După cum știți, parcurgem cărțile [Bibliei] pentru că Dumnezeu le-a scris, iar fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este curat. Ne aflăm acum în extraordinara scrisoare a lui Pavel către biserica din Filipi și vom analiza versetele 12 și 13 din capitolul 2 în această dimineață, precum și în ziuaduminica viitoare. Înainte de a intra în textul propriu-zis, vreau să vă prezint puțin contextul în care este gândit, intenția sa și modul în care se adresează practic vieții noastre. Recent, când am fost în Florida, am avut ocazia să predic pe tema înfrânării spirituale. Am luat textul lui Petru în care el spune: „Încinge-ți-vă coapsele minții voastre”. Vegheați asupra tuturor domeniilor vieții voastre, și asta are într-adevăr multe de spus despre viața disciplinată. Și există şi alte pasaje comparative care subliniază în egală măsură disciplina vieții spirituale și angajamentul extraordinar de zi cu zi pentru o umblare spirituală zeloasă, credincioasă, devotată, sârguincioasă. După ce mi-am aplecat inima asupra acestei teme timp de aproximativ o oră, am terminat și după aceea o doamnă a venit la mine și a vrut să combată ce am spus, ceea ce nu este o experiență neobișnuită pentru mine sau pentru oricare alt predicator.

Ea a venit la mine și mi-a spus: „Nu sunt de acord cu ceea ce ați spus”. Iar eu am spus: „Cu ceva anume?” Iar ea a spus: „Cu totul”. Iar eu am spus: „Ei bine, nu știu exact ce vreți să spuneți prin asta”. Iar ea a spus: „Ei bine, cred că ați înțeles totul greșit când vine vorba de viața spirituală. Ați înțeles totul greșit când vine vorba de sfințirea unui credincios. Știți, noi nu trebuie să facem nimic. Nu este nevoie de înfrânare. Nu există niciun apel la acest efort. Nu facem nimic altceva decât să ne supunem lui Dumnezeu. Și când ne supunem lui Dumnezeu, Îl lăsăm pe El să facă totul”. Iar eu am spus: „Oh, înțeleg”. Iar ea a continuat: „Tot ceea ce este necesar este să ne predăm, iar apoi Dumnezeu va face totul”.

Acum, aceasta ridică întrebarea care, cred eu, este cu adevărat relevantă pentru textul nostru și anume: care este rolul credinciosului în sfințire și care este rolul lui Dumnezeu? Care este rolul credinciosului în sfințire și care este rolul lui Dumnezeu? Altfel spus, e vorba despre mine sau despre El? Este vorba de credință sau de efort? Este vorba de încredere sau de ascultare?

Acum, aceeași întrebare apare și în alte domenii ale teologiei. Puteți pune întrebarea despre mântuire. Când ai fost mântuit, tu ai făcut asta sau Dumnezeu? Veți spune: „Oh, toată lucrarea a fost opera lui Dumnezeu”. Asta înseamnă că într-o zi ai spus: „Doamne, fă ce vrei cu mine. Sunt gata?” Nu, a trebuit să te întorci de la păcatul tău, să-l recunoști pe Isus Cristos ca Domn și să-ți pui credința în El. Și în Biblie există multe, multe îndemnuri adresate păcătosului de a se pocăi, de a crede, de a se încredința lui Cristos. Așadar, chiar a fost vorba de voi toți; a fost o schimbare totală de direcție pentru voi și pentru mine în întoarcerea de la păcat la Dumnezeu prin Cristos. A fost o schimbare în credința noastră. A fost o schimbare în viziunea noastră asupra păcatului. Asta a însemnat să-mi iau viața și să o pun pe toată în mâinile lui Cristos, și cu toate acestea a fost o lucrare realizată prin El. Avem din nou aceeași tensiune, oarecum greu de înțeles.

Apoi, te uiți la persoana lui Cristos și îți pui aceeași întrebare: este El Dumnezeu sau este El om? Iar răspunsul este da. El este sută la sută Dumnezeu, sută la sută om. Și voi veți spune: „Nu înțeleg asta”. Nu trebuie să înțelegeți; asta nu înseamnă că nu este adevărat. Vedeți voi, nu tot adevărul este de înțeles pentru noi. Dacă ar fi așa, am fi egali cu Dumnezeu. Dumnezeu are unele lucruri pe care le conține în adevărul persoanei Sale pe care tu nu le poți înțelege și nici eu nu le pot înțelege. Și mă bucur pentru asta, pentru că înseamnă că Dumnezeu este mult mai inteligent decât mine și acesta este genul de Dumnezeu pe care îl vreau, nu unul ca mine. Luați o carte din Biblie, luați Filipeni și puneți-vă o întrebare: cine a scris Filipeni, Dumnezeu sau omul? Ei bine, veți zice că fiecare cuvânt este din inima lui Pavel, fiecare cuvânt este din vocabularul lui Pavel, fiecare cuvânt exprimă ceea ce Pavel vrea să spună, și totuși fiecare cuvânt este de la Duhul Sfânt. Aveți aceeași situație, totul vine de la Pavel, toată inima lui, și toată pasiunea lui, și tot ce a vrut să spună el, dar fiecare cuvânt este chiar din mintea Duhului lui Dumnezeu. Avem de-a face cu același lucru.

Așadar, atunci când ajungeți la această chestiune a sfințirii sau a creșterii spirituale sau a progresului spiritual și puneți întrebarea: e vorba despre mine sau despre Dumnezeu? Vă aflați cu adevărat în același punct de interferenţă al discuției teologice ca și în multe alte domenii. De fapt, John Murray spune că în fiecare doctrină majoră din Noul Testament, există un paradox aparent care nu poate fi rezolvat în sine în mintea omului. Așadar, atunci când ajungem la această chestiune a sfințirii, și este ceva de tipul „ori- ori”, este fie Dumnezeu fie eu, trebuie să o luăm pe una sau pe cealaltă?

Acum, să ne uităm pentru o clipă la aceste tipuri de perspective opuse. Punctul de vedere afirmat de această doamnă a fost numit în mod tradițional punctul de vedere al chietismului. Cu alte cuvinte, credinciosul este liniștit. Credinciosul este pasiv. Aproape că ai putea să-i spui pasivism spiritual. Pur și simplu cazi în pasivitate. Te lași dus și îl lași pe Dumnezeu să facă tot. Unul dintre proverbele acestei perspective era: „Eu nu pot; El poate”. Celălalt punct de vedere se numește pietism, pentru că este un efort sârguincios spre pietate personală. Așadar, avem pe de o parte „chietismul”(pasivitatea), unde ești pasiv. Pe de altă parte, ai pietismul, unde ești activ, militant, și lucrezi la viața ta spirituală, și faci tot ce-ți stă în putere pentru a-ți trăi creștinismul.

Acum, aș vrea să prezint un pic contextul. Chietismul este oarecum un curent mistic, și într-o măsură este subiectiv deși inițial a fost popular mai ales printre quakeri, iar apoi a devenit o parte a perfecționiștilor arminieni care credeau că poți ajunge la o experiență de criză post-convertire în care devii momentan atât de total predat lui Dumnezeu încât nu vei mai păcătui niciodată. Ei credeau că lucrarea de sfințire nu implică niciun efort din partea noastră, cu excepția predării. De fapt, ei spun că efortul nostru este o piedică în calea procesului de sfințire și că trebuie să ne scoatem pe noi înșine de acolo, trebuie să murim față de noi înșine, trebuie să ne răstignim pe noi înșine, trebuie să ne punem pe noi înșine pe altar, și cu toții am auzit acele mesaje despre a-ți pune viața pe altar, despre a te răstigni și așa mai departe. Și ele spun că rolul nostru potrivit este să ne predăm lui Dumnezeu și să-L lăsăm pe El să ne dea o viață de biruință asupra păcatului. Îi dăm viața noastră lui Dumnezeu, El intră, trăiește în noi, El produce biruință. Unul dintre vechile lor imnuri chietiste suna astfel: „Sfințenie prin credința în Isus, nu prin efortul meu”. Eu sunt pasiv.

Iar implicația aici este următoarea: creștinul alege o viață de credință și încredere și spune nu unei vieți de efort și ascultare ca atare. Iar ei fac apel la o anumită frază scoasă din context, Galateni 2:20, „Nu eu, ci Cristos”. Apropo, acest verset menține tensiunea: „Am fost răstignit împreună cu Cristos”, spune Pavel, „și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. El era în aceeași tensiune. Eu trăiesc, dar Cristos trăiește. Chietistul spune doar: „Nu eu, ci Cristos”, încercând să elimine acel echilibru. Poate unul dintre cei mai populari scriitori ai lor este un om pe nume Trumble. Doar pentru a vă oferi o mică perspectivă asupra acestei viziuni, astfel încât să o puteți recunoaște atunci când o vedeți, Trumble scrie următoarele: „Simplul fapt este că ori de câte ori o viață care se încrede în Cristos ca Mântuitor este complet predată lui Cristos ca Stăpân”, ceea ce ei văd ca o experiență de criză post-convertire, „Cristos este atunci gata să preia controlul complet asupra acelei vieți și să o umple imediat cu El însuși. Atunci când ne predăm și ne încredem complet, murim față de noi înșine, iar Cristos ne poate înlocui și ne înlocuiește literalmente cu El însuși. Astfel, nu mai suntem noi cei care trăim, ci Cristos trăiește în noi ca persoană a Sa, umplând literalmente întreaga noastră ființă cu El însuși printr-o prezenţă personală reală. Și El face acest lucru nu ca o figură de stil, ci la fel de literal ca atunci când ne umplem hainele cu noi înșine”. Am încheiat citatul.

Cu alte cuvinte, el spune că ajungi la acest punct de renunțare și te dezbraci literalmente de tine însuți, iar Cristos devine noul eu. Ajungem ca la un fel de întrupare. El continuă spunând: „În această stare, creștinul nici măcar nu experimentează ispita, pentru că ea este înfrântă de Cristos înainte ca ea să aibă timp să îl atragă într-o luptă”. Și ar trebui să mă întreb ce parte din „el” a mai rămas pentru a fi atras într-o luptă în cazul în care Cristos a devenit însăși viața credinciosului. Dar înțelegeți ideea. Pur și simplu mori și te predai și îți pui viața pe altar. Te prăbușești într-un act spiritual de pasivitate. Cristos te umple, Își trăiește viața prin tine. Și totul depinde atunci de El.

Și să mergi atât de departe încât să spui că un creștin nici măcar nu experimentează ispita pentru că este învinsă de Cristos înainte ca aceasta să aibă timp să îl atragă într-o luptă, înseamnă să forțezi întrebarea: ei bine, în cazul în care acel creștin păcătuiește, a cui este vina? Ce ziceți? A cui este vina? Dacă mi-am predat viața lui Cristos și în acel moment de predare El a venit să își trăiască viața prin mine, și dacă El își trăiește viața prin mine și eu păcătuiesc, a cui este vina? Nu poate fi vina mea; eu m-am predat. Dar nu poate fi vina lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu este autorul păcatului. Nu este niciodată vina Lui.

Și astfel, ceea ce spun ei este: „Ei bine, te-ai retras de pe altar. Te-ai auto-suspendat. Ai părăsit locul de predare prin care te-ai pus în mâinile lui Dumnezeu”. Dar asta nu răspunde la întrebare. Cum aș putea fi tentat să fac asta dacă El controlează totul? Dacă mi-am predat viața lui Cristos și El Își trăiește viața prin mine, atunci cum aș putea păcătui vreodată? Cum aș putea vreodată să nu mă predau dacă m-am predat o dată și El este acum la conducere, atunci El este la conducere și El va preveni asta, nu-i așa? Pentru că El nu va păcătui.

Așa că au fost nevoiți să găsească analogii ingenioase pentru a susține această doctrină. Unul dintre cei care au articulat-o mai bine decât majoritatea din această mișcare este o femeie pe nume Hannah Smith; unii dintre voi poate ați citit cartea ei, „Secretul creștin al unei vieți fericite”. Mulți creștini au citit-o. În carte, ea oferă o analogie pentru a vă ajuta să înțelegeți această viață de predare. Ea scrie: „Ce se poate spune despre rolul omului în această mare lucrare, dacă nu că trebuie să se abandoneze continuu și să aibă încredere continuă? Dar când ajungem la partea lui Dumnezeu a problemei, ce nu se poate spune despre multiplele și minunatele moduri în care El împlinește cuvântul încredințat Lui. Și aici intervine creșterea”, și iată analogia ei, „o bucată de lut nu s-ar putea transforma niciodată într-un vas frumos dacă ar rămâne într-o groapă de lut timp de mii de ani. Dar atunci când este pus în mâinile unui olar iscusit, crește rapid sub modelarea sa în vasul pe care El intenționează să îl facă. Și în același fel, sufletul abandonat lucrării olarului ceresc este transformat într-un vas de cinste, sfințit și blând pentru uzul Stăpânului”. Am încheiat citatul.

Așadar, spune ea, există analogia perfectă. Tu ești lut, iar olarul face totul; tot ce faci tu este să așezi bucățica de lut. Tu doar te urci, adică te urci pe roată, stai acolo și el te va transforma în ceea ce vrea el să fii, nu ai niciun rol. Ei bine, întrebarea pe care vrei să i-o pui este: „atunci ce se întâmplă când un credincios păcătuiește? Ce se întâmplă? A cui este vina?” La care ea răspunde: „Când un credincios păcătuiește, asta înseamnă că acel credincios a plecat din mâinile olarului ceresc”. Acum, stați puțin. Vorbim aici despre un fel de lut. Care sare pe roată și apoi pleacă din nou. Analogia se rupe în acel punct anume. Dacă creștinul, la un moment dat, în momentul de criză în care se predă, este o bucată de lut maleabil, complet moale și fără nicio voință proprie, și se pune sub îngrijirea totală a Domnului, iar Domnul face toată modelarea, cum se poate atunci ca în momentul următor aceeași bucată de lut să decidă să sară din mâna olarului? Și vorbim aici despre un fel de lut.

Așadar, puteți vedea că din această perspectivă există unele probleme foarte dificile. Dacă îmi dau viața lui Cristos și El trăiește acum totul prin mine, iar eu sunt pasiv, atunci problemele vor trebui să fie puse la picioarele Lui.

Acum, aceasta ne aduce la o scurtă analiză a celuilalt punct de vedere, pietismul. Pietismul este de obicei legat de o mișcare din Germania secolului al XVIII-lea care a fost o reacție la doctrina moartă a bisericii luterane. A avut, de altfel, multe trăsături admirabile. Mișcarea pietistă punea un accent puternic pe studiul Bibliei, pe viața sfântă, pe creștinismul practic, pe exercițiile spirituale, pe înfrânare. Aveau o perspectivă opusă celei a chietistului. Spuneau despre creștini că trebuie să se implice cu toate facultățile lor, cu toate abilitățile lor, cu toate membrele lor, cu mintea lor, cu inima lor și cu sufletul lor în chestiunea urmăririi evlaviei. Este nevoie de tot ceea ce ești tot timpul pentru a o urmări. Această perspectivă a subliniat nevoia de fapte bune. A subliniat nevoia de utilitate. Și faptul că, dacă exista o credință care nu ducea la fapte, aceasta nu era o credință mântuitoare. Ei se bazau pe un verset precum 2 Corinteni 7:1, „Să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”, și spuneau că aceasta este sarcina noastră, aceasta este datoria noastră.

Și, în mare parte, nu cred că pietiștii erau cu adevărat dezechilibrați. Dar această viziune pietistă poate ieși din echilibru pentru că poate deveni un accent exagerat pe efortul personal. Și știți ce face un accent exagerat pe efortul personal? Dacă credeți că tot progresul vostru spiritual se bazează pe capacitatea voastră de a vă dedica, de a vă disciplina și de a vă îndrepta în direcția corectă, atunci veți experimenta două lucruri: unu, când veți reuși, veți avea mândrie; doi, când veți eșua, veți avea disperare. Veți avea mândrie pentru că vă veți asuma toate meritele. Veți avea disperare, pentru că dacă tu ești singura resursă, unde te vei duce acum? Astfel că, trebuie rezolvată problema aceasta.

Acum, un accent exagerat pe punctul de vedere al chietiştilor este că: Dumnezeu face totul, și dacă eu eșuez, avem o problemă. Acum, ai o problemă cu următoarea chestiune: ce faci cu păcatul tău? Vei da vina pe Dumnezeu pentru că El este în control. Pe de altă parte, se pune un accent exagerat pe viziunea pietistă care spune: „Trebuie să le fac pe toate, așa că atunci când le fac bine, primesc cinstea; când eșuez, sunt nefericit pentru că nu am unde să mă întorc”. Există un echilibru. Și cred că echilibrul se găsește în acest pasaj. Se găsește în acest pasaj.

Acum, având acest lucru în minte, îngăduiți-mi să vă citesc aceste două versete. „Astfel, dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea”. Ați auzit? Duceți până la capăt propria voastră mântuire. Veți spune: „Pavel este cu siguranță un pietist. Este pietist, pentru că iată ce spune”. Uitați-vă la versetul 13: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. Iar voi veți spune: „Posibil că s-a întâmplat ceva între versetul 12 și 13, a devenit un chietist. Te pune pe tine să lucrezi în versetul 12 și apoi îl pune pe Dumnezeu să lucreze în versetul 13”.

Acum, cum vom înțelege acest lucru? Nu ar trebui să ne șocheze, chiar nu ar trebui. Nu este un concept nou. Nu este un concept nou. Cum adică: „Lucrați la propria voastră mântuire”, și apoi te întorci imediat și spui: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”. Nu este ceva nou, lăsați-mă să vă arăt ceva. În unu Împărați, și am vrut să vă arăt acest lucru deoarece cred că este important să vedeți caracterul cuprinzător al acestei probleme și al acestui principiu. Este foarte, foarte important să înțelegeți acest lucru. Uitați-vă la 1 Împărați capitolul 8 versetul 54. Aici îl vedem pe Solomon în rugăciunea sa de dedicare vorbind poporului Israel. Ei au dedicat locul pe care a fost construit Templul pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu. Și în versetul 54 începem să-l vedem pe Solomon vorbind poporului după ce și-a terminat rugăciunea. Spune: „Când a isprăvit Solomon de spus Domnului toată rugăciunea aceasta și cererea aceasta, s-a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchease cu mâinile întinse spre cer și, stând în picioare, a binecuvântat cu glas tare toată adunarea lui Israel, zicând” acum vreau să urmăriți cum sună discursul său: „Binecuvântat să fie Domnul, care a dat odihnă poporului Său, Israel, după toate făgăduințele Lui! Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său Moise, niciunul n-a rămas neîmplinit. Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi, cum a fost cu părinții noștri; să nu ne părăsească și să nu ne lase”.

Acum, ne vom uita la versetul 58. „Ci să ne plece inimile spre El”. Ar trebui să subliniați asta. „Ci să ne plece inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui și să păzim poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui, pe care le-a poruncit părinților noștri”. Cu alte cuvinte, dacă vom fi ascultători, cine va trebui să ne facă ascultători? Dumnezeu. El spune: „Îl rog pe Dumnezeu să ne îndrepte inimile spre El”. Acesta este un om care spune că abilitatea noastră de a ne supune se bazează pe faptul că Dumnezeu ne îndreaptă inimile spre El. Cu alte cuvinte, este o lucrare divină.

Versetul 59: „Cuvintele acestea, cuprinse în cererile mele înaintea Domnului, să fie zi și noapte înaintea Domnului Dumnezeului nostru și să facă în tot timpul dreptate robului Său și poporului Său, Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El”. Acum, uitați-vă la versetul 61: „Inima voastră să fie în totul a Domnului Dumnezeului nostru”. Subliniați asta. Și poate veți întreba, „Ce spune asta?” Este exact partea opusă. În versetul 58 el spune: „Doamne, depindem de Tine pleacă inimile noastre spre Tine”. În versetul 61, el spune poporului: „Inima voastră să fie în totul a Domnului Dumnezeului nostru, cum este astăzi, ca să urmați legile Lui și să păziți poruncile Lui”. Același rezultat.

Așadar, dacă ai fi stat acolo în acea zi și l-ai fi ascultat pe Solomon, iar cineva ar fi venit la tine după aceea și te-ar fi întrebat: „Spune-mi despre viața spirituală. Spune-mi despre sfințenie. Cum se întâmplă asta? Este ceva ce facem noi sau ceva ce face Dumnezeu?” Ați spune: „Da, da”. Ne rugăm: „O, Doamne, pleacă inimile noastre spre Tine”. Și apoi, îndemnăm: „Ar fi bine să vă dedicați inima în întregime lui Dumnezeu”. Chiar nu este un principiu nou în Filipeni, nu-i așa?

Îngăduiți-mi să vi-l arăt din nou. Primul capitol din 2 Petru, primul capitol din 2 Petru în versetul 3. Tocmai a vorbit despre Dumnezeu și despre Domnul nostru Isus și vorbește despre puterea divină a Domnului. Iar în versetul 3 spune: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia”. Veți spune: „Oh, Petru este cu siguranță un chietist”. El o spune, tot ce ține de viață și evlavie este darul lui Dumnezeu pentru noi. Puterea Sa divină face totul. Prin puterea Sa divină am fost salvați literalmente, am devenit părtași, versetul 4, naturii dumnezeiești, am scăpat de stricăciunea care este în lume prin pofte. Iar tu spui că totul este de la Dumnezeu. Tot ce privește viața și evlavia vine de la Dumnezeu.

Dar uitați-vă la versetul 5. „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni”. Cu alte cuvinte, el spune că ar fi bine să fiți sârguincioși să produceți toate aceste lucruri. Și veți spune: „Acum, stați puțin. El este un chietist în versetul 3; iar de la versetul 5 înainte el este un pietist”. Aceeași problemă. El spune că totul este de la Dumnezeu, pe de o parte, și că este nevoie de tot ce ai, pe de altă parte. Același lucru pe care l-a spus Solomon, același lucru pe care îl spune Pavel.

Acum, având asta în minte, să ne întoarcem la Filipeni 2 și să ne uităm la text și să introducem primul concept. Iar întrebarea pe care o punem este: care este rolul credinciosului în sfințire și care este rolul lui Dumnezeu? Două puncte în această schiță: credinciosul lucrează și Dumnezeu lucrează în el. Credinciosul lucrează, versetul 12; și Dumnezeu lucrează în el, versetul 13. Să vorbim despre lucrarea creștinului și să introducem măcar conceptul fără toate detaliile sale minunate. Și îngăduiți-mi să vă spun că în acest verset există atât de multă profunzime și bogăție și atât de mult potențial pentru o discuție semnificativă, încât ați putea predica luni întregi despre acest singur verset doar din cauza ramificațiilor sale. Dar vreau să iau doar gândul principal al versetului 12 și să vă dau măcar o idee despre ce înseamnă.

Versetul 12: „Astfel, dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători”, iată verbul-cheie și gândul-cheie „duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea”. Aceasta este ideea principală a versetului 12. Lucrați la mântuirea voastră. Acesta este principiul. Pavel le spune acestor credincioși din Filipi: trebuie să vă lucrați mântuirea. Și poate veți întreba: „Acum, ce înseamnă asta?” O mulțime de oameni au fost foarte deranjați de această afirmație. Unii oameni cred că înseamnă să lucrați pentru mântuirea voastră. Unii oameni cred că înseamnă să lucrați la mântuirea voastră. Alți oameni ar putea crede că înseamnă să muncești pentru mântuirea ta. Dar mântuirea nu este prin fapte, nu-i așa? Nu poți lucra la ea. Nu poți lucra pentru ea. Nu poți lucra la ea. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”. Nu prin ce? „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”, Efeseni 2:8 și 9. Romani 3:21 la 24, foarte clar: „Faptele legii nu îndreptățesc pe nimeni, ci neprihănirea vine prin har”. Nu, tu nu lucrezi pentru mântuirea ta. Nu există mântuire prin fapte. Așadar, el nu spune: „Lucrați pentru, lucrați la, lucrați spre mântuirea voastră”. Ci spune: „Duceți”.

Ce înseamnă asta? Ei bine, acest verb este important de reținut. Este un verb imperativ la timpul prezent, ceea ce înseamnă că este o poruncă care are un accent continuu, continuați să faceți continuu efortul de a vă lucra mântuirea. Acum, ce înseamnă în mod specific? Îngăduiți-mi să văd dacă vă pot ajuta. Verbul, din câte îl înțeleg eu, înseamnă întotdeauna a aduce ceva la împlinire, la plinătate sau finalizare; a aduce ceva la împlinire, la plinătate sau finalizare. Și ceea ce vrea să spună este următorul lucru: mântuirea care este în voi trebuie să fie dusă până la împlinire, până la plinătatea ei. Este într-adevăr o poruncă pentru un efort susținut și diligență în a lucra ceea ce a fost deja plantat în interior.

Avem de-a face aici cu un gând bogat. Și există o sursă seculară cu privire la acest verb care oferă un fel de perspectivă bună. Eruditul antic Strabon era roman, cu aproximativ 60 de ani înainte de Cristos. A scris în greacă și a avut o relatare într-una dintre aceste scrieri pe care am descoperit-o săptămâna trecută, despre niște mine pe care romanii le aveau în Spania. Și se referă la romani ca la cei care lucrau minele, și folosește același verb. Și ceea ce avea în minte acolo era că romanii, și cred că acest lucru este clar în scrierea sa, dacă îmi amintesc bine, că romanii dețineau acest pământ. Era al lor, iar ei extrăgeau din el toată bogăția și toată valoarea sa în exploatarea argintului. Și asta pare să fie o expresie bună a ceea ce înseamnă acest cuvânt. Trebuie să extrag din viața mea ceea ce Dumnezeu a depus cu bogăție acolo în materie de mântuire. Trebuie să îl extrag. Trebuie să produc astfel de pepite (pietre) prețioase de caracter personal din ceea ce Dumnezeu a plantat în mine în mântuirea mea. Cred că acesta este primul sens în care trebuie să înțelegem acest verset și această poruncă. Așadar, am putea spune că primul aspect al acesteia este să lucrez în comportamentul zilnic ceea ce Dumnezeu a pus în mine. Trebuie să scot din mine ceea ce este deja al meu. Viața sfântă de zi cu zi. Aceasta este ideea. Trebuie să mă angajez în procesul în care mântuirea mea iese la iveală, în sensul că se manifestă în conduita mea, în comportamentul meu. Este un adevăr minunat.

Acum, există un sens aici în care facem un mare efort. Adică, porunca presupune un efort. Când spune „duceți până la capăt mântuirea voastră”, spune că trebuie să o faceți. Trebuie să o lucrați. Există un angajament. Aceasta nu este o perspectivă chietistă. Aceasta este o afirmație foarte puternică cu privire la efortul personal. Iar Scriptura este plină de astfel de îndemnuri. Mă gândesc la Romani 6:19, unde Pavel spune: „după cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră”. Cu alte cuvinte, aveți responsabilitatea de a vă prezenta toate facultățile umane în modele de neprihănire în procesul de sfințire. Nu este vorba doar de un răspuns pasiv, care se clatină; este vorba de o căutare foarte activă și hotărâtă a ascultării, chiar și în condițiile de a fi, ca să spun așa, un rob. Și apoi, versetul pe care l-am menționat mai devreme: „să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” 2 Corinteni 7:1. Avem multe alte pasaje. Efeseni capitolul 4, „Umblați într-un chip vrednic de chemarea voastră”, și detaliază cum să faceți asta. Coloseni capitolul 3, aveți o viață nouă, lăsați deoparte toate aceste lucruri, mânia și furia și așa mai departe; nu vă mințiți unii pe alții, nu defăimați. Toate aceste îndemnuri implică faptul că avem o responsabilitate. Dacă ar fi vorba doar de viața predată, atunci de ce ne spune să facem acest lucru? Dacă El știe să o facă, o va face dacă suntem predați. Vedeți, toate poruncile Scripturii presupun responsabilitatea din partea credinciosului.

Suntem chemați la o viață sfântă în fiecare zi, să lucrăm la ceea ce este în noi, să aducem pietrele de argint prețios care sunt în noi prin mântuire în exterior, pentru ca Dumnezeu să fie onorat, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat.

În 1 Corinteni 9, nici măcar nu pot vorbi despre acest subiect fără să vă îndrept atenția la 1 Corinteni 9:24, unde Pavel spune următoarele, vedeți dacă sună pasiv: „Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați, dar, în așa fel, ca să căpătați premiul”. Acesta este efortul, oameni buni; acesta este efortul maxim. „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji. Eu deci alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt”. Eu nu boxez cu umbra și nu alerg în cerc. Fac un efort maxim pentru a câștiga.

Apoi, versetul 27: „Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire”. Acum, acesta este un efort foarte mare: să alerge, să boxeze, să-și lovească propriul corp, să-i dea un pumn de knock-out astfel încât să se conformeze modelului divin. Un efort extraordinar. Vorbim aici despre o cursă. Pavel spune în a doua sa epistolă către Timotei: „M-am luptat”, ce? „Lupta cea bună”. Am terminat alergarea. Este o luptă, este o cursă, este un meci de box. El spune: „De-a lungul drumului ne luptăm”. Vorbește despre armele luptei noastre care nu sunt firești, ci spirituale, capitolul zece din 1 Corinteni. El este implicat într-un mare efort, o mare luptă.

În timp ce ne aflăm în Filipeni, ați putea dori să vă uitați și să vedeți o mică perspectivă a luptei apostolului, versetul 12: „Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Cristos Isus”. Ne vom întoarce la asta. El presează, se mișcă, aleargă, luptă. Versetul 13: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus”. Acționez, mă mișc, sunt disciplinat, sunt sub control și depun efort maxim. Dacă trebuie, îmi supun trupul, îmi protejez mintea, îmi fac membrele să se conformeze standardului divin. Un angajament extraordinar, un efort extraordinar.

În 1 Timotei capitolul 4, vă amintiți versetul 15? „Pune-ți pe inimă aceste lucruri” îi spune Pavel tânărului Timotei, „îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți”. Îngrijește-te de elementele spirituale ale vieții. Capitolul 6 versetul 12: „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică, la care ai fost chemat”. Un limbaj puternic.

Acum, ascultați cu atenție. Ultimele două pasaje pe care vi le-am citit ne introduc în a doua dimensiune a lucrării mântuirii voastre. Prima dimensiune este să trăiești în exterior ceea ce Dumnezeu a făcut în interior, să urmărești evlavia, smerenia, sfințenia, ascultarea în viața ta în exterior. Dar al doilea lucru este acesta, acest verb, așa cum am spus, înseamnă întotdeauna să duci ceva la bun sfârșit. Și cred că inerent în lucrarea mântuirii voastre, și poate acesta este gândul cel mai dominant: este că urmăriți expresia deplină și finală a mântuirii, chiar glorificarea voastră în momentul în care vă întâlniți cu Cristos. Ceea ce spune el de fapt nu este doar să vă lucrați mântuirea, ci să lucrați la mântuirea voastră, în sensul că lucrați spre acel moment în care Îl veți vedea pe Cristos și veți primi la sfârșitul credinței voastre, chiar plinătatea mântuirii.

Vedeți, mântuirea are trei dimensiuni: trecut, prezent și viitor. Aceia dintre noi care suntem creștini am fost mântuiți. A existat un moment în timp în care am fost strămutați din întuneric în lumină. Am părăsit împărăția întunericului pentru a intra în împărăția Fiului iubit al lui Dumnezeu. Am trecut de la moarte la viață. Am trecut de la păcat la neprihănire. Am trecut de la a fi copii ai diavolului la a fi copii ai lui Dumnezeu. Am fost mântuiți, sufletele noastre au fost salvate, am fost făcuți făpturi noi. Există, de asemenea, un sens în care suntem mântuiți chiar acum. Dar suntem și într-un proces de a fi mântuiți. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că El ne curăță continuu de orice păcat. Nu este doar un act trecut fără implicații viitoare; este un lucru continuu.

Așadar, am fost mântuiți și suntem mântuiți, aceasta este puterea de păstrare, și vom fi mântuiți. Așteptăm mântuirea deplină, chiar și răscumpărarea trupurilor noastre. De aceea spune Pavel în Romani 13:11: „Acum mântuirea voastră este mai aproape decât atunci când ați crezut”. Care mântuire? Aspectul final al mântuirii voastre, ea vine în trei dimensiuni. Ce spune el atunci? Cred că spune: lucrați la mântuirea voastră și lucrați la ea până la vremea plinătății mântuirii voastre, când Îl veți vedea pe Domnul Însuși. Și chiar cred că asta este în inima lui Pavel când spune în 1 Timotei 6:12, tocmai am citit: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, apucă viața veșnică la care ai fost chemat”. Cu alte cuvinte, sunteți chemați la acea caracteristică finală a mântuirii; apucați-o, urmăriți-o.

Și poate veți spune: „Ei bine, stai puțin. Ar trebui să urmărim asta? Credeam că suntem în siguranță eternă”. Așa este. Biblia ne învață despre siguranța eternă, dar ne învață și responsabilitatea perseverării sfinților. Ați auzit asta? Și vă întoarceți la același paradox aparent. Cine a scris epistola către Filipeni? Dumnezeu și Pavel. Când ați fost mântuiți, cine a făcut-o Dumnezeu sau voi? A fost Dumnezeu iar tu ai luat o hotărâre. Iar Isus este Dumnezeu și om în întregime. Iar viața creștină este totul din mine și totul din El. Iar garanția mea pentru viața veșnică este toată puterea lui Dumnezeu care mă asigură și toată perseverența energizată de Duhul lui Dumnezeu din mine care se îndreaptă spre acea zi. Aveți aceleași două lucruri care merg unul lângă altul. Așadar, Pavel îi spune lui Timotei: „Uite, trebuie să te agăți de viața veșnică la care ai fost chemat”.

În versetul 16 din capitolul al patrulea, v-am citit versetul 15: „Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă”. Da, eu cred că creștinul este în siguranță. Cred că putem vedea siguranța eternă în Romani 8. Dar nu cred că siguranța eternă există în afară de perseverența sfinților. Adevărații credincioși își lucrează mântuirea în exterior cu continuitate până în momentul în care sunt glorificați.

Doar pentru a vă oferi un pic mai multă simţire pentru acest concept minunat al perseverenței, în Matei capitolul 24, Domnul spune: „Cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit”. În Faptele Apostolilor capitolul 13 cu versetul 43, citim un alt tip de gânduri asemănătoare. Spune în versetul 43: „Și, după ce s-a împrăștiat adunarea, mulți din iudei și din prozeliții evlavioși au mers după Pavel și Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei și-i îndemnau” și acum ascultați „să stăruie în harul lui Dumnezeu”. În capitolul 14 din Faptele Apostolilor, versetul 22, se spune că Pavel întărea sufletele ucenicilor, încurajându-i să continue în credință. Veți spune: „Ei bine, stai puțin, dacă sunt mântuiți cu adevărat, nu vor continua în credință?” Dumnezeu îi va păstra din partea Lui, dar ei trebuie să persevereze; El o face din partea Lui, dar ei trebuie să persevereze din partea lor. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, El îi ține; din punctul de vedere al omului trebuie să existe perseverență. În Romani capitolul 2 cu versetul 7 se spune: „va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu dă viață veșnică celor care perseverează. Deci, tu crezi, mântuirea apare; după care lucrezi această mântuire, perseverând până la sfârșit.

În Coloseni 1, pe care vi l-am citit de atâtea ori în studiile anterioare, se spune în versetul 23 că sunteți mântuiți negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință, fără să vă abateți de la nădejdea Evangheliei pe care ați auzit-o”. Și scriitorul din Evrei discută atât de des această problemă. Capitolul 3 versetul 14: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început”. Și poate cel mai semnificativ este capitolul 10 versetul 38: „Și cel neprihănit va trăi prin credință; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului”. Acum, când Pavel spune să duceți mântuirea până la capăt, el spune să obțineți în exterior ceea ce este în interior. Și asta nu doar pe moment, ci cu continuitate, făcând asta continuu, vă veți lucra literalmente mântuirea până la finalizarea și împlinirea ei finală.

Întoarceți-vă la capitolul 3 din Filipeni și ne vom uita o ultimă dată la scrierile lui Pavel de acolo. Acest lucru vă va fi de ajutor. Filipeni capitolul 3. Uitați-vă la asta. În versetul 7 el spune că am socotit toate lucrurile ca un gunoi ca să câștig pe Cristos. „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri”, versetul 8 „ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu”. Vorbim aici despre cineva care este mântuit; fără îndoială. Isus Cristos, este numit aici „Domnul meu”. El știe asta. Este mântuit. Fără îndoială. Dar uitați-vă la versetul 10. Acolo el spune: „ Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Și apoi, spune un lucru ciudat în versetul 11: „ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”. Dar oare nu ai deja asta? Nu ai primit asta când ai fost mântuit? Ba da, dar trebuie să perseverezi până la capăt în credință. Și o spune în versetul 12: „Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit, dar alerg înainte” – aici este secretul „căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Cristos Isus”. Ce declarație complicată pentru mintea umană. Încerci să te agăți de ceva pentru care Dumnezeu s-a agățat de tine. Doamne, ce ciudat. Ceea ce spui de fapt este: „Încerc să obțin ceea ce Dumnezeu mi-a dat”. Foarte ciudat.

Dar se subliniază din nou faptul că această chestiune a mântuirii, în toate elementele sale, ține numai de Dumnezeu și numai de mine. Veți spune: „Nu înțeleg asta”. Nu, nici eu nu o înțeleg. Nu trebuie să o înțeleg. Este pur și simplu adevărat. Tot ce trebuie să înțeleg este că e nevoie de tot ce sunt. Și când se întâmplă ceva bun, e meritul Lui.

Așadar, el spune: „Fraților”, versetul 13, „eu nu cred că l-am apucat încă”. Plinătatea mântuirii nu am experimentat-o încă, dar vă voi spune, uit lucrurile care sunt în urmă și mă îndrept spre ceea ce este înainte și mă îndrept spre țintă pentru premiul chemării lui Dumnezeu în Cristos Isus. Perseverez cu toată ființa mea pentru ziua în care voi fi chemat să fiu cu Cristos.

Și noi toți trebuie să avem această atitudine, spune el în versetul 15. „Toți care suntem desăvârșiți”, aici el folosește cuvântul „desăvârșiți” în sensul de mântuiți, câți dintre noi sunt într-o relație bună cu Domnul prin Cristos, trebuie să avem această atitudine, trebuie să perseverăm. Trebuie să continuăm să ne îndreptăm spre acea zi. Așadar, ce transmite Pavel în textul nostru când spune „duceți până la capăt mântuirea voastră?” Se referă la faptul că trebuie să lucrați în exterior ceea ce Dumnezeu a pus în interior și să continuați să trăiți cu credință viața creștină până la capăt, până la chemarea de sus. Aceasta este porunca lui. Acum, asta înseamnă efort. Acesta este efortul. Acesta este lucrul creștinului.

Dar asta este doar jumătate din istorisire, oameni buni. De fapt, este o treime din istorisire, pentru că mai este mult în versetul 12. Nu vreau să plecați și să spuneți: „MacArthur a spus că e totul despre noi”. Nu, nu spuneți asta. De aceea eu zic că trebuie să fiți aici şi data viitoare, pentru că trebuie să aveți imaginea de ansamblu. Acest lucru este atât de profund. Așteptați să ajungeți la versetul 13, este atât de palpitant. Dar încredințăm ceea ce Dumnezeu ne-a dat în această dimineață lucrării Duhului în inimile noastre.

Haideți să ne rugăm.

Tată, îți mulțumesc în această dimineață pentru aceste momente minunate pe care le-am petrecut în prețiosul Tău adevăr.

Doamne, protejează-ne de dezechilibrul care apare de obicei în atât de multe locuri, în mintea atâtor oameni. Ajută-ne să urmăm îndemnul din această dimineață de a ne lucra mântuirea,

de a depune un efort maxim pentru a ne lucra propria mântuire, de a lucra în exterior ceea ce este în interior, știind că am fost chemați să presăm, să alergăm, să luptăm, să ne silim, să agonizăm, chiar să ne stăpânim toate mădularele, toți factorii umanității noastre pentru a putea urmări cu sârguință și zel evlavia. Și totuși, Doamne, ajută-ne să știm că, așa cum mântuirea noastră a depins de credința și pocăința noastră, în același timp a fost lucrarea lui Dumnezeu. Și la fel cum Scriptura poartă amprenta autorului uman, ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Și așa cum Isus a fost, în toate sensurile, pe deplin om, El a fost totuși pe deplin Dumnezeu. Și la fel cum suntem siguri de puterea cerului, avem o ancoră în cer care ne fixează cu fermitate, și niciodată nu va exista condamnare împotriva noastră. Cu toate acestea, trebuie să perseverăm, dar prin toată perseverența noastră nu facem decât să ne agățăm de lucrarea prin care am fost agățați de Dumnezeu. Și Doamne, nu vom înțelege niciodată acest lucru, poate chiar după ce Te vom vedea față în față, dar noi credem acest lucru și astfel ne angajăm din nou în această zisă ne disciplinăm, cu mult zel, viețile pentru a fi trăite într-un mod care să-Ți onoreze numele. Nu ne vom abandona pasiv. Vom urmări în mod intens și activ evlavia pentru a fi asemenea lui Cristos, în numele Căruia ne rugăm. Amin.

SFÂRȘIT