. Ci spune că ai murit, la timpul aorist în greacă. La un moment dat ai murit față de păcat, ai murit față de el. Cum poți rămâne în el când ai murit față de el?

Acum vreau să încercuiți în Biblia voastră această frază „am murit față de păcat”, pentru că este cheia sau premisa fundamentală a întregului argument al capitolului. Și într-adevăr, va trebui să privim în întregul capitol pentru a putea desfășura deslușirea semnificației acestui concept, dar vom începe în această seară.

Acum ce se spune de fapt? Țineți-vă bine pentru că este fundamental pentru restul capitolului. Moartea și viața nu sunt compatibile. Adică, nu poți fi mort și viu în același timp. Sunteți de acord cu asta? Adică, este o imposibilitate logică. Nu poți fi mort și viu în același timp. Unii dintre voi pot fi în viață și să pară morți, iar apoi, atunci când vă duceți la o înmormântare, puteți privi la cineva care e mort, dar care pare viu. Însă nu puteți fi cu adevărat morți și vii în același timp. E ceva incompatibil. Așadar, este o contradicție logică fundamentală pentru un creștin să trăiască în păcat atunci când a murit față de el. Vedeți?

Printr-un act hotărât, în trecut, s-a făcut o ruptură definitivă, o dată pentru totdeauna, cu păcatul. Aceasta este o parte a identității credinciosului și, prin urmare, un credincios nu poate trăi în păcat. Dacă un om trăiește în păcat, dacă rămâne în păcat, dacă continuă în păcat, nu este un credincios. Nu este diferit de ceea ce spune Ioan în 1 Ioan. Cel care este născut din Dumnezeu nu poate continua să comită păcat. Cel care face acest lucru, care rămâne în păcat, dă dovadă că nu a fost scos niciodată din acea stare. El nu a murit niciodată față de păcat. El este încă viu față de păcat.

Acum, dacă ar fi să privim păcatul ca pe un tărâm sau ca pe o sferă, am putea spune despre credincios că nu mai trăiește în acel tărâm, credinciosul nu mai trăiește în acea sferă. Și știți, în Psalmul 37 se spune că o anumită persoană a murit. “Și iată că nu mai era. Da, l-am căutat, dar nu a mai putut fi găsit”. Și, în sens real, așa se întâmplă și cu problema păcatului. Credinciosul nu mai este acolo. El a murit față de păcat.

Acum, unii dintre voi se învârt deja în jurul cozii și veți zice: “Stai puțin, MacArthur, ce vrei să spui cu asta? Vrei să spui despre creștini că nu păcătuiesc niciodată?” Am spus eu asta? Eu zic doar ceea ce a spus Pavel. Acum, aveți suficientă răbdare să așteptați până când argumentarea se va desfășura și vom ajunge la întrebare. Dar ceea ce vrem să remarcăm aici este că, indiferent ce vrei să faci pentru a explica acest lucru, noi am murit față de păcat și nu mai trăim în această sferă. Nu mai trăim în acea dimensiune. Am fost mutați din împărăția întunericului într-un alt tărâm.

Acum ascultați, asta înseamnă, așa cum am spus mai devreme, că mântuirea nu este doar juridică ; ci este reală. Nu este numai un fapt declarat în termenii unei tranzacții; ci este o realitate în sensul de transformare. “Dacă este cineva este în Cristos, este” - ce? – „o făptură nouă”. Cred că Stifler, comentatorul, a fost cel care a spus, și - nu vreau să îl prezint greșit, dar cred că ceea ce a spus a fost următorul lucru: „El a murit nu numai pentru ceea ce am făcut, ci și pentru ceea ce sunt”. Foarte important. A murit nu doar pentru ceea ce am făcut, ci și pentru ceea ce sunt.

În 2 Corinteni capitolul 5, dacă simți că te pierzi, rezistă, te vom ajuta. În 2 Corinteni 5:14, vreau doar să vă dau și alte versete din Scriptură: “Căci dragostea lui Cristos ne strânge, fiindcă socotim” - sau judecăm, constatăm, – „că dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit” - cum? – „au murit; și El a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei”. Acum, el spune că noi determinăm acest lucru, noi constatăm acest lucru că dacă Isus a murit, atunci și noi toți am murit. Și dacă am murit cu toții, atunci nu mai trăim așa cum trăiam înainte, ci trăim acum o viață nouă și o trăim pentru El. Avem de-a face cu același concept. Este exact același gând. Noi am murit față de sfera păcatului care ne ținea robi.

De fapt, în Coloseni 3:3 se spune: „Gândiți-vă” - versetul 2 – „la lucrurile de sus și nu la cele de pe pământ”. Poate spui: „Ei bine, cum pot face asta?” Uite cum: „Pentru că voi ați murit”. Ați murit față de ce? Față de sfera păcatului, iar viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, iar Cristos, care este viața noastră, într-o zi se va arăta. Avem o nouă sferă, o nouă dimensiune, o nouă atmosferă în care trăim. Unu Ioan 3:9 spune că: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu”.

Acum, oamenii s-au înecat cu aceste tipuri de concepte și pasaje pentru că se tem că asta ar însemna eradicarea naturii păcătoase, și mi s-a pus următoarea întrebare. Oamenii întreabă: „Credeți în eradicarea naturii păcătoase? Adică, credeți că atunci când devii creștin ești instantaneu perfect?” Răspunsul meu la această întrebare este: „Glumești? Sunt pastor, știu foarte bine cum stau lucrurile. Știu foarte bine cum stau lucrurile în viața mea și în viața tuturor celorlalți”. Tot ceea ce fac este să vă spun ceea ce spune Pavel aici. Vom vedea cum se potrivește totul pe măsură ce avansăm. Așadar un creștin nu poate să rămână, să se complacă, să stăruie, să trăiască în păcat așa cum o făcea înainte de convertire. El a murit față de păcat.

Așadar, asta e ceea ce spune opozantul și acesta este răspunsul.

Acum haideți ne uităm la argument. Argumentul începe să se desfășoare în versetul 3, și vom avea o scurtă introducere. Priviți cum se desfășoară! Iată cum explică ce vrea să spună când vorbește despre moartea față de păcat. Oare ce vrea să spună cu adevărat prin asta? Iată explicația lui, și o face printr-o serie de afirmații logice. Este vorba de ceva foarte logic. Chiar trebuie să gândești atunci când citești ce scrie Pavel. El vorbește într-o perspectivă legală aici. Prezintă totul ca și cum ar fi o argumentare juridică. Este foarte logic. Este foarte cursiv în ceea ce privește fluxul de gândire. Însă el își croiește un drum de la versetul 3 la versetul 14 cu o serie de adevăruri, unul după altul, explicând ce înseamnă că am murit față de păcat.

Pe măsură ce ne îndreptăm spre acest principiu, primul principiu este acesta: suntem botezați în Cristos. Vedeți asta acolo, în versetul 3? „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Cristos am fost botezați în moartea Lui?” Luați doar prima jumătate a versetului. Acesta este primul principiu pe care vreau să îl vedeți. „Câți dintre noi au fost botezați în Isus Cristos”. Noi, în convertirea noastră, am fost botezați în Isus Cristos. Ce înseamnă asta? Oare, ce înseamnă asta? Ei bine, haideți să vorbim despre implicații; faptul că o persoană se poate gândi măcar să întrebe despre creștini dacă sunt liberi să păcătuiască trădează o lipsă de înțelegere a ceea ce este un creștin. Pur și simplu nu ești o persoană justificată, și declarată neprihănită din punct de vedere legal care alege să facă ce vrea. Când ai devenit creștin, ai fost adus într-o legătură vie și strânsă cu Isus Cristos. Și cred că acesta este cel mai bun mod de a înțelege cum stau lucrurile. Mântuirea nu înseamnă că Dumnezeu, sus în ceruri, se uită la înregistrarea “MacArthur” și acolo unde scrie “Păcătosul sortit iadului”, taie cu o linie și îi aplică ștampila “mântuit”. Lucrurile nu stau deloc în felul acesta.

Nu este ceva ce se realizează în ceruri și care nu are nimic de-a face cu mine. Când devin creștin, Biblia spune că viața mea se contopește cu viața lui Isus Cristos. Sunt, dacă vreți să folosiți sensul corect al cuvântului baptízō, sunt scufundat în Isus Cristos. Acum, acesta este un concept extraordinar. Când ai devenit creștin, ai fost cufundat în Isus Cristos. Am fost imersați în Isus Cristos. Acum, dacă ar fi să studiați, de exemplu, alte câteva pasaje. Doar câteva pe care vi le voi aminti, le puteți scrie. 1 Corinteni 10:2 vorbește despre a fi botezat pentru Moise. Vorbește despre copiii lui Israel din pustie care au fost botezați pentru Moise. Ceea ce înseamnă o trecere sub autoritatea lui Moise, înseamnă a-ți însuși conducerea mozaică, înseamnă participarea la privilegiile mozaice, participarea la binecuvântarea mozaică, ceea ce Dumnezeu a făcut în viața Sa a ajuns la poporul care L-a urmat.

Așadar, a fi botezat pentru Moise însemna a fi implicat în tot ceea ce făcea Dumnezeu în viața lui Moise, iar aceasta este o paralelă bună. În timp ce copiii lui Israel, într-un fel, erau contopiți în Moise, el era liderul lor. El era ancora către Dumnezeu. El era canalul prin care Dumnezeu vorbea, el era cel a cărui față strălucea și dezvăluia gloria lui Dumnezeu, iar ei erau în Moise, într-un sens, uniți cu el. Într-un sens și mai profund și mai real, noi suntem botezați în Isus Cristos. Suntem așezați în El, scufundați adânc în Cristos.

Acum, cred că acest lucru este folosit metaforic aici. Adică, nu se referă la H2O. Cred că vorbește așa cum o face în ceea ce privește botezul în 1 Corinteni 12, când spune că toți am fost botezați cu Duhul Sfânt. Și acolo nu vorbește despre apă. El vorbește despre o slujbă de scufundare în Duhul lui Dumnezeu. Cristos este cel care botează și, prin agentul Duhului lui Dumnezeu, El ne scufundă în Duhul și, prin aceasta, în biserică, care poartă în ea viața universală a Duhului. Acum, acestea sunt gânduri profunde, dar aici se vorbește metaforic. Suntem imersați, scufundați adânc în Isus Cristos. Și aici se vorbește despre o părtășie apropriată, personală.

Unu Ioan vorbește despre aceasta și spune: „Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său”. Isus a vorbit despre lucrul acesta în Matei 28, El a zis: „Iată, Eu sunt cu voi” – cât timp? – „în toate zilele”. Pavel le-a spus corintenilor, 1 Corinteni 6:17: „Cine se lipește de Domnul este” - ce? – „un singur duh cu El”. Și în felul acesta, când ai devenit creștin, ai devenit una cu El.

Iată ce afirmă un scriitor: „Introducerea sau plasarea unei persoane, a unui loc sau a unui lucru într-un mediu nou, sau în uniune cu altceva, astfel încât să îi modifice condiția sau relația cu mediul său anterior este cea mai bună definiție pentru baptízō”. Este introducerea într-un nou mediu, introducerea într-o nouă uniune, într-o nouă relație cu noi condiții, toate diferite.

Așadar, ceea ce spune Pavel aici este următorul lucru: „Atunci, când ați fost mântuiți, ați fost așezați în Isus Cristos”. Este un concept extraordinar, și voi fi sincer cu voi în acest moment, nu-l veți înțelege niciodată pe deplin până când nu veți ajunge în cer. Eu nu îl înțeleg pe deplin, doar văd ce scrie și îl accept prin credință. În Galateni 3:27 se spune: „Toți care ați fost botezați pentru Cristos v-ați îmbrăcat în Cristos”. Și acolo echivalează îmbrăcarea în Cristos şi botezul în Cristos ca fiind unul și același lucru. Sunt doar două moduri de a vorbi despre asta. Într-un sens, este ca și cum ai fi scufundat în Cristos. În alt sens, este ca și cum L-ai îmbrăca pe El peste tine.

Coloseni 2 vorbește despre aceeași chestiune în capitolul 2, versetul 11. „În El ați fost tăiați împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Cristos, fiind îngropați împreună cu El prin botez și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morți”. Deci, într-un fel, ați fost așezați în tăierea împrejur a Lui Cristos. Ați fost așezați în moartea Sa. Ați fost plasați în îngroparea Lui. Ați fost plasați în învierea Lui. Sunteți una cu Cristos. E ceva extraordinar. Vedeți, este exact motivul pentru care Pavel, în 1 Corinteni 6, spune: „Cum, aș putea să mă fac una cu o femeie destrăbălată?” Pentru că atunci când faci asta, îl unești pe Cristos cu o astfel de femeie prostituată, pentru că tu ești una cu El.

„Chiar și atunci când eram morți în păcatele noastre”, Efeseni 2:5: „El ne-a adus la viață”, și acum ascultați, „împreună cu Cristos, ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună”. Am murit împreună cu Cristos. Am înviat împreună cu Cristos. Am fost înălțați împreună cu Cristos. Și vom împărăți împreună cu Cristos. Iar la sfârșitul celui de-al treilea capitol al cărții Apocalipsa, citim: „Vi se va da să ședeți cu Mine pe scaunul Meu de domnie”.

Deci, ascultați, vreau să spun că numai din acest motiv, dacă am închide Biblia la epistola către Romani și am pleca acasă, am ști că este imposibil ca un om să continue în aceeași relație cu păcatul pe care a avut-o înainte, pentru că a fost unit cu Isus Cristos, care este veșnic sfânt.

Acum, unii oameni cred că asta înseamnă botezul în apă. Domnul să-i ajute. Ce vreau să spun, este că acesta este un verset uscat, dacă a existat vreodată așa ceva. Dați-mi voie să vă spun ceva, nu puteți să nu vă dați seama că în spatele scenei există ceva apă din cauza alegerii cuvintelor. Cineva va spune: “Ei bine, de ce nu a spus pur și simplu `Toți cei care cred în Cristos cred în moartea Lui, cred și în învierea Lui și sunt uniți cu El?’ De ce folosește cuvântul „botezat”? Pentru că botezul este acel act simbolic extraordinar și frumos, care exprimă identificarea exterioară a unei credințe lăuntrice. El nu pledează pentru mântuirea prin apă. Asta ar însemna să contrazică capitolele 3, 4 și 5. Apropo, nu există apă în niciunul dintre aceste capitole. El nu neagă tot ceea ce tocmai a spus.

Însă luați seama că, în acele zile, botezul cu apă era un semn fixat care dovedea credința, și foarte des în Scriptură, când citești botez, poți să-l înlocuiești cu credință. Deoarece scriitorul le vede pe cele două la fel, botezul fiind semnul exterior al credinței. În acele zile, oamenii care își puneau credința în Cristos erau botezați.

Așadar, Pavel poate spune despre Cristos că a fost îmbrăcat în botez, Galateni 3:27, iar Petru poate spune chiar: „Botezul ne mântuiește acum”, 1 Petru 3:21. Iar Tit poate spune: „Am fost mântuiți prin spălarea nașterii din nou”, Tit 3:5. Și se poate spune că: „Păcatele noastre au fost spălate”, în Fapte 22:16. În toate aceste cazuri nu spunem că ești mântuit prin apă, ci doar că ea a devenit simbolul credinței. Și în felul acesta, într-un fel, a fost folosită ca sinonim.

Există posibilitatea ca cei din Roma să fi știut foarte bine semnificația botezului, de aceea în versetul 3 zice: „Nu știți? Ați uitat ce a simbolizat botezul vostru?” Aceasta este frumusețea botezului. De aceea sunt convins că singurul botez valabil este scufundarea, pentru că este singurul care demonstrează într-un mod absolut intrarea credinciosului în unitatea și unirea totală cu Isus Cristos, prin scufundare. El vrea să spună: „Ignori semnificația botezului tău? Nu știi că el simbolizează realitatea spirituală a scufundării în Isus Cristos?” Lucrul tragic și trist este că această figură a devenit o realitate pentru mulți oameni. Mintea firească transformă întotdeauna simbolul în realitate și elimină realitatea.

Așadar, vedem primul mare adevăr. Suntem în unire cu Isus Cristos. Un gând extraordinar, suntem una cu El. Cred că Petru spune lucrul acesta într-un mod cât se poate de frumos în 2 Petru 1:3: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia”. Când ați fost mântuiți, puterea Lui v-a dat toate lucrurile care țin de viață, adică viața reală, viața spirituală și evlavia. Iar mai apoi, în versetul 4, spune că: „Prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, pentru ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”. Mântuirea te-a scos din stricăciune, te-a făcut părtaș naturii divine și te-a echipat cu tot ceea ce ține de viață și de evlavie. Este de-a dreptul un mare adevăr! Acum, acesta este primul principiu.

Acum, haideți să ne uităm la al doilea principiu, și ne vom opri la el. Suntem identificați nu numai în Cristos, ci suntem uniți mai ales în moartea și în învierea Sa. Versetul 3: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Cristos am fost botezați în moartea Lui”. Acum să ne uităm puțin la asta.

Mai întâi de toate, am fost botezați sau scufundați în moartea Sa. Ce vrem să spunem aici? Ceea ce spunem este că primul lucru care se întâmplă atunci când ești mântuit este că participi la propria ta înmormântare. Acolo începe totul. Mori față de păcat. Acum, uitați-vă la versetul 4. „Noi, deci” - și acest verset doar reia gândul din versetul 3, – „am fost îngropați împreună cu El prin botez” - prin botezul spiritual; nu prin cel cu apă - „pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă”. Acum, suntem îngropați în moartea Lui și înviem în învierea Lui. Este o afirmație extraordinară! „Am fost îngropați” - versetul 4 – „împreună cu El prin botezul în moartea Lui”. Apoi avem aici o clauză de scop hina în greacă, care înseamnă pentru ca noi să fim înviați ca să umblăm într-o viață nouă.

Ce înseamnă asta? Când ai fost mântuit - acum ascultați cu atenție, pentru că nu se poate explica în cele din urmă altfel, ci doar într-un sens simplu. Când ai fost mântuit, când ai venit la Isus Cristos și ți-ai pus credința în El, printr-o minune divină ai fost așezat în Isus Cristos. Și ai fost dus înapoi cu 2.000 de ani în urmă, ai murit, ai fost îngropat și ai fost îngropat pentru ca viața veche să moară și să poți învia pentru a umbla în ce? Într-o viață nouă. A avut loc o moarte și ceea ce iese din acel mormânt este ceva foarte diferit de ceea ce a intrat în acel mormânt. „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă”.

Așadar, scopul pentru care ai murit față de păcat a fost ca tu să trăiești pentru Dumnezeu. Acum, preaiubiților, cred că acesta este un adevăr foarte simplu. Creștinii sunt diferiți. Așa că, atunci când puneți întrebarea, ce să facem, să continuăm să păcătuim? Nu, nu, nu, nu. Nu puteți face asta! Nu este vorba de faptul că nu aveți permisiunea; este vorba de faptul că nu o puteți face pentru că vă aflați într-o sferă diferită. Nu puteți continua să trăiți în păcat. Nu poți avea aceeași obișnuință constantă de a rămâne în păcat care îți caracteriza viața anterioară. Viața ta va fi diferită.

„După cum Cristos” – uitați-vă la versetul 4 – „a înviat din morți prin slava Tatălui”, în acest verset, slava se referă la suma tuturor perfecțiunilor lui Dumnezeu, la maiestatea, puterea și excelența Sa. „După cum aceasta a fost arătată prin învierea lui Isus Cristos, tot așa și voi ați înviat din morți pentru a trăi o viață nouă”. Observați că spune acolo: „tot așa și noi să trăim o viață nouă”. Nu este „ar trebui” al obligației, este un „trebuie” – care se referă la lucrarea divină împlinită în noi. Am putea spune „pentru ca și noi să putem umbla în această viață nouă”. Noi umblăm în viață nouă.

Lucrurile stau în felul următor: sunt creștin, sunt diferit față de cum eram înainte. Asta este realitatea. Cineva a spus adevărul acesta în felul următor: „Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, dar cu siguranță nu sunt ceea ce am fost”, nu-i așa? Și asta este tot ce contează. Sunt diferit. Așa că atunci când vine cineva și spune: „Ei bine, eu continui cu aceeași viață veche, dar tocmai L-am acceptat pe Isus înăuntrul meu”. Uhu. Realitatea este că nu-L poți adăuga pe Isus ca pe un agent de curățare divin la activitatea ta umană. Acesta este un adevăr extraordinar: atunci când vii la Cristos, ești cufundat în moartea Lui și te ridici pentru a umbla într-o viață nouă. Ești total diferit. Murim în Cristos pentru a trăi în Cristos. Împărtășim moartea Sa pentru a ne împărtăși din viața Sa. Suntem îndreptățiți pentru a fi sfințiți. Toate acestea sunt realități inseparabile.

Charles Hodge, marele teolog, a spus următoarele: „Nu poate exista o participare la viața lui Cristos fără o participare la moartea Sa. Și nu ne putem bucura de beneficiile morții Sale dacă nu suntem părtași la puterea vieții Sale. Trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu pentru a fi sfinți și nu putem fi împăcați fără a deveni sfinți.”

Așadar, așa cum Cristos a murit și a înviat, așa și poporul Său moare față de păcat și învie pentru Dumnezeu. Așa cum viața prin înviere a lui Cristos a fost consecința certă a morții Sale, tot așa viața sfântă a credinciosului este consecința certă a învierii și a morții Sale față de păcat. Iar acum umblăm într-o viață nouă.

Dar oare ce este asta? Ce înseamnă o viață nouă? Kainos, nu neos, nu se referă la ceva nou din punct de vedere cronologic. Ci se referă la ceva nou din punct de vedere calitativ, un nou tip de viață, o nouă calitate a vieții, nu ca aceea veche. Neprihănirea devine acum modelul nostru și, întrucât în trecut totul era păcat, acum există un nou model - modelul neprihănirii. Și cu toate astea, păcatul apare ici și colo, nu-i așa? Și apropo, vom afla de ce, atunci când vom ajunge la capitolul 7, așa că țineți-vă bine.

Așadar, noi avem o viață nouă, o viață sfântă, s-a întâmplat ceva. Biblia vorbește despre această lucrare în termeni atât de frumoși. Ezechiel 36 numește această lucrare o inimă nouă. Ezechiel 18 o numește un duh nou. Doi Corinteni 5 o numește o făptură nouă. Galateni 6:15, o creatură nouă. Efeseni 4:24, un om nou. Apocalipsa 2:17, un nume nou. Psalmul 40 spune că avem o cântare nouă. Totul este nou.

Și observați ce spune: „Tot așa și noi să trăim o viață nouă” să umblăm în ea. Ascultați acum, asta nu este doar o creație nouă, ci este o creație nouă care trăiește diferit. Ce înseamnă cuvântul „a umbla” în Noul Testament? Este cuvântul pentru ce? Pentru conduita spirituală zilnică. Când devii creștin, începi să umbli într-un alt fel de viață, și ce fel de viață a avut Isus? O viață sfântă. Dacă viața veche era caracterizată de rău, viața nouă este caracterizată de neprihănire.

Acum, Pavel afirmă acest mare adevăr în versetul 5, folosind o altă analogie pentru a rezuma gândul său. „În adevăr, dacă ne-am făcut” - îmi place acest lucru, – „sumphutos dacă am fost (în engleză - crescuți) făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Pur și simplu nu vă pot spune ce înseamnă pentru mine acest termen! Cuvântul înseamnă „a crește împreună”. Dacă am fost crescuți împreună cu Isus Cristos. Mai târziu, în capitolul 9 din Romani, vorbește despre ramurile care sunt altoite. Dacă am crescut împreună; Ioan vorbește despre viță și ramuri. Dacă am crescut împreună cu Cristos, dacă viața Lui este în noi, dacă El este în noi, dacă puterea Lui care aduce roade este în noi, dacă El este cu noi, ne-am mișcat împreună, am crescut împreună. Dacă am crescut împreună în moartea Sa, creștem împreună cu El și în învierea Sa.

Episcopul Moule a spus: „Am primit împăcarea pentru ca acum să nu ne mai îndepărtăm de Dumnezeu, ca și cum am fi fost eliberați dintr-o închisoare, ci ca să putem merge cu Dumnezeu în calitate de copii ai Lui în Fiul Său. Pentru că suntem îndreptățiți, trebuie să fim sfinți, separați de păcat, separați pentru Dumnezeu; nu ca o simplă indicație că este reală credința noastră și că, prin urmare, suntem în siguranță din punct de vedere legal, ci pentru că am fost îndreptățiți tocmai în acest scop, ca să fim sfinți. Strugurii de pe o viță de vie nu sunt doar un simplu semn viu că planta este o viță de vie și că este vie; ei sunt produsul pentru care vița de vie există. Este un lucru la care nu trebuie să ne gândim și anume, ca păcătosul să accepte justificarea și apoi să trăiască pentru el însuși. Este o contradicție morală de cea mai profundă natură și nu poate fi acceptată fără să trădeze o eroare inițială în întregul crez spiritual al omului”.

Cu alte cuvinte, el spune că nu poți avea justificare fără sfințire. Este exact ceea ce spune Efeseni 2: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, nu-i așa? „Nu prin” - ce? – „fapte, ca să nu se laude nimeni”, căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus, pentru faptele bune, pe care le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele”, toate acestea sunt rezultatul vieții noi, nu-i așa? Nu ești mântuit prin fapte bune, ci ești mântuit pentru a produce aceste fapte bune. Este un concept extraordinar.

Acum, dați-mi voie să rezum puțin lucrurile. Un creștin este nou, complet nou. El a devenit ceva ce nu a fost niciodată înainte. Nu este ceva adăugat în viața lui. Ci este o transformare totală. Țineți minte asta, pentru că vom reveni la ea! Nu este ceva adăugat la viața lui. Nu înseamnă că primești ceva ce nu aveai și păstrezi ceea ce aveai. Ci este vorba despre o transformare. A fi creștin nu înseamnă să primești ceva nou, ci să devii cineva nou. Înseamnă că am murit față de păcat în noua noastră natură. Păcatul nu mai este puterea care să rămână în viața noastră. Este ceva extraordinar! Și toate acestea sunt mai mult decât ceva ce Dumnezeu spune despre noi; este ceva ce Dumnezeu a făcut pentru noi. De aici trebuie să începem.

Cuvintele lui Charles Wesley din marele imn „And Can It Be” sunt o concluzie potrivită. „Multă vreme duhul meu a zăcut întemnițat, strâns legat de păcat în noaptea naturii; ochiul Tău a dezlănțuit o rază înviorătoare, m-am trezit, temnița s-a aprins de lumină, lanțurile mele au căzut, inima mea era liberă”. Acum vine fraza cheie: „M-am ridicat, am ieșit” – și? – „și Te-am urmat pe Tine”. Vedeți, aceasta este cheia. Wesley știa că justificarea duce la sfințire.

În noua sa carte, The Dynamics of Spiritual Life (Dinamica vieții spirituale), Richard Lovelace sugerează că în creștinismul contemporan există un decalaj de sfințire, așa cum îl numește el. Ei bine, poate că el are un decalaj de sfințire, dar Dumnezeu nu are niciunul. Dacă ai venit la Cristos, ai fost mântuit pentru sfințenie. Nu mai ești la fel. Ești diferit. Și dacă nu ești diferit, ar fi bine să te examinezi ca să vezi dacă ești în credință. Ei bine, mai multe detalii vom observa data viitoare. Acesta este doar începutul. Haideți să ne rugăm.

Doamne Tată, ne simțim ca niște copii mici călătorind în vasta bibliotecă a marelui adevăr, încercând să găsim un abecedar în care să ni se poată explica pentru mințile noastre crude. Ajută-ne, ajută-ne să vedem și să auzim ceea ce Tu ne spui. Și, cel puțin în această seară, să înțelegem baza că a fi mântuit înseamnă a fi diferit, că a fi mort înseamnă a fi mort față de păcat, a fi viu pentru Dumnezeu și a umbla într-o viață nouă. Îți mulțumim pentru acest Cuvânt clar. Și ne rugăm ca Tu să ne dezvălui adevărul pe măsură ce îl studiem cu sârguință, ca să putem face totul spre lauda și slava Mântuitorului nostru. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

SFÂRȘIT