În seara aceasta, vreau să intrăm în Romani capitolul 9. Și intenția mea în seara aceasta este să înaintăm în acest capitol atât cât putem. Nu mă grăbesc deloc, pentru că vreau să vă ajut să înțelegeți capitolul. Nu vreau să las nimic deoparte, să trec peste ceva în grabă, ca să putem înțelege acest argument al lui Pavel de aici, această prezentare. Nu este un capitol ușor de înțeles. Chiar și atunci când îl înțelegi, nu este ușor să-l crezi, pentru că aici sunt spuse unele lucruri, unele afirmații despre suveranitatea lui Dumnezeu, care ne lasă cu întrebări foarte profunde. Dar trebuie să cercetăm acest capitol, trebuie să-l înțelegem, pentru că Dumnezeu ni l-a descoperit pentru propria Lui slavă.

Acum, ne dăm foarte bine seama, după ce am fost în Israel în ultimele două săptămâni, că este o țară a contrastelor, o țară a contrastelor puternice. Este o țară cu o mare istorie biblică și, totuși, este o țară cu o viață intensă în prezent, modernă, contemporană. Este o țară în care, odinioară, oamenii Îi erau devotați în întregime lui Dumnezeu, iar acum par mai degrabă indiferenți față de asta. Există multe contraste, dar unele lucruri sunt la fel. Și îmi pare rău să spun că astăzi este la fel ca în vremea Domnului nostru, în sensul că Îl resping acum așa cum L-au respins atunci.

Unii cred și îmi spun cu convingere că singurul Mesia care va veni vreodată este însuși statul Israel. Cei foarte secularizați sunt cei care cred asta, iar ei afirmă că statul Israel este, de fapt, Mesia. În timpul zborului spre casă am citit o carte care mi-a fost dată de unul dintre ghizii care au fost cu noi, iar cartea aceea afirmă că Israel este Mesia. Cartea încearcă să spună că creștinii Îl au pe Mesia al lor, și Acesta este Isus Cristos, și că pentru ei este bine așa. Și dacă vor să creadă asta, acesta este planul lui Dumnezeu, este în regulă și așa a intenționat Dumnezeu să fie, dar nu încercați să vă impuneți punctul de vedere asupra evreului, nu trimiteți misionari, nu încercați să le aduceți Evanghelia Noului Legământ. Ei înțeleg cine este Mesia al lor, iar Mesia al lor nu este altul decât națiunea însăși.

Și el a făcut o paralelă foarte interesantă. A spus, în primul rând, că Mesia S-a născut prin lucrarea suverană a lui Dumnezeu, prin făgăduința lui Dumnezeu, iar noi credem că Acesta este Cristos. El a spus că, de fapt, este națiunea Israel. Mesia a fost ocrotit în Egipt. Noi credem că este vorba de Cristos dus în Egipt ca să scape de Irod; de fapt, ar fi Israel dus în Egipt, în robie, ca să fie păstrat ca națiune în timpul foametei și al altor vremuri grele. Mesia este disprețuit, respins și urât. Noi credem că Acesta este Cristos, dar ei spun că este națiunea Israel. Mesia a fost omorât de romani. Noi spunem că este vorba de Cristos; ei spun că este vorba de distrugerea Ierusalimului de către romani, în anul 70 d.Cr. Mesia va învia a treia zi. Noi spunem că Acesta este Cristos; ei spun că este națiunea Israel, după 2.000 de ani de robie sau 2.000 de ani de încercări, 2.000 de ani în care nu a existat ca națiune; acum, în al treilea mileniu de atunci, ea se va ridica la deplinătatea unei puteri în lume și așa mai departe, și așa mai departe. Și mulți dintre ei Îl văd pe Mesia al lor în națiunea Israel. Așadar, încă Îl resping pe Isus Cristos, așa cum au făcut-o când El era pe pământ.

Acum alții dintre ei Îl așteaptă pe Mesia. Ei cred cu adevărat că va veni un Mesia. Ei cred că Poarta de Est, care acum este închisă, a fost închisă de turci, se va deschide larg la venirea lui Mesia, iar El va intra din nou în cetatea Ierusalimului, ca să-Și ia tronul, să domnească și să stăpânească în vecii vecilor. Numai că aceea nu va fi a doua venire a lui Mesia; pentru ei va fi prima venire, pentru că El nu a fost încă aici.

Acum, este interesant să vezi aceste două concepții dominante. Una este concepția seculară, potrivit căreia Israel este, de fapt, Mesia, națiunea însăși, nu există un Mesia propriu-zis, iar cealaltă este concepția că va veni un Mesia. Amândouă resping faptul că Isus Cristos este Mesia. Și acesta este un fel de respingere șocantă, pentru că țara este literalmente plină de revelația lui Dumnezeu cu privire la Mesia al Său, Isus Cristos. Este imposibil să ocolești faptul că țara aceea a fost străbătută în lung și în lat de prorocii care au dat învățături foarte clare, un cuvânt clar și un mesaj clar despre venirea lui Mesia; că țara aceea a fost străbătută în lung și în lat și de Domnul Isus Însuși, împreună cu ucenicii Lui, într-o lucrare de învățătură și de vindecare, o lucrare care nu ar putea fi tăgăduită niciodată, o lucrare care a atins națiunea aceea de sus până jos. Iar evenimentele vieții Lui sunt consemnate, ca întreaga lume să le cunoască de-a lungul istoriei. Și totuși, cu toate datele biblice, cu toată istoria care umple țara aceea, există încă o respingere fățișă a lui Isus Cristos. Această națiune a fost aleasă de Dumnezeu într-un mod unic ca să fie binecuvântată și să fie sursa unei binecuvântări pentru întreaga lume. Dar, pentru că L-au respins pe Mesia al lor, nu au fost binecuvântați și nu au fost o sursă de binecuvântare pentru lume.

Acum, aceasta ridică o întrebare foarte interesantă, pe care evreii o pun chiar și astăzi. Iar această întrebare mi-a fost adusă în atenție prin acest ghid anume. Și ei pun această întrebare fundamentală: Cum poate Evanghelia, Noul Legământ, mesajul mântuirii prin credința în Isus Cristos, cum poate acesta să fie cu adevărat mesajul lui Dumnezeu, dacă evreii nu l-au crezut niciodată și încă nu-l cred, iar evreii sunt poporul lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea. Adică, cum ar putea Dumnezeu să dea un mesaj pe care propriul Lui popor să-l respingă? Altfel spus, dacă iudeii de seamă din vremea lui Cristos nu au crezut că El era Mesia, dacă, în cea mai mare parte, poporul evreu nu credea că El era Mesia, dacă, de-a lungul întregii istorii, majoritatea evreilor nu credeau că El este Mesia și dacă evreii de astăzi nu cred că El este Mesia, iar evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, care are revelația lui Dumnezeu, atunci El nu putea fi Mesia. Înțelegeți? Aceasta este, de fapt, întrebarea cu care ei se luptă.

Concluzia este, așadar, că creștinismul este doar o altă religie. De fapt, dacă este impus iudaismului, este o erezie hulitoare. Ei vor să dezvolte, cel puțin unii dintre ei, un dialog cu creștinismul, pentru că vor să accepte creștinismul în măsura în care creștinii le pot fi de ajutor în înaintarea spre obiectivele lor specifice. Le plac creștinii premileniști, pentru că noi avem tendința de a fi de partea Israelului. Le plac creștinii evanghelici, care cred în Biblie, pentru că suntem de partea Israelului. Dar, în cea mai mare parte, ne văd ca pe un mijloc de a atinge un scop, de a-i sprijini și de a-i ajuta în obiectivele noii lor identități, fără să-L accepte însă pe Cristos al nostru, pe Mesia al nostru. Iar problema fundamentală cu care se luptă în mintea lor este că Isus nu poate fi Mesia, altfel conducătorii religioși din vremea Lui nu L-ar fi respins niciodată. Poporul nu L-ar fi respins niciodată. Evreii de-a lungul istoriei nu L-ar respinge. Și oamenii de astăzi nu L-ar respinge, pentru că, la urma urmei, evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, căruia El i-a dat revelația Sa. Și dacă ei sunt într-adevăr acest popor, L-ar fi recunoscut pe Mesia al lor când a venit. Așadar, dacă nu L-au recunoscut pe Isus ca Mesia, atunci El nu este Mesia.

Acum, aceasta nu este ceva nou astăzi. Exact așa gândeau și în vremea lui Pavel, nimic nu s-a schimbat. Este cu adevărat remarcabil. Nimic nu s-a schimbat. Aceasta era întrebarea lor în vremea lui Pavel: Cum poți spune că Evanghelia Noului Legământ, a credinței în Isus Cristos, dă la o parte Vechiul Legământ, că acest Isus este Mesia în care trebuie să ne punem credința pentru mântuire, când niciunul dintre conducătorii lui Israel nu crede asta? Ar putea Dumnezeu să trimită un mesaj pe care propriul Lui popor să nu-l accepte? Ar putea Dumnezeu să dea o Evanghelie pe care propriii Lui conducători să o tăgăduiască și să o considere erezie și hulă? Și într-adevăr, știți, o considerau astfel, pentru că tocmai de aceea Pavel a fost însărcinat să stârpească creștinismul. Nu, spun ei, este imposibil. Și, în plus, ei ar adăuga acest lucru: caracterul Noului Legământ pare să fie îndreptat către Neamuri, iar acest lucru face și mai inacceptabilă ideea ca Dumnezeu să-i întoarcă spatele lui Israel ca să cheme o biserică dintre Neamuri. Imposibil. Ca Dumnezeu să- Și lepede poporul legământului Său? Ca Dumnezeu să-Și dea la o parte făgăduința făcută lor, ca Dumnezeu să-i spună iudeului, care era identificat drept parte a unui neam ales: „Voi nu mai sunteți poporul Meu, acum chem o Biserică dintre Neamuri?” Este imposibil pentru ei să accepte asta în mod rațional, omenește. Și, prin urmare, aceasta este, de fapt, dilema lor.

Și, așa cum am spus, am citit această carte care încearcă să explice toate acestea, iar ei vor să ne îngăduie să-L avem pe Mesia al nostru, dar să nu li-L impunem pe al nostru și lor. Sunt mulțumiți să vadă lucrurile așa cum le văd, pentru că, dacă trebuie să fie de acord că Isus este Mesia, că Isus este Mântuitorul și calea spre mântuire, atunci trebuie să admită că întreaga lor națiune a ratat totul, iar ei nu pot recunoaște asta. Pur și simplu pare cu totul imposibil; nu ar putea să fie așa. Și apoi trebuie să recunoască și că Dumnezeu, cel puțin pentru moment, a dat la o parte Israelul ca națiune a binecuvântării și a chemat o Biserică dintre Neamuri, iar acest lucru le este la fel de imposibil de crezut.

Așadar, ei au această obiecție nu numai astăzi, ci o aveau și în vremea lui Pavel, iar el o înfruntă în capitolul 9. Și începând cu versetul 6 și mergând, de fapt, până la sfârșitul capitolului, iar nouă ne vor trebui câteva săptămâni ca să trecem prin toate acestea. Probabil că ne va lua până în ianuarie, pentru că luna aceasta urmează programe muzicale și alte lucruri. Dar vreau să-mi iau timp ca să las toate acestea să se desfășoare înaintea noastră, pentru că este un subiect atât de, atât de important. În acest capitol, de la versetul 6 la 33, Pavel prezintă patru motive pentru care necredința lui Israel nu contrazice caracterul lui Dumnezeu. Vedeți, iudeul va spune: „Ei bine, dacă Dumnezeu Își dă la o parte poporul și dacă Dumnezeu trimite un Mesia în care nu crede niciun iudeu, atunci Cuvântul lui Dumnezeu nu mai înseamnă nimic, caracterul lui Dumnezeu s-a schimbat, făgăduințele Lui s-au schimbat, legămintele Lui s-au schimbat și totul este răsturnat, iar noi nu putem accepta asta”. Și astfel, Pavel spune, de fapt, patru lucruri: necredința lui Israel nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu, necredința lui Israel nu este în contradicție cu Persoana lui Dumnezeu, necredința lui Israel nu este în contradicție cu prorocii lui Dumnezeu și necredința lui Israel nu este în contradicție cu condiția cerută de Dumnezeu. Și ceea ce spune el acolo este următorul lucru: faptul că Israel nu crede nu înseamnă că Dumnezeu Și-a încălcat promisiunea, versetele de la 6 la 13, nu înseamnă că Dumnezeu Și-a încălcat integritatea personală, versetele de la 14 la 24, nu înseamnă că Dumnezeu a încălcat cuvântul prorocilor Săi, versetele de la 25 la 29, și cu siguranță nu înseamnă că Dumnezeu a încălcat condiția pe care El a cerut-o, versetele de la 30 la 33.

Acum, ceea ce face Pavel aici este să apere caracterul lui Dumnezeu, dacă vreți, ca să nu fie condamnat. El susține aici integritatea lui Dumnezeu. Faptul că Israel nu crede nu înseamnă că Dumnezeu Și-a anulat promisiunile. Vedeți, aici se află iudeul. El spune: „Uite, dacă îmi spui că asta este adevărat, atunci mă voi uita la Dumnezeu și voi spune: 'Dumnezeule, nu Ți-ai ținut promisiunea. Nu Ți-ai ținut legământul. Ți-ai schimbat Cuvântul și ai încălcat tot ceea ce știm că este adevărat despre Tine. Ceea ce au spus prorocii Tăi nu este adevărat și toate regulile jocului au fost schimbate. '” Iar iudeul ar spune că aceasta înseamnă să-L hulești pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Își ține promisiunea, Dumnezeu nu Se schimbă niciodată în Persoana Lui, cuvântul prorocilor lui Dumnezeu se va împlini, iar condițiile cerute de Dumnezeu sunt încă aceleași. Și astfel ei spun: „Uite, nu putem accepta creștinismul fără să răsturnăm tot ceea ce știm că este adevărat despre Dumnezeu, iar aceasta este hulă. Aceasta este hulă”.

Așadar, ei se confruntă cu această dilemă. Și-a anulat Dumnezeu promisiunile? A devenit Dumnezeu dintr-odată nedrept, lipsit de neprihănire și nedemn de încredere? Au fost greșite cuvintele prorocilor?

Acum, pentru a vedea bine ceea ce spune Pavel, vrem să luăm aceste lucruri pe secțiuni, așa că în seara aceasta o să privim la versetele de la 6 la 13. Aceasta este prima secțiune din această tratare a problemei în patru părți. Și aici Duhul Sfânt răspunde oricărei acuzații care ar putea fi adusă împotriva lui Dumnezeu, spunând că dacă Israel a respins și a ajuns în afara legământului, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi încălcat, promisiunile Lui ar fi zadarnice, caracterul Lui ar fi nedemn de încredere, pentru că El S-a răzgândit și a răsturnat tot ceea ce spusese. Iar Israel ar fi putut spune că Dumnezeu nu este un Dumnezeu care Își ține legământul, nu te poți încrede în El.

Acum, este important ca Pavel să trateze aici acest lucru? Desigur că este. Și v-am spus cu câteva săptămâni în urmă că el a prezentat îndreptățirea prin har, prin credință. A prezentat mijlocul mântuirii. Și după ce a prezentat aceasta, se oprește și răspunde la întrebarea despre locul iudeului, pentru că știe că orice cititor care citește și cunoaște istoria lui Israel va spune: „Ei bine, îmi tot spui să vin la Dumnezeu prin Cristos, îmi spui că Cristos mă va mântui, că Cristos îmi va lua păcatul, că Cristos îmi va da Duhul Lui cel Sfânt, că Cristos îmi va da viața veșnică, că Cristos mă va duce până în slavă, că nu-mi va da drumul niciodată, că mă va iubi pentru totdeauna și așa mai departe. Îmi spui toate acestea, dar eu îți voi pune o întrebare. Dacă Îi pot încredința lui Isus Cristos viața mea, cum se face că El nu Și-a ținut Cuvântul față de iudei?” Înțelegeți? Aceasta este întrebarea care s-ar putea ridica. Și astfel el vrea să răspundă la ea, iar în capitolele 9, 10 și 11 dezvoltă toată această teologie despre locul iudeului în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu.

Acum, primul lucru pe care vreau să-l vedeți în versetele de la 6 la 13 este că necredința lui Israel nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu. Faptul că Israel nu a crezut în Mesia nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu. Cei mai mulți evrei cred, și credeau și atunci, că tot Israelul este mântuit prin naștere. Te naști în legământ pentru că ești iudeu. Te naști ca sămânță a lui Avraam, așa că faci parte în mod automat din Împărăție. Aceasta este o credință obișnuită a iudeilor. Prin urmare, o respingere a Evangheliei la nivel național nu avea sens pentru ei și, în mintea lor, dovedea că Evanghelia nu putea fi adevărată. Așadar, Pavel vrea să ne ajute să înțelegem cum poate Evanghelia să fie adevărată și, în același timp, să fie respinsă de poporul legământului. Și asta este ceea ce ne va spune pe măsură ce intrăm în capitolul 9.

Acum, amintiți-vă versetele de la 1 la 5; vreau doar să revin pe scurt la ele. Pavel pregătește, într-un fel, capitolul spunându-ne cât de mult îi pasă de Israel. Spune în versetul 2 că are o inimă apăsată, că simte întristare, și că aproape dorește să fie el însuși anatema, despărțit de Cristos, de dragul neamului său care sunt iudeii. Și spune în versetele 4 și 5 că ei au primit înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba, adică liturghia liturgică, slujba ceremonială a jertfelor, făgăduințele, patriarhii, și chiar Cristos a venit prin ei și la ei.

Cu alte cuvinte, cu toate aceste privilegii, cât de trist, spune el, cât de trist că nu au crezut! Cât de trist că sunt pierduți, și de aceea aproape își dorește să fie el însuși blestemat, pentru ca ei să fie mântuiți. Iar ceea ce spune în versetele de la 1 la 5, și o spune implicit, nu direct, este că Israel nu mai este o națiune binecuvântată, Israel nu mai este, într-un anumit sens, lumina ochilor lui Dumnezeu în acest moment, nu mai este cel asupra căruia Dumnezeu revarsă binecuvântările marii Sale îndurări și ale harului Său. Și Pavel este îndurerat de asta. O, el nu vine și nu spune pur și simplu, pe șleau: „Sunteți cu toții blestemați”, ci lasă să se vadă puțin din simțămintele lui și dă de înțeles că ei nu mai sunt națiunea binecuvântată care a fost odinioară. Și din această cauză se ridică întrebarea: S-a schimbat planul lui Dumnezeu? Adică, spune Dumnezeu că va face ceva și apoi Se răzgândește pe parcurs? Dar, vedeți, dacă ați gândi așa, atunci ați respinge Evanghelia, pentru că ați avea aceeași teamă, că mai devreme sau mai târziu vă va respinge și pe voi și Se va răzgândi. Și aceasta vă lasă într-o poziție foarte nesigură. Așadar, Pavel trebuie să răspundă acestei probleme.

Deci întrebarea pe care o vedem atunci când privim la capitolul 9, versetul 6 și următoarele, este: Ce se întâmplă cu Israel și cum ar putea ei să respingă totul, iar promisiunile lui Dumnezeu să rămână valabile? Și astfel el spune, de la versetul 6 la 13, că necredința lui Israel nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu. Priviți la versetul 6: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu”. Opriți-vă aici.

Și ca să parafrazez asta: „Nu spun nimic care să sugereze că Cuvântul lui Dumnezeu a dat greș sau, literalmente, a căzut. Când spun că Israel a fost dat la o parte și că Israel nu mai este binecuvântat, că națiunea căreia Dumnezeu i-a dat legămintele, promisiunile, toată Legea, ceremoniile și toate celelalte, că acea națiune a fost dată la o parte, când spun asta, nu spun că Cuvântul lui Dumnezeu a dat greș. Nu spun că promisiunile lui Dumnezeu au fost încălcate, nesocotite sau anulate”. Vechiul Testament afirmă că Dumnezeu nu poate face asta. Ieremia 32:42: „Căci așa vorbește Domnul: 'După cum am adus peste poporul aceasta toate aceste mari nenorociri, tot așa voi aduce peste ei tot binele pe care li-l făgăduiesc. '”

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a spus: „Faptul că aduc nenorocire nu înseamnă că, în cele din urmă, nu voi aduce binele”. Și în Isaia 55, Dumnezeu a spus: „cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine” (cum?) „fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele”, adică întotdeauna va reuși să-și împlinească scopul. Așadar, ceea ce vrea Pavel să spună aici este că respingerea lui Israel, cumva, într-un fel, este tot în concordanță cu promisiunea lui Dumnezeu, tot în concordanță cu credincioșia lui Dumnezeu, tot în concordanță cu legământul lui Dumnezeu. Și ceea ce pare să fie o încălcare a promisiunii este doar o încălcare aparentă, nu una reală.

Acum, Cuvântul lui Dumnezeu, observați-l acolo, în versetul 6, Cuvântul lui Dumnezeu, se referă nu atât la Vechiul Testament în ansamblu, cât la legămintele și promisiunile din versetul 4. Când Dumnezeu i-a dat legăminte și promisiuni poporului Său Israel, că îi va mântui, că le va da o împărăție, că le va da slavă, că îi va binecuvânta, că le va da un Împărat și așa mai departe, El a vorbit cu toată seriozitatea. Acestea nu au fost anulate. Nu au fost anulate. Dragii mei, trebuie să înțelegeți asta. De aceea mai există națiunea Israel. De aceea este încă acolo. Dintre toate popoarele din acea parte a lumii care existau pe când exista Israel, nu a mai rămas niciunul în afară de israeliți. Și Dumnezeu i-a păstrat, pentru că încă trebuie să împlinească acele promisiuni și încă trebuie să împlinească acele legăminte. Iar necredința lor nu le încalcă în niciun fel.

Atunci cum explicați asta? Sfârșitul versetului 6: „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Aceasta este o afirmație foarte importantă: „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Ce vrea să spună prin asta? Vrea să spună că Dumnezeu nu promite niciodată în mod necondiționat fiecărui urmaș al lui Avraam binecuvântarea legământului doar pentru că este un urmaș al lui Avraam. Ați înțeles asta? Vedeți, iudeul crede că, pentru că se trage trupește din Avraam, este, prin urmare, inclus în legământ; pentru că este iudeu prin naștere, este, prin urmare, un copil al promisiunii. Este, prin urmare, răscumpărat, dacă vreți să spunem în limbajul nostru. Este, prin urmare, mântuit. Este, prin urmare, pe drumul spre cer. Dar Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca întregul Israel să fie Israelul răscumpărat, pentru că nu toți cei care fac parte din Israel după trup sunt adevăratul Israel.

Ascultați lucrul acesta spus astfel. Adevăratul Israel este cuprins în Israelul natural. Altfel spus, Israelul spiritual este cuprins în Israelul fizic. Și deși națiunea, acum ascultați cu mare atenție această distincție, deși națiunea a fost aleasă ca națiune să fie un mijloc de transmitere a Scripturilor, să fie un mijloc de răspândire a mesajului monoteismului, un singur Dumnezeu, deși națiunea a fost aleasă să fie o națiune care mărturisește despre Dumnezeu, alegerea națiunii ca întreg nu înseamnă că fiecare individ din acea națiune a fost ales și pentru mântuire. Așadar, faptul că Israel nu crede, că mulți indivizi nu cred, nu anulează promisiunile, pentru că Dumnezeu nu a intenționat niciodată, în suveranitatea Lui, ca fiecare iudeu să creadă, ci ca în cadrul Israelului fizic să existe o rămășiță credincioasă. Națiunea a fost aleasă pentru privilegii, dar numai indivizii sunt aleși pentru mântuire. Adevăratul Israel este Israelul credinței și, de-a lungul întregii istorii a lui Israel, au existat iudei necredincioși. Aceasta nu este ceva specific doar vremii lui Cristos.

De fapt, dacă mergeți la capitolul 11, veți găsi în versetul 4 că, în vremea lui Ilie, mergeți mult înapoi, în vremea lui Ilie, versetul 4, Dumnezeu spune: „Mi-am păstrat șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal”. Dar cum rămâne cu multele zeci de mii de alți oameni? Ei își plecaseră genunchiul înaintea lui Baal, și intraseră în păgânism. Chiar și în vremea lui Ilie, nu întregul Israel era adevăratul Israel. Înțelegeți ideea? Foarte important. Națiunea a fost aleasă pentru privilegii, dar indivizii sunt aleși pentru mântuire.

Pentru a spune lucrul acesta în alt fel, trebuie să privim la Evrei capitolul 11 cu versetul 4, Evrei 11:4, mărețul capitol despre credință. Și în versetul 4 se spune: „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit”. Hm. Neprihănirea nu a venit pentru că se născuse din Adam. Neprihănirea nu a venit pentru că a adus o jertfă. Neprihănirea a venit pentru că a adus o jertfă mai bună, care s-a născut din neprihănirea lui, foarte important. Cu alte cuvinte, există o deosebire între religie și neprihănire. Adevăratul Israel este Israelul neprihănirii, Israelul credinței. Observați ce zice Ioan 1 și întâlniți un asemenea om. Ioan 1:47: Isus l-a văzut pe Natanael venind la El și a spus despre el: „Iată cu adevărat un israelit”, alēthōs, autentic. Iată un israelit autentic. În ce fel? În care nu este rău, nu este vicleșug, nu este aparență înșelătoare. Acest Natanael nu era doar un iudeu pe dinafară, era unul și pe dinăuntru, vedeți. Aceasta este problema.

Ioan capitolul 8, același concept, versetul 39, dar aici Isus este confruntat de conducătorii religioși, iar nădejdea lor, desigur, stă în descendența lor din Avraam. Ei cred că fac parte din Împărăție pentru că s-au născut din sămânța lui Avraam. Ei spun în versetul 33: „Noi suntem sămânța lui Avraam”, acesta este temeiul laudei lor. În versetul 39: „'Tatăl nostru', I-au răspuns ei, 'este Avraam. '” Aceasta ne face de neînvins. Isus le-a spus: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam”. Acum, ce vrea să spună prin asta? Păi, ei erau copiii lui Avraam din punct de vedere fizic, dar El spune: Dacă ați fi cu adevărat copiii lui Avraam din punct de vedere spiritual, ați face lucrurile pe care le-a făcut el. Și ce a făcut el? A făcut lucruri neprihănite. Așadar, Israelul trupesc, națiunea privilegiată, nu este neapărat același cu Israelul răscumpărat, națiunea neprihănirii, indivizii care ascultă de Dumnezeu.

Uitați-vă la Galateni capitolul 3 pentru un alt pasaj din Scriptură care ne va ajuta să înțelegem asta. Capitolul 3, versetul 6: „Tot așa și Avraam a crezut pe Dumnezeu, și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Înțelegeți și voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință”. Versetul 9: „Așa că cei ce se bizuie pe credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios”. Aceasta este ideea. Și astfel, când ne întoarcem la Romani capitolul 9, auzim, de fapt, un ecou al celor spuse de el în Romani capitolul 2, versetele 28 și 29: „Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”.

Așadar, ceea ce… ceea ce răspundem la început, pentru a înțelege această întrebare tratată de Pavel, este că, mai întâi, vrem să cunoaștem un fapt foarte simplu: nu întregul Israel este cu adevărat Israel. Sau nu toți iudeii sunt cu adevărat mântuiți. Dar cei care au credință în Dumnezeu, așa cum a cerut Dumnezeu în Cuvânt, aceia sunt adevăratul Israel. Așadar, asta ne ajută. Pentru că, vedeți, dacă am crede, așa cum cred iudeii, că întreaga națiune este mântuită, atunci ne-ar fi greu să înțelegem cum ar putea ei să respingă adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, nu-i așa? Dar dacă ne dăm seama că în națiune sunt doar unii aleși care sunt mântuiți, atunci putem înțelege că ceilalți ar putea respinge adevărul, iar el ar putea rămâne tot adevăr. Motivul pentru care respingerea din partea iudeilor nu implica niciun eșec al făgăduinței divine este că făgăduința nu s-a adresat niciodată doar urmașilor naturali ai lui Avraam. Adevăratul iudeu și iudeul binecuvântat este iudeul care crede, și întotdeauna a fost așa. Când un iudeu Îl primește pe Isus Cristos ca Mântuitor și Mesia, toate făgăduințele se împlinesc, toate făgăduințele se împlinesc. Când un iudeu ajunge să creadă în Domnul Isus Cristos, atunci acel iudeu intră în binecuvântarea legământului, în împlinirea făgăduințelor. Aceasta este făgăduința lui Dumnezeu.

În Galateni 3:29 se spune: „Și, dacă sunteți ai lui Cristos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință”. Dacă sunteți ai lui Cristos, atunci sunteți cu adevărat sămânța lui Avraam și moștenitori potrivit făgăduinței. Își va ține Dumnezeu promisiunea față de Israel? Puteți fi siguri că Și-o va ține. Dar promisiunea Lui față de Israel nu este doar pentru Israelul trupesc, nicidecum; promisiunea Lui față de Israel a fost întotdeauna pentru Israelul spiritual. Iar faptul că întreaga națiune respinge nu înseamnă că El Și-a schimbat promisiunea, nu, nu. Au fost multe momente în istoria sa când națiunea a fost respingătoare în covârșitoarea ei majoritate și doar o rămășiță a crezut. Iar Dumnezeu Și-a ținut promisiunea legământului față de cei care au crezut, așa cum o va face întotdeauna și cum a făcut-o întotdeauna.

Din nou, în capitolul 9, ați vrea să priviți la versetul 29? Și, așa cum spusese Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânță”, o rămășiță, „am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora”. Adică, Israel, ca națiune, ar fi fost șters de pe fața pământului la fel ca ceilalți, dacă Dumnezeu nu ar fi păstrat o sămânță neprihănită.

Așadar, doctrina rămășiței este foarte importantă de înțeles pentru un evreu de astăzi, așa cum era pentru un iudeu din vremea lui Pavel: necredința și respingerea lui Israel la nivel național nu înseamnă că promisiunile lui Dumnezeu nu sunt adevărate, nu înseamnă că legămintele Lui nu sunt ținute, ci arată pur și simplu lucrul pe care ei ar fi trebuit să-l știe din întreaga lor istorie, anume că, în cea mai mare parte a istoriei lui Israel, majoritatea națiunii a respins adevărul lui Dumnezeu și întotdeauna doar o rămășiță l-a crezut. Și, apropo, în vremea lui Cristos exista o rămășiță răscumpărată a iudeilor.

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost încălcat deloc, deloc. Acum, în versetul 7, Pavel susține aceasta într-un mod cât se poate de fascinant, ducându-ne înapoi până la Avraam. „Și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam; ci este scris: 'În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele'”.

Acum, luați prima jumătate a acestui verset, foarte interesant. El spune: „Și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam”. Acum, el face deosebire între sămânța lui Avraam și copii. Copiii se referă aici la cei care intră în mântuire, la cei care intră în binecuvântarea legământului, la cei care intră în promisiune, în viața veșnică. El spune că simplul fapt că ești sămânța lui Avraam, aceasta este o expresie care are de-a face cu identitatea ta ca națiune, simplul fapt că ești iudeu, simplul fapt că descinzi din Avraam nu înseamnă că ești un copil al mântuirii, nu înseamnă că ești un copil al binecuvântării, nu înseamnă că ești un copil al promisiunii, nu înseamnă că ești un copil al lui Dumnezeu. Nu.

Și el vrea să vedem de ce. Iată ilustrația lui: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele”. Acum, aceasta este cât se poate de important. Pentru că știm că nu oricine a descins trupește din Avraam este în mod automat în legământ, nu oricine descinde din Avraam este în mod automat în promisiune, nu oricine descinde din Avraam este în mod automat în binecuvântarea mântuirii, iar cel mai bun mod de a dovedi aceasta este să ne întoarcem chiar la Avraam și să privim la propria lui biografie. Cine a fost primul fiu născut lui Avraam? Ismael, Ismael, el era un fiu al lui Avraam. Dar Ismael a fost exclus din promisiune. A fost exclus din legământ. Al doilea fiu și primul fiu legitim, născut din Sara, a fost Isaac. Iar Isaac a fost inclus. Era Isaac mai bun? A câștigat el asta? Nu, totul s-a petrecut înainte ca Isaac sau Ismael să se fi născut. Era chemarea lui Dumnezeu: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele.”

Vă amintiți istorisirea. Dumnezeu a venit la Avraam și la Sara și a spus: Deși ai fost stearpă toți acești ani, ei aveau între 90 și 100 de ani, nu avuseseră niciodată un fiu, vă voi da un fiu, el va fi un copil al promisiunii și prin el va veni o națiune, și așa mai departe, și așa mai departe. Și la început nu au crezut că era cu putință, așa că Sara s-a gândit că, dacă urmau să aibă un copil, poate că trebuia să fie cu altcineva decât cu ea. Așa că Avraam a intrat la slujnica lui, pe nume Agar, Avraam a lăsat-o însărcinată pe Agar, iar ea a născut un copil pe nume Ismael, și în Geneza 21:13 se spune că Ismael este urmașul tău. Așadar, el era cu siguranță un urmaș al lui Avraam. Avraam era tatăl lui și aceasta îi dădea drepturi de urmaș. Dar Ismael a fost respins, a fost alungat, a fost dat la o parte din linia promisiunii. Iar Dumnezeu le-a dat lui Avraam și Sarei, în ciuda păcătoșeniei lor, copilul promisiunii, care era Isaac. Și în el, se spune în versetul 7, a fost chemată sămânța.

Acum, ideea de aici este aceasta: este limpede că Dumnezeu îi alege pentru binecuvântare pe unii dintre fiii lui Avraam, nu pe toți. Și este limpede chiar de la început: El l-a respins pe Ismael. A acceptat ca linia de urmași să vină prin Isaac. Și nu știu dacă vă amintiți, dar Avraam a mai avut o soție pe nume Chetura, prin care a avut încă câțiva fii. Și ei au fost respinși. Așadar, simplul fapt că ești un copil al lui Avraam nu te așază în locul binecuvântării. Și aceasta este confirmată chiar de ilustrația cazului lui Isaac. Națiunea aleasă urma să descindă trupește din Isaac. Argumentul lui Pavel este foarte simplu. Ismael și Isaac demonstrează că Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca toți cei care descind în mod natural din Avraam să primească binecuvântarea legământului. Ideea este că Dumnezeu face o selecție sau, mai bine zis, Dumnezeu face o alegere. Iar cuvântul-cheie este „chemat”, ales prin voia suverană.

Când priviți în jur, în lumea de astăzi și spuneți: „De ce, dacă Evanghelia este adevărată, Israel nu crede?”, puneți-vă această întrebare: A spus Dumnezeu că fiecare iudeu descins din Avraam era un copil al făgăduinței? Răspunsul este nu, știm aceasta chiar de la început. Numai unul dintre fiii lui Avraam a fost ales să fie copilul făgăduinței. Și așa a fost de-a lungul întregii istorii a lui Israel: Dumnezeu a ales anumite persoane, anumite persoane, o rămășiță pe care s-o răscumpere, și astfel, astăzi, nu suntem derutați de faptul… de faptul că cea mai mare parte a lui Israel nu crede. Nu spunem că Dumnezeu Și-a anulat legământul și că Dumnezeu Și-a anulat promisiunile. Nu, pentru că El a făcut întotdeauna o selecție, da, o alegere, când a dat acele promisiuni. Iar istoria ne arată că ele au fost întotdeauna destinate celor puțini, nu celor mulți. Simpla descendență naturală nu îți dă niciun drept asupra promisiunii.

Iar versetul următor explică asta, versetul 8. Începe cu „Aceasta înseamnă”, ceea ce ne arată că el ne dă o explicație suplimentară. „Aceasta înseamnă că nu copiii trupești”, această expresie este echivalentă cu „sămânța lui Avraam” din versetul 7, sau sămânța lui Avraam. Cei care descind fizic din Avraam, aceștia nu sunt copiii lui Dumnezeu, această expresie este echivalentă cu copiii din versetul 7. Cu alte cuvinte, simplul fapt că descinzi trupește din Avraam nu înseamnă că ești un copil al lui Dumnezeu. „Ci copiii promisiunii”, acesta este un alt fel de a spune copiii lui Dumnezeu sau copiii din versetul 7, „sunt socotiți ca sămânță”.

Cine sunt adevărații copii ai lui Dumnezeu? Sunt copiii promisiunii. Sunt numiți astfel pentru că au fost chemați de Dumnezeu să primească promisiunea mântuirii. Ei sunt socotiți adevărata sămânță. Ei sunt priviți ca beneficiarii făgăduinței. Iar Isaac este ilustrația. Știți, Isaac este o ilustrație desăvârșită a unui credincios, pentru că s-a născut printr-un act deosebit al lui Dumnezeu, s-a născut prin putere supranaturală și s-a născut potrivit unei promisiuni divine. El este o imagine a oricui este răscumpărat.

Așadar, versetul 8 face lucrul acesta limpede. Ceea ce spun, spune el, adică ceea ce vreau să spun prin ilustrația lui Isaac, este că cei care sunt copiii trupești ai lui Avraam nu sunt neapărat copiii lui Dumnezeu. Dar copiii promisiunii lui Dumnezeu sunt socotiți adevărata sămânță. Adevărata sămânță sunt, așadar, cei pe care Dumnezeu îi alege dintre copiii trupești.

Acum, versetul 9: „Căci cuvântul acesta este o făgăduință: 'Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, și Sara va avea un fiu'”. Acum, cuvântul promisiunii a fost dat în Geneza 18 și poate că vă amintiți; v-aș putea citi două versete din Geneza 18, în caz că ați uitat. Versetul 10: „Unul dintre ei a zis: 'La anul pe vremea aceasta, mă voi întoarce negreșit la tine; și iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu'”. Sara, nevasta ta, va avea un fiu. Acesta este cuvântul promisiunii, Geneza 18:10. Versetul 14: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine, și Sara va avea un fiu”. Cuvântul promisiunii este repetat, versetul 10. Este repetat în versetul 14. Și aici, în versetul 9: „Căci cuvântul acesta este o făgăduință: 'Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, și Sara va avea un fiu'”, citat chiar din Geneza 18:14. Aceasta este promisiunea. Sara va avea un fiu. Nu Agar va avea un fiu și nu Chetura va avea un fiu; Sara va avea un fiu. Așadar, Dumnezeu face o selecție. Isaac s-a născut la un moment deosebit, s-a născut prin puterea deosebită a lui Dumnezeu și s-a născut prin promisiunea lui Dumnezeu. El este copilul alegerii divine, în timp ce Dumnezeu lucrează în istoria omenirii.

Așa cum se spune despre Rut că Dumnezeu a așezat-o într-un mod unic într-un loc deosebit, capitolul 1, versetul 6, așa cum se spune despre Estera că ajunsese la împărăție tocmai pentru o vreme ca aceea, așa cum Biblia ne spune că Dumnezeu lucrează prin diferiți oameni în momente deosebite ale istoriei, așa cum se spune despre Cristos în Galateni 4 că El a venit la vremea hotărâtă, la împlinirea vremii, „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”, și așa mai departe, tot astfel, la momentul potrivit, la vremea potrivită, prin alegerea potrivită, Dumnezeu a ales să dea un copil al promisiunii, Isaac. Și toate acestea sunt doar o ilustrație, care arată pur și simplu faptul că Dumnezeu este selectiv.

Este foarte greu pentru iudei să accepte aceasta, pentru că ceea ce le spune este că, în cadrul neamului iudaic, sunt unii care sunt aleși să fie copiii promisiunii, nu toți. Așadar, necredința generală a iudeilor nu ne face să intrăm în panică, de parcă Dumnezeu Și-ar fi anulat promisiunile. Deci afirmația lui Pavel aici este: Priviți, nu întregul Israel este Israel, este vorba de o rămășiță. Și astfel, necredința lui Israel nu înseamnă că acest mesaj nu poate fi adevărat. Israel a fost necredincios față de toate mesajele pe care le-a trimis Dumnezeu. Și dacă aveți nevoie de o ilustrație, amintiți-vă următorul lucru: Avraam a avut mai mulți fii, numai unul a fost ales de Dumnezeu. Numai unul a fost un copil al promisiunii, numai unul. Și Dumnezeu a lucrat întotdeauna printr-o rămășiță aleasă, o minoritate mântuită.

Dar există o ilustrație și mai puternică, versetul 10: „Ba mai mult, tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac”. Ne vom opri aici. Nu numai aceasta, nu numai ilustrația lui Avraam și Isaac, ci ilustrația lui Isaac și a Rebecăi. Nu numai Sara a primit, împreună cu Avraam, o promisiune a unui fiu, ci și soția lui Isaac, Rebeca. Rebeca era fiica lui Betuel, vă amintiți, din Padan-Aram, aleasă ca soție, ca mireasă pentru Isaac. Vă amintiți acea minunată istorisire despre felul în care slujitorul a mers să găsească o mireasă pentru Isaac. O istorisire minunată, Geneza 24. Și ea urma să fie mireasa. Și a venit înapoi și a fost mireasa. Iar potrivit cu Geneza 25, ea a născut. Și vă amintiți că a născut gemeni, Geneza 25. Puteți citi aceasta în versetele de la 19 la 24. Numele lor erau Iacov și Esau. Și dintre aceștia doi, Dumnezeu a ales unul prin care avea să vină linia promisiunii, iar acela a fost cine? Iacov. Iacov. Alegerea necondiționată a lui Dumnezeu își găsește cea mai neechivocă expresie în alegerea celui mai mic dintre gemenii născuți Rebecăi. Esau era întâiul născut și ar fi trebuit să aibă dreptul de întâi născut, care însemna o binecuvântare îndoită și o cinstire îndoită. Dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, iar aceasta înseamnă că Dumnezeu face o selecție. Și nu numai că face o selecție, ci uneori alege ceea ce nu pare să fie felul în care ar trebui să alegi. El are acest drept suveran.

Și din nou Pavel spune: „Vedeți, nu toți copiii naturali sunt copiii promisiunii. Nu au fost în cazul lui Avraam și nu au fost în cazul lui Isaac”. Așadar, când Rebeca a zămislit de la unul, adică de la un singur bărbat, și anume de la părintele nostru Isaac, treceți la versetul 12: „s-a zis Rebecăi”, versetul 11 este o paranteză, „s-a zis Rebecăi: ‘Cel mai mare va fi rob celui mai mic‘”. Cine a spus aceasta? Cine a spus aceasta? Geneza 25 spune că Dumnezeu a spus-o. Dumnezeu spune: Eu îl aleg pe Iacov. Îl aleg pe cel mai mic ca să fie pus peste cel mai mare. Și aceasta era împotriva mersului obișnuit al vieții. Dar aceasta a fost alegerea lui Dumnezeu.

Acum, dacă citiți Geneza 25, găsiți multe lucruri interesante despre acești doi bărbați, Iacov și Esau. Dați-mi voie să vă spun câte ceva despre ei. Nu-mi voi lua timp să citesc Geneza 25. O puteți citi singuri. Fiul mai mare, întâiul născut dintre gemeni, era Esau. Esau era un om păros, se spune acolo. Era genul de bărbat viguros, vânător, obișnuit cu viața în aer liber, era favoritul tatălui său și toate celelalte. El ar fi trebuit să aibă binecuvântarea deosebită. El ar fi trebuit să aibă moștenirea îndoită, așa cum făgăduia 1 Cronici 5:1. El ar fi trebuit să aibă cinstirea îndoită, așa cum făgăduiește 2 Cronici 21:3. Era însă un om sălbatic al pustiei. Pe măsură ce creștea și se dezvolta, era limpede că nu îl preocupau lucrurile lui Dumnezeu. De fapt, s-a căsătorit cu una dintre canaanite. Și apoi s-a căsătorit cu o altă canaanită… cu o soție canaanită. Și le-a adus părinților lui numai întristare. Așadar, era sălbatic, un fiu al pustiei, indiferent față de lucrurile lui Dumnezeu, căsătorit cu soții păgâne, interzise, dintre canaanite. Și apoi, ca să înrăutățească lucrurile, s-a căsătorit cu verișoara lui. Verișoara lui era fiica lui Ismael; Geneza 28 vorbește despre aceasta.

Așadar, el este păgân. Este incestuos. Și apoi, ca să înrăutățească lucrurile, și-a vândut dreptul de întâi născut. Nici măcar nu însemna ceva pentru el să fie întâiul născut, așa că l-a vândut pentru o masă. L-a disprețuit. Adică, pentru el era inutil, pentru el nu avea nicio însemnătate. Nu se gândea deloc la asemenea lucruri. Era indiferent față de lucrurile lui Dumnezeu. Era indiferent față de legământ. Era indiferent față de faptul de a fi un copil al promisiunii. Aceasta nu însemna absolut nimic pentru el. De fapt, în Evrei 12:16 se spune: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau”. Era un curvar și un om lumesc care, pentru o îmbucătură de mâncare, și-a vândut dreptul de întâi născut. „Știți că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit”; și apoi se spune: „pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe”. Era atât de corupt și atât de rău, atât de lipsit de evlavie, încât, chiar și atunci când a vrut, la nivel intelectual, să se pocăiască, nu a putut găsi loc pentru pocăință. Nici măcar nu se putea aduce pe sine să se pocăiască, atât de rău era.

Așadar, el a fost cel întâi născut. Nu a fost ales de Dumnezeu. Iar viața lui a confirmat asta, nu-i așa? Vedeți, când Dumnezeu alege, aceasta este doar o parte a lucrurilor. Dumnezeu l-a respins pe Esau ca linie a făgăduinței. Și Esau L-a respins, de asemenea, pe Dumnezeu. Și puteți fi siguri că Dumnezeu îi respinge doar pe cei care Îl resping și îi alege doar pe cei care Îl aleg. Aceasta este taina divină. Celălalt era Iacov, el era cel mai mic. Iar versetul 12 spune că textul a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Puteți citi asta în Geneza 25, Dumnezeu a spus-o. Cel mai mare îi va sluji celui mai mic. El a cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau. El a primit binecuvântarea. O, a primit-o prin înșelăciune, nu-i așa? S-a dat drept Esau. Mama lui l-a îndemnat la asta. O prostie. De ce ar fi făcut Rebeca așa ceva? Ea știa că Dumnezeu spusese că cel mai mare îi va sluji celui mai mic. Ea știa că Dumnezeu spusese: Iacov este cel pe care îl aleg. De ce faci asta? De ce nu te încrezi în Dumnezeu, dacă El spune că așa va fi, că va face să se întâmple fără să fie nevoie să înșeli? Nu este trist felul în care oamenii iau lucrurile în propriile mâini? Mama lui l-a îndemnat la asta în ciuda Cuvântului Domnului. Tot ce aveau de făcut era să aștepte, iar Dumnezeu ar fi rânduit lucrurile ca el să primească binecuvântarea, dar ei au încercat să înșele și să o obțină prin propriile puteri. Și, în consecință, sărmanul Iacov a avut o viață de durere, întristare și necazuri.

Iacov L-a căutat într-adevăr pe Dumnezeu. El este cel care s-a luptat cu un înger, iar în urma acelei lupte, Dumnezeu i-a schimbat numele din Iacov în ce? În Israel. Și el L-a căutat într-adevăr pe Dumnezeu. Avea o inimă pentru Dumnezeu. Dar a suferit din pricina păcatului său. A fost pedepsit de Domnul. A fost urât de fratele său. Viața lui a fost plină de durere și întristare. Dar L-a căutat într-adevăr pe Dumnezeu și exista în el o neprihănire. Și era copilul ales al lui Dumnezeu. Așadar, ideea pe care o susține Pavel este aceeași idee, doar că folosește o altă ilustrație. Când a fost vorba de Iacov și Esau, Dumnezeu a făcut, de asemenea, o alegere. Așadar, nu ar trebui să ne surprindă că nu toți iudeii cred. Doar nu toți fiii lui Avraam au fost aleși ca fii ai făgăduinței și nici toți cei ai lui Isaac.

Dați-mi voie să duc asta un pas mai departe, un adevăr fascinant. Când se spune că cel mai mare îi va sluji celui mai mic, nu cred că este vorba doar despre Iacov și Esau. Cred că este vorba despre ceea ce va ieși din ei, despre națiuni. Din Iacov a ieșit ce națiune? Israel. Din Esau a ieșit… Știți cine a ieșit din Esau? Dați-mi voie să vă spun. În Geneza 25:23, când prorocia a venit la Rebeca, Dumnezeu i-a spus că va avea doi fii. „Și cel mai mare va sluji celui mai mic”. Și apoi Dumnezeu a spus: „Două neamuri sunt în pântecele tău”. Două neamuri. Și cred că aceasta este esența a ceea ce se spune aici. Două neamuri, pentru că nu cunoaștem nicio relatare din viața lui Iacov și Esau în care Esau să-i fi slujit efectiv lui Iacov. Nu cunoaștem nicio întâmplare de acest fel. Dar sunt avute în vedere două neamuri. Esau nu i-a slujit niciodată personal lui Iacov. Dar Edom era națiunea care a ieșit din Esau, iar Edom a fost pus în robie sub Israel.

Acum, Edom înseamnă roșu, și aceasta vine de la ciorba pe care i-a dat-o Iacov în capitolul 25 din Geneza. Esau a locuit în muntele Seir. Muntele Seir este la răsărit de Marea Moartă. Geneza 36, versetul 8, spune că a ajuns să fie numit Edom. Așadar, Esau s-a dus în muntele Seir și din el au ieșit edomiții, cunoscuți mai târziu ca idumei. Oamenii aceștia erau închinători la idoli. Citiți 2 Cronici capitolul 25 și veți vedea că erau închinători la idoli. Citiți Numeri capitolul 20, versetul 18 și următoarele, și veți vedea că erau vrăjmașii lui Israel.

Așadar, Esau a coborât în muntele Seir, în afara țării făgăduinței, și din el a ieșit un neam de edomiți, care erau păgâni, idolatri, potrivnici israeliților. Iar Dumnezeu le-a dat acestor oameni câteva mesaje foarte aspre. În Amos 1: „Așa vorbește Domnul”, versetul 11, „Pentru trei nelegiuiri ale Edomului, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că a urmărit pe frații săi cu sabia, înăbușindu-și mila, a dat drumul mâniei și își ținea întruna urgia. De aceea voi trimite foc peste Teman, și va mistui palatele Boțrei”. Acesta este numele din vechime al capitalei Edomului. Așadar, Edom se ridicase împotriva lui Israel. Dar Dumnezeu a intervenit cu judecată.

Prorocul Obadia, de fapt, puteți citi întreaga carte a lui Obadia ca să vedeți imaginea judecății lui Dumnezeu asupra Edomului. „Prorocia lui Obadia. Așa vorbește Domnul Dumnezeu”, cu privire la Edom și la felul în care Dumnezeu îl va judeca: „Din pricina silniciei”, spune versetul 10, „făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de rușine și vei fi nimicit cu desăvârșire pentru totdeauna”. Iar Edom a fost făcut vasal, supus lui Israel, prin judecata lui Dumnezeu.

Așadar, Israel, care descindea din Iacov, era națiunea aleasă. Edom, care descindea din Esau, era obiectul mâniei. Și ceea ce se spune din nou este că Dumnezeu este selectiv. Doi fii născuți din Isaac, iar Isaac era copilul făgăduinței, dar chiar și atunci Dumnezeu a ales din nou. Dumnezeu a ales. Aceasta a fost alegerea lui Dumnezeu.

Aceasta este confirmată de o afirmație șocantă în versetul 13: „după cum este scris: 'Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât'”. Acum, ați vrea să mă ascultați cu atenție? Acesta este un citat direct din Maleahi 1:2 și 3. Este un citat direct din Maleahi capitolul 1. „Și am urât pe Esau, i-am prefăcut munții într-o pustietate, și moștenirea lui am dat-o șacalilor din pustiu”. L-a urât pe Esau. Versetul 2: „am iubit pe Iacov”. „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”. Acum, ascultați cu atenție. Nu cred că aceasta este în primul rând o referire la Iacov ca individ și la Esau ca individ. Nu cred că aceasta este ideea. Pentru că aceasta nu se spune niciodată în Vechiul Testament. Nu se rostește niciodată în cartea Geneza. Dumnezeu nu spune niciodată, când se nasc acești tineri: „Îl urăsc pe Esau”. Nu spune aceasta niciodată în timpul vieții lui Iacov și nu o spune niciodată în timpul vieții lui Esau. Nu este făcută nicio asemenea afirmație. De fapt, probabil că abia după aproape o mie de ani spune prorocul: „am urât pe Esau”. Iar Esau pe care îl urăște El este împărăția idolatră, păgână a Edomului, care a descins din Esau. Iar Iacov pe care îl iubește este Israel, Israelul lui Dumnezeu, poporul Lui, națiunea Lui, poporul binecuvântării.

Acum, unii au încercat să spună că ceea ce înseamnă acel verset este: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am iubit mai puțin”. Nu spune asta. Spune că l-a urât. Adică, lăsați-L pe Dumnezeu să urască dacă vrea să urască, iar El urăște răul și urăște idolatria și urăște păgânismul și, astfel, îl urăște pe Esau. El urăște. Puteți citi despre ura lui Dumnezeu în Psalmul 5:5, Psalmul 11:5, Psalmul 26:5, puteți citi în Proverbe 6:16, unde se spune: „Șase lucruri urăște Domnul și chiar șapte Îi sunt urâte”. În Ieremia 44, versetul 4: „Nu faceți aceste urâciuni pe care le urăsc”, spune Dumnezeu. Puteți citi în Osea 9:15, Amos 5:21, Zaharia 8:17 și Maleahi 2:16 și în multe alte locuri. Dumnezeu urăște. El urăște răul, urăște răutatea, urăște idolatria. Și a urât ceea ce a văzut în sămânța lui Esau. La sfârșitul versetului 4 din Maleahi 1 se spune despre Edom: „Poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna”.

Așadar, Domnul este selectiv, iar dintre gemenii care s-au născut, Esau a ales împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu a ales împotriva lui Esau. Iacov L-a ales pe Dumnezeu chiar în ciuda păcatului său, Dumnezeu l-a ales pe Iacov. Amândoi se trăgeau din Avraam, amândoi se născuseră din Isaac, dar nu amândoi erau copii ai făgăduinței. Și din ei au ieșit două națiuni, una poporul făgăduinței, cealaltă poporul urgiei, judecății și mâniei veșnice.

Acum încheiem întorcându-ne la versetul 11 și reluând principiul final, așa cum este repetat în paranteză. După ce am analizat cele două ilustrații, amintiți-vă doar principiul. „Căci, măcar că cei doi gemeni” (adică Iacov și Esau) „nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă”.

Ce spune asta? Spune că Dumnezeu a ales între Iacov și Esau înainte ca ei să se fi născut. Dumnezeu i-a ales înainte ca ei să fi făcut vreun bine sau vreun rău. Așa este. Este vorba despre alegere, oameni buni. Dumnezeu a ales. Dumnezeu a ales. Și poate veți zice: „Acesta este un lucru greu de înțeles pentru mine”. Bineînțeles că este, dar vă ajută să vedeți că, atunci când și-au trăit viața, cel pe care Dumnezeu îl alesese a arătat că și el L-a ales pe Dumnezeu? Iar cel pe care Dumnezeu îl respinsese a arătat că și el L-a respins pe Dumnezeu? Aduce aceasta un oarecare echilibru? Pentru mine, da. Dar ideea aici este aceasta: înainte ca vreunul dintre ei să se fi născut, Dumnezeu a ales și a făcut-o înainte ca ei să se fi născut, pentru ca hotărârea lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână în picioare, nu prin faptele lor, ci prin Cel ce cheamă. Care este ideea? Ideea este aceasta: dacă Dumnezeu v-a ales datorită a ceea ce ați făcut, atunci cine primește slava? Voi. Dar scopul lui Dumnezeu este să Se proslăvească pe Sine. Notați asta: care este scopul lui Dumnezeu, care este? Să Se proslăvească pe Sine. Iar felul în care Se proslăvește pe Sine este să fie Suveranul care alege, nu datorită a ceea ce faceți voi, ci datorită propriei Sale chemări suverane. Scopul lui Dumnezeu este să Își înalțe scopul suveran. Și astfel, El alege înainte ca noi să fi făcut ceva bun sau rău. Înainte ca ei să se fi născut, El a ales; înainte ca ei să fi făcut ceva bun sau rău, El a ales, pentru ca alegerea să fie spre slava Lui.

Fiecare persoană aleasă pentru mântuire, fie din Israel, fie din Biserică, este aleasă de Dumnezeu înainte ca persoana aceea să se nască. Biblia spune că numele vostru este scris în Cartea Vieții Mielului de la întemeierea lumii. Și voi veți confirma în viață acea alegere prin credință. Aceasta este o taină. Aceasta este o taină.

Dar, vedeți, acum ascultați următorul lucru și voi încheia. Noi suntem atât de obișnuiți cu o teologie centrată pe om, încât, dacă nu începe cu noi, nu o putem înțelege. Ni se prezintă faptul că Dumnezeu alege între Iacov și Esau înainte ca ei să se fi născut și credem că este nedrept. De ce? Pentru că suntem atât de mândri, suntem atât de centrați pe noi înșine, suntem atât de centrați pe om chiar și în teologia noastră, încât, dacă nu începe cu alegerea noastră, nu putem accepta asta. Și vrem să începem cu noi și să încercăm să ne croim drumul înapoi spre Dumnezeu și sperăm ca El să aibă sens din perspectiva noastră. Dumnezeu este Cel care face alegerea.

Iar Pavel subliniază asta aici. Dumnezeu este Cel care face alegerea. El este Cel care cheamă. Este Cel ce cheamă. Este, de altfel, o chemare eficace, mântuitoare. Este felul de chemare menționat în Ioan 8:30 și Ioan 9:27, 1 Corinteni 1:9, 1 Corinteni 7:15 și Galateni 1:6 și 15, Galateni 5:8 și 13 și Efeseni 4:1 și 4 și Coloseni 3:15 și așa mai departe. Este chemarea mântuitoare, chemarea eficace. Așadar, Pavel afirmă scopul lui Dumnezeu în alegere, al Celui care face deosebirea prin propria Sa voință suverană. Și toate acestea doar pentru a spune următorul lucru: toate acestea ilustrează faptul că nu suntem surprinși când națiunea Israel nu crede, pentru că nu întregul Israel este Israel. Dumnezeu Își are poporul Său. Și pe unii dintre ei i-am întâlnit acolo, pe unii din rămășița din țara aceea. Avem pe unii din rămășița lui Israel în biserica noastră, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Ce părtășie îmbogățitoare ne oferă ei. Ei se laudă cu descendența lor din Avraam însă Pavel dărâmă asta. Avraam a avut doi fii, numai unul a fost un copil al promisiunii. Isaac a avut doi fii, numai unul a fost un copil al promisiunii. Și astfel, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în picioare, așa cum va rămâne întotdeauna în picioare, iar necredința lui Israel nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu. Data viitoare vom vedea că nu este în contradicție nici cu Persoana Lui. Să ne rugăm.

Doamne, Îți mulțumim pentru timpul nostru din seara aceasta. Chiar dacă am zăbovit puțin mai mult decât de obicei, cât de important este pentru noi să înțelegem acest pasaj măreț din Scriptură. Îți mulțumim, Doamne, pentru limpezimea cu care Cuvântul Tău și Duhul Tău ne vorbesc și Îți aducem laudă în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT