Să deschidem Bibliile la capitolul al optulea din Epistola către Romani. Avem privilegiul minunat, în această frumoasă seară de vară, în timp ce ne adunăm împreună; mulți dintre membrii familiei noastre bisericești sunt plecați în vacanță, dar aceia dintre noi care suntem aici suntem cu adevărat dornici să primim învățătura prețioasă a Cuvântului lui Dumnezeu și suntem atât de recunoscători pentru privilegiul care ne este acordat. Și, întorcându-ne la capitolul al optulea, o facem după o pauză de câteva săptămâni – cred că a trecut o lună de când am studiat acest capitol minunat, captivant și extraordinar. Poate ar fi potrivit să facem o scurtă recapitulare, pentru a ne pune la curent și a ne face o idee despre unde ne aflăm.

Marea epistolă a lui Pavel către creștinii din Roma este, în esență, o prezentare a Evangheliei. De fapt, în primul capitol, Pavel spune că scopul său este să expună ceea ce el numește Evanghelia lui Dumnezeu, vestea bună de la Dumnezeu, vestea bună despre mântuirea în Isus Cristos. Și în primul capitol din Romani, apostolul ne oferă o scurtă expunere despre Evanghelie și despre motivele sale pentru a o prezenta. Și, după ce ne-a oferit această prezentare de bază a Evangheliei și angajamentul său față de ea în primele 17 versete ale capitolului 1, el trece apoi la o explicație detaliată a Evangheliei, a întregii sale esențe, a tuturor beneficiilor și rezultatelor sale, precum și a lucrurilor care decurg din ea. Iar aceste lucruri umplu restul celor 16 capitole minunate ale epistolei lui Pavel către biserica din Roma.

Acum, rețineți, doar pentru a vă reîmprospăta memoria, că de la capitolul 1 versetul 18 până la capitolul 3 versetul 20, Pavel a prezentat nevoia de mântuire. Și acolo a vorbit despre păcătoșenia și starea de pierzare a omului. Apoi, de la capitolul 3 versetul 21 până la capitolul 5, versetul 21, a vorbit despre lucrarea mântuitoare a lui Cristos, marea doctrină a îndreptățirii prin credință. Apoi, de la capitolul 6, versetul 1, până la sfârșitul capitolului 8, el vorbește despre toate beneficiile, toate rezultatele mântuirii. Unii au numit-o adevărurile sfințirii, sau ce înseamnă să fii sfințit în Cristos Isus.

Așadar, ne apropiem de sfârșitul acestei mari secțiuni care vorbește despre rezultatele mântuirii. Am cercetat în profunzime aceste adevăruri și am învățat câteva lucruri minunate.

Care au fost rezultatele mântuirii discutate de Pavel? Ei bine, în capitolul 6 el a spus că, deoarece avem îndreptățirea în Cristos, suntem morți față de păcat. De asemenea, a spus el, suntem uniți cu Cristos. De asemenea, am devenit slujitori ai neprihănirii. Apoi, în capitolul 7, el a spus că suntem liberi de Lege. Acum avem în noi o creație nouă care se luptă împotriva firii pământești. Avem o nouă dorință a inimii de a ne bucura de Legea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri fac parte din beneficiile mântuirii. Iar apoi, în capitolul 8, ni se prezintă un beneficiu monumental al vieții de creștin. În versetul 1 se spune că nu mai este nicio osândire pentru cei care sunt în Cristos Isus.

Cu alte cuvinte, a deveni creștin înseamnă că ai scăpat pentru totdeauna de judecata lui Dumnezeu. Nu va exista niciodată vreo osândire. Nu va exista niciodată vreo judecată asupra celui care a ajuns să-L cunoască pe Isus Cristos. Acesta este un gând copleșitor pentru cititor. Este o înțelegere atât de străină de tradiția lor, străină cu siguranță de tradiția iudaică, străină chiar și de tradiția păgână, încât o persoană ar putea intra într-o stare permanentă în care să nu mai aibă parte de nicio osândire înaintea lui Dumnezeu. Este atât de greu de înțeles încât Pavel dedică întregul capitol opt pentru a o prezenta, pentru a o explica în cei mai minunați termeni.

Iar astfel, spunem atunci că întregul capitol opt este capitolul lipsei condamnării. Începe cu lipsa osândirii și se încheie tot așa. Veți observa că versetul 34, aducând totul la o concluzie, pune întrebarea la care apoi răspunde: Cine-i va osândi? Iar răspunsul este: nimeni. Dacă Dumnezeu nu condamnă, nu există o instanță mai înaltă decât El. Dacă Cristos nu condamnă, nu există o instanță mai înaltă decât El.

Așadar, acesta este capitolul lipsei de osândire. Chiar dacă ne luptăm cu păcatul în capitolul 7, chiar dacă avem dificultăți în a birui firea pământească în capitolul 7, chiar dacă suntem slăbiți în dorința inimii noastre de a împlini Legea lui Dumnezeu, chiar dacă vedem o luptă în noi înșine, acea dorință trupească de a păcătui, în ciuda tuturor acestor eșecuri, totuși nu există condamnare. Este un adevăr măreț, un adevăr foarte, foarte măreț. Și vine la momentul potrivit, pentru că apare imediat după ce ne confruntăm cu faptul că vom avea păcat în noi atâta timp cât suntem în această lume. Și totuși nu există condamnare, pentru că suntem în Cristos Isus.

Cum se poate? Cum se poate așa ceva? Ei bine, capitolul 8 spune că este datorită lucrării Duhului Sfânt. Așadar, am intitulat acest al optulea capitol – deși tema sa principală este lipsa condamnării – „Viața în Duhul”, deoarece Duhul Sfânt este Cel care face ca această stare lipsită de osândire să devină o realitate și ceva pe care ne putem baza. Este lucrarea Sa specială de a ne asigura mântuirea. Suntem pecetluiți de Duhul Sfânt până când se va împlini promisiunea mântuirii definitive și finale.

Și pe măsură ce am parcurs capitolul, am observat în versetele 2 și 3 că Duhul Sfânt ne asigură starea lipsită de osândire eliberându-ne de păcat și de moarte. În versetul 4, făcându-ne în stare să împlinim Legea. În versetele 5-11, schimbându-ne natura. În versetele 12 și 13, dându-ne puterea pentru biruință. Iar în versetele 14-16, confirmându-ne înfierea.

Și acum, în final și în punctul culminant al prezentării lucrării specifice a Duhului Sfânt de a ne asigura statutul lipsit de osândire, el adaugă că Duhul Sfânt ne asigură acest lucru garantându-ne slava, versetele 17-30. Duhul Sfânt garantează literalmente, în mântuire, că vom fi proslăviți. Acesta este elementul final al acelei minunate lucrări a Duhului lui Dumnezeu. El ne garantează slava. Când ați fost mântuiți, Dumnezeu a sădit Duhul Său Sfânt în voi, iar Duhul Sfânt a fost garanția gloriei. Dacă aveți Duhul Sfânt – și, apropo, îl aveți, conform versetului 9, dacă sunteți creștini, dacă aveți Duhul Sfânt – atunci aveți garanția permanentă a lui Dumnezeu că veți fi glorificați. Lucrarea Duhului Sfânt este răspunsul pentru cei care se tem că și-ar putea pierde mântuirea, nu se poate.

Permiteți-mi să vă prezint câteva pasaje conexe pentru a întări acest adevăr. În Efeseni 1:13 și 14 – și vă voi prezenta pe scurt aceste versete – se spune, desigur: „ați crezut în El”, adică în Cristos, „și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”. Acum, rețineți acest lucru. Ați fost pecetluiți. Adică ați fost marcați ca fiind ai lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nimic nu poate rupe acea pecete. Și se spune în versetul 14: „Duhul Sfânt este garanția, sau avansul, sau prima rată”. Cuvântul este arrabōn. În clasă... În greaca modernă înseamnă „inelul de logodnă”. El este inelul de logodnă al moștenirii noastre până la răscumpărarea posesiunii cumpărate. Când ați fost mântuiți, ați fost cumpărați de Dumnezeu. Dar nu ați intrat încă în posesia deplină a acelei moșteniri, însă vi se garantează că o veți face prin darul Duhului, care este garanția, sau avansul, sau prima rată, sau inelul de logodnă care vă promite că nunta va avea loc cu adevărat.

Este același adevăr exprimat, cred eu, de Pavel către filipeni când spune: „sunt încredințat”, Filipeni 1:6, „că Acela care a început în voi această bună lucrare o va desăvârși până în ziua lui Isus Cristos”. Când Dumnezeu începe o lucrare, El ce face? O desăvârșește. Și aceasta se întâmplă prin mijlocirea binecuvântatului Duh Sfânt. Vom intra în plinătatea moștenirii care ne este garantată prin prezența interioară a Duhului lui Dumnezeu. Iar în Coloseni 3:3 se spune că noi am murit și că viața noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Acesta este un loc sigur. Când se va arăta Cristos, viața noastră, atunci ne vom arăta și noi împreună cu El în slavă. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu pentru noi.

În 1 Tesaloniceni 5:23 se spune: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Se va întâmpla? Va fi ascultată acea rugăciune? Vom fi păstrați până în ziua Domnului Isus Cristos? Versetul următor spune: „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. El va face aceasta. Toate acestea sunt promisiuni adevărate că vom intra în moștenirea care ne-a fost promisă. Vom intra în răscumpărarea stăpânirii dobândite. Într-o zi vom primi plinătatea mântuirii noastre promise. Și promisiunea lui Dumnezeu este păstrată în noi prin puterea Duhului Sfânt.

Acum, acestea sunt gândurile pe care le vom analiza pe măsură ce vom studia versetele 17-30. Duhul Sfânt ne garantează slava. Întreaga idee a acestei secțiuni este rezumată în versetul 30; ați vrea să observați pentru un moment? „Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat…” Aici avem predestinarea înainte de a ajunge la chemare, care este momentul mântuirii noastre. Și pe oricine îl predestinează, îl cheamă. Nu există nicio pierdere. „Pe aceia pe care îi cheamă, îi și socotește neprihăniți, iar pe aceia care îi socotește neprihănit, îi și (ce?) îi proslăvește”. Nu există lacune. Nu există pierderi. Este o lucrare sigură și lucrarea Duhului Sfânt este cea care garantează acea glorie.

Și am spus ceva în studiul nostru anterior pe care vreau să vi-l repet, duminică seara trecută, când am început acest subiect după o lungă pauză. Și este un lucru important... Nu a fost duminica trecută. A fost chiar cu ceva timp înainte de asta, m-am pierdut în gânduri. Dar v-am spus ceva ce vreau să reiterez și anume: Nu există în niciun fel o mântuire — rețineți bine acest lucru — care să nu se desăvârșească în proslăvire. Nu există așa ceva.

Dacă oamenii spun: „Păi, am fost mântuit, dar mi-am pierdut mântuirea”, înseamnă că nu ați avut niciodată mântuirea. Pentru că mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu începută în veșnicia trecută, adusă la îndeplinire în veșnicia prezentă – ca să zicem așa – și desăvârșită în veșnicia viitoare. Și dacă renunți la asta, nu ai mântuirea. Este însăși natura mântuirii ca în ea să fie cuprinsă promisiunea lui Dumnezeu care trebuie împlinită. „Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit”, fără nicio pierdere. Și nu există mântuire care să nu ducă la glorificare. Asta nu este mântuire. Așadar, vedeți, când cineva pare să fi fost mântuit și apoi se îndepărtează, abandonează credința, se îndepărtează de Dumnezeu și Îl neagă, acea persoană nu a fost niciodată mântuită, deoarece mântuirea este ceva început în trecut, realizat în prezent și împlinit în viitor. Nu poate fi mântuire dacă nu este.

Acum, analizând versetele 17-30 din acest pasaj profund – și vă promit, oameni buni, că vă pune mintea la încercare să înțelegeți lucrurile care se află aici –, dar pe măsură ce îl analizăm, am încercat să... să-l împărțim în unități mai ușor de digerat, astfel încât să putem gusta puțin din ceea ce ne spune Dumnezeu. Și am văzut în versetele 17 și 18, în studiul nostru anterior, câștigurile incomparabile ale slavei, câștigurile incomparabile ale slavei.

Acum, în versetele 19-27, vedem ceea ce aș dori să numesc „suspinele inexprimabile pentru slavă”, suspinele inexprimabile pentru slavă. Și, în cele din urmă, în viitor vom analiza garanția infailibilă a slavei. Din nou, toate acestea reprezintă în mod unic minunata promisiune a lui Dumnezeu, minunata lucrare a Duhului Sfânt.

Acum să ne întoarcem, doar destul de pe scurt, și să ne reamintim de câștigurile incomparabile ale slavei. Versetul 17 spune: „suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El”. Și apoi el spune: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi”, câștigurile incomparabile, de neegalat ale slavei. Suntem moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Cristos; avem o glorie care nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce putem cunoaște, înțelege sau experimenta. Și chiar dacă trecem prin suferință, când luăm în considerare caracterul trecător al suferinței, când luăm în considerare scopul suferinței pentru Cristos, când luăm în considerare răsplata suferinței, care este gloria veșnică, suntem dispuși să o îndurăm pentru a moșteni ceea ce este incomparabil mai minunat. Astfel, el ne-a reamintit de câștigurile incomparabile ale slavei. Pentru că suntem copiii lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a pus deoparte o moștenire veșnică, nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, a spus Petru. Așa că așteptăm cu nerăbdare aceasta. Și este ca și cum ne-am întinde înainte pentru a vedea ce se află acolo. Iar acum, când ajungem la versetul 19, ajungem la suspinele inexprimabile pentru slavă. Și cred că aceasta este o porțiune a Scripturii foarte greșit înțeleasă, în ansamblu. Și vreau să încerc să o abordez ca pe o unitate, de la versetul 19 până la 27. Nu știu dacă voi reuși în seara aceasta, dar vom încerca. Vreau să observați că există trei suspine în versetele 19-27. Creația suspină în versetul 22. Noi suspinăm în versetul 23. Iar Duhul Sfânt suspină în versetul 26. Acum, este foarte ușor de prezentat în linii mari. Sunt trei suspine: creația suspină, credinciosul suspină și Duhul Sfânt suspină. Veți spune: „De ce suspină toată lumea?” Practic, toată lumea suspină din același motiv. A suspina înseamnă a se plânge. Înseamnă a se văita. Înseamnă a deplânge o stare actuală. Și toată lumea suspină din cauza felului în care trebuie să trăiască în această lume, cu toată durerea și păcatul, când ne așteaptă lumea glorioasă care va veni. Este suspinul după slavă. Și aceasta este o porțiune absolut incredibilă a Scripturii, bogată, fascinantă.

Să începem cu suspinele creației, versetul 19. „De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii”.

Acum, aici Pavel vede întreaga creație suspinând. Aceasta este o personificare poetică. El își permite o anumită libertate poetică în acest moment și personifică creația ca și cum aceasta ar fi o persoană care geme, suspină, plânge și se lamentează cu tristețe pentru situația sa actuală.

Evreilor din vremea lui Pavel le era familiar faptul că Dumnezeu promisese că va veni o lume nouă. Isaia 65:17 spune: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou”, și cred că evreii așteptau asta. Ei anticipau că va veni o zi în care toată opresiunea, toată sclavia, toată neliniștea și toată persecuția se vor sfârși, iar visul pe care îl visau despre acea lume nouă, acel pământ nou și acele ceruri noi se va împlini. De fapt, dacă citiți unele dintre scrierile evreiești din acea perioadă – scrieri nebiblice, dar care ilustrează totuși în mod semnificativ punctul lor de vedere, – veți vedea că, de exemplu, în Apocalipsa lui Baruch, se scrie: „Vița va da roade de zece mii de ori mai mult, iar pe fiecare viță vor fi o mie de ramuri, și fiecare ramură va produce o mie de ciorchini, iar fiecare ciorchine va produce o mie de struguri, iar fiecare strugure va da un strop de vin. Iar cei care au flămânzit se vor bucura; mai mult decât atât, vor vedea minuni în fiecare zi, căci vânturile vor ieși dinaintea Mea pentru a aduce în fiecare dimineață parfumul fructelor aromate, iar la sfârșitul zilei, nori care vor distila roua sănătății”.

Vedeți, ei așteptau cu nerăbdare un fel de utopie, o lume nouă. În „Oracolele Sibilline”, au scris:

„Și pământul și toți copacii și turmele nenumărate de oi vor da omenirii roadele lor adevărate: vin, miere dulce, lapte alb și grâu, care pentru oameni este cel mai excelent dar dintre toate. Și din nou, pământul, mama universală, le va da muritorilor cele mai bune roade ale sale în provizii nenumărate de grâu, vin și ulei. Da, din cer va veni un dulce curent de miere delicioasă, copacii își vor da roadele cuvenite, iar turmele vor fi bogate, cu vite, miei, oi și iezii de capră. El va face să țâșnească izvoare dulci de lapte alb, iar orașul va fi plin de bunătăți, iar câmpurile vor fi roditoare. Nici nu va mai fi vreo sabie pe tot pământul, nici zgomot de luptă. Nici pământul nu va mai fi zguduit de gemete adânci. Nu va mai fi război, nici secetă pe tot pământul, nici foamete sau grindină care să facă ravagii în recolte”.

Vedeți voi, ei tânjeau după asta. Și credeau că au văzut acest lucru – și chiar l-au văzut în Isaia 65:17 – că Dumnezeu promisese asta. Și au înțeles că creația suspina după o soartă mai bună decât cea pe care o îndură. Așadar, nu este un limbaj străin de cultura lui Pavel să vorbească despre un viitor glorios pentru lume, pentru pământ, pentru creație.

Înapoi acum la versetul 19 și haideți să analizăm detaliile. El spune: „ De asemenea, și creația așteaptă cu o dorință înfocată” – aceasta este traducerea corectă a termenului, „creația”, nu „creatura”. El se referă la creație, „care a fost supusă deșertăciunii, dar suspină să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu”. Acum, ce parte a creației tânjește după o nouă eră, după noi zori? Ce parte a creației? Ei bine, să vedem pe cine putem elimina, pe cine putem exclude. Nu ar fi îngerii, deoarece îngerii nu sunt supuși stricăciunii. Așadar, ei nu tânjesc după o altă stare. Nu ar fi demonii, deoarece ei nu vor avea niciodată parte de vreo eliberare glorioasă. Ei sunt condamnați pe veci. Nu ar fi credincioșii, deoarece în versetul 23 credincioșii sunt distincți de suspinele creației. Avem propriul nostru suspin în versetele 23-25. Nu ar fi necredincioșii, pentru că ei nu au nicio speranță, nu au nicio așteptare de eliberare. Nu îi așteaptă o zi mai luminoasă, ci îi așteaptă doar una mai rea.

Așadar, dacă îi excludem pe îngeri, pe demoni, pe cei răscumpărați și pe cei nerăscumpărați, am eliminat toată creația rațională și ceea ce ne-a rămas este creația animată și inanimată, dar irațională: plantele și animalele, munții și dealurile, stelele, mările, râurile, lacurile și toate acestea. Este pământul material, cerul, pământul, apa, uscatul, iarba, florile, animalele și toate acestea. Iar creația, așa cum am spus, este personificată într-un mod poetic. Dar nu este prima dată când scriitorii Scripturii au făcut acest lucru. Vă amintiți de Isaia 35:1, unde se spune că pustia și locul pustiu se vor bucura? Ați văzut vreodată o pustie fericită?

Aceea e personificare din nou. În Isaia 55:12, unul dintre versetele frumoase: „Da, veți ieși cu bucurie și veți fi călăuziți în pace. Munții și dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, și toți copacii din câmpie vor bate din palme”. Din nou, se personifică bucuria creației atunci când aceasta intră în gloria stării sale viitoare. Astfel, creația este în centrul atenției în versetul 19. Acum observați din nou versetul 19. Creația are o așteptare plină de nerăbdare. Este un cuvânt foarte expresiv. Este un cuvânt care se referă la cineva care stă pe vârfuri, întinzându-și gâtul cât mai mult pentru a vedea ceva în depărtare. Natura stă pe vârfuri, întinzându-și gâtul pentru a vedea ce urmează. Foarte expresiv, așteptând cu nerăbdare, cu capetele ridicate și întinse cât de departe se poate. O mare așteptare. Se spune, de asemenea, că creația așteaptă. Acest cuvânt înseamnă a aștepta cu răbdare, dar nerăbdător. Conține ideea de anticipare. Conține ideea de gata. Conține ideea de pregătire. Iată deci creația, cu gâtul întins, ridicată pe vârfuri, privind cât de departe poate, plină de așteptare, gata și pregătită pentru zorii unei noi ere. Și ce așteaptă să vadă? Finalul versetului 19: „Descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Cuvântul „descoperire” înseamnă dezvăluire. Întreaga creație privește și așteaptă dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu. Știți, lumea încă nu știe cine suntem. Știți asta, nu-i așa? „Preaiubiților, ce vom fi nu s-a arătat încă, dar știm că atunci când (Ce?) Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”.

Vedeți voi, în acest moment ei nu-și dau seama... Mergem pe stradă și arătăm exact ca ei. Știți asta? Intrați într-o piață, iar ei nu știu. Ei nu știu că în inimile voastre locuiește slava veșnică a lui Dumnezeu. Ei nu știu asta. Oh, din când în când se vede ceva, așa cum spunea Gene, dacă ai un zâmbet pe față și o strălucire în jurul tău. Dar, în esență, ei nu știu, pentru că suntem încă înveliți în umanitatea noastră. Și este un văl, nu-i așa? Dar întreaga creație își întinde gâtul, așteptând să vadă dezvăluirea noastră. Și când va veni dezvăluirea, o, Doamne, vom fi glorificați împreună. Versetul 18 spune: „cu o glorie fără egal”. Și acesta spune din nou Coloseni 3:4: „Când Se va arăta Cristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El”. În ce? În slavă, în lumină strălucitoare, în glorie veșnică. Ce înseamnă asta? Păcatul a dispărut, trupul a dispărut, natura umană a dispărut și noi ne aflăm într-o puritate strălucitoare și sfântă în prezența lui Cristos (al nostru). Ce gând minunat! Și astfel, creația privește, așteaptă și anticipează acea glorie deplină când sfinții vor străluci ca stelele pentru totdeauna.

Acum, de ce? De ce se află creația în această situație? Cum a ajuns creația în această situație? Versetul 20 ne spune, ne explică: „Căci creația... creația a fost supusă deșertăciunii”. Opriți-vă aici pentru un moment. Sunt patru principii pe care aș vrea să le observați în acest verset. Primul este faptul că creația a fost supusă deșertăciunii. Iar cuvântul „deșertăciune” este un cuvânt interesant, mataiotēs. În esență, înseamnă „inutilitate”. Înseamnă „lipsa unui scop”. Este... Cred că cel mai bun mod de a explica acest cuvânt este „incapacitatea de a atinge un țel, incapacitatea de a îndeplini un scop, incapacitatea de a obține rezultatele dorite”.

Cu alte cuvinte, natura nu poate fi ceea ce a fost menită să fie. Nu poate fi. Nu-și poate realiza potențialul. Nu-și poate îndeplini motivul existenței. Este frustrată; eforturile ei sunt zadarnice. Și vă amintiți că, la început, când Dumnezeu a creat totul, S-a uitat la creație și a spus: „Cum este?” Este bună. Este bună. Și nu erau buruieni în grădină. Știați asta? Nicio buruiană. Nu era păcat, nu era blestem. Era... Era... Grădina înflorea. Adică, Adam nici măcar nu trebuia să muncească. Pur și simplu trecea pe acolo și culegea fructele. Totul era acolo. Pământul era perfect.

Dar apoi a fost supusă deșertăciunii și acum nu mai poate îndeplini scopurile sale inițiale. Acum, apropo, în versetul 20: „Creația a fost supusă” – acesta este un verb la timpul aorist, ceea ce înseamnă că s-a întâmplat într-un moment din trecut. Printr-un act de o clipă, pământul a fost supus deșertăciunii. Este, de asemenea, un verb la pasiv... adică nu este... înseamnă că nu este ceva ce a făcut pământul sau creația, ci ceva ce i s-a făcut, iar creația ar trebui să includă și cerurile. Dar nu este ceva ce a făcut creația, ci ceva ce i s-a făcut creației. Ea a devenit victimă a degradării, a corupției, a frustrării și a deșertăciunii și nu-și poate atinge scopul; de aceea avem gunoi, avem deșeuri, avem poluare, avem toate resursele noastre care se epuizează și avem toate problemele cu care ne confruntăm; și, în ciuda eforturilor Sierra Club și ale tuturor ecologiștilor, ei nu vor putea opri acest proces. Adică, uneori fac o încercare frumoasă. Dar, în cele din urmă, nu vor reuși să oprească acest proces, deoarece s-a întâmplat ceva și Pământul a fost supus, într-o clipă, unei deșertăciuni care îi împiedică îndeplinirea scopului său, a deplinătății potențialului său.

Aveți câteva licăriri, nu-i așa? Când vezi frumusețea unei flori, când vezi o zi senină și te retragi undeva în sălbăticie și ai o perspectivă a ceea ce trebuie să fi fost odată. Ascultați-mă, dacă aceasta este pământul blestemat, îți poți imagina cum arăta pământul neblestemat?

Un al doilea lucru pe care ni-l spune acest verset este că acest lucru nu s-a întâmplat cu pământul de bunăvoie. Orice ar fi supus creația acestei lipse de sens, acestei degradări, acestei incapacități de a fi glorioasă așa cum era intenționat scopul inițial, orice ar fi fost, nu a fost ceva ales de creație. Creația a devenit o victimă involuntară. Creația nu a făcut-o de bunăvoie. Omul, el a păcătuit de bunăvoie, nu-i așa? A păcătuit voluntar, în mod deliberat. Dar creația a fost o victimă.

Apoi, în versetul 20, trecem la o a treia idee. „Căci creația a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o”. Vă puteți opri aici. Cineva a făcut ceva pământului. Cineva l-a supus acestei situații. Cine a fost acel cineva? Este Dumnezeu. Dumnezeu a supus creația deșertăciunii. Dumnezeu a blestemat pământul.

Vă amintiți Geneza 3? Vă amintiți ce s-a întâmplat când Adam și Eva au păcătuit? Ascultați ce a spus Dumnezeu: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: ‘Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce’”.

Dumnezeu a blestemat pământul. Dumnezeu a blestemat cerurile. Și totul este cuprins în blestemul care aduce descompunere, dezastru, poluare, degenerare și dezordine. Iar toate acestea sunt răspunsul la judecata lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a pronunțat un blestem asupra omului, El a pronunțat blestemul asupra întregului mediu înconjurător al omului. Acum puteți vedea cât de necesar a fost acest lucru, pentru că omul își pierde timpul acolo sus, în spațiu, și va descoperi că acolo sus este la fel de blestemat ca și aici jos. Nu va putea niciodată să se urce într-una din micile lui „cutii” și să zboare spre perfecțiune. Întregul univers a fost blestemat pentru că omul a păcătuit.

Veți spune: „De ce a făcut El asta?” A făcut-o pentru ca noi să înțelegem efectul enorm al păcatului, pentru ca noi să înțelegem răul imens al păcatului, că păcatul nu doar îl pângărește pe cel care păcătuiește, ci ramificațiile sale sunt nesfârșite. Păcatul unui singur om poluează un întreg univers.

Iar astfel, învățăm aici că destinul naturii este indisolubil legat de destinul omului. Pentru că omul a păcătuit — ascultați acum, rețineți asta — pentru că omul a păcătuit, creația a căzut. Și ascultați următoarea idee: când omul va fi restaurat la manifestarea glorioasă pe care Dumnezeu o are pentru copiii Săi, creația va fi restaurată odată cu el. Și știți ce cred eu că va fi raiul? Oamenii spun: „Unde crezi că este raiul?” Chiar în acest univers. Cred că vom avea un cer nou și un pământ nou, și acestea vor fi chiar aici și vor fi făcute așa cum vrea Dumnezeu să fie făcute, un tărâm neblestemat, veșnic glorios. Și astfel, creația geme. Dar geme cu gâtul întins și așteaptă. Și acesta este al patrulea punct din versetul 20, ultimele două cuvinte: „cu nădejdea”, cu nădejdea. Natura așteaptă, creația așteaptă manifestarea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu, pentru că și ea va fi eliberată de robia stricăciunii.

Este un... Este un gând atât de incredibil, această legătură apropiată dintre păcatul omului și dezastrul universului în descompunere. Știți că noi toți, în știință, am vorbit despre legea entropiei, că există dezintegrare pretutindeni. Asta este adevărat și se datorează blestemului, iar acest lucru este reiterat aici de apostolul Pavel. Și aș dori să vă spun, la acest moment, doar ca o paranteză: evoluția este o minciună, este o minciună absolută. Și trebuie să fie așa, pentru că este exact opusul adevărului. Nu ne aflăm într-o tendință ascendentă și nu ne-am aflat niciodată într-o astfel de tendință. Ne aflăm într-o tendință descendentă. Ne îndreptăm de la perfecțiunea absolută spre dezastrul total. Și totul se va sfârși într-un holocaust al devastării, care nu va fi provocat de Rusia, ci de Dumnezeu. Oamenii spun: „Oh, mi-e atât de frică de războiul nuclear...” Ei bine, nu trebuie să vă fie frică de războiul nuclear. Biblia mea nu-mi spune că vreun rus va apăsa un buton și ne va face praf pe toți. Biblia mea îmi spune că totul va fi așa când va veni Isus. El trebuie să facă curățenie și apoi să recreeze totul El Însuși. Așa că nu mă îngrijorez în privința asta.

Oamenii spun: „Ei bine, care este părerea ta despre înarmare?” Nu am nicio părere. Am doar o părere despre răpire, atâta tot. Și îmi imaginez doar că... Și chiar dacă teologia mea este greșită, nu voi ști asta. Voi fi pur și simplu în cer. Dar nu cred că este greșită. Cred că totul se va sfârși abia când Domnul va face acest lucru. Dar creația așteaptă acel moment măreț. Și îmi place foarte mult ultima parte a versetului 20: „Cu nădejdea, cu nădejdea”. Creația are nădejde. Este un gând minunat, deoarece promisiunea Cuvântului lui Dumnezeu este pentru un cer nou și un pământ nou. Ați citit recent Apocalipsa 21:1, unde se spune că va fi făcut un cer nou și un pământ nou? Este atât de minunat. Îmi place foarte mult acel capitol. Dați-mi voie să vă citesc doar câteva versete din el. „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi (ce?) au trecut’”. Acum, iată ce așteaptă cu nerăbdare să vadă întreaga creație.

Și veți spune: „Când se va întâmpla asta, John?” Se va întâmpla în același timp cu descoperirea, sau dezvăluirea fiilor glorioși ai lui Dumnezeu, când vom veni în gloria strălucitoare împreună cu Isus Cristos. Ce gând măreț, ce gând măreț! Dar până atunci, creația suspină, pentru că este blestemată împreună cu omul.

Versetul 21 spune apoi că și creația însăși va fi izbăvită de robia stricăciunii, intrând în eliberarea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Asta așteaptă ea, momentul în care va fi restaurată și reînnoită. Și, din nou, verbul este la pasiv; din nou, creația a fost supusă lucrării lui Dumnezeu.

Doriți să vă uitați pentru un moment la 2 Petru 3, iar eu vă voi prezenta descrierea a ceea ce se va întâmpla? În versetul 10 se spune: „Ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea”. Și cum vine un hoț noaptea? El nu vine cu sunet de chimvale și mult zgomot; vine în liniște, pe furiș, într-un moment în care nu te aștepți. Și așa va veni ziua Domnului. „Cerurile vor trece”. Singurul lucru pe care îl poți face cu universul blestemat de păcat este să-l distrugi. În ce măsură? Nu știm cu adevărat. Dar „cerurile vor trece cu trosnet și trupurile cerești se vor topi de mare căldură”. Și exact asta se întâmplă într-o distrugere atomică. Și cred cu adevărat că va fi atomică. Nu cred că va fi atomică în sensul micilor bombe atomice pe care le cunoaștem. Cred că va fi atomică în sensul că Dumnezeu va dezintegra atomii universului și va declanșa o reacție în lanț care va depăși orice capacitate a omului de a-și imagina. Și totul va fi ars. De fapt, în versetul 11, totul va fi stricat, eliberat. Apropo, cuvântul „stricat” este luō și înseamnă a dezlega ceva care este legat. Și îmi vine ideea că atomii care sunt legați între ei pur și simplu se vor împrăștia, și va avea loc separarea, divizarea atomului. Aceasta este ziua pe care o așteptăm, acea zi numită în versetul 12 „ziua lui Dumnezeu”, în care cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului.

Veți spune: „Ei bine, ce se va întâmpla după aceea?” Ei bine, versetul 13 spune că, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui ce? Neprihănirea. Acolo se îndreaptă lucrurile, oameni buni. Dar nu puteți convinge ziarul să tipărească asta, este interzis pentru că se află în Biblie, presupun. Așadar, întreaga creație stă pe vârfuri, cu gâtul întins, privind spre orizont, așteptând o regenerare cosmică. Și cred că ne vom petrece toată veșnicia într-un cer nou și un pământ nou care vor fi aici și vor fi complet refăcute, din interior și din exterior, de sus până jos. Și va fi atât de minunat. De fapt, în Matei 19:28 este numită regenerarea tuturor lucrurilor. Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor”, regenerarea cosmică, regenerarea universului. În Faptele Apostolilor 3:21 este numită „vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor”. Dumnezeu face toate lucrurile așa cum dorește El. Și este o vreme minunată. Adică, când te gândești la ce glorie va fi în acea perioadă: fără păcat, fără nedreptate, fără rău, fără durere, fără întristare, fără moarte, fără plâns – glorios. Creația tânjește după asta. Vor avea o primă gustare din aceasta și o gustare plină în împărăția milenară. Iar apoi, gustarea deplină în cerul nou glorios și pământul nou.

Există o frază minunată la sfârșitul versetului 21, la care aș dori să vă atrag atenția. Spune: „Dar știm că...”, mai exact la sfârșitul versetului 21, ei vor avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu care ies din robia stricăciunii. Robia stricăciunii... se referă evident la aceasta, la pata păcatului din lume, și este o robie. Iar prin robie se înțelege pur și simplu că nu există nicio cale prin care creația să se poată elibera singură. Așa cum am spus mai devreme, ecologiștii și toți ceilalți oameni care doresc să salveze creația de... de starea de suferință a blestemului nu sunt în măsură să o facă. Nu există nicio cale de a opri descompunerea. Nu există nicio cale de a inversa legile entropiei care fac ca totul să se degradeze. Dezintegrarea este consecventă, constantă, nesfârșită și neîncetată și nu poate fi inversată. Și este o robie a stricăciunii care ține întreaga creație. Și o vedem chiar și în instituțiile socialiste ale omului. O vedem pretutindeni. Tot ce atinge omul se transformă, ca să zicem așa, în cenușă. Și astfel, creația este legată de această stricăciune și, prin urmare, după cum spune versetul 21, trebuie eliberată din exterior. Trebuie să se intervină asupra ei; așa cum a fost blestemată de Dumnezeu, tot așa trebuie să fie restaurată de Dumnezeu. Și aceasta se va întâmpla atunci când va intra în slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Iar asta înseamnă pur și simplu momentul în care vom fi eliberați de păcat, de trup și de natura noastră umană și vom intra în slava lui Dumnezeu.

Acum, ce este slava lui Dumnezeu? Veți spune: „Ce înseamnă că voi fi glorificat?” Cred că cea mai bună definiție se găsește în 1 Ioan 3:2: „Când Îl vom vedea, vom fi (cum?) ca El”. Aceasta este slava: să fim ca Isus Cristos. Și în acea zi, când vom fi făcuți asemenea lui Isus Cristos, întreaga creație va fi, de asemenea, eliberată în mod glorios de sub robia pe care blestemul a adus-o asupra ei. Așadar, așteptăm un cer nou și un pământ nou.

Îmi place foarte mult ce se spune la sfârșitul capitolului 15 din 1 Corinteni: „Ceea ce este supus putrezirii trebuie să se îmbrace în neputrezire, iar ceea ce este muritor trebuie să se îmbrace în nemurire”. Nu este o idee minunată? Și chiar ni se spune în 1 Corinteni 15 că vom avea trupuri noi. Dacă vrei să știi cum va fi noul tău trup, citește acolo despre el; totul este scris acolo, îți spune cum va fi. Iar dacă vrei să știi cum funcționează, uită-te la Isus. El putea să treacă prin ziduri, dar putea și să mănânce. Acum, nu știu cum funcționează asta. Nu știu cum poți să treci prin pereți și totuși să mănânci. Veți spune: „Păi, dacă mănânci, digeri?” Nu mă întrebați asta, nu știu nimic despre asta. Aici mă opresc eu și Dumnezeu preia controlul. Dar Dumnezeu este atât de infinit mai presus de noi. Știți, noi credem că trebuie să înțelegem toate astea. Nu, nu poți să înțelegi, trebuie doar să crezi. E ca și Trinitatea. Nu poți înțelege Trinitatea, e pur și simplu o realitate. Nu trebuie să o înțelegi. Trebuie doar să crezi. E ca în cazul multor alte lucruri. Vorbim despre paradoxurile Bibliei. Nu trebuie să le rezolvi, trebuie doar să crezi în ele. Știi, mintea lui Dumnezeu este cu mult deasupra noastră. Și poate ai un câine, ca să-ți ilustrez asta. Adică, câinele tău poate fi foarte isteț. Poate fi capabil să meargă să aducă ziarul. Ai un câine care poate merge să aducă ziarul? Pun pariu că nu-l poate citi. N-a existat niciodată un câine care să poată citi un ziar. Acum, câinele tău, dacă a fost dresat corect, poate merge să aducă ziarul, dar nu-l poate citi. Nu te aștepți ca câinele tău să-l citească. Nu are cum să înțeleagă măcar gândurile care se află în el. Și dacă crezi că asta e ceva, imaginează-ți că Dumnezeu este de un miliard de ori mai departe de asta în comparație cu tine. Așa cum ești tu față de câinele tău, așa este Dumnezeu față de tine, doar că de miliarde de miliarde de infinități mai departe de asta. Așa că nu trebuie să înțelegi totul. Doar du-te și adu-l înapoi și...

Dar este un lucru minunat în calitate de creștin; este un lucru minunat să ai această nădejde, nu-i așa? Adică, știm încotro se îndreaptă lumea. Nu pot să mă implic prea mult în chestiunile astea de mediu, pentru că, până la urmă, nu vor schimba nimic. Aștept ca marele ecologist din cer să coboare și să rezolve totul dintr-o singură mișcare. Adică, eu îmi tund gazonul și încerc să-mi fac partea, dar o fac cu o oarecare reticență.

În capitolul 3 din Epistola către Filipeni, unul dintre pasajele pe care le îndrăgesc cu adevărat este 3:20; acolo se spune că cetățenia noastră este în ceruri. Cred că de aceea sunt atât de detașat, într-un fel. Cetățenia noastră este în ceruri. De acolo ne îndreptăm privirea. Acum știți că nu doar creația stă pe vârfuri, ci și noi suntem acolo, nu-i așa? Și ne îndreptăm privirea spre cer, așteptând să vedem descoperirea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Așteptăm să vedem momentul în care vom fi eliberați din robia stricăciunii. Și el spune că îl așteptăm pe Mântuitorul. Eu nu-L aștept pe Anticrist; îl aștept pe Mântuitorul. Și ce va face El? Ne va schimba trupul de pământ. Nu va fi minunat? Ca să fie transformat — iată că vine slava — după chipul trupului Său slăvit. Asta așteptăm noi. Iar creația așteaptă împreună cu noi, pentru că va fi eliberată în același timp.

Iar apoi versetul 22 încheie această secțiune. Și ne vom opri și noi aici. Dar versetul 22 spune: „Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii”. Luați mica expresie „până în ziua de azi”, înseamnă pur și simplu „până în prezent”. Până în acest moment, spune Pavel când scrie, creația încă suspină. Acest lucru nu s-a întâmplat încă. Iată-ne mai târziu. Putem spune că până acum este la fel. Cuvântul „suspină” înseamnă literalmente „a geme împreună”. Este ca și cum toate elementele s-ar afla într-un fel de armonie simfonică, plângând, lamentându-se, gemând din cauza stării lor blestemate.

Și aici vedem, preaiubiților, cât de mare este răul păcatului. Păcatul a pângărit întregul univers. Acesta este păcatul unui singur om. Un singur păcat săvârșit de un singur om pângărește întregul univers, totul. Gândiți-vă la asta. Când veți încerca data viitoare să găsiți o scuză pentru păcat în mintea voastră, amintiți-vă că, dacă ați fi trăit în vremea lui Adam și ați fi săvârșit doar un singur păcat, o singură dată, ați fi pângărit întregul univers. Haldane, acel comentator extraordinar de acum mulți ani, a scris: „Căci așa cum lepra nu numai că a pângărit omul care era infectat cu ea, ci și casa în care locuia, tot așa păcatul, care este lepra omului, nu numai că ne-a pângărit trupurile și sufletele, ci, prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu, a infectat întreaga creație.” Și astfel, ea geme.

Și apoi se spune că se suferă în travaliu. Acesta este un cuvânt interesant. Este cuvântul care descrie durerea nașterii. Așa este. Nu este o... Nu este o durere zadarnică, nu este o durere care nu duce la nimic. Este o durere care duce la ceva bun. Cred că aceasta este singura durere pe care, femeile o așteaptă cu nerăbdare, durerea nașterii care aduce un copil pe lume. Este o realitate minunată. Este o durere bună, într-un fel. Oh, este un semn al blestemului, căci în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat femeia cu durere la naștere, dar este o durere care aduce la iveală ceva bun. Și astfel, gemetele și strigătele, ca să zicem așa, și durerea pământului în așteptarea sa, sunt în cele din urmă un travaliu care va aduce o nouă eră. Dar între timp, până acum, el doar geme.

Martyn Lloyd-Jones are o abilitate minunată de a pătrunde în profunzimea Scripturii; el a scris următoarele: „Mă întreb dacă fenomenul primăverii ne oferă un răspuns la acest pasaj. Natura, în fiecare an, ca să zicem așa, face un efort să se reînnoiască, să producă ceva durabil. Ea iese din moartea și întunericul care caracterizează atât de bine iarna. În primăvară pare că încearcă să producă o creație perfectă, parcă ar trece an de an printr-un fel de dureri ale nașterii. Dar, din păcate, nu reușește, pentru că primăvara duce doar la vară, în timp ce vara duce la toamnă, iar toamna la iarnă. Biata natură încearcă în fiecare an să învingă deșertăciunea, principiul morții, al descompunerii și al dezintegrării care se află în ea, dar nu poate face acest lucru. Eșuează de fiecare dată. Ea continuă totuși să încerce, de parcă ar simți că lucrurile ar trebui să fie altfel și mai bune. Dar nu reușește niciodată. Așa că continuă să geamă și să se zbată în durere. Face asta de foarte mult timp. Dar natura repetă totuși efortul în fiecare an. Însă, într-una din aceste zile, va răsări o nouă eră. Așteptăm asta. Așteptăm asta”.

Așadar, creația geme. Dar mai sunt încă doi care gem. Va trebui să îi luăm în discuție data viitoare și să vedem cum se potrivesc atât de minunat împreună. Să ne rugăm. Paradisul a fost pierdut când oamenii au păcătuit. Și a fost așezată o sabie învăpăiată care se învârtea în toate direcțiile, pentru a păzi cărarea către pomul vieții. Acea sabie învăpăiată era menită să arunce un inel de flăcări în jurul grădinii. Era ca un zid în flăcări. Ce ar putea fi mai amenințător decât o sabie și focul într-un singur lucru? Ar fi amenințat cu moartea instantanee pe orice om care ar fi încercat să se întoarcă în grădină prin propriile eforturi și, totuși, ar fi păstrat totul ca și cum ar fi vrut să arate că Dumnezeu intenționa să-l aducă în cele din urmă pe om acasă, în paradisul glorios pe care îl pierduse. În deșertul păcatului omenesc a venit Fiul Omului să învelească acea sabie în propriul Său trup și să deschidă din nou porțile grădinii paradisului. El a fost Cel ce pe cruce care a făcut posibilă o nouă creație, un cer nou, un pământ nou, unde curge râul curat al apei vieții, limpede ca cristalul, unde se înalță pomul ale cărui frunze vor fi pentru vindecarea neamurilor. Aici slujitorii lui Dumnezeu Îi vor vedea fața și nu va mai fi niciun blestem.

Tată, aceasta ne umple inimile cu nădejde, o mare nădejde. Îți mulțumim că suntem mântuiți în această nădejde, că mântuirea noastră a fost plănuită în veșnicia trecută, adusă la realitate personală în prezent și urmează să se împlinească în manifestarea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu, când vor fi eliberați din robia stricăciunii și vor deveni asemenea lui Isus Cristos, având trupuri noi, făcute după chipul trupului Său glorios. O, ce mare nădejde! Și ce nădejde pentru creație, că și ea, care de atâta timp s-a ofilit, va deveni, într-un alt moment al timpului, paradisul recâștigat. Ne rugăm, Doamne, ca, dacă există în comunitatea noastră în această seară cineva care nu este, prin credința în Isus Cristos, parte din acea manifestare glorioasă, aceasta să fie clipa lor în această seară. Umple-ne inimile cu nădejde și mulțumire. Ne rugăm în numele lui Cristos. Amin.