În seara aceasta, după cum știți, ne întoarcem la capitolul 8 din Romani pentru ultima noastră privire asupra lui în această serie, pe măsură ce înaintăm prin această minunată epistolă. Și vreau să vă deschideți Bibliile, dacă vreți, la capitolul 8 din Romani. Iar pentru a așeza cadrul mesajului nostru din seara aceasta, vreau să vă citesc începând cu versetul 35.

Romani capitolul 8: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: ‚Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat’. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru”.

În Ieremia, capitolul 31, versetul 3, Dumnezeu i-a spus poporului Său, Israel: „Te iubesc cu o iubire veșnică”. Și acesta este felul în care Dumnezeu Își exprimă dragostea aici, în Romani 8. Este o dragoste veșnică. Este o dragoste de care nu poate exista nicio separare.

Un autor de imnuri, necunoscut nouă, a exprimat aceasta atât de frumos când a scris:

Ce temelie trainică, voi, sfinți ai Domnului,

Este pusă pentru credința voastră în minunatul Său Cuvânt.

Ce v-ar mai putea spune decât ceea ce v-a spus,

Vouă, celor care ați alergat la Isus să găsiți adăpost?

Nu te teme, Eu sunt cu tine. O, nu te înspăimânta,

Căci Eu sunt Dumnezeul tău și îți voi da mereu ajutor.

Te voi întări, te voi ajuta și te voi face să rămâi în picioare,

Sprijinit de mâna Mea neprihănită și atotputernică.

Când te voi chema să treci prin ape adânci,

Râurile întristării nu te vor îneca,

Căci Eu voi fi cu tine, ca să te binecuvântez în necazuri

Și să-ți sfințesc cea mai adâncă strâmtorare.

Când drumul tău va trece prin încercări de foc,

Harul Meu, cu totul îndestulător, îți va fi sprijinul.

Flăcările nu-ți vor face rău. Eu urmăresc doar

Să-ți mistui zgura și să-ți curăț aurul.

Sufletul care s-a sprijinit pe Isus ca să afle odihnă

Nu-l voi lăsa, nu-l pot lăsa pradă vrăjmașilor lui.

Acel suflet, chiar dacă tot iadul s-ar strădui să-l clatine,

Nu-l voi părăsi niciodată, nu, niciodată, nu, niciodată.

Ce făgăduință! Este făgăduința dintotdeauna a lui Dumnezeu pentru poporul Său răscumpărat. Este exprimată în cuvintele frumoase și cunoscute ale apostolului Pavel din 2 Timotei 1:12, când spune: „știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”.

Și astfel putem sta neclintiți în mântuirea noastră, cu marea încredere că Acela care ne-a iubit ne-a iubit cu o dragoste veșnică, de care nu poate exista nicio despărțire, că ceea ce I-am încredințat Lui, El va păzi. Ce încredere! Acesta este, desigur, adevărul siguranței veșnice. Acesta este adevărul mântuirii privite în plinătatea ei: că cei răscumpărați sunt răscumpărați pentru totdeauna. Și aceasta este, într-adevăr, tema sfârșitului capitolului 8 din Romani, după cum este, de fapt, tema întregului capitol.

Pavel ne-a prezentat cu multă putere adevărul siguranței veșnice. Și-a rezumat expunerea în versetul 28, când a spus: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit”.

Cu alte cuvinte, motivul pentru care toate lucrurile lucrează, în cele din urmă, împreună spre binele nostru veșnic este că, atunci când Dumnezeu ne-a chemat, ne-a chemat la slavă și nimic nu poate schimba aceasta. Ce mângâiere minunată ne aduce lucrul acesta!

Și astfel, de-a lungul întregului capitol, am învățat despre cum suntem în siguranță în Cristos datorită lucrării Duhului, iar aceasta ajunge la punctul culminant în versetele 28 până la 30, în exprimarea încrederii pe care o avem în planul lui Dumnezeu. Că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru final, pentru că așa a plănuit Dumnezeu de la început.

Mai întâi a venit cunoașterea mai dinainte, apoi predestinarea, apoi chemarea, apoi îndreptățirea și apoi proslăvirea, iar El ne-a ales pentru slavă. Și astfel suntem pe acest drum. Și în felul acesta am sărbătorit siguranța credinciosului. O, ce lucru minunat a fost acesta pentru noi!

Și, pe măsură ce încheie aceste mari adevăruri, el pune întrebarea din versetul 31, după cum vă amintiți din studiul nostru trecut. „Deci ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri?” Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Care ar trebui să fie reacția noastră la aceste făgăduințe mari și profunde despre siguranța noastră veșnică? Ei bine, el anticipează că unii se vor împotrivi și unii vor spune: nu, ne putem pierde mântuirea; ei bine, am putea renunța la mântuirea noastră. Nu, am putea respinge mântuirea noastră, am putea s-o părăsim sau am putea s-o pierdem. Și astfel, în timp ce încheie capitolul, poartă un fel de dialog continuu cu orice obiecție posibilă care s-ar putea ridica. Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Ei bine, unii ar putea spune: ei bine, poate că Dumnezeu Se va răzgândi sau poate că ceva ne va scoate din mâna lui Dumnezeu, ori poate că Dumnezeu nu este chiar atât de hotărât să ne țină. Poate că ne va da drumul de bunăvoie. Poate că există vreun fel în care Dumnezeu ne-ar putea scăpa din mână. Și astfel răspunde acestui gând în versetul 31, spunând: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Cunoașteți pe cineva mai puternic decât Dumnezeu? Cine va desface strânsoarea mâinii lui Dumnezeu? Cine Îl va face pe Dumnezeu să le dea drumul copiilor Săi răscumpărați? Celor pentru care Cristos a plătit prețul suprem al propriului Său sânge. Cine este îndeajuns de puternic să facă asta? Mai ales când 1 Ioan 4:4 spune: „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este” — unde? — „în lume”.

Cine este mai mare decât Dumnezeu? Iar răspunsul este, desigur, un răsunător „nimeni”. Nimeni. Vedeți, întrucât Dumnezeu este Dumnezeu, iar Dumnezeu, ca Dumnezeu, este nemărginit în putere, este cu totul imposibil să-I zădărnicești voia. Este cu totul imposibil să oprești împlinirea planului Său veșnic, iar dacă El ne-a mântuit pentru slavă, nimic nu poate schimba asta.

Pentru că Dumnezeul meu este infinit în putere, pot spune: „nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni?” Pentru că Dumnezeul meu este infinit în putere, pot spune: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. Pentru că Dumnezeul meu este infinit în putere, voi spune: „Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea”. Pentru că Dumnezeul meu este infinit în putere, pot spune împreună cu Moise: „Dumnezeul cel Veșnic este locul meu de adăpost, și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare”.

Nu, suntem în siguranță în Dumnezeu. Psalmistul rezumă aceasta atât de minunat în Psalmul 91. Priviți-l pentru o clipă. Îl citesc adesea. „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui atotputernic”. În primul rând, locuim într-un loc tainic. Suntem ascunși, ca să spunem așa, de vrăjmaș. Suntem ascunși în locul tainic în care locuiește Cel Preaînalt și suntem la umbra Lui, adică sub ocrotirea Lui. „El este”, spune versetul 2, „locul meu de scăpare și cetățuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!” Și „El te scapă de lațul vânătorului, de ciumă și de pustiirile ei”, ca și cum ar fi un vultur care planează deasupra noastră, iar noi am fi puii Lui. El ne păzește de plasele celor care ar vrea să prindă păsările. El ne acoperă cu penele Lui. Sub aripile Lui ne vom adăposti. Adevărul Lui este scutul și pavăza noastră, așa că nu ne temem nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. Și, chiar dacă o mie ar cădea alături de noi și zece mii la dreapta noastră, de noi nu se apropie niciodată. Singurul lucru pe care îl vom vedea vreodată va fi să privim cu ochii noștri răsplătirea celor răi. N-o vom trăi. Doar o vom vedea. Pentru că am făcut din Domnul, care este adăpostul nostru, din Cel Preaînalt, locuința noastră, nicio nenorocire nu ne va ajunge și nicio urgie nu se va apropia de locuința noastră, căci El le poruncește îngerilor Săi să ne păzească în toate căile noastre, iar ei ne poartă pe mâini, ca să nu ne lovim picioarele de vreo piatră, și pășim peste leu și peste năpârcă. Puiul de leu și șarpele îi călcăm în picioare. De ce? Pentru că el a făcut ce? Și-a îndreptat dragostea spre Mine. „De aceea”, spune Dumnezeu, „îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu”.

Și, când cineva Îl iubește pe Dumnezeu ca răspuns la dragostea Lui și când cineva crede în Numele lui Dumnezeu, El ne așază pe înălțime. Aceasta este făgăduința. „Când Mă va chema”, spune Dumnezeu, „îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea”. Așadar, nu trebuie să mergeți numai la Romani 8 ca să vedeți minunea nemărginită a unei mântuiri sigure. O puteți vedea în Psalmul 91.

În Numeri 14:9, Scriptura spune că oamenii au zis: „Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!” Acesta a fost cuvântul lui Iosua și Caleb. În Deuteronomul 33:29 se spune: „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, Scutul care îți dă ajutor și sabia care te face slăvit?” Și vă amintiți Iosua 10:42, unde se spune: „Domnul Dumnezeul lui Israel lupta pentru Israel”. Și în același fel Se ridică Dumnezeu să-Și apere poporul răscumpărat. Și astfel este un adevăr măreț și glorios că, dacă Dumnezeu este pentru noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră și să izbândească. Nimeni. Cu siguranță nu Dumnezeu.

Versetul 32: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El”, adică împreună cu Fiul Său, „toate lucrurile?” Nu ne va da Dumnezeul care L-a dat pe Fiul Său ca să ne răscumpere tot ce avem nevoie? Nu ne va păstra — ca să spunem altfel — Dumnezeul care ne-a răscumpărat din păcat? Ca să spunem altfel: nu ne va da Dumnezeul care ne-a dat ceea ce era mai mult, prin darul Fiului Său, ca să ne mântuiască, ceea ce este mai puțin decât atât, ca să ne păstreze?

Vedeți, Dumnezeu a hotărât mai dinainte să-Și îndrepte dragostea spre noi, iar din acea hotărâre mai dinainte de a ne iubi cu o dragoste veșnică, suntem ținuți în siguranță într-o mântuire puternică, ce ne aduce la slavă. După ce ne-a dat ceea ce era mai mult, darul Fiului Său, Dumnezeu nu reține ceea ce este mai puțin sau cel mai puțin, celelalte lucruri care ne păstrează mântuiți.

Vedeți, dacă înțelegem crucea și înțelegem ce a făcut Dumnezeu ca să ne mântuiască din păcat, înțelegem atunci ce înseamnă să fim în siguranță în mântuirea Lui. Dacă putem vedea că Dumnezeu ne-a iubit când eram nenorociți și că, atunci când eram nenorociți și neevlavioși, ne-a iubit îndeajuns ca să ne mântuiască, acum, când Îi aparținem și suntem în Cristos, nu ne iubește El îndeajuns ca să ne păstreze? Și, dacă este îndeajuns de puternic să ne răscumpere din robia noastră față de păcat, nu este El îndeajuns de puternic să ne păstreze în Fiul Său? Și astfel înțelegem că Dumnezeu nu ne va părăsi.

A nega siguranța credinciosului înseamnă a înțelege greșit inima lui Dumnezeu. Înseamnă a înțelege greșit darul lui Cristos. Înseamnă a înțelege greșit semnificația crucii. Înseamnă a înțelege greșit definiția biblică a mântuirii.

Întoarceți pentru o clipă la Romani 5, versetul 8. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși”. Aceasta este afirmația importantă: „Cristos a murit pentru noi”. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. „Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu”. Dacă am fost deja îndreptățiți prin sângele lui Cristos, cu siguranță vom fi, în cele din urmă, mântuiți de mânie.

Cu alte cuvinte, dacă ne-a mântuit aici și acum, ne-a mântuit pentru slavă. Dacă sângele Lui ne-a fost aplicat acum, ca să fim mântuiți, El ne-a mântuit acum și pentru atunci, de mânia care încă urmează să vină. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași”, spune versetul 10, „am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui”.

Cu alte cuvinte, Pavel spune aceasta: dacă, atunci când eram vrăjmași, am fost mântuiți prin moartea Fiului Său, nu credeți că acum, când suntem fii, suntem păstrați mântuiți prin viața Fiului Său? Dacă în moartea Lui ne-a putut răscumpăra, în mijlocirea Lui vie nu ne poate păstra? El răspunde: desigur.

Și astfel versetul 32 spune că El ne va da toate lucrurile ca să ne păstreze în locul siguranței. Ne-a mântuit pentru slava veșnică, iar aceasta nu se schimbă. Și de aceea Filipeni 4:19 este atât de cuprinzător. „Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Cristos”. Iar cea mai mare nevoie pe care o avem este nevoia de a fi mântuiți, de a rămâne mântuiți și de a ajunge la slavă.

Voi spuneți: „Dar dacă păcătuim?” 2 Corinteni 9:8 spune: „Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har”. Așadar, înțelegerea dragostei lui Dumnezeu și a lucrării lui Cristos este temelia înțelegerii siguranței.

Voi spuneți: „Dar dacă vom cădea în păcat? Dacă ne încurcăm atât de mult într-un anumit fel de păcat?” În versetul 33 găsim răspunsul la o altă obiecție. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Cine va veni înaintea instanței să ceară o rejudecare pentru cei aleși de Dumnezeu? Cine va face asta? Oare Dumnezeu? Cel ce îndreptățește? Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este instanța supremă a universului și Și-a rostit deja verdictul că suntem drepți în Cristos; dacă ne-a achitat deja, ne-a iertat și ne-a eliberat de păcatele noastre, dacă Dumnezeu a făcut deja asta, cine va fi o instanță mai înaltă? Cine va ridica vreo pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?

Satan încearcă. El este acuzatorul. Am văzut asta data trecută. Apocalipsa 12:10. Zi și noapte îi acuză pe frați înaintea lui Dumnezeu și este respins întotdeauna, pentru că Dumnezeu Și-a rostit deja verdictul. Și poate veți spune: „Ei bine, poate că Cristos Se va răzgândi”. Versetul 34: „Cine-i va osândi?” Cristos? Cristos, care a murit? Ba mai mult, care a înviat? Care a fost la dreapta lui Dumnezeu? Care mijlocește mereu pentru noi? Nicidecum.

Acum, în versetele 31–35, după cum v-am spus data trecută, el se ocupă de persoane. Există vreo persoană care ne poate lua mântuirea? Ei bine, în realitate, am putea spune doar că poate Dumnezeu ar putea, iar aici aflăm că El n-o va face. El ne ține cu o dragoste veșnică. Și, dacă ni L-a dat pe Fiul Său ca să ne mântuiască, ne va da ceea ce este mai puțin decât atât ca să ne păstreze. Cristos n-o va face, pentru că a mers la cruce pentru noi. A înviat pentru noi. S-a înălțat pentru noi. Și mijlocește pentru noi, așa că nu ne va osândi.

Voi spuneți: Satan. Da, dar Satan nu este o instanță mai înaltă și este dat afară de fiecare dată când vine cu acuzațiile lui.

În Isaia 50, versetele 8 și 9, ascultați ce spune prorocul. „Cel ce Mă îndreptățește este aproape: ’Cine va vorbi împotriva Mea?’” Ce afirmație măreață! „Cel ce Mă îndreptățește este aproape: ’Cine va vorbi împotriva Mea? ’” Să ne înfățișăm împreună! Cine este potrivnicul Meu? Să înainteze spre Mine! Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută: cine Mă va osândi? Și poate că tocmai de la Isaia i-a venit lui Pavel acest gând, prin inspirația Duhului Sfânt.

Dacă suntem aleșii lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu ne-a făcut neprihăniți în Isus Cristos, dacă Cristos Și-a dat viața pentru noi — a murit, a înviat, S-a înălțat și mijlocește — dacă toate acestea au fost făcute pentru noi, nu-i va păstra El pe cei pentru care Și-a dat viața?

Priviți pentru o clipă la Evrei 9 și vreau să vă împărtășesc câteva versete. Evrei, capitolul 9, și vreau să priviți versetele 7–11. Evrei 9:7: „Dar în partea a doua”, adică în partea dinăuntru, în Sfânta Sfintelor, „intră numai marele preot, o dată pe an, și nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuși și pentru păcatele din neștiință ale norodului”. Aceasta este Ziua Ispășirii. Marele preot intră și își aduce jertfa în Sfânta Sfintelor.

„Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi”. Cu alte cuvinte, era doar un act simbolic, iar Duhul Sfânt arăta că adevărata jertfă nu fusese încă adusă, pentru că, dacă ar fi fost deja adusă, preotul n-ar mai fi trebuit să intre acolo an de an. Nu-i așa? Așadar, simboliza ceea ce urma să vină. Era doar „o pildă pentru vremurile de atunci, când se aduceau atât daruri cât și jertfe care nu-l puteau duce pe cel ce se închina în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui”. Cu alte cuvinte, erau doar simboluri. Nu puteau să-l facă desăvârșit pe om, „ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare”, adică până la Noul Testament.

Toate acele simboluri din Vechiul Testament înfățișau ceva ce urma să vină, în versetul 11. „Dar Cristos”, subliniați aceasta undeva în Bibliile voastre. „Dar Cristos”, sau încercuiți aceste cuvinte. „A venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta”. Și continuă până la versetul 14, vorbind despre felul în care, prin sângele lui Cristos, am fost curățați ca să-I slujim lui Dumnezeu. Vedeți, Isus Cristos a fost acel preot desăvârșit care a adus acea jertfă desăvârșită ca să ne facă desăvârșiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. Iar a nega siguranța credinciosului înseamnă a nega suficiența lucrării lui Cristos, suficiența lucrării lui Cristos. Suntem în siguranță.

Întoarceți pentru o clipă la Evrei 6, versetul 17. Când Dumnezeu a vrut să ne arate siguranța mântuirii Lui, se spune în versetul 17 că „voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea”, adică caracterul neschimbător al hotărârii Lui. Așa că Dumnezeu spune: vreau să vă arăt că nu Mă voi răzgândi. Dacă v-am mântuit acum, vă voi mântui pentru totdeauna. Și vreau să vă arăt aceasta, întărind-o printr-un jurământ, „pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba” — iar cele două, le puteți nota pe margine, sunt făgăduința Lui și jurământul Lui. A făcut o făgăduință și a jurat că o va ține. „Și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită”.

Gândiți-vă numai la aceasta. Extraordinar! Dumnezeu ne-a dat un legământ al harului în Cristos — acel legământ nou despre care vorbește aici — iar acel legământ nou a fost făgăduit și Dumnezeu a jurat că îl va ține, așa că, prin două lucruri care nu se pot schimba, făgăduința Lui și jurământul Lui, venite de la Dumnezeu, care nu poate minți, El făgăduiește că ne va păstra. Și aceasta devine pentru noi o nădejde puternică, pentru noi, care am alergat să găsim un adăpost și o nădejde de care să ne putem agăța, iar aici avem, într-adevăr, una.

Iar nădejdea noastră, versetul 19, îmi place asta, este o ancoră a sufletului. Este ca și cum Dumnezeu ne-ar fi ancorat. Și unde este ancora? Se spune la sfârșitul versetului 19: „pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului”. Domnul a luat ancora și a fixat-o în sanctuarul ceresc. Așadar, sunteți prinși bine, oameni buni. Dacă sunteți mântuiți, aveți o frânghie legată de voi, vorbind din punct de vedere spiritual, care trece dincolo de perdeaua cerească și este ancorată în Sfânta Sfintelor și în cerul cerurilor, prin lucrarea lui Isus Cristos.

Așadar, nu există nicio persoană — nu există nicio persoană — nici Dumnezeu, nici Cristos, nici Satan, nimeni, care să-L poată face pe Dumnezeu să te scape din mână, să Se răzgândească sau să-Și încalce făgăduința. Iar făgăduința Lui a fost viața veșnică în Cristos, nu-i așa?

Acum, un alt contestatar ar putea veni și spune: „Dar stai puțin, poate că nu o persoană, ci tu însuți”. Și aici ajung de obicei oamenii care încearcă să învețe că îți poți pierde mântuirea. Ei spun că te poți scoate singur afară, prin respingere, prin necredință, prin răzgândire, prin întoarcerea spatelui sau prin păcătuire și cădere de la credință.

Este ca și cum ar exista un tobogan pe care ai putea aluneca până la un anumit punct, dar, dacă treci dincolo de acel punct, nu te mai poți întoarce. Și este toboganul păcatului. Și aluneci atât de departe, printr-o respingere voită, încât te poți scoate singur afară. Cu alte cuvinte, ei spun că păcatele, împrejurările, ispitele, presiunile și toate lucrurile acestea te fac să-ți respingi mântuirea, iar apoi vor spune invariabil: „Pentru că îl cunosc pe omul acesta, care era cândva creștin, și a întors spatele și a plecat”. Și acesta este întotdeauna felul în care este apărată, într-un fel, această idee.

Și astfel, în versetele 35–37, apostolul Pavel se ocupă de împrejurări. Dar dacă, sub presiune, de exemplu sub apăsarea ispitei, cădem, Îl respingem pe Cristos și ne scoatem singuri afară? Priviți versetul 35. „Ce ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos?” Ce anume vă va face asta? Ce vă va smulge de acolo? Iar „ce” de aici este același cuvânt, tis, ca și „cine”. Și singurul motiv pentru care „cine” apare în versetul 33, iar „ce” în versetul 35 este că în versetul 33 se vorbește în mod evident despre persoane, iar în versetul 35 se vorbește despre anumite împrejurări: necaz, strâmtorare, prigonire și așa mai departe.

Și atunci ce anume vă va face să procedați așa? Ce vă va face să întoarceți spatele, să cădeți de la credință sau să vă pierdeți mântuirea? Vreo apăsare? Vreo presiune? Ce? Necazul? Strâmtorarea? Prigonirea? Foametea? Lipsa de îmbrăcăminte? Primejdia? Sabia? Vreau să spun că acestea sunt lucrurile grele. Vreau să spun: ajungeți în asemenea situații și pur și simplu abandonați totul? Vă despart acestea — fiți atenți — de dragostea lui Cristos? Ați vrea să observați, vă rog, că dragostea lui Cristos nu vorbește despre dragostea voastră pentru El, ci despre dragostea Lui pentru voi?

Ce Îl poate face să înceteze să te iubească? Pentru că, ascultați, preaiubiților, mântuirea voastră nu se întemeiază pe dragostea voastră pentru El. Voi Îl iubiți numai pentru că El a făcut ce? V-a iubit mai întâi, iar mântuirea voastră se întemeiază pe dragostea Lui. Așa că, dacă ieșiți afară, El trebuie să Se răzgândească. Și ce va face asta? Ce Îl va face să înceteze să vă iubească? Știm că este vorba despre dragostea pe care o are Cristos pentru voi, pentru că versetul 37 Îl accentuează pe Acela care ne-a iubit. Versetul 39 accentuează din nou: de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos. Așadar, versetele 37 și 39, puse alături de versetul 35, ne spun că el vorbește despre dragostea pe care Cristos o are pentru noi. Ce va rupe această legătură?

O, spuneți că apar lucruri în viața unui om, iar el abandonează totul. Ce fel de lucruri? Ei bine, toate aceste lucruri pe care le numește el. Și cred că tocmai de aceea le numește. Sunt cele mai stresante lucruri care ar putea fi numite.

Ei bine, ce poate face asta? Ascultați Ioan 13:1. „Înainte de praznicul Paștilor, Isus, ca Cel care știa că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl”, ascultați asta, „și, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”, se spune. Este o dragoste neschimbătoare.

2 Tesaloniceni, capitolul 2: nu știu dacă ați citit vreodată această scurtă binecuvântare de la sfârșitul capitolului al doilea: „Și însuși Domnul nostru Isus Cristos și Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit și ne-a dat prin harul Său o mângâiere veșnică și o bună nădejde, să vă mângâie inimile și să vă întărească în orice lucru și cuvânt bun!” Ce ne-a dat Dumnezeu? Ne-a iubit și ne-a dat o mângâiere veșnică și o bună nădejde prin har. Dacă motivul pentru care avem o mângâiere veșnică și motivul pentru care avem o nădejde fără sfârșit este că știm că, atunci când păcătuim, El ne dă ce? Har. Această mângâiere veșnică și această bună nădejde prin har ne mângâie inimile.

Așadar, ce va schimba dragostea lui Dumnezeu? Ei bine, să privim lista. Oare necazul? Este un cuvânt interesant, thlipsis în greacă. Este atunci când ești încolțit și nu mai ai nicio posibilitate de scăpare. Are de-a face cu o presiune uriașă. Dacă îmi amintesc bine, chiar și rădăcina cuvântului nostru din engleză, tribulation, are de-a face cu un fel de treierare prin batere. Aveau o unealtă pe care o foloseau ca să bată grâul, să desprindă boabele și să separe pleava, și era alcătuită din două bucăți de lemn cu o curea de piele la mijloc, cu care loveai, iar în spatele acestei imagini se află ideea unei presiuni intense. Cuvântul este folosit adesea în Scriptură pentru greutăți din afară: să fii acuzat de anumite lucruri, să fii respins de oamenii din grupul tău, din societatea ta, din familia ta sau de oriunde; să înduri vătămări trupești și așa mai departe. Când vine adevărata presiune, când apăsarea devine cu adevărat mare, când soarele începe să ardă și să pârjolească și există un preț de plătit pentru a fi credincios, te desparte aceasta de dragostea lui Cristos?

Dar strâmtorarea? Acesta este un alt cuvânt interesant. Are de-a face mai mult cu o greutate lăuntrică. Cuvântul din greacă este steno chōria. Două cuvinte: „îngust” și „spațiu”. Și înseamnă să fii prins într-un spațiu îngust. Să fii închis din toate părțile, fără ieșire. Nu mai ai nicio posibilitate de scăpare. Și cred că poate are de-a face cu ispita. Așa cum se spune în 1 Corinteni 10:13, vom fi duși prin ea. Singura cale de ieșire este să treci prin ea. Când ești în mijlocul ispitei, Dumnezeu va pregăti o cale de ieșire, ca să poți ce? Nu să scapi de ea, ci ce? S-o rabzi.

Și astfel, nu numai presiunea din afară, amenințările din afară și greutățile din afară, ci acea ispită lăuntrică, puternică, ce te împresoară, nu-ți lasă nicio ieșire și vine împotriva ta: te poate face aceasta să fii despărțit de dragostea lui Cristos?

Dar prigonirea? Diōgmos… a mărturiei lui Isus Cristos, suferință fizică sau sufletească din mâna celor care Îl resping pe Cristos. Poate ea să facă asta? Dar foametea? Să rămâi fără hrană. Să fii lipsit de toate. Să fii aruncat într-o celulă și lăsat să mori din pricina credinței tale în Isus Cristos. Dar lipsa de îmbrăcăminte? Aceasta nu înseamnă literalmente nuditate, ci să nu ai haine. Să fii atât de sărac și de lipsit, încât abia să-ți poți acoperi trupul. Nu ai hrană, nu ai îmbrăcăminte. Dar primejdia? El folosește acolo cuvântul „primejdie”, care înseamnă, în esență, să fii expus trădării, uneltirii, primejdiei. Mereu se uneltea împotriva lui. Iar sabia este machaira, pumnalul ucigașului, și înseamnă moarte.

Vreau să spun că toate acestea sunt lucruri foarte grele: respingerea, dușmănia și amărăciunea din afară; ispita, luptele și strâmtorarea dinăuntru; prigonirea care vine; sărăcia lucie care poate veni peste cel care Îl primește pe Cristos și nu are nimic de mâncare și nici haine; și primejdia sau pericolul de a fi expus trădării și uneltirilor celor care urăsc ceea ce iubești tu; și chiar moartea.

Acestea sunt cele mai rele atacuri posibile. Vreau să spun că acestea sunt cele mai stresante situații posibile. Ne-ar putea conduce ele să-L respingem pe Cristos? Ne-ar putea conduce afară din dragostea și afecțiunea Lui? Ne-ar putea conduce să ne îndoim de El? Am putea să ne clătinăm în acele vremuri, am putea slăbi, am putea să ne punem întrebări și am putea, poate, să cădem într-un păcat, iar Domnul pur și simplu să rupă legătura cu noi și să ne dea afară?

Apropo, aceasta nu este doar teorie. Tot ce se află în versetul 35 a trăit Pavel. Știați asta? Nu trebuie decât să vă amintiți 2 Corinteni și întreaga listă este acolo. Întreaga listă.

„În osteneli, și mai mult; în temnițe, și mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși; în osteneli și necazuri, în privegheri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!”

Fiecare dintre acele lucruri și multe altele care sunt enumerate acolo, în Romani, sunt enumerate și în 2 Corinteni, capitolul 11. Aceasta nu este teorie. Aceasta este viața lui Pavel. Și el spune: m-au despărțit de Cristos necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia? L-au făcut ele ca, în clipele mele de slăbiciune, să spună: „Nu merită osteneala”? „Îl voi părăsi”? Va rupe aceasta legătura dragostei lui Cristos care mă ține?

Care este răspunsul? Versetul 36. „După cum este scris”. După cum este scris? Ce legătură are aceasta cu toate celelalte? „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat”. Și citează Psalmul 44:22 din Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament. Iar ceea ce spune el este: hei, oameni buni, acestea sunt lucruri vechi. Acestea nu ne scot din dragostea lui Dumnezeu. Doar ne arată că suntem în ea. Vreau să spun că asta nu este ceva ciudat. Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua. Vreau să spun că aceasta este istoria celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Apropo, în acel pasaj este vorba despre o rugăminte ca Dumnezeu să-l izbăvească pe Israel din strâmtorare, iar ceea ce spune Pavel, în esență, preluând acel text, este că toți sfinții din toate veacurile au îndurat aceasta. Face parte din viața lor. Mă refer la Matei 10:37–39. Dacă nu ești gata să spui nu tatălui tău, mamei tale, casei tale și tuturor celorlalte lucruri, dacă nu ești gata să-ți iei crucea și să Mă urmezi, dacă nu ești gata să plătești prețul, să socotești costul și să vii după Cristos, nu ești vrednic să fii ce? Ucenicul Lui. Așadar, Pavel spune că aceasta nu ne îndepărtează de Cristos. Doar ne amintește că Îi aparținem.

Vedeți, în 2 Timotei 3:12 se spune, după cum am arătat de multe ori, că toți cei care trăiesc cu evlavie în veacul acesta vor fi prigoniți. Vreau să spun că tocmai așa știm că suntem cu adevărat acolo. Acum, dacă… Voi spuneți: Dar dacă astfel de lucruri li se întâmplă cu adevărat oamenilor și îi îndepărtează de Cristos? Atunci adevărul este că acei oameni nu au fost niciodată mântuiți.

Și aceasta spune 1 Ioan 2:19. Și ar trebui să cunoașteți acest verset, pentru că este un verset foarte important. Se spune în versetul 19: „Ei au ieșit din mijlocul nostru”, 1 Ioan 2:19. „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri”. Înțelegeți ideea? Când cineva pleacă, aceasta nu înseamnă că și-a pierdut mântuirea. Este dovada că, în realitate, n-a avut-o niciodată. N-a avut-o niciodată.

O, nu. Versetul 36 spune: din pricina Ta suntem dați morții toată ziua. Și acestea sunt pur și simplu lucruri de toată ziua. Nu este nimic nou. Observați mica expresie „din pricina Ta”. „Din pricina Ta” exprimă o disponibilitate. Da. Exprimă o disponibilitate frumoasă din partea poporului cu adevărat răscumpărat al lui Dumnezeu de a purta crucea. Și este tocmai ceea ce a spus Mântuitorul. Cei care sunt adevărații Mei ucenici sunt gata să-și ia crucea. Pentru Tine suntem gata să suferim. Pentru Tine suntem gata să plătim un preț, să socotim costul.

Exact aceasta avea Isus în vedere în Luca, capitolul 9, versetul 57. „Pe când erau pe drum, un om I-a zis: 'Doamne, Te voi urma oriunde vei merge'. Isus i-a răspuns: 'Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul'”. Acum, acesta este un mod bun de a descuraja pe cineva să te urmeze. Spune-i că nu ai unde să te duci și nu ai resurse.

Și un alt om a spus… mergea și el cu ei. Domnul spune: „Vino după Mine!” Iar el a spus: „Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu”. Ceea ce n-a spus era că tatăl nu murise. Voia să mai rămână pe acolo până când își primea moștenirea. „Dar Isus i-a zis: 'Lasă morții să-și îngroape morții, și tu du-te de vestește Împărăția lui Dumnezeu'. Un altul a zis: 'Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei'. Isus i-a răspuns: 'Oricine pune mâna pe plug, și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu'”.

Vedeți, omul care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu numai că nu este în Împărăție, ci nici nu este destoinic să fie în Împărăție. Așadar, când cineva pune mâna pe plug și pleacă, nu înseamnă că este în Împărăție și apoi afară. Nici măcar nu este destoinic să fie în ea. Vii cu un angajament de a-L urma, oricare ar fi prețul, oricare ar fi costul.

Un credincios adevărat perseverează prin aceste lucruri, precum necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia și sabia. Credinciosul adevărat perseverează în acestea. Trece prin ele.

Și de aceea se spune în Evrei 3: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început”. Versetul 14, un verset foarte important. Cum poți spune că cineva s-a făcut părtaș al lui Cristos? Pentru că rămâne neclintit până la sfârșit. Înțelegeți? Rămâne neclintit până la sfârșit. Nu abandonează. Și astfel există o disponibilitate de a merge până la capăt, dacă este nevoie, până la moartea care poate veni, în anumite împrejurări, peste cei care mărturisesc Numele lui Cristos.

Așadar, să ne întoarcem la Romani 8. Pavel spune: ce ne va despărți de dragostea lui Cristos? Și enumeră aceste lucruri foarte grave care ne-ar putea ispiti să ne părăsim credința sau să ne atragă în păcat. O vor face aceste lucruri? Nu. Dimpotrivă. Acesta este un lucru care ni se potrivește de minune. Tocmai așa s-a scris despre poporul lui Dumnezeu. Din pricina Lui suntem dați morții tot timpul. Suntem socotiți mereu ca niște oi de tăiat. Înseamnă pur și simplu că suntem ca niște oi în drum spre tăiere. Nu este nimic nou.

Și apoi vine răspunsul lui într-un singur cuvânt, în versetul 37. Nu, nu. Nu, aceste lucruri nu ne despart de dragostea lui Cristos. Nu. De fapt, în toate aceste lucruri suntem ce? Mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Nu prin propria noastră putere. Prin Acela care ne-a iubit. În toate aceste lucruri. Ce lucruri? Necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia și sabia. Aceste lucruri nu-l vor face niciodată pe un credincios adevărat să-și părăsească credința. Nu-L vor face niciodată pe Dumnezeu să-i dea drumul. Iar motivul pentru care rămâi mântuit nu este că tu te ții strâns de El. Este că El te ține strâns.

Și El nu-Și va desface strânsoarea prin aceste lucruri, iar tu, din partea ta, vei persevera. El nu-Și slăbește strânsoarea și nici tu. Pentru că rămâi neclintit până la sfârșit. Acesta este semnul unui credincios adevărat.

Ioan 8:31–32. Mulți au crezut în Numele Lui, iar El le-a spus: dacă rămâneți în Cuvântul Meu, atunci sunteți cu adevărat ucenicii Mei. Cei care rămân, cei care se țin strâns sunt cei care dau dovadă că Dumnezeu îi ține. Și astfel, în toate aceste lucruri, nu numai că nu suntem scoși din mântuirea noastră, ci, dimpotrivă, devenim mai mult decât biruitori. Cuvântul de aici este un cuvânt extraordinar. Hypernikōmen. Folosim cuvântul Nike pentru a vorbi despre o rachetă. Vine de la acest cuvânt: a birui. Nikaō, verbul. Nike, biruință. Iar noi suntem super nikēs, mai mult decât biruitori, câștigători ai unei victorii depline, covârșitoare, zdrobitoare. Nu doar câștigăm. Câștigăm din plin. Vreau să spun că, atunci când suntem loviți de necaz și suntem loviți de strâmtorare și de prigonire și suntem loviți de foamete, de lipsa de îmbrăcăminte, de primejdie și de sabie, nu trecem de ele doar la limită. Ieșim cu un strigăt de biruință! Mai mult decât biruitori.

Voi spuneți: cum poți fi mai mult decât biruitor? Ori câștigi, ori pierzi. Ei bine, nu. Este mai mult decât atât. Nu doar câștigăm. Ieșim mai mult decât biruitori din două motive. Primul motiv este că atunci când ieșim, toate acestea ne fac mai buni decât atunci când am început. Pentru că tot ce se întâmplă în viețile noastre ne curăță. Nu-i așa? Și, după cum v-am spus mai devreme, când trecem prin asemenea lupte, ieșim urând mai mult păcatul, iubind mai mult neprihănirea, dorindu-L mai mult pe Dumnezeu, înțelegându-ne mai bine pe noi înșine, fiind în stare să-i ajutăm pe alții pentru că am trecut prin acestea. Pur și simplu ne îmbogățesc, din orice unghi ai privi.

Omul care a trecut prin aceste lucruri și a văzut urâțenia propriului său păcat, și și-a văzut propria slăbiciune și propria fire pământească, și a văzut toate luptele pe care le are, iese de cealaltă parte cu o înțelegere mai bună despre sine. Cu un dor mai mare după Dumnezeu, cu o foame mai mare după sfințenie. Toate acestea sunt bune. Așadar, nu este doar o biruință. Este o biruință din care ieșim mai buni. Suntem mai mult decât biruitori.

Nu numai atât, dați-mi voie să vă dau un al doilea motiv pentru care suntem mai mult decât biruitori. Pentru că fiecare dintre aceste lucruri lucrează pentru noi o greutate veșnică de slavă cu mult mai mare. În cele din urmă, va exista o răsplată mai mare. De fiecare dată când trecem prin asemenea lucruri, care nu ne despart de dragostea lui Cristos, ci ne curăță, nu numai că ieșim oameni mai buni aici și acum, ci ieșim și ca unii care vor primi o răsplată mai mare atunci și acolo. Și acesta este aspectul de a fi mai mult decât biruitori. Este un gând măreț. Este un gând măreț.

Și astfel, vreau să spun că Pavel dezarmează cu adevărat acel argument. Credeți că asemenea lucruri vă vor despărți de dragostea lui Cristos? Tocmai dimpotrivă! Tocmai dimpotrivă! Când un credincios adevărat trece prin asemenea lucruri, deodată Duhul harului și al slavei Se odihnește peste el și vede lucruri pe care nu le-a mai văzut înainte despre ceea ce ar trebui să fie. Își vede slăbiciunea. Da, și vede puterea lui Dumnezeu. Vrea să fugă de propriul său păcat și să alerge spre sfințenia lui Dumnezeu, poate cu un simț al direcției mai limpede decât oricând înainte. Și din aceasta se naște un devotament curat față de Isus Cristos și o greutate veșnică de slavă mai mare.

Ele nu ne despart. Și cine face posibil lucrul acesta? Totul este prin Acela care ne-a iubit. Prin Acela care ne-a iubit. El ne ține strâns. El ne ține strâns. Legătura nu se rupe niciodată. Nu se rupe niciodată.

Pavel a scris aceasta, cred, în timpul iernii în Corint, și nici Pavel, nici biserica din Roma, sunt sigur, nu puteau înțelege cât de puțin timp avea să treacă până când vor avea nevoie de acest adevăr mângâietor. Pentru că, atunci când flăcările prigonirii au început să lovească și au văzut oameni plecând, ar fi putut începe să se întrebe cu privire la doctrina mântuirii. Nu-i așa? Și tot ce trebuiau să știe era că adevărații credincioși vor ieși din acestea mai mult decât biruitori. Iar dacă oamenii renunțau și părăseau credința, aceasta era doar dovada că au ieșit din mijlocul nostru pentru că nu erau dintre ai noștri. Cât de folositor este să înțelegem aceasta!

Și astfel, când vedeți pe cineva care pare să fi crezut și părăsește credința, să știți asta: asemenea acelei semințe semănate în pământ pietros, acolo nu era o rădăcină adevărată. A răsărit pentru puțină vreme, iar când a venit arșița, s-a uscat și a murit.

Pavel însuși avea să fie ucis cu un fel de sabie. Cititorii acestei epistole aveau să fie bărbați și femei al căror sânge avea să îmbibe nisipurile amfiteatrului roman. Și aveau să meargă la moarte cântând laudele lui Isus Cristos, nu-i așa? Vedeți, nu există nicio persoană în univers care să poată ridica o pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu și să schimbe mântuirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o și nu există nicio împrejurare care să poată rupe legătura dragostei ce unește un credincios cu Mântuitorul lui. El nu ne dă drumul și nici noi nu-I dăm drumul.

Acei scumpi romani care au trebuit să sufere ca martiri trebuie să fi fost mângâiați de asta, cei care au fost sfâșiați de fiare sălbatice, cei care au fost acoperiți cu smoală și arși la petrecerile lui Nero ca niște torțe în grădina lui. Cei care s-au luptat cu oameni și cu fiare, și cu demoni din iad erau mereu în siguranță în brațele ocrotitoare ale dragostei Mântuitorului. Ce gând!

Acum, după ce afirmă că nicio persoană și nicio împrejurare nu ne-ar putea lua vreodată, vreodată, vreodată, vreodată mântuirea, Pavel rezumă totul. Versetele 38 și 39. Iar a comenta asta este ca și cum ai polei un crin. Este ca și cum ai lua o pensulă și ai încerca să pictezi un apus de soare ca să-i adaugi și mai multă culoare. Pur și simplu nu poți face prea mult, nici măcar pentru a explica minunăția acestor lucruri, dar dați-mi voie să încerc.

Iată rezumatul lui final. „Căci sunt bine încredințat”. Opriți-vă aici. Trebuie să știți ce înseamnă asta. Este o concluzie definitivă. El nu spune: o, sper din toată inima să fie așa. Am ajuns la o convingere absolută și neclintită. Acesta este un fapt. Este un fapt. Este ca în 2 Timotei 1:12: „sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat”. Știu asta. Am o certitudine deplină. Sunt încredințat că — și iată ce urmează — nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici puterea, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă creație nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru. Pur și simplu o izbucnire.

Iar lista este — vreau să spun că a trebuit să mă uit la această listă. Sunt încredințat că nici moartea — marele vrăjmaș, porțile Locuinței morților — moartea nu ne poate despărți. Ba chiar Biblia spune: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El”. Biblia spune și că El este cu noi când umblăm prin valea umbrei morții.

Și îmi amintesc întotdeauna de dr. Barnhouse, de moartea soției lui, când copiii erau încă mici, iar ea a murit și s-a dus să fie cu Domnul. Se întorcea acasă de la înmormântare cu mașina și încerca să găsească un fel de a le explica copiilor ce se întâmplase, iar un camion mare cu două remorci a trecut foarte repede pe lângă ei și și-a aruncat umbra peste mașină, speriindu-i, iar el și-a dat seama că găsise ilustrația. Le-a spus copiilor: „Copii, ați prefera să fiți călcați de un camion sau de umbra unui camion?”

Ei au spus: „E simplu, tati. De umbră. Aceea nu rănește”. Iar el a spus: „Da, și mami a trecut prin valea umbrei morții”. Acolo nu este durere. Moartea nu ne poate despărți. Tot ce face moartea este ce? Ne aduce în prezența Lui. Pentru că a fi departe de trup înseamnă a fi acasă, la Domnul.

Și apoi el spune: „nici moartea, nici viața”. Viața cu toate primejdiile ei. Viața cu toate greutățile ei. Viața cu toate necazurile, încercările și ispitele ei. Viața cu tot ce poate arunca asupra noastră. Toată durerea și toată întristarea, și toată suferința, și toată neliniștea vieții. Poate ea să facă asta? Nu. Nu. Nu viața. Nicio stare a existenței. Nici moartea și nici viața!

Și apoi el spune: „nici îngerii”. Probabil că se gândește aici la îngerii buni. Îngerii sfinți. Spui: ei bine, ar vrea un înger sfânt să ne schimbe mântuirea? Nu, dar aceasta nu contează. El spune doar că nu s-ar putea întâmpla, chiar dacă ar vrea. Și a spus același lucru în Galateni 1, când a spus că, chiar dacă un înger din cer ar propovădui o altă Evanghelie, să fie anatema dacă nu este adevărul. Este, într-un sens, doar o hiperbolă. Vreau să spun că nu se poate întâmpla, dar, dacă s-ar întâmpla, nici măcar un înger, un înger sfânt, n-ar putea face asta.

A, nici demonii, nici stăpânirile, spune el. Și acesta pare să fie un termen pe care probabil îl folosește aici, deși este folosit atât pentru cei buni, cât și pentru cei răi, pare să se refere în cea mai mare măsură la îngerii răi. Cel puțin așa este folosit în Efeseni 6. Nici îngerii buni și nici îngerii răi. Nicio stare a existenței și nicio ființă supranaturală nu pot schimba asta.

Și apoi el spune: „nici lucrurile de acum, nici cele viitoare”. Nimic de aici și de acum și nimic de acolo și de atunci. Nimic din veacul acesta și nimic din veșnicie. Nicio dimensiune a timpului. Nici acum, nici niciodată. Nu vă puteți pierde mântuirea, spune el. Nici acum, nici niciodată. Nici în moarte, nici în viață. Nici prin îngeri sfinți care să v-o ia, nici prin demoni care să v-o ia. Nu. Imposibil. Nicio dimensiune a timpului, nicio ființă și nicio stare a existenței.

Apoi, la sfârșitul versetului 38, spune: „nici puterile”. Acesta este un singur cuvânt destul de interesant. Comentatorii se străduiesc să-i înțeleagă sensul. Dați-mi voie să vă spun perspectiva lui MacArthur. Când este folosit la plural în Noul Testament, forma lui dunamis, când este folosit la plural, cel mai adesea se referă la minuni sau la fapte de putere. Și se prea poate ca aceasta să aibă Pavel în vedere. Nicio minune, nicio faptă de putere, niciun lucru supranatural, nimic care scapă de sub controlul nostru nu ne poate despărți vreodată de Cristos. Nicio stare a existenței, nicio ființă. Niciun timp și nicio putere.

Și apoi adaugă asta: nici înălțimea, nici adâncimea. Ei bine, ce legătură are asta cu toate celelalte? Ce sunt înălțimea și adâncimea? Cuvântul hupsōma era folosit pentru a vorbi despre o stea la zenit, iar când o stea era la zenit, se spunea că steaua se afla la înălțimea ei. Așadar, are de-a face cu înaintarea în infinitul spațiului. Iar adâncimea este cuvântul bathos și era folosit în astronomie pentru a vorbi despre o stea aflată în punctul ei cel mai de jos. Așadar, ceea ce spune el este asta: nimic de la capătul unui spațiu cosmic infinit de acolo și nimic nici de la celălalt capăt, de la un capăt al infinitului la celălalt. Pentru că înălțimea este infinită și adâncimea este infinită.

Și astfel suma acestor lucruri este copleșitoare pentru minte. Unde îți vei pierde mântuirea? Dacă nu se poate întâmpla în moarte și nu se poate întâmpla în viață, iar îngerii sfinți nu pot face aceasta și demonii nu pot face aceasta, iar lucrurile de acum nu pot face asta și cele viitoare nu pot face asta, și nimic de la marginea infinită a spațiului de sus până la marginea infinită a spațiului de jos nu poate face asta.

O, dar va fi cineva care să spună: o, da, dar. Dar pot s-o fac eu însumi. Așa că el spune: „nicio altă făptură!” Vedeți. Este ca în Romani 3, unde spune: „Căci toți au păcătuit”. Vorbește despre întreaga păcătoșenie a omului. Spune: „Nu este niciun om neprihănit”. Și știți cineva va spune: în afară de mine. Așa că spune: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar”. Iar aici pur și simplu adaugă faptul că nicio altă creație nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru. Dragostea lui Dumnezeu în Cristos, Domnul nostru, este cea care ne ține.

În versetele 31–34, accentul cade mai ales pe dragostea lui Dumnezeu. În versetele 35–39, accentul cade pe dragostea lui Cristos. Suntem ascunși cu Cristos în Dumnezeu. Nu-i așa? O! Și n-ar trebui să fim surprinși de asta. Știți ceva? N-ar trebui să fim surprinși de asta. Ascultați Ioan 17:23. Isus Se roagă Tatălui pentru noi. El spune: „Eu în ei, și Tu în Mine — pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una”. El Se roagă ca oamenii pe care îi răscumpără să fie aduși la desăvârșire. Credeți că rugăciunile Lui sunt ascultate? El Se roagă ca oamenii pe care îi răscumpără să ajungă la desăvârșire. Eu cred că Îi sunt ascultate. „Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii”. O, Tată, spune El, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat să fie cu Mine în slava Mea. Credeți că Dumnezeu a răspuns acelei rugăciuni? Desigur. Așa că nu suntem surprinși că suntem în siguranță.

A fost cândva un om al lui Dumnezeu din Scoția, pe nume George Matheson. George Matheson, la 6 iunie 1882, a scris un imn care a devenit unul dintre cele mai îndrăgite de creștini, unul dintre cele mai frumoase imnuri despre dragostea sigură a lui Dumnezeu care au fost scrise vreodată. S-a născut la Glasgow, în jurul anului 1842. Și, în copilărie, nu vedea decât parțial. Iar vederea lui s-a înrăutățit tot mai mult. A orbit complet la vârsta de 18 ani. În ciuda acestui handicap, apropo, a fost un învățat strălucit și a absolvit Universitatea din Glasgow, a mers mai departe la seminar, a absolvit și acolo, a devenit păstorul unei biserici de 2.000 de oameni din Edinburgh; predica fără să vadă. A devenit unul dintre cei mai mari predicatori și unul dintre cei mai mari oratori ai vremii sale și nu s-a căsătorit niciodată. Avea o rană adâncă în inimă, pentru că era îndrăgostit de o tânără care a hotărât că, deși erau logodiți, nu se va căsători cu el, ci i-a dat înapoi inelul, pentru că nu putea învăța să fie mulțumită cu un bărbat orb. Și astfel l-a părăsit. Iar din durerea acelei experiențe, el a scris un omagiu adus dragostei lui Dumnezeu și iată ce a scris:

O, dragoste care nu-mi vei da drumul,

În Tine îmi odihnesc sufletul ostenit.

Îți dau înapoi viața pe care Ți-o datorez,

Ca în adâncurile oceanului Tău curgerea ei

Să fie mai bogată, mai deplină.

Să ne plecăm în rugăciune. Tată, cu toții ne bucurăm de dragostea care nu ne va da drumul. Cu toții ne bucurăm împreună cu textul din Ieremia: „Te iubesc cu o iubire veșnică”. O, Tată. Cât de binecuvântați sunt oamenii care sunt în siguranță în această dragoste! Cât de recunoscători suntem că nu ne dai niciodată drumul! Nicio persoană, nicio împrejurare nu poate schimba vreodată mântuirea noastră veșnică, întemeiată pe dragostea Ta hotărâtă mai dinainte, de a ne iubi până la slavă. Îți mulțumim, Dumnezeule, că ai ascultat rugăciunea lui Cristos, care a spus: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea”. Tânjim după ziua aceea.

Luați-vă o clipă și mulțumiți-I Domnului în inimile voastre pentru minunile acestei mântuiri. Ea ne-a purtat, de luni și luni de zile, din Romani 3 până în Romani 8 și se încheie în acel crescendo al slavei, imnul siguranței. Aduceți-vă mulțumirile.

Unii dintre voi poate că spuneți: „Nu pot, nu pot face aceasta, pentru că nu am această mântuire”. Ei bine, vă este oferită ca dar și v-aș cere să vă deschideți inimile lui Cristos. „Crede în Domnul Isus”, spune Biblia, „și vei fi mântuit”. Mărturisește cu gura ta că Isus este Domnul. Crede că Dumnezeu L-a înviat din morți.

Dacă Duhul lui Dumnezeu îți îndeamnă inima, rostește doar o rugăciune simplă: „Doamne Isuse, fii Mântuitorul meu. Iartă-mi păcatele. Dă-mi acea mântuire veșnică”. Ascultă, dragă prietene, dacă ai vreo îndoială în minte, risipește acea îndoială printr-o rugăciune sinceră de supunere față de domnia lui Cristos. Și supune-I inima ta prin credință.

Tatăl nostru, Te rugăm să atingi fiecare viață prin adevărul Tău și prin Duhul Tău. Convinge-i de păcat pe cei care sunt fără Mântuitorul. Atrage-i la El, ca să cunoască slava minunatei noastre mântuiri. Fă-ne mereu recunoscători, mereu plini de laudă și uimire în fața unui dar atât de mare și nemeritat, pe care îl avem.

O, Dumnezeule, ce putem spune? Da, vrem să trăim spre lauda Ta, ca să știi că mulțumirea noastră este sinceră. Și adu în camera de rugăciune, Doamne, în timp ce încheiem, pe toți cei pe care dorești să vină, ca să-i putem ajuta să găsească o cale de a Te cunoaște. Ne rugăm în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT