Deschideți, vă rog, Biblia dacă doriți la capitolul al optulea din Romani. Ce privilegiu fericit și sfânt avem în această seară să ne adâncim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să vă spun cât de recunoscător sunt pentru voi, cei care sunteți aici. Mulțumesc Domnului pentru cei care vin cu credincioșie să studieze, să se hrănească, să învețe și să crească din Cuvântul lui Dumnezeu.

Și mă gândesc mult la viața bisericii noastre. Mă gândesc la vremurile de început, când totul se desfășura într-un ritm alert și frenetic și, oh, eram un grup mic, vesel și fericit, cam de cinci, șase, șapte sute de oameni, și era ca și cum ar fi explodat o bombă peste tot aici și, indiferent ce făceam, toată lumea venea. Îmi amintesc că într-o duminică seara am predicat despre „De ce Anticristul trebuie să fie evreu”. Locul era arhiplin. După ce am predicat, un tip a venit la mine și mi-a spus: „Te înșeli”. Și mi-a deschis Scriptura și mi-a explicat câteva lucruri, așa că duminica următoare am predicat despre „De ce Anticristul trebuie să fie dintre neamuri”. Și apoi aveam o casetă pentru fiecare punct de vedere.

Dar știți, nimănui nu-i păsa cu adevărat. Ne simțeam atât de bine; să fiu sincer cu voi, nimănui nu-i păsa cine era Anticristul. Dumnezeu ne-a dăruit niște zile minunate, iar zilele acelea când… ne-am uitat la niște fotografii vechi acasă, seara trecută, și am văzut poze cu cotețele de găini care se aflau odată aici, în parcare. Iar duminica noi… foloseam unele dintre ele, iar în celelalte locuiau niște vagabonzi bătrâni. Nu știți despre asta, dar este adevărat. Erau niște bețivi înrăiți care locuiau în spate. Am încercat tot ce am putut să-i evanghelizăm pe atunci. Nu i-am dat afară, iar ei ocupau unele dintre cotețele de găini, iar noi țineam cursurile în celelalte. Și a fost o zi tristă când au demolat cotețele de găini cu buldozerul, ca să fiu sincer cu voi. De acolo și-a primit numele „Grace Book Shack (Baraca cu cărți a bisericii Grace)”. A început ca o baracă de cărți, era într-adevăr o baracă. Și am văzut ce a făcut Domnul.

M-am uitat prin câteva dintre acele poze și am început să văd toate lucrurile pe care Domnul… Îmi amintesc de o duminică seara; am vorbit despre construirea acestei clădiri. Și un cuplu tânăr a venit la mine și mi-a spus: „Păi, am economisit toți banii pentru luna de miere, dar vrem să avem acel loc nou de închinare, așa că iată, aici sunt toți banii”, și mi i-au dat. Și într-o altă seară, după slujbă, m-am întors la biroul meu și era o pungă de hârtie în fața ușii și m-am gândit: „Oh, cineva a lăsat niște portocale sau mere”, și m-am aplecat să o ridic și aproape că mi-am rupt brațul. Era plină ochi cu lingouri de argint și un bilețel pe care scria: „Nu vreau ca nimeni, să știe cine este, dar acesta este un dar de la mine pentru Domnul, pentru construirea acestei clădiri”. Și așa s-au petrecut lucrurile, în acele vremuri minunate și pline de entuziasm. Obișnuiam să predicăm în capelă și, în unele seri, erau la fel de mulți oameni pe platformă câți erau și în bănci. Toți se înghesuiau în jurul nostru, peste tot. Și acelea au fost vremuri minunate.

Și apoi, mulți dintre voi vă amintiți când eram în sala de sport de acolo și obișnuiam să așezăm oamenii în parcare, cu spatele la soare. Nu vedeau nimic, iar noi aveam un mic difuzor acolo, ca să poată auzi mesajul. Și îmi amintesc că toată lumea venea la Grace. Pur și simplu părea că acesta era locul potrivit. Și aveam trei slujbe dimineața, și umpleam sala până la refuz.

Îmi amintesc că odată niște oameni lucrau la sistemul de sonorizare, așa că mi-au spus: „Când cântă corul, du-te în spatele sălii și ascultă, să vezi dacă corul sună mai bine cu noile difuzoare”. Așa că m-am dus în spate și a intrat o doamnă pe ușa din spate; avea un câine în lesă, care era îmbrăcat cum se cuvine, purta un pulover roșu și un guler cu strasuri, dar a intrat pe ușa din spate cu acest câine. Mi-am dat seama că era ceva puțin neobișnuit și m-am gândit să-l observ pe ușier, să văd ce va face. Ea a venit direct pe culoar în timp ce se cânta cântarea, iar ușierul s-a uitat de două ori înainte să-și dea seama ce se întâmplă. A mers vreo zece rânduri, a oprit-o și a condus-o în spate, iar eu am rămas acolo doar ca să aud ce-i va spune. Și asta e adevărul. El a spus: „Îmi pare rău, doamnă, nu puteți intra aici cu câinele dumneavoastră, nu… nu puteți face asta”. Iar ea a răspuns exact așa: „Îmi pare rău, domnule, dar câinele meu și-a rededicat viața și suntem în drum spre sala de rugăciune”.

Adică, vă spun că, Dumnezeu făcea lucruri extraordinare. Acum, cu toții am ajuns la concluzia că „liftul” acelei doamne nu ajungea la ultimul etaj. Dar toată lumea era implicată la Grace în vremurile acelea. Îmi amintesc… Îmi amintesc de prima mea duminică de Paște și de un bărbat care își lua soția de la Spitalul de Psihiatrie din Camarillo în weekenduri și care a decis că cel mai bun loc unde să o ducă era Biserica Grace. Și la finalul primei mele predici de Paște, cu vreo zece minute înainte de sfârșit, când mă apropiam de încheiere, de mesajul învierii, ea a ieșit pe culoar și a început să se târască pe culoarul central în stil de luptă, în patru picioare, de parcă s-ar fi târât sub sârmă ghimpată. Capela era relativ mică, iar eu și toată lumea ne-am uitat și am văzut-o pe această doamnă de vreo 55 de ani șerpuind pe culoarul central. Așa că am încheiat în grabă cu o rugăciune. Cineva a ridicat-o și a scos-o afară, iar ea a scos câteva sunete.

Îmi amintesc că într-o zi predicam acolo și era prezentă echipa de fotbal american a USC. În 1972, au câștigat campionatul național fără nicio înfrângere, iar eu eram într-un fel capelanul echipei. Linia, linia ofensivă stătea într-un singur loc. A intrat un provocator și s-a așezat chiar în mijlocul lor, ceea ce a făcut situația foarte interesantă. A început să strige la mine în timpul slujbei, moment în care a fost îndepărtat imediat, atât de repede încât sunt sigur că nici nu și-a dat seama ce s-a întâmplat cu el. Ultima oară când l-am văzut, ieșea pe ușă la aproximativ jumătate de metru deasupra solului, cu picioarele într-o anumită poziție, mișcându-se așa. De fapt, aveam un mic slogan: „Grace este acolo unde trebuie”. Iar tinerii au tipărit tricouri și vedeai peste tot tricouri și autocolante pentru mașini cu mesajul: „Grace este acolo unde trebuie.” Oamenii încercau să-și dea seama ce înseamnă asta, dar cu siguranță acolo era locul potrivit. Și aveam parte de ani minunați.

Și simt cu adevărat, în modul minunat în care Dumnezeu rânduiește timpul și prin harul bunătății Sale față de noi, ne aflăm încă în pragul unor lucruri mărețe care ne așteaptă. Avem momentele noastre în care ne simțim bine. Avem experiențele noastre inedite. Dar săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, ceea ce îmi bucură cu adevărat inima, și am vrut să-mi iau un moment să spun asta în seara aceasta, este faptul că oamenii continuă să vină pentru a se hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Știm că există tot felul de modalități de a vă face să vă simțiți bine. Știm că există tot felul de modalități de a vă implica în lucruri care ar putea fi captivante și extrem de motivante și putem organiza campanii de amploare pentru a vă aduce aici și vă putem oferi lucruri gratuite și orice altceva ne-ar mai trece prin minte, dar rămânem cu credincioșie dedicați convingerii că poporul lui Dumnezeu este slujit cel mai bine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și suntem pur și simplu recunoscători că sunteți credincioși în această privință.

Ei bine, acestea fiind spuse, să ne uităm la capitolul 8 din Epistola către Romani. Ajungem la partea finală a acestui minunat capitol al optulea din studiul nostru continuu al Epistolei către Romani. Iar în această seară vom analiza versetele 23 și următoarele. Vom vedea cât de departe ajungem. Dar minunatul nostru text, pe care l-am început data trecută – sau, de fapt, în ultimele două întâlniri, începând cu versetul 17 – tratează subiectul glorificării credinciosului, momentul în care vom fi pe deplin beneficiarii a tot ceea ce înseamnă mântuirea noastră, când vom intra în slavă. Cântările din această seară au fost despre acest lucru, despre cer, despre marea noastră speranță în Cristos, de a-L vedea într-o zi. Iar Russ a citit din 1 Ioan că, atunci când Îl vom vedea, vom fi ca El. Și aceasta este, de fapt, esența mesajului apostolului Pavel.

Acum, când priviți această secțiune minunată, versetele 17 la 30, care constituie de fapt o unitate despre glorificare, într-o parte a acestui pasaj apare un termen grecesc foarte interesant. Forma sa verbală este stenazō, iar substantivul este stenagmos. Și înseamnă a suspina sau a geme, a suspina sau a geme. Practic, cuvântul a fost definit de cei care studiază greaca veche ca fiind gemetele sau suspinele cuiva care este prins într-o circumstanță nedorită, a cuiva care se află într-o situație nedorită fără nicio ușurare. Este suspinul celui care își dorește un destin mai bun, un loc mai bun.

Este folosit, de exemplu, în Faptele Apostolilor 7:34, unde, relatând o parte din istoria poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament, se spune: „Am văzut suferința poporului Meu care este în Egipt, le-am auzit gemetele și M-am coborât să-i izbăvesc”. Și acesta a fost cuvântul Domnului către Moise. El le-a auzit gemetele; ei gem sau suspină pentru că se aflau într-o situație nedorită din care căutau să fie eliberați.

Expresia este folosită din nou în Marcu, capitolul 7, versetul 34, și cred că merită să ne gândim la ea, pentru a înțelege sensul cuvântului. Și acolo se spune: „Apoi, Și-a ridicat ochii spre cer, a suspinat și a zis: ‘Efata’, adică: ‘Deschide-te’”. Și acesta este, desigur, Domnul nostru, atunci când îl face pe surd să audă. A suspinat și El, de asemenea, pentru că s-a confruntat cu o situație nedorită, și anume cu cineva care suferea din cauza păcatului, iar asta L-a făcut pe Domnul să suspine. Este folosit din nou în Evrei 13:17, unde se spune că trebuie să ascultați de cei care vă cârmuiesc, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca niște oameni care trebuie să dea socoteală. Iar dacă sunteți ascultători și supuși, ei vor face aceasta cu bucurie și nu suspinând.

Așadar, este genul de geamăt sau suspin care vine asupra celui care se află într-o situație nedorită, suspinul unui suflet plin de dorință care vrea să fie eliberat din situațiile prezente.

Acum, în pasajul pe care îl vom analiza în această seară, începând de fapt cu versetul 19, pe măsură ce trecem în revistă pentru un moment, vedem trei gemete mari, trei suspine, pe care le-am numit „suspinele după slavă”, gemetele după slavă. În primul rând, vedem că creația suspină. Apoi vedem că credinciosul suspină. Și apoi vedem că și Duhul Sfânt suspină.

Acum, doar pentru a vă oferi un context mai larg, capitolul al optulea din Romani, după cum știți, este un capitol care începe cu măreața afirmație: „Acum dar, nu mai este nicio osândire”. Și întreaga sa intenție este să ne arate că suntem în siguranță în Cristos, că cei care sunt în Cristos nu vor cunoaște niciodată condamnarea. Nu există judecată; nu există nicio pedeapsă definitivă pentru păcat care să fie aplicată celor care sunt în Cristos.

Capitolul al optulea începe prin a spune că nu există osândire, apoi ne arată de ce. Și aceasta se datorează minunatei lucrări a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Cel care ne confirmă înfierea în versetele 14 la 16, Cel care ne dă putere pentru biruință în versetele 12 și 13, Cel care ne schimbă natura în versetele 5 la 11, Cel care ne face capabili să împlinim Legea în versetul 4 și Cel care ne eliberează de păcat și de moarte în versetele 2 și 3. Așadar, puterea Duhului lui Dumnezeu este cea care ne asigură această realitate a lipsei condamnării. Dumnezeu promite că nu vom fi niciodată condamnați, iar Duhul asigură acest lucru. Sincer, cred că aceasta… aceasta este, în esență, lucrarea pe care o numim „pecetluirea Duhului”. El ne însemnează și ne păstrează ca fiind cei care Îi aparțin lui Dumnezeu.

Acum, în versetele 17 la 30, accentul se pune în mod special pe faptul că Duhul Sfânt ne garantează slava, că Duhul Sfânt ne garantează slava. Și El face acest lucru, după cum vom vedea în versetul 26, mijlocind în dreptul nostru.

Așadar, Duhul Sfânt ne este dat, de fapt, pentru multe scopuri mărețe și împlinitoare în planul lui Dumnezeu, dar niciunul nu este mai semnificativ decât acela de a ne asigura slava. Nu este doar promisiunea lui Dumnezeu cea care garantează că suntem în siguranță; este, de asemenea, lucrarea Duhului Sfânt, precum și lucrarea de mare preot a lui Cristos. Astfel, în Efeseni 1, când ni se spune că suntem pecetluiți cu acel Duh Sfânt al promisiunii, care este garanția sau avansul moștenirii noastre, și mai departe, până la răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda slavei Sale, știm ce înseamnă aceasta. Duhul ne este dat pentru a ne garanta slava.

Acum, când ai devenit creștin, Dumnezeu ți-a dat Duhul Său Sfânt și ți-a dat Duhul Sfânt, printre alte lucrări, pentru a-ți garanta că vei ajunge la slavă. Nu este doar o promisiune din partea lui Dumnezeu, ci este o promisiune împlinită prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Și de aceea, când vine cineva și spune: „Ei bine, acum L-ai primit pe Isus Cristos și ai devenit creștin, dar… dar trebuie să te ții bine, altfel ai putea să-ți pierzi mântuirea pe parcurs”, acea persoană nu înțelege lucrarea Duhului Sfânt, căci lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a-l pecetlui pe credincios până în ziua răscumpărării. Slujirea Duhului Sfânt este aceea de a garanta că ajungem de la mântuirea prezentă la mântuirea viitoare; că ajungem de la răscumpărarea sufletului la răscumpărarea trupului. El este avansul pentru posesia definitivă dobândită. Iar posesia definitivă nu va fi dobândită definitiv decât la glorificarea trupului nostru, dar El este avansul, iar Dumnezeu a pus deoparte, ca să zicem așa, fiecare suflet răscumpărat, pentru a fi recuperat pe deplin în eternitate, iar garanția acestui lucru este darul Duhului Sfânt.

Așadar, Duhul Sfânt este Cel care menține în noi această stare în care nu mai suntem osândiți. El ne păstrează curați până la slavă. Iată, minunata Sa slujire de a ne garanta slava. Iar aceasta culminează cu afirmațiile referitoare la această slujire din versetele 26 și 27. Poate că nu vom ajunge acolo în seara aceasta, dar nu ne vom face griji în privința asta. Mă voi întoarce peste… cred că peste câteva săptămâni. Și cineva a spus că am fost în vacanță. Încă nu am fost, dar voi merge. Am predicat și m-am simțit foarte bine. Și asta este un fel de vacanță pentru mine. Am simptome de sevraj dacă trec trei zile fără să predic, așa că devin foarte iritant pentru familia mea, așa că plec undeva să predic și apoi mă simt mult mai bine. Dar voi pleca pentru o săptămână de odihnă în curând.

Vrem însă să ne uităm la acest început din versetul 23, cam de unde am rămas oricum în seara aceasta, și să vedem cât de departe ajungem. Acum țineți minte că, de la versetele 17 la 27… sau mai degrabă de la 17 la 30, avem această garanție a slavei. Dar de la versetele 19 la 27, avem suspinele slavei, gemetele slavei. Și sunt lucruri minunate de contemplat. Le numim suspinele de nedescris ale slavei, pe măsură ce așteptăm cu nerăbdare o stare mai bună, pe măsură ce așteptăm ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc.

Acum vă amintiți că, ultima dată când am studiat acest capitol, v-am condus prin versetele de la 19 la 22 și am vorbit despre suspinele creației. Vă amintiți asta? Am vorbit despre faptul că creația geme, versetul 19: „De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”.

Acum, întreaga creație, atât cea vie, cât și cea neînsuflețită, așteaptă slava fiilor lui Dumnezeu, așteaptă manifestarea deplină. Pentru că, atunci când omul a căzut, lumea a fost blestemată, la fel și întregul univers, nu-i așa? Destinul naturii este legat de destinul omului. Așa că am spus atunci că, atunci când omul a căzut în grădină și Dumnezeu l-a blestemat, blestemul s-a extins asupra întregii creații. Am văzut acest lucru în Geneza 3:17-19. Și astfel, aici constatăm că însăși creația este personificată ca suspinând și gemând după un viitor glorios. Creația însăși este văzută ca și cum ar suspina pentru îndepărtarea blestemului care apasă asupra ei. Și aceasta va veni. Va veni simultan, spune versetul 19, cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu, descoperirea deplină a copiilor lui Dumnezeu, dezvăluirea deplină a slavei pe care El a încredințat-o celor iubiți ai Săi. Când vom fi glorificați, în cele din urmă, toți copiii lui Dumnezeu vor fi descoperiți pe deplin în slava lor pentru eternitate, atunci blestemul va fi îndepărtat.

Acum am văzut mai mulți factori în această privință în versetul 20, așa cum se explică mai departe: „Căci creația (firea) a fost supusă deșertăciunii”, sau inutulității. A fost blestemată. „Nu de voie”, adică nu pentru că creația ar fi făcut ceva ca să merite asta, ci pur și simplu a fost o victimă a căderii omului și a blestemului lui Dumnezeu asupra lui. Și asta este ceea ce spune textul. A fost supusă deșertăciunii sau blestemului, nu de bunăvoie, nu pentru că a vrut ea asta, ci din pricina Celui care a supus-o, cu nădejde. Cu alte cuvinte: Dumnezeu, când Dumnezeu a adus un blestem asupra omului, El a extins blestemul asupra întregii creații și astfel creația a devenit o victimă a blestemului. În Isaia 24:6, de exemplu, se spune: „De aceea mănâncă blestemul țara”. Iar Ieremia, în capitolul 12, vorbește despre pământul care jelește și despre iarba câmpului care se ofilește din cauza răutății care locuiește în țară. Se spune chiar că fiarele sunt mistuite și păsările sunt mistuite. Cu alte cuvinte, întregul univers este blestemat.

Dar apoi, în versetul 21: „Și creația va fi izbăvită din robia stricăciunii”. Și ea va intra în eliberarea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Așadar, când vom fi eliberați, când vom fi eliberați spre slavă, când vom intra în prezența lui Dumnezeu și vom fi făcuți asemenea lui Isus Cristos; și nu va mai exista nici păcat, nici întristare, nici boală, nici moarte, atunci și creația va fi eliberată de blestem. Și asta înseamnă ceea ce se spune în Apocalipsa 22:3: „Nu mai este nimic vrednic de blestem”.

Deci, există nădejde în asta. De aceea creația suspină. Speră, așa cum se spune la sfârșitul versetului 20, speră la eliberarea care va veni. Și aceasta vine odată cu eliberarea copiilor lui Dumnezeu. Acum, dacă vreți un termen pentru aceasta, v-am dat termenul „regenerare cosmică”. Când oamenii au căzut, întregul univers a căzut odată cu ei. Când vom fi glorificați, întregul univers va fi glorificat împreună cu noi. Aceasta este regenerarea cosmică.

Acum, data trecută, unii oameni au pus întrebarea: „Stai puțin, John, când vorbeai despre asta, ne-ai oferit doar o imagine foarte generală”. Și au dreptate. Biblia ne învață clar – și puteți să vă întoarceți la Vechiul Testament, dar o puteți vedea și în Noul Testament că Dumnezeu va reface întregul univers. De fapt, auzim vorbindu-se despre ceruri noi și un pământ nou. Acum vorbim despre asta doar în termeni generali, la el face și Pavel. El nu spune nimic, de exemplu, în versetele 19 la 22, în afară de faptul că creația suspină și așteaptă slava sa. El nu spune cum se va întâmpla, nu spune cum se va realiza, nu precizează intervalele de timp, nu menționează succesiunea evenimentelor, nu discută fazele, ci doar afirmă că se va întâmpla. Și v-am prezentat multe versete biblice care afirmă această realitate.

Dar vreau doar să vă menționez că există probabil trei aspecte pe care ar trebui să le luați în considerare în ceea ce privește recrearea. Primul este distrugerea sistemului actual – va avea loc o distrugere a pământului blestemat de astăzi. Și nu este o distrugere instantanee, totală și completă, în sensul că totul se întâmplă în întregime într-o singură clipă. Pare să existe un fel de desfășurare în etape. De exemplu, dacă citiți în literatura Noului Testament care tratează escatologia, în cartea Apocalipsei, veți descoperi că există o succesiune de evenimente în care pământul începe să se destrame, nu-i așa? Și există o succesiune de evenimente în care cerul începe să se prăbușească, stelele cad, se lasă întunericul, iar luna se transformă în sânge. Știm asta din profeția lui Ioel. Revenim la pământ și ce se întâmplă? Apele sunt blestemate, atât apa sărată, cât și apa dulce. Pământul este blestemat. Moartea este pretutindeni. Tot ce crește este blestemat; viața de pe pământ, sub multe forme, este blestemată într-un fel de proces etapizat.

Astfel, începând de la jumătatea perioadei de necaz și mai ales printr-o succesiune rapidă de evenimente la sfârșitul acelei perioade de șapte ani, cred că va avea loc o succesiune de distrugeri devastatoare pe pământ. Și Dumnezeu va distruge în mod sistematic sistemul actual, chiar și sistemul ecologic actual, sistemul fizic pământesc sau universal, precum și pe omul care se împotrivește Lui.

Apoi, când ajungem la împărăția milenară, intrăm în prima fază a recreării. Și leul se va culca alături de miel, iar pustia va înflori ca un trandafir, și se vor întâmpla tot felul de lucruri minunate. Dar acesta nu este sfârșitul, aceasta este doar prima fază, este doar o mostră a ceea ce va urma. La sfârșitul împărăției, va avea loc crearea cerului nou și a pământului nou, după cum se menționează în Apocalipsa 21. Iar aceasta este starea veșnică în care nu mai există niciun blestem.

Așadar, am vrut să știți asta, ca să nu fiți confuzi. Întreaga creație tânjește ca acest lucru să se întâmple. Se va întâmpla în cele din urmă când se va sfârși necazul, când se va sfârși mileniul și va avea loc o regenerare cosmică totală în cerul cel nou și pământul cel nou. Blestemul va fi atunci îndepărtat, Apocalipsa 22:3. Dar înainte de aceasta va avea loc o intensificare a succesiunii evenimentelor de distrugere, urmată de reconstrucția care are loc în timpul perioadei minunate cunoscută sub numele de împărăția milenară.

Acum, unele pasaje profetice, atunci când descriu noul pământ, vorbesc despre elementele sale milenare. Unele dintre ele vorbesc despre elementele sale veșnice, când regenerarea cosmică va fi pe deplin desăvârșită. Dar trebuie să menționăm acest lucru ca o notă de subsol, deoarece Pavel nu este interesat în mod special de toată această escatologie în acest moment; el doar subliniază un aspect simplu. Iar ideea simplă pe care o subliniază este că întreaga creație este legată împreună, fiind personificată ca o persoană care suspină după eliberare, care geme după eliberare, deoarece a fost poluată și pătată de puterea păcatului.

Acum să trecem la al doilea element și să reluăm de unde am rămas. De fapt, aceasta este o trecere în revistă lungă, dar în versetul 23, este suspinul credincioșilor, suspinul credincioșilor. Și nu numai ea, dar și noi. Nu m-am referit la noi. Nu doar ea, adică creația, ci și noi înșine. Și acolo el spune că nu doar creația suspină, ci și noi suspinăm. Noi suspinăm, nu doar creația, ci și noi înșine. Credincioșii se plâng de starea lor blestemată. Vreau să ascultați acum cu foarte mare atenție la felul în care privim acest lucru, pentru că este o întărire a unor lucruri pe care trebuie să le aveți clare în minte. Și noi suspinăm sub durerea blestemului păcatului.

David a suspinat, de exemplu, că nelegiuirile lui erau prea grele pentru a le putea purta. Și i-a spus lui Dumnezeu în Psalmul 38:9: „Suspinele mele nu-Ți sunt ascunse”. Adică, oricine a tânjit vreodată după Dumnezeu, oricine L-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, fie că este vorba de un sfânt din Vechiul Testament sau din Noul Testament, a avut un anumit suspin față de răul care se află în viața sa. Iar blestemul ne marchează pe toți. Și toți suspinăm. Așadar, Pavel are dreptate. Nu numai creația, ci și noi suspinăm. Chiar și noi, cei care avem primele roade ale Duhului, chiar și noi înșine suspinăm înlăuntrul nostru, spune el.

Întoarceți-vă pentru o clipă la capitolul 7, versetul 24. Vreți să auziți un om suspinând? Iată… puteți auzi… Puteți auzi un bărbat matur suspinând în versetul 24, un bărbat oarecum matur. Și ce spune el? „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Iată un credincios care înțelege durerea blestemului. Cred că toți ne-am putut identifica cu acest fel de suspin, când ne săturăm de propria noastră păcătoșenie.

În 2 Corinteni 5:4, se spune și mai explicit că suspinăm, cu aceste cuvinte: „Chiar în cortul acesta deci gemem apăsați; nu că dorim să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghițit de viață”. Nu ți-ar plăcea să scapi de natura ta muritoare și să intri în viața veșnică deplină? Nu ți-ar plăcea să scapi de păcătoșenia epuizantă a trupului tău, a firii tale, a umanității tale? Și astfel suspinăm sub această povară. În Ioan 11 se spune că, atunci când Isus a ajuns la mormântul lui Lazăr, El a plâns cu adevărat. Trupul Lui era pur și simplu sfâșiat de agonie. Și plângea. De fapt, unul dintre verbele de acolo ar putea fi tradus prin „tremurând”. El tremura și se cutremura în hohote de plâns pentru că vedea consecința teribilă a păcatului. Și astfel, credinciosul suspină. Suntem blocați într-o situație neplăcută. Dumnezeu, prin harul Său minunat, o umple de plinătate, bucurie și fericire, dar, cu toate acestea, cu toții cunoaștem durerea de a suspina după un destin mai bun.

Pentru ce suspinăm? Versetul 23: acum urmăriți cu mare atenție, deoarece termenii de aici sunt foarte importanți. „Noi, cei care avem cele dintâi roade ale Duhului”, adică garanția slavei, avansul, rata, „suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea (A ce anume? A ce anume?) a trupului nostru”. Acum urmăriți cu atenție. Sufletul vostru este deja răscumpărat. Când ați venit la Isus Cristos cu o credință mântuitoare, ați primit răscumpărarea sufletului vostru. Și a existat un om interior în care ați fost odată, care a dispărut, iar acum există un om interior nou, un nou „tu”, o creație nouă. S-a săvârșit o lucrare definitivă și veșnică asupra sinelui vostru interior. Dar trupul vostru este încă o problemă. Și nu este vorba doar de trupul vostru fizic, ci de tot ceea ce ține de faptul că ești un om. Așadar, deși am primit înfierea în ceea ce privește sufletul nostru, așteptăm și înfierea trupului nostru.

Ce înseamnă „adopție”? Ei bine, înseamnă a fi primiți în familia lui Dumnezeu ca fii ai Săi. Am fost înfiați din punct de vedere tehnic și oficial, dar încă nu am ajuns la manifestarea deplină a statutului de fii, nu-i așa? Adică, procesul nu s-a încheiat încă. Oh, versetele 14 la 16 spun că suntem fii ai lui Dumnezeu. Suntem fii ai lui Dumnezeu. Versetul 16 spune că suntem copii ai lui Dumnezeu. Dar încă nu ne manifestăm pe deplin. Încă nu a fost arătat întregii lumi cine suntem. De fapt, oamenii nu ne pot desluși. Ei nu știu că suntem cu ceva diferiți de ceilalți. Arătăm la fel. De aceea, 1 Ioan 3:1 spune: „Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl, să fim numiți copii ai lui Dumnezeu”. Suntem numiți copii ai lui Dumnezeu. Așa este. Am fost înfiați, în sensul propriu al cuvântului. „De aceea lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El, preaiubiților; acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi nu s-a arătat încă; dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”. Așadar, am fost înfiați. Și, din punct de vedere tehnic, totul este în regulă. Dar încă nu am reușit pe deplin să intrăm în manifestarea care ne revine ca fii ai lui Dumnezeu. Noi aparținem. Încă nu am avut parte de ceremonia completă de inițiere, cu toate drepturile și privilegiile.

Și, preaiubiților, vreau să spun asta din nou. Trebuie să înțelegeți acest lucru, pentru că a creat confuzie în rândul grupurilor bisericești, al denominațiilor și al școlilor de-a lungul secolelor. Nu există o mântuire care să fie prezentă și să nu fie viitoare. Și de aceea nu puteți pierde mântuirea. Nu există mântuire care să fie doar pentru acum și nu pentru atunci. Căci cel care este îndreptățit este și glorificat. Aceasta este esența răscumpărării. Și de aceea el spune că gemem înlăuntrul nostru, pentru că știm că am fost înfiați, dar așteptăm acea transformare a trupurilor noastre care ne va permite manifestarea deplină a copiilor lui Dumnezeu, când vom fi arătați ca a fi asemenea lui Cristos. Deja suntem numiți copii ai lui Dumnezeu. Încă nu am intrat pe deplin în slava sufletelor și a trupurilor răscumpărate. De aceea Romani 13:11 spune următoarele, și trebuie să știți acest lucru: „Căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”.

Acum, unii oameni ar putea citi versetul acela și ar spune: „Stai puțin. Ce vrei să spui cu ‘acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut’? Nu ai primit mântuirea atunci când ai crezut? Nu te-ai apropiat doar de ea, ci ai primit-o”. Bun, dar despre ce aspect al mântuirii vorbiți? Acum, plinătatea mântuirii este mai aproape de noi decât atunci când am crezut, nu-i așa? Adică, dacă ați fost mântuiți ieri, sunteți cu o zi mai aproape decât erați ieri de răscumpărarea deplină a trupului vostru, care este desăvârșirea mântuirii voastre. Și astfel, așteptăm chemarea finală la slavă, răscumpărarea trupului nostru.

Acum ascultați, asta este tot ce trebuie răscumpărat în noi, doar trupul. Iar „trupul” este de fapt un termen care se referă la umanitatea noastră, la mortalitatea noastră. Și vreau să vă arăt din nou cât de consecvenți sunt acești termeni. Este foarte, foarte important să înțelegeți acest lucru. De când am fost răscumpărați, am devenit, făpturi noi în Cristos. Suntem creaturi noi, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi, ne spune 2 Corinteni 5. Am devenit părtași la natura divină. Suntem creaturi potrivite pentru slava veșnică. Am fost făcuți potriviți pentru cer. Dar suntem ținuți în robie, ca un prizonier încarcerat într-un trup care este asemenea unei închisori. Și odată cu acel trup vin toate poftele și dorințele sale, modelele de gândire, impulsurile și toate celelalte, iar acestea țin acea creație nouă, într-un fel, ascunsă. Suntem supuși putrezirii. Suntem muritori. Suntem predispuși la boli. Suntem predispuși la moarte. Suntem oameni. Așadar, nu așteptăm mântuirea sufletelor noastre, ci a trupurilor noastre. Asta nu s-a întâmplat încă. Asta nu s-a întâmplat încă. De aceea am spus în această dimineață că încă ne putem aștepta la boli. Încă ne putem aștepta la suferințe, deoarece avem un trup nerăscumpărat. Asta ține de viitor. Și poate cineva spune: „Ei bine, există vindecare în ispășire?” Bineînțeles că există. Desigur că există vindecare în ispășire, dar nu până când trupurile noastre nu vor fi răscumpărate, moment în care va avea loc vindecarea.

Acum întoarceți la Romani 6 și vreau să vă conduc din nou prin acest pasaj, și cred că acest lucru va consolida unele aspecte care trebuie consolidate. Și vreau să vedeți cât de consecvenți sunt termenii lui Pavel, foarte, foarte consecvenți. În versetul 5 din Romani 6 se spune: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Ceea ce înseamnă asta este că, atunci când ați fost răscumpărați, rețineți bine acest lucru, ați fost uniți (Ce gând minunat!) cu chipul sfânt al lui Cristos. Este pur și simplu un gând extraordinar. Când ați devenit creștini, ați fost uniți cu chipul sfânt al lui Cristos. Cu alte cuvinte, tot ceea ce a fost răscumpărat în voi a primit natura Lui. Sunteți ca El. Aveți o natură sfântă. Sunteți o sămânță sfântă, trăind, ca să zicem așa, într-o coajă nesfântă. Este o idee biblică măreață și importantă. Dar ați fost uniți cu chipul sfânt al lui Cristos. Observați versetul 6: „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui”. Acum, ceea ce eram odată este mort. Asta înseamnă „răstignit”. Omul cel vechi a fost răstignit. Asta este persoana care eram înainte de mântuire. Nu mai ești un om nou și un om vechi; omul tău cel vechi este mort. Și el nu a înviat din morți. Este mort. Natura neregenerată, ființa în Adam, a dispărut. Nu ești un om vechi și o natură veche, și un om nou și o natură nouă; ești pur și simplu o creație nouă. Omul vechi a dispărut, natura veche este moartă. Ești o creație nouă. Omul vechi este mort, pentru ca trupul păcatului să fie distrus. Acum ascultă-mă. Omul vechi era un fel de „ambalaj” în care păcatul înflorea. Dar acel om vechi este mort. Și astfel, de acum înainte, versetul 6 spune că nu ar trebui să slujești păcatului. Și poate vei: „Păi, dacă acel om vechi este mort, nu a dispărut și păcatul?” Ei bine, nu. Versetul 12: „Deci păcatul să nu mai domnească (unde?) în trupul vostru muritor”. Omul vechi a dispărut, dar trupul nu.

Acum ascultați. Vedeți voi, înainte de a fi mântuiți, erați stricați atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Omul vostru vechi era mizerabil, la fel și trupul vostru. Sămânța era stricată, la fel și învelișul în care se afla. Dar când ați devenit creștini, a fost sădită în voi o natură nouă și un „eu” nou. „Ați fost răstigniți împreună cu Cristos. Și cu toate acestea, trăiți”. Este un „eu” cu totul nou. Și acesta este o creație curată, sfântă, nestricăcioasă, veșnică și glorioasă, dar care există încă în interiorul învelișului umanității tale. Și de aici vine problema. Și unde este problema ta? Este în versetul 12: este în trupul tău muritor. Nu doar aspectul fizic, ci tot ce vine odată cu el: poftele, dorințele, motivele, tiparele de gândire. Este vorba de mortalitate. De natura ta stricată, de acea parte din tine care poate muri.

O altă perspectivă asupra acestui lucru se găsește în versetul 13: „Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii”. Totul se află în membrele voastre, iar acesta este un termen pentru „părțile trupului”. Păcatul se află, așadar, în natura umană. Se află în… Nu se află în sufletul persoanei, în sensul cel mai pur. Și poți deveni atât de confuz cu termenii. Rămâi doar la cei pe care îi folosește Pavel și vei fi în regulă. Iar ceea ce spune el aici este că păcatul este încă prezent în umanitatea noastră, nu în natura noastră nouă, nu în acel „eu” nou.

Versetul 17, de exemplu: „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o. Și, prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat”. Vedeți voi, în noua creație sunteți eliberați de păcat. Ați fost transformați prin natură. Dar încă mai aveți o problemă și ea se află în trupul vostru, în natura voastră umană. De aceea spunem asta, prieteni; tot ce căutăm este să scăpăm de ce? De trup cu natura lui umană.

Acum mergeți la capitolul 7, versetul 14 și vedeți din nou cât de consecvenți sunt termenii lui Pavel. El spune, în versetul 14: „Dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”. Așadar, el spune că, în calitate de credincios, încă mai am o luptă. Fac lucruri pe care nu vreau să le fac și nu fac lucrurile pe care vreau să le fac.

Ei bine, de ce faci asta? „Acum, dacă”, spune versetul 16, „fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună”. Ei bine, care este problema ta, atunci? Dacă știi că Legea lui Dumnezeu este bună, de ce continui să faci asta? „Păi, nu mai sunt eu cel ce face lucrul asta”. Nu este noul ego. Nu este noul „eu”. Nu este noua mea natură. Nu este cea eternă, recreată, pe care Dumnezeu a pus-o în mine. Este păcatul care ce? „Care locuiește în mine”. Și unde locuiește? În firea mea pământească. „Știu în adevăr, că”. Unde, Pavel? „În (ce?) firea mea”, părțile trupului, membrele trupului, trupul muritor, trupul, sunt mereu acești termeni, „nimic (cum?) bun nu locuiește în mine”.

Versetul 20: „Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta”, nu este noul „eu”, nu este eu cel recreat, nu este acea natură incoruptibilă, divină pe care o posed prin harul lui Dumnezeu, „ci păcatul care locuiește în mine”.

Oh, înțeleg, atunci, cu alte cuvinte, în versetul 21 ai o lege în tine care, atunci când vrei să faci binele, răul este legat de tine. Te bucuri de Legea lui Dumnezeu după omul din lăuntru. Și atunci, unde este această altă lege? Ei bine, este în ce anume al meu? Versetul 23: Mădularele mele, din nou, părțile trupului meu, părțile trupului meu. Și apoi el rezumă totul la sfârșitul versetului 25: „Cu mintea”, adică omul interior, eu slujesc Legii lui Dumnezeu. Dar cu firea”, adică natura umană fizică, „slujesc Legii păcatului”. Este o terminologie foarte, foarte consecventă.

Așadar, preaiubiților ascultați acum, și cred că veți obține o perspectivă foarte clară, asupra mântuirii. Partea interioară a noastră este răscumpărată și potrivită pentru cer. Iar tot ce trebuie să facă Dumnezeu în viitor este să se ocupe de partea exterioară. Acum, având în vedere acest lucru, ați vrea să ascultați din nou versetul 23 din Romani 8? La mijlocul versetului: „suspinăm în noi și așteptăm înfierea”. Și poate veți zice: „Păi, sunteți deja înfiați”. Da, așa este, în interior, dar ceea ce așteptăm este răscumpărarea a ce anume? A trupurilor noastre. Atât de clar, atât de clar.

Pavel a exprimat-o altfel în Filipeni 3, și cred că este foarte direct. În Filipeni 3:20, el spune: „Cetățenia noastră este în ceruri”, cetățenia noastră este în ceruri, „de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos”, ascultați asta, „El va schimba sufletele noastre”. Asta scrie acolo? Nu trebuie să facă asta. „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale”. Și atunci, dragi prieteni, atunci va avea loc arătarea copiilor lui Dumnezeu. Și chiar dacă în interior suntem deja copiii lui Dumnezeu, lumea nu poate vedea asta. „Și ce vom fi, nu s-a arătat încă, dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”, atunci se va descoperi întregului univers cine suntem noi.

Poate spuneți: „Păi, cum va arăta acel trup?” Vreți să știți cum va fi? 1 Corinteni 15: Asta e tot ce putem face, oameni buni, va fi extraordinar. Nu va fi ca cele pe care le avem acum. Și în versetul 35 și următoarele, Pavel — el discută aici cum sunt trupurile înviate și el — la sfârșitul versetului 35, spune: „Și cu ce trup se vor întoarce?” Adică, cum arată trupurile răscumpărate? Ce fel de trup au? El spune: „Nebun ce ești! Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi. Și când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânță. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voiește; și fiecărei semințe îi dă un trup al ei”. El spune: „Asta e o întrebare prostească”. Ascultă, dacă cineva îți dă – să zicem că nu ești fermier – și cineva îți toarnă o grămadă de semințe în mână, iar fiecare dintre ele este diferită și ai 40 dintre ele, ai vreo idee, uitându-te la acele semințe, cum vor arăta odată ce vor crește? Nu ai nicio idee. Nu ai putea deosebi o sămânță de buruiană de orice altă sămânță. Ai putea avea în mână o varietate de lucruri, de la o buruiană mică până la un copac uriaș, o sămânță minusculă, și nu ai ști diferența. Iar Pavel spune: „Îmi ceri să-ți spun, uitându-te la această sămânță, cum va arăta acel trup glorificat?” Nebunule! El a spus asta, nu eu.

Dar el a spus să nu-ți imaginezi că Dumnezeu nu poate face asta, pentru că El spune că nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peștilor. Aceasta este o afirmație științifică monumentală. Are legătură cu combinațiile de aminoacizi. Ea reproduce un trup care este de același fel… Adică, cu alte cuvinte, carnea va produce doar carne de același fel cu ea însăși. Dacă mănânci pui toată viața, nu-ți vor crește pene, pentru că, indiferent ce ar intra în organism, aminoacizii tăi sunt transformați în ceea ce ești tu, după cum bine știi. Și lucrurile continuă în acest fel.

Dar Dumnezeu a conceput sisteme — 600 de octodecilioane de combinații de aminoacizi, apropo — așa că nu există nicio posibilitate ca acestea să fie produse la fel. Și Dumnezeu are atâta varietate, spune Pavel, există o varietate atât de infinit de vastă de tipuri de trupuri, încât cine suntem noi să speculăm? Există trupuri cerești și trupuri pământești, adică cele de sus și cele de aici, de jos. Există slava soarelui, slava lunii, slava stelelor, iar o stea este diferită de altă stea. La fel este și la înviere. Nu-mi pune o întrebare prostească. Dar vă voi spune un lucru: trupul este semănat în putrezire, și învie în neputrezire. Este semănat în ocară, și învie în slavă; este semănat în neputință, și învie în putere. Este semănat trup firesc, și învie trup duhovnicesc. Asta e emoționant.

Nu știu nimic mai mult despre asta, cu excepția faptului că, dacă mă uit la Isus, El încă avea urmele cuielor în mâini, cicatricile erau încă acolo, arăta tot așa cum arăta Isus, doar că oamenii nu-L puteau recunoaște decât dacă El le permitea, și trecea prin ziduri, mânca și se deplasa fără să meargă. Și apărea instantaneu și dispărea instantaneu. Așa că, dacă cercetezi puțin cum a fost Cristos cel înviat, îți faci o mică idee. Apoi, când a fost gata, pur și simplu s-a înălțat la cer, poate într-o clipă. Dar posibilitățile sunt nelimitate. Adevărul este că va trebui să așteptați pentru a afla. Tot ce ne spune versetul 51 este că vom fi schimbați, vom fi schimbați.

Apoi se spune că vom fi înviați în neputrezire. Aici ne pierdem natura umană. Înțelegeți asta? Ne pierdem trupul, suntem înviați în neputrezire, schimbați. Ceea ce este supus putrezirii se îmbrăcă în neputrezire. Ceea ce este muritor se îmbrăcă în nemurire. Iar moartea este înghițită, nu va mai fi niciodată moarte. Și asta este ceea ce trebuie să așteptăm cu nerăbdare, prieteni. Asta este ceea ce trebuie să așteptăm cu nerăbdare.

Acum să ne întoarcem la Romani 8 pentru unul sau două gânduri finale despre acest pasaj. Pavel spune că aceasta este ceea ce așteptăm, iar voi vă întrebați: „Ei bine, de ce suntem atât de nerăbdători să obținem asta?” Cred că este din cauza a ceea ce spune el în versetul 23: avem cele dintâi roade ale Duhului. Duhul Sfânt care locuiește în noi, care lucrează în noi, care lucrează prin noi, care manifestă puterea lui Dumnezeu, care ne arată harul și bunătatea lui Dumnezeu, care Îl pune pe Dumnezeu să lucreze în noi, gustăm puțin din glorie, nu-i așa? Adică, când văd că Duhul Sfânt îmi dă biruință asupra păcatului, gust puțin din cum va fi când voi avea biruință totală, completă și veșnică asupra păcatului. Când văd că Duhul Sfânt din mine îmi permite să-L laud pe Dumnezeu, gust puțin din ceea ce va fi în veșnicie să-L laud pe Dumnezeu în mod desăvârșit. Când văd că Duhul Sfânt din mine Îl slujește pe Dumnezeu într-un fel care aduce binecuvântare, atunci gust puțin din ceea ce poate face Dumnezeu în veșnicie, când voi fi eliberat de robia acestui trup muritor, pentru a-mi permite să-L slujesc pentru totdeauna. Și de fiecare dată când gust puțin din asta, simt o dorință tot mai profundă pentru ceea ce s-ar putea face dacă nu aș fi împovărat de natura mea umană.

Așa că, vedeți voi, când am primit primul rod sau avansul Duhului Sfânt și am început să gustăm dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor, așa cum spun Galateni 5:22 și 23, a fost de ajuns doar o mică pregustare din toate acestea pentru a ne da seama că ne dorim mult mai mult, nu-i așa? Nu v-ar plăcea să aveți mai multă iubire, mai multă bucurie, mai multă pace și mai multă nădejde? Bineînțeles că da. Bineînțeles că da. Și tot ceea ce experimentăm din minunea și puterea Duhului lui Dumnezeu este doar o anticipare a slavei, doar o anticipare.

Așadar, versetul 24 spune, și este minunat: „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți”. În nădejdea aceasta am fost mântuiți. Nădejdea este un element esențial al mântuirii noastre. Am fost mântuiți – aorist pasiv, timpul trecut – în nădejde. Mântuirea noastră a fost planificată în trecut, ne-a fost dăruită în prezent și este caracterizată de nădejdea pentru viitor. Am fost mântuiți pentru a nădăjdui. Nădejdea este o componentă inseparabilă a mântuirii și am subliniat acest lucru. De aceea spune Isus că tot ce-Mi dă Tatăl vine la Mine și că n-am pierdut pe niciunul din ei. Fiecare care vine la El este păstrat de El, pentru că suntem mântuiți în nădejde. Ascultați, când am fost mântuit, sufletul meu a fost mântuit și am fost mântuit nu doar pentru a experimenta imediat realitatea mântuirii sufletului, ci pentru a continua să experimentez nădejdea mântuirii trupului. Sunt mântuit în nădejde. Eu… Vă amintiți acea mică frază: „Dumnezeu încă nu a terminat cu mine? Aveți răbdare?” Așa este.

În capitolul 6 din Evrei, se spune că am fost ancorați. Oh, este unul dintre marile texte de autentificare; cred că este versetul 17: „De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba” adică promisiunea Lui și jurământul Lui, „și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm” ascultați cu atenție „nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca (ce?) ca o ancoră a sufletului”. Doamne, ce gând! Ce gând! Nădejdea este ancora noastră.

1 Tesaloniceni 5:8 spune: „și să avem drept coif nădejdea mântuirii”. Minunat. Aceasta este unul dintre marile adevăruri. Eu… îmi pare cu adevărat rău pentru creștinii care nu se simt siguri în mântuire. Cred că motivul pentru care se răspândește atât de liber doctrina conform căreia îți poți pierde mântuirea este, în esență, înțelegerea inadecvată a mântuirii pe care o au oamenii încă de la început. Cu alte cuvinte, când ieftinești accesul la Evanghelie, atragi o mulțime de oameni care nu sunt cu adevărat mântuiți. Dar dacă cobori standardele, atunci crezi că sunt mântuiți, iar când se îndepărtează, trebuie să te confrunți cu problema dacă și-au pierdut mântuirea. Însă dacă standardul Evangheliei este menținut cu adevărat la nivelul pur în care se află în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Evanghelia este predicată ca Evanghelia pe care Cristos a ridicat-o și a înălțat-o, atunci vei așeza condițiile pe care le stabilește Cuvântul lui Dumnezeu și nu vei avea oameni care să intre și să se abată peste tot, pentru care trebuie să găsești explicații. Vor fi câțiva, dar nu în măsura cu care a trebuit să ne confruntăm până acum.

Și îmi pare rău pentru oameni. Oamenii mă întreabă asta tot timpul. Ei spun: „Păi, dacă tu… dacă tu… Dacă o persoană nu crede că este mântuită și nu crede în siguranța credinciosului, poate fi totuși creștină?” Sigur, dar un creștin slab. Sigur că poți crede că îți vei pierde mântuirea. Am spus asta de multe ori. Creștinii pot crede că vor… că își vor pierde mântuirea, sau că aceasta este o posibilitate. Nu își vor pierde mântuirea doar pentru că cred asta, dar cu siguranță vor pierde o mare parte din bucurie pe parcurs. De ce? De ce să abordezi lucrurile în acest fel? Dacă ești cu adevărat mântuit, ești mântuit în nădejde. Și nici măcar nu este o mântuire dacă nu este împlinită.

Așadar, el spune: „Dar ce?”, versetul 24: „Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?” Cu alte cuvinte, nădejdea care nu se vede nu este nădejde, ci este o realitate. Dacă vezi ceva, nu mai nădeăjduiești să-l primești. Nu ții ceva în mână și spui: „Sper să primesc asta”. Îl ai. E acolo, ai lucrul respectiv. Nu implică nicio nădejde. Dar ce… ce… „pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Nu mai poate nădăjdui. Nu mai poate nădăjdui. Când am fost mântuiți, atunci, era ceva ce nu aveam în mână; era ceva pentru care trăiam în nădejde. Și aceasta este răscumpărarea trupului, răscumpărarea trupului.

Și apoi versetul 25: „Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare”. Așadar, el spune că suntem mântuiți printr-o realitate nevăzută. Suntem mântuiți în nădejde. Și nu este o iluzie, nu este: „Oh, sper să se întâmple până la urmă”. Nu este o presupunere optimistă. Este o asigurare plină de încredere. Suntem încrezători. Știm că Cel care a început această bună lucrare în voi va ce? O va desăvârși până în ziua lui Isus Cristos. Asta nu e o dorință deșartă. E o asigurare plină de încredere. Și 1 Petru 1:13, vă amintiți versetul acesta? „Încingeți-vă coapsele minții voastre”. Știți ce înseamnă asta? Adunați-vă gândurile, închideți computerul, gândiți-vă clar, înțelegeți asta. „Fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos”. Nu-i așa că e minunat? Trăiți într-o așteptare constantă a ceea ce vi se va întâmpla când Cristos Se va arăta în slavă. Așadar, când văd păcatul în viața mea, nu disper că mi-am pierdut mântuirea, ci suspin ca să intru în răscumpărarea trupului meu. Și când văd păcatul, nu mă deprim, ci devin plin de așteptare în gândurile mele, în timp ce tind spre o realitate mai mare. Iar așteptarea mea nu este pasivă, nu este pasivă, ci este o nădejde care slujește. Este o speranță care slujește. Pentru că am încredere în mântuirea mea viitoare, pentru că sunt asigurat de promisiunea și darul Duhului Sfânt, slujesc cu nădejde.

Știți, în cuvintele de laudă adresate de Pavel tesalonicenilor, în 1 Tesaloniceni 1:3, el spune: „căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii”. Și singurul mod în care poți să te străduiești în dragoste și să-ți dedici viața în slujba lui Cristos este… atunci când ai nădejdea că, în cele din urmă, vei fi proslăvit împreună cu El. Așadar, creștinul nu este un fatalist. Creștinul nu este un pesimist. Am fost mântuiți în această nădejde și o așteptăm cu răbdare. Dacă am vedea-o, nu ar mai fi nădejde. Acum, ce vrea el să spună… Dacă ați avea deja tot ce v-ar putea oferi mântuirea, n-ați mai avea nimic de nădăjduit. Dar ați fost mântuiți pentru a nădăjdui. Se apropie o zi mai bună, fraților. Întreaga creație suspină după acea zi mai bună, la fel și noi. La fel și Duhul Sfânt. Dar va trebui să mai așteptăm puțin pentru a-I auzi suspinele.

Îți mulțumim, Tată binecuvântat, pentru părtășia noastră din această seară în jurul Cuvântului Tău. Și tocmai am împărtășit cu adevărat din inima apostolului Pavel, care trebuie să fi fost plin de o astfel de așteptare. Știm, Doamne, că chiar și sfinții care au murit deja și au plecat să fie cu Tine se află acolo doar în duh și așteaptă învierea trupului la a Doua Venire, care începe cu marele eveniment pe care îl cunoaștem sub numele de Răpire și se împlinește pe deplin în gloriile Împărăției. Toți cei răscumpărați ai Tăi din toate veacurile așteaptă momentul în care vor fi chemați din mormânt și li se vor da acele trupuri răscumpărate. Cei care s-au dus în duhul lor să fie cu Tine acum sunt eliberați de păcat și totuși nu sunt încă desăvârșiți, pentru că nu au încă acel trup glorificat. Și noi, cei de aici, suntem, de asemenea, incompleți. Avem acea natură regenerată, dar suntem încă închiși în trup și tânjim după descoperirea lui Cristos, după arătarea copiilor lui Dumnezeu, după libertatea glorioasă a fiilor Tăi, când vom fi asemenea lui Isus Cristos. Trăim cu această nădejde. Și Îți mulțumim că nu este o presupunere sau o dorință deșartă, ci este o realitate asigurată pentru noi prin prezența Duhului Sfânt care locuiește în noi, care este garanția divină că suntem mântuiți pentru slavă. O, ce dar binecuvântat este mântuirea! Și fie ca noi să nu-Ți necinstim Numele, punând la îndoială realitatea darului Tău etern al mântuirii. Și, din recunoștință și iubire, fie ca noi să căutăm, prin puterea Duhului, să supunem trupul și să umblăm în ascultare de sfântul Tău plan.

În timp ce aveți capetele plecate și ca o ultimă reflecție, este atât de ușor pentru noi să cădem în tipare care sunt obiceiuri spirituale proaste. Și sunt provocat constant, în studiul meu asupra Cuvântului lui Dumnezeu, să încerc să spun lucrurile într-un mod proaspăt și diferit, astfel încât să nu abordăm lucrurile binecuvântate și proaspete ale lui Dumnezeu cu o monotonie care ne sufocă și ne ucide productivitatea. Dar chiar și cu aceste eforturi modeste din partea mea, tot cădem în tipare de monotonie, aceleași păcate, aceleași probleme de atitudine. Se pare că creștem atât de încet. Ca apostolul Pavel, strigăm: „O, nenorocitul de mine Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Și poate că este timpul pentru un mic inventar spiritual. Este timpul să ne dedicăm ceva timp pentru a face bilanțul vieții noastre. Nu am făcut nimic pentru a fi mântuiți; nu facem nimic pentru a rămâne mântuiți. Totul este un dar. Dar mi se pare un lucru fundamental că, atunci când ți s-a dat un dar de o asemenea amploare, când ni s-a dat un dar de o asemenea amploare, ar trebui să existe suficientă recunoștință în inimile noastre pentru a ne strădui cu fiecare fărâmă a ființei noastre să fim tot ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să fim. Siguranța nu ar trebui să fie ceva care să ne dea libertatea de a păcătui, de a călca în picioare harul și de a abuza de milă. Siguranța ar trebui să fie aceea care ne umple inimile cu o recunoștință atât de profundă, încât, cu cât înțelegem mai bine că am fost mântuiți în nădejde cu atât mai profund devine angajamentul nostru față de ascultare. Ar trebui să ne bucurăm cu atât mai mult de harul lui Dumnezeu și de Legea Sa când știm că El ne-a pregătit pentru slavă.

Cred că cea mai profundă rană a slujirii, cea mai mare durere pe care o poartă vreodată păstorul, este complacerea dintre oi. Mă tem de ea în viața mea, în viețile celor din jurul meu și în biserică. Avem o mântuire măreață. Vă pasă pentru că sunteți aici. Unii nici măcar nu sunt aici. Nici măcar nu sunt atât de interesați. Sper că și vouă vă pasă suficient încât să trăiți o viață care să exprime laudă și recunoștință.

Acum, Tatăl nostru, Îți cerem să ne îndrumi de aici, să-i aduci în camera de rugăciune pe cei pe care Tu vrei să-i aduci și să ne îndrumi pe toți cu un simțământ reînnoit al dedicării față de Cel care ne-a dăruit o mântuire atât de completă și plină de har. Cine suntem noi, decât niște păcătoși mizerabili, fără nimic de oferit, cărora li s-a dăruit un dar veșnic? Fă-ne să fim mereu recunoscători. Ne rugăm în Numele lui Cristos. Amin.