Vă invit să ne deschidem acum Bibliile la Filipeni capitolul 2. Ne uităm pentru ultima dată la versetele 12 și 13, Filipeni capitolul 2 versetele 12 și 13. Este parte din studiul nostru, care continuă, al acestei minunate epistole. Pe măsură ce ne apropiem de text, dați-mi voie să văd dacă nu vă pot oferi un context în care să vă încadrați gândurile în această dimineață.

De-a lungul anilor, am fost întotdeauna fascinat de religiile lumii. Încă îmi amintesc de vremea când eram elev în gimnaziu și doream să scriu o lucrare despre lumea budistă, pentru că eram foarte curios în legătură cu religiile false. De-a lungul anilor mei de facultate și seminar, încă de atunci am avut întotdeauna o fascinație pentru sistemele false de religie.

Unul dintre lucrurile care mi-au devenit evidente de-a lungul anilor este că zeilor falși ai acestei lumi le este caracteristic să fie îndepărtați, transcendenți, distanți și impersonali. Cele mai multe dintre aceste zeități, sincer, sunt inventate din teamă, deoarece nu sunt adevărați zei și de fapt nu există cu adevărat. Ele sunt invenția oamenilor. Și din moment ce oamenii trăiesc toată viața lor în sclavia fricii de moarte, ele tind să fie zeități care sunt concepute de oameni cu frică. Vechiul Testament ne spune că atunci când oamenii își proiectează zeitățile, demonii se dau drept zeitățile proiectate de oameni și desfășoară suficiente activități supranaturale pentru a-i ține pe oameni captivi zeităților proiectate de ei. Dar ceea ce este în general comun zeităţilor pe care oamenii le-au inventat în marile religii ale lumii este că sunt impersonale. Și pentru că însăși invenția lor se bazează pe factorul frică, nu există niciun sentiment de dorință din partea închinătorului de a avea orice fel de asociere cu divinitatea. Nu există nicio dorinţă în inimă pentru a avea părtășie cu divinitatea. Divinitatea nu este descrisă ca una care caută o relație cu creatura. Astfel, au fost inventați zei la care, în cea mai mare parte, se apelează doar în scopul concilierii, astfel încât cineva să poată evita moartea inevitabilă de care se teme atât de mult.

Poate că acest lucru nu este dezvăluit nicăieri mai clar decât în religia hinduismului, care a sechestrat probabil un miliard de oameni în întreaga lume. Iar în învățătura hinduismului consemnată în Vede, care sunt cea mai veche dintre toate scripturile hinduse, Dumnezeul creator absolut primește numele de Brahman. Acesta este zeul care este divinitatea supremă, divinitatea din care decurge totul în hinduism. Și poate că ați dori să știți câte ceva despre Brahman, sau Brahma, pe oricare l-ați alege.

În primul rând, Brahman nu este o persoană. Brahman nu este un spirit personal, ci o realitate abstractă incognoscibilă. Brahman este pretutindeni, în orice moment, dar nimeni nu poate vedea, atinge, auzi, gusta, mirosi sau experimenta prezența lui Brahman. Scripturile hinduse ne spun, de asemenea, că Brahman este incognoscibil și, prin urmare, este necunoscut astfel că, toate căile către divinitate sunt căi imperfecte, iar toate încercările de a descrie divinitatea sunt inutile și deșarte. El nu este nici descriptibil și nu este nici tangibil și nici nu poate fi cunoscut. Brahman nu are calități morale. Din câte îmi dau seama, Brahman nu are niciun fel de calități și mi-e greu să înțeleg cum poate exista ceva care nu are calități. Nu voi uita niciodată cât voi trăi semnul pe care l-am văzut în templul hindus din Delhi, pe care scria: „Dumnezeu nu are atribute”. Brahman nu este nimic. Nu există caracteristici, nu există calități și nu există atribute.

Scriptura hindusă ne învață, de asemenea, că Brahman nu este nici sfânt, nici profan, nici iubitor sau neiubitor, nici corect sau nedrept. Iar în legătură cu această entitate efemeră și amorală numită Brahman se află alte două feluri de zeități care sunt de fapt trinitatea hindusă. Există, de asemenea, Vishnu, numit păstrătorul; și Shiva, numit distrugătorul. Iar din aceste zeități decurg aproximativ 330 de milioane de alte zeități. Creatorul, Brahman, care este de fapt sursa tuturor acestor lucruri, este complet impersonal, complet non-personal și, din el, ca non-persoană, sau din el, ca obiect, decurg toate celelalte zeități care sunt la fel de impersonale, non-personale, indiferente, separate de lumea creată.

Acum, ce înseamnă pentru un hindus este că aceste zeități, care se presupune că au o anumită voință, care se presupune că au un anumit control și preferințe pentru comportamentul omenirii, nu sunt în niciun fel implicate în asistarea omului pentru a rezolva ceea ce ar trebui să facă. Așadar, concluzia este că hindușii, la fel ca toți ceilalți oameni din religiile false ale lumii, sunt lăsați să își rezolve singuri viața, fără niciun ajutor din partea vreunei zeități. Cel mai bun lucru pe care îl poți face este să liniștești divinitatea cu speranța că aceasta nu te va distruge sau ucide, dar cu siguranță nu cultivi o relație cu divinitatea în care să te aștepți ca ea să te ajute să rezolvi dificultățile vieții tale.

Acesta este exact opusul Dumnezeului din Biblie. Dumnezeul Bibliei este o persoană. Dumnezeul Bibliei este un duh personal. Dumnezeul Bibliei este implicat personal cu creaturile Sale. Dumnezeul Bibliei caută o relație personală cu bărbații și femeile. Dumnezeul Bibliei vine să locuiască în interiorul creștinilor, unde își stabilește reședința și rămâne. Dumnezeul Bibliei își găsește satisfacția și bucuria profundă în a-i ajuta pe credincioși să facă ceea ce este voia Sa. Așadar, creștinismul este cu adevărat separat de toate celelalte tipuri de religii în care divinitățile sunt complet impersonale, detașate și în care asistența lor nu este nici necesară, nici căutată.

Dumnezeul Bibliei este exact opusul. El iubește. Îi pasă. El își stabilește reședința în viața credinciosului pentru a realiza în viața acestuia ceea ce este expresia voinței Sale. Dumnezeul Bibliei nu este o forță copleșitoare, nu este un Dumnezeu de factură păgână, nu este un Dumnezeu care face cereri unor oameni neputincioși care nu sunt în stare să se conformeze și apoi îi zdrobește din cauza nerespectării lor. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu iubitor, grijuliu, personal, care face cereri oamenilor pe care aceștia nu le pot îndeplini și astfel vine să trăiască în ei pentru a-și îndeplini propriile cereri chiar în oamenii cărora le-a cerut să le îndeplinească.

Noi, creștinii, fiind diferiți de restul lumii, de lumea religioasă, avem privilegiul extraordinar nu numai de a-L sluji pe Dumnezeul nostru, ci și de a-L avea pe Dumnezeul nostru locuind în noi, de a avea o relație apropiată cu adevăratul Dumnezeu al universului. El locuiește cu noi și în noi. Vorbim cu El. Îl auzim vorbind. Simțim mângâierea, încurajarea, îndrumarea și direcţionarea prezenței Sale. Vechiul Testament declară că un astfel de Dumnezeu este Dumnezeul nostru. Când Vechiul Testament Îl descrie pe Dumnezeu, Îl descrie în general ca pe o persoană. Iar cel mai bun mod pe care omul îl cunoaște pentru a înțelege o persoană este de a-i conferi acesteia calități asemănătoare celor umane. Iar noi spunem că acest lucru este antropomorf; adică, a vorbi despre Dumnezeu în termeni umani. După cum a spus un scriitor, dacă citești Vechiul Testament, ai putea ajunge la concluzia că Dumnezeu este un fel de „ființă umană magnifică”, pentru că celebrarea personalității Sale este pusă în termeni care Îl raportează la om, deoarece El este un Dumnezeu care se raportează (la om). De exemplu, scriitorii Vechiului Testament vorbesc despre Dumnezeu ca vorbind, auzind, văzând, mirosind, respirând. Chiar și Isaia 5 versetul 26 vorbește despre Dumnezeu ca fluierând ca să cheme popoarele. Ei vorbesc despre Dumnezeu ca având o inimă. Ei vorbesc despre fața lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu, urechile lui Dumnezeu, nările lui Dumnezeu, mâinile lui Dumnezeu, picioarele lui Dumnezeu, umblarea lui Dumnezeu, brațele lui Dumnezeu. Ei spun că El merge. El merge la război. Se vorbește despre iubirea, ura, pledoaria, condamnarea, plânsul, râsul, alinarea și grija Lui. Și toate acestea sunt pentru a-L înfășura pe Dumnezeu într-un pachet care este identificat ca persoană. Dumnezeu este o persoană. Și astfel, El este descris aproape ca și cum ar fi o ființă umană magnifică. Se spune că Moise a vorbit cu Dumnezeu față în față. Că Moise a vorbit cu Dumnezeu gură către gură. În Exodul 33:11 se spune: „Moise vorbea cu Dumnezeu față în față cum vorbește un om cu prietenul său”. Foarte personal, foarte intim.

În Psalmul 18 cred că găsim una dintre cele mai magnifice, maiestuoase și emoționante indicații ale implicării personale a lui Dumnezeu în viața unuia dintre ai Săi. Uitați-vă împreună cu mine la Psalmul 18, pentru că eu cred că acesta este un adevăr bogat care ar trebui să fie captat în inima și mintea voastră. În Psalmul 18, reluând textul din versetul 6, îl găsim pe psalmist în mare suferință. Și în necazul său, el spune: „Am chemat pe Domnul”. Aceasta nu este o relație caracterizată de teamă. Aceasta este o relație de iubire și de ajutorare. Așadar, „în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul și am strigat către Dumnezeul meu: din locașul Lui, El mi-a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui”. Iată-l pe psalmist în mijlocul dificultăților, încercând să rezolve problemele propriei sale vieți. Și strigă la Dumnezeu pentru ajutor. Și vă rog să observați răspunsul: „Atunci s-a zguduit pământul și s-a cutremurat, temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El Se mâniase. Din nările Lui se ridica fum, și un foc mistuitor ieșea din gura Lui: cărbuni aprinși țâșneau din ea. A plecat cerurile și S-a coborât: un nor gros era sub picioarele Lui. Călărea pe un heruvim și zbura, venea plutind pe aripile vântului. Întunericul Și-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau niște ape întunecoase și nori negri. Din strălucirea care se răsfrângea înaintea Lui ieșeau nori care aruncau grindină și cărbuni de foc. Domnul a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină și cărbuni de foc. A aruncat săgeți și a risipit pe vrăjmașii mei, a înmulțit loviturile trăsnetului și i-a pus pe fugă. Atunci s-a văzut albia apelor și s-au descoperit temeliile lumii, la mustrarea Ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale. El Și-a întins mâna de sus, m-a apucat, m-a scos din apele cele mari; m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmașii mei, care erau mai tari decât mine. Ei năvăliseră deodată peste mine în ziua strâmtorării mele; dar Domnul a fost sprijinul meu. El m-a scos la loc larg și m-a scăpat”. Și aici este gândul principal: „pentru că mă iubește”.

Asta înseamnă relație. Și aici este un om care era legat de Dumnezeu. Și când acest om strigă către Dumnezeu, întregul univers este traumatizat, deoarece Dumnezeu acționează în numele copilului Său iubit. Acesta este tipul de Dumnezeu pe care îl avem. Nu o non-entitate indiferentă, fără atribuții, ci un Dumnezeu care iubește și căruia îi pasă până în punctul în care mișcă cerul și pământul, dacă este nevoie, pentru a-l ridica pe unul dintre copiii Săi iubiți.

În Psalmul 56 cu versetul 8 se spune că psalmistul a spus că Dumnezeu a pus toate lacrimile Lui într-un burduf. Cuvântul pentru „burduf” de acolo este cuvântul pentru „oală de vin”. O cupă de vin este un recipient mare, iar psalmistul spunea că Dumnezeu este atât de milostiv încât îmi adună toate lacrimile și le păstrează într-un burduf. Și trebuie să fi fost unul mare, pentru că psalmistul vărsa multe lacrimi. Ce fel de Dumnezeu este acela care adună lacrimile copiilor Săi iubiți și le păstrează ca un memorial al durerii, tristeții și durerii lor? Este un Dumnezeu plin de compasiune. Este un Dumnezeu grijuliu, un Dumnezeu iubitor, un Dumnezeu personal, care, deși nu este o ființă umană magnifică, poate fi descris în termeni care transmit atingerea Sa personală.

Dumnezeu este personal și El are o relație permanentă cu noi, iar noi experimentăm plinătatea acesteia în fiecare zi a vieții noastre și în tot ceea ce facem. Pentru că, dacă El nu ar lucra în noi, am fi incapabili să lucrăm ceva spre gloria și lauda Lui. De fapt, tot efortul din versetul 12, dacă vă uitați la Filipeni 2, tot efortul din versetul 12 ar fi inutil dacă nu ar fi versetul 13. Amintiți-vă ce spune versetul 12:

„Astfel, dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea”. Această lucrare ar fi imposibilă dacă nu ar fi faptul că versetul 13 spune, „căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. Iar echilibrul minunat al vieții spirituale, al creșterii spirituale și al sfințirii este acela că în timp ce Dumnezeu lucrează în el creștinul lucrează. Acesta este echilibrul perfect. Este nevoie de mine, așa cum am văzut, dar este nevoie de El. Iar noi de unii singuri nu am realiza absolut nimic.

Dar cât de minunat este faptul că Dumnezeul nostru lucrează în noi pentru a-Și împlini buna Sa plăcere, pentru a realiza ceea ce El cere. Aceasta este gloria vieții creștine, faptul că Dumnezeu ne cheamă să ascultăm și apoi Dumnezeu realizează acea ascultare în noi. Dumnezeu ne cheamă la sfințenie și apoi realizează acea sfințenie în noi. Dumnezeu ne cheamă să slujim și apoi mobilizează acea slujire în noi prin propria Sa putere și prezență. Creșterea voastră spirituală, progresul vostru spre maturitate, sfințirea voastră și evoluția voastră spre asemănarea cu Cristos necesită tot ceea ce sunteți, dar necesită și tot ceea ce Dumnezeu este în voi. Și aceasta este unicitatea creștinismului, Cristos în voi: nădejdea slavei. Dumnezeu se instalează în credincios. Și acesta este modul în care ne trăim viața creștină.

Acum, amintiți-vă că versetul 12 vorbea despre creștinul care lucrează. Iar acum, în versetul 13, vom vorbi despre Dumnezeu care lucrează în el. Și dacă ne uităm la versetul 13, pare o afirmație simplă, dar este încărcată cu un adevăr profund. Tot ce spune este: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. M-am uitat la această afirmație de nenumărate ori și am început să înțeleg că există cel puțin cinci adevăruri cheie despre Dumnezeu pe care trebuie să le înțelegem, care vor face ca această afirmație să prindă viață. Dumnezeu lucrează în voi, ce afirmație, ce realitate incredibilă. Dumnezeu spune: „Fără Mine nu puteți face nimic, absolut nimic”. Dumnezeu este Cel care trebuie să facă totul. În Ioan 15:4, Isus a spus: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți rod, dacă nu rămâneți în Mine”. În 1 Corinteni capitolul 12, în timp ce apostolul Pavel, sub inspirația Duhului Sfânt, prezintă chestiunile legate de darurile și slujbele spirituale, în versetul 6 el spune: „sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți”. Orice este produs în viața ta spre gloria Sa, El produce. El este la lucru în tine, în mine, în toți copiii Săi. Acesta este motivul pentru care 2 Corinteni 3:5 spune: „Nu că noi, prin noi înșine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu”. Ce gând.

Acum, vreau să vă concentrați pe cinci elemente ale acestui gând. Foarte simplu, și toate se concentrează pe Cel care lucrează în noi. Mai întâi de toate, să observăm persoana Lui, persoana Lui. Se spune în versetul 13 că Dumnezeu este Cel care lucrează. Este Dumnezeu. Literalmente, greaca spune: „Dumnezeu este Cel care lucrează”. Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Accentul este pus pe Dumnezeu. Adevărul absolut de necrezut că Cel care lucrează în noi este Dumnezeu, chiar Dumnezeul care a creat universul. El este atât de personal, atât de apropiat, atât de preocupat, încât El lucrează literalmente în noi. Noi nu suntem dependenți de resursele noastre umane, deși Dumnezeu ne-a dat mult în termenii creației și mult în termenii creației răscumpărate cu care să lucrăm. Noi încă nu suntem dependenți de resursele noastre umane. Nu suntem dependenți nici măcar de frații și surorile noastre în Cristos, deși trupul lui Cristos are o slujire minunată pentru sine și suntem foarte îndatorați față de cei care ne slujesc în trup prin folosirea darurilor lor și prin părtășia și slujirea care ne stimulează la dragoste și fapte bune. De asemenea, nu suntem dependenți de sfinții îngeri care sunt trimiși ca duhuri slujitoare tocmai cu scopul de a sluji copiilor lui Dumnezeu, Evrei 1:14.

Oricât de minunat ar fi să avem talente umane, oricât de grozav ar fi să facem parte din trupul lui Cristos și să avem asistență angelică, asta nu va fi de ajuns. Nu este vorba de faptul că suntem dependenți de pastori și învățători umani care ne-au învățat Cuvântul lui Dumnezeu, ne-au hrănit ca pe niște oi și ne-au condus ca pe niște păstori. Oricât de minunat ar fi, oricât de binecuvântat ar fi să avem astfel de oameni care ne slujesc, cheia progresului nostru spiritual este că Dumnezeu este Cel care lucrează în noi. Sunt recunoscător că există alți credincioși care lucrează veghind asupra noastră. Sunt recunoscător că există îngeri care lucrează pentru noi. Sunt recunoscător pentru păstorii și învățătorii care lucrează, ca să spun așa, pentru a ne modela. Dar cea mai mare bucurie dintre toate este că Dumnezeu este Cel care lucrează în noi. Dumnezeu Însuși lucrează la sfințirea noastră.

Acesta este motivul pentru care sfințirea nu poate fi împiedicată. Același Dumnezeu care justifică, care a făcut justificarea, va aduce sfințirea. Există o inevitabilitate incontestabilă. Dumnezeu este Cel care lucrează. Dumnezeul imuabil, neschimbător, glorios, suveran, maiestuos, drept, sfânt, milostiv, îndurător; Dumnezeul care conduce toate lucrurile și care întotdeauna își împlinește voința nu este niciodată frustrat, întotdeauna face ceea ce dorește. Dumnezeul care nu este niciodată zădărnicit, El lucrează în noi.

Vedeți voi, asta l-a făcut pe psalmist să spună în Psalmul 23: „Domnul este păstorul meu”. Aici ar trebui să fie accentul. Nu un Domn este păstorul meu, ci Domnul este păstorul meu. Există o mulțime de păstori în această lume; psalmistul spune că Domnul este al meu. Dumnezeu lucrează în mine și de aceea nu voi duce lipsă de nimic, pentru că El mă paște în pășuni verzi, și mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Fiecare nevoie este satisfăcută pentru că Domnul este păstorul meu. Acesta este marele adevăr al creștinismului. În Psalmul 27, psalmistul spune: „Domnul este lumina și mântuirea mea”, apoi îmi place asta, „Domnul este tăria vieții mele”. Domnul este tăria vieții mele. Persoana Sa, de aici începe Pavel. Este Dumnezeu. Asta ar trebui să fie scris îngroșat, subliniat, cu trei semne de exclamare.

Adevăr inimaginabil pentru o lume păgână, inimaginabil să spui că Dumnezeu lucrează în tine, Dumnezeu care ne iubește cu o iubire veșnică, Dumnezeu care are față de noi o bunătate veșnică, Dumnezeu care ne păstrează printr-un legământ veșnic bazat pe promisiuni veșnice, Dumnezeu ale cărui daruri și chemări sunt fără părere de rău, Dumnezeu care spune că pe cel pe care îl socotește neprihănit îl și proslăvește, Dumnezeu care ne vede până la capăt, Dumnezeu care se angajează fără sfârșit și neclintit față de noi să ne acopere toate nevoile în Isus Cristos, acel Dumnezeu este cel care locuiește în noi. El este forța vieții noastre, Dumnezeul care a făcut lumea, Dumnezeul care susține lumea prin cuvântul puterii Sale, Dumnezeul care este suveran peste toate pentru eternitate, El trăiește în noi. Aceasta este într-adevăr o realizare uluitoare.

Îmi place un mic paragraf de WH Griffith Thomas. El spune următoarele: „Dumnezeu este răspunsul la orice întrebare a minții, la orice frică tremurătoare a inimii, la orice slăbiciune a apetitului și la orice uragan puternic al ispitei. Sufletul, sufletul individual singuratic care nu știe de unde a venit, care știe aproape la fel de puțin încotro se îndreaptă, care se confruntă cu problema slăbiciunii și a păcatului și a morții și a veșniciei și cu problemele foarte, foarte adânci ale răului moral nu poate răspunde la fiecare plângere decât prin singurul monosilablu atot-suficient, atotcuprinzător, Dumnezeu. Aceasta este ancora noastră. Dumnezeu ne-a făcut. Dumnezeu ne cunoștea constituția. Dumnezeu ne cunoștea mediul. Dumnezeu ne cunoștea ispitele, ispitele care ne vor asalta și, cu toate acestea, Dumnezeu ne-a răscumpărat pentru El și ne-a făcut ai Săi prin sângele lui Cristos. Acum, dacă Dumnezeu este o ființă de o bunăvoință desăvârșită, El nu poate să fi făcut atât de mult fără să-și asume responsabilitatea de a realiza obiectul lacrimilor, dorințelor și rugăciunilor pe care le-a pus prin propria Sa mână în natura noastră. Și, prin urmare, trebuie să aruncăm înapoi asupra Lui responsabilitatea de a ne face ireproșabili, inofensivi și fără vină înaintea Lui”. Am încheiat citatul.

Ce persoană trăiește în noi! Și, așa cum spune pe bună dreptate Griffith Thomas, Dumnezeul care ne-a creat și Dumnezeul care ne-a făcut ai Săi trebuie să-și fi asumat responsabilitatea de a ne transforma în ceea ce dorea El să fim. Și cine este acesta? Dumnezeu, în noi.

În al doilea rând, Pavel reflectă asupra puterii Sale, nu doar asupra persoanei Sale. El spune că Dumnezeu este Cel care lucrează, energeō, de la care obținem cuvântul energie în greacă. Înseamnă a pune putere sau a lucra eficient. Mai simplu spus, este cuvântul „energizatorul”. Dumnezeu este energizantul. Pentru că Dumnezeu este cel care dă energie. El este cel a cărui putere conduce sfințirea noastră. Vedeți voi, în fire nu putem face absolut nimic, dar puterea Lui ne conduce spre asemănarea cu Cristos. Puterea Lui constrânge neprihănirea și combate păcatul. Acesta este motivul pentru care suntem susținuți. De aceea putem spune că suntem veșnic siguri în Cristos. De ce? Pentru că puterea Sa continuă să ne conducă spre glorificare. Puterea Sa alungă păcatul și invită la sfințenie. Noi perseverăm pentru că suntem energizați de El. Și câtă putere are El? El are toată puterea. El este Dumnezeul atotputernic. Există ceva prea greu pentru El să facă? El are toată puterea. I-a încredințat această putere lui Cristos și Cristos a spus: „Eu am toată puterea în cer și pe pământ”. Astfel, ne dăm seama că suntem energizați de Dumnezeu, că energia Lui nu are limite și că, dacă ne-a salvat pentru a ne sfinți, atunci acest lucru va avea loc. El ne va duce spre asemănarea cu Cristos. Energia Sa va realiza acest lucru. Aceasta este promisiunea Sa.

Și există atât de multă putere disponibilă încât Pavel poate spune în Efeseni 3:20: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează” unde? „în noi”. Poate că ar fi fost mai ușor de înțeles dacă ar fi spus: „Iar a Celui ce este în stare să facă peste măsură de mult peste tot ceea ce putem cere sau gândi, potrivit puterii care lucrează în cer, sau puterii care lucrează în Cristos, sau puterii care lucrează în Duhul Sfânt” dar El spune „potrivit puterii care lucrează în noi”. Dumnezeu poate realiza și realizează prin tine ceea ce este inimaginabil, de neconceput, dincolo de capacitatea ta de a planifica, raționa sau visa. El realizează procesul de sfințire.

Există o anumită suveranitate în asta, în faptul că există puncte diferite de-a lungul căii în care ne aflăm cu toții. Și nu cunoaștem toate motivele lui Dumnezeu pentru unele dintre călătoriile aparent întortocheate pe care unii le facem în acest proces, dar, cu toate acestea, este convingerea mea fermă că Dumnezeu efectuează sfințirea în viață, că există un model de progres pe care Dumnezeu îl lucrează pentru a Se mulțumi pe Sine, așa cum vom observa, iar El este puterea din spatele acestui lucru. „Pot totul în Cristos, care mă întărește”, spune Pavel, Filipeni capitolul 4. Îngăduiți-mi să vă prezint o ilustrare a acestei afirmații. Întoarceți-vă la 2 Cronici capitolul 29 și vreau să vă arăt un moment interesant din istoria poporului lui Dumnezeu din Iuda, și să vă dau doar o analogie foarte bună pentru a vă ajuta să vedeți această imagine a modului în care lucrează Dumnezeu. Ezechia a devenit rege; versetul 1 din 2 Cronici 29 spune că a fost rege al lui Iuda. Avea doar 25 de ani când a devenit rege. Și a domnit timp de 29 de ani în Ierusalim. Versetul 2 îi caracterizează viața, și este o caracterizare minunată. „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David”. A fost un rege bun. A fost un rege nobil. A fost un om evlavios. Acum, când s-a înălțat pentru a domni în mijlocul poporului lui Dumnezeu, a considerat că este esențial ca aceștia să își pună la punct viața spirituală.

Și astfel, a început de la vârf și în primul an al domniei sale, versetul 3, în prima lună, a deschis ușile Casei Domnului și le-a reparat. A existat o adevărată ignorare a lucrurilor lui Dumnezeu și întregul popor al lui Dumnezeu a căzut în păcat și idolatrie, o istorie tragică. Iată-l pe Ezechia, un om evlavios, deschide ușile Casei Domnului, le repară, restabilește închinarea și apoi face următorul lucru: aduce preoții și leviții, îi adună în piața de la răsărit, îi adună pe toți cei care erau responsabili de conducerea religioasă a națiunii. Și le-a zis. „Ascultați-mă, leviților! Acum sfințiți-vă, sfințiți Casa Domnului Dumnezeului părinților voștri și scoateți afară din Sfântul Locaș ce este necurat”. Curățați acest loc și curățați-vă viețile. O abordare foarte directă, foarte directă. Și a început cu conducerea religioasă. El spune: „Căci părinții noștri au păcătuit, au făcut ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului nostru. L-au părăsit, și-au abătut privirile de la Cortul Domnului și i-au întors spatele. Au închis chiar ușile pridvorului și au stins candelele, și n-au adus Dumnezeului lui Israel nici tămâie, nici arderi de tot în Sfântul Locaș. De aceea mânia Domnului a fost peste Iuda și peste Ierusalim și i-a făcut de groază, de spaimă și de bătaie de joc, cum vedeți cu ochii voștri. Și din pricina aceasta au căzut părinții noștri uciși de sabie, și fiii noștri, fiicele noastre și nevestele noastre sunt în robie. Am de gând, dar, să fac legământ cu Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la noi.

După care, el spune: „Acum, fiilor, nu mai stați nepăsători; căci voi ați fost aleși de Domnul ca să stați în slujbă înaintea Lui, să fiți slujitorii Lui și să-I aduceți tămâie”. Deci, toți preoții și toți leviții sunt adunați și li se spune că este timpul consacrării spirituale. Și au făcut-o. Au început-o, spune versetul 17, în prima zi a lunii întâi. Și dacă mergeți până la versetul 20, după consacrarea preoților și a leviților, regele Ezechia s-a sculat devreme, a adunat căpeteniile cetății și a urcat la Casa Domnului. Acum, el trece de la liderii religioși la liderii recunoscuți la nivel național, la restul liderilor. Și le spune că este timpul să intrați în armonie spirituală cu Dumnezeu și că este timpul să aduceți jertfe și arderi de tot pentru păcat. Și a avut loc un măcel uriaș. Și dacă vreți să cunoașteți amploarea acestei consacrări, trebuie doar să mergeți la versetul 32: „Și precum leviții și preoții fuseseră sfințiți pentru Dumnezeu, acum toți ceilalți conducători au fost de asemenea, numărul jertfelor arse care au fost aduse a fost de 70 de tauri, 100 de berbeci, 200 de miei, toate pentru o jertfă arsă, iar lucrurile consacrate au fost 600 de tauri și 3.000 de oi.” Vedem aici un adevărat masacru de animale. „Dar preoții erau în număr mic și n-au putut să despoaie toate arderile de tot; i-au ajutat frații lor, leviții, până s-a isprăvit lucrarea și până s-au sfințit și ceilalți preoți; căci leviții erau mai conștiincioși să se sfințească decât preoții. De altfel erau foarte multe arderi de tot, cu grăsimile jertfelor de mulțumire și cu jertfele de băutură ale arderilor de tot. Astfel a fost așezată din nou slujba Casei Domnului. Ezechia și tot poporul s-au bucurat că Dumnezeu făcuse pe popor cu voie bună, căci lucrul s-a făcut pe neașteptate”. Adică, a fost o renaștere instantanee.

Acum, am avut grijă de conducere. Ajungem la capitolul 30, urmăriți: „Ezechia a trimis soli în tot Israelul și Iuda”, adică la toată lumea, „și a scris scrisori și lui Efraim și lui Manase ca să vină la Casa Domnului la Ierusalim să prăznuiască Paștile în cinstea Domnului Dumnezeului lui Israel”. Acum, el cere cu adevărat ca Paștele să fie reinstaurat în plinătatea sa. În anii trecuți, a fost respectat doar în mică măsură, iar el dorește ca întreaga națiune să fie prezentă acolo, așa cum a prescris Dumnezeu. Și aceasta este cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Ezechia, cheamă tot poporul. Versetul 6: „Alergătorii s-au dus cu scrisorile împăratului și căpeteniilor lui în tot Israelul și Iuda. Și, după porunca împăratului, au zis: ‘Copii ai lui Israel, întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac și Israel’”. Asta se referă la o renaștere spirituală. Versetul 8: „Nu vă înțepeniți grumazul”. Versetul 9: „Dacă vă întoarceți la Domnul, frații voștri și fiii voștri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi și se vor întoarce în țară. Căci Domnul Dumnezeul vostru este milostiv și îndurător și nu-Și va întoarce fața de la voi, dacă vă întoarceți la El”. Așadar, El face apel la trezire.

Acum, observați, aici este cheia, alergătorii ies, versetul 10, peste tot, și apoi coborâți la versetul 12. Urmăriți asta: „mâna lui Dumnezeu a lucrat și le-a dat o singură inimă, ca să-i facă să împlinească porunca împăratului și a căpeteniilor, după cuvântul Domnului”. Nu-i așa că este interesant? Nu este aceasta o afirmație fascinantă? Regele și prinții porunceau poporului să se întoarcă la Dumnezeu pentru că acesta era cuvântul Domnului pentru ei. Dumnezeu spune să poruncești poporului să se întoarcă la Mine, iar apoi versetul 12 spune că Dumnezeu le-a dat o singură inimă pentru a o face. E minunat, nu-i așa? Prin urmare, Dumnezeu energizează împlinirea propriei Sale porunci, ce model perfect. Dumnezeu se mișcă cu putere pentru a produce ceea ce El cere. Acesta este misterul incredibil al vieții creștine: faptul că Dumnezeu efectuează în credincios ceea ce El îi poruncește credinciosului. Și poate veți întreba: „Cum înțelegi asta?” Nu înțeleg decât atât cât este simplu spus. Nu o pot înțelege. Nu pot face o linie de demarcație între ceea ce este Dumnezeu și ceea ce sunt eu, și cât de mult poate face Dumnezeu dacă eu cooperez, și cât de mult nu poate face dacă eu nu cooperez. Este un mister. Dar este clar în Scriptură că orice trebuie făcut în viața mea ca răspuns la porunca lui Dumnezeu, El trebuie să energizeze. El este tare. El este puternic. Iar puterea Lui acționează pentru a realiza ceea ce El poruncește.

Întoarceți-vă înapoi la Filipeni capitolul 2 și să ne uităm la un al treilea factor foarte, foarte esențial în înțelegerea Celui care lucrează în noi. Am văzut, în primul rând, persoana Sa ca Dumnezeu, puterea Sa, El energizează toată dezvoltarea noastră spirituală. Trecem de la puterea Sa la, în al treilea rând, prezența Sa, iar aceasta va atinge ceea ce am spus deja în introducere. Versetul 13: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”. Oh, ce afirmație minunată. Dumnezeu în voi. El nu lucrează asupra voastră, El nu lucrează pentru voi, El lucrează în voi. Ce realitate profundă.

Vă amintiți în Fapte 1:8, unde Isus le-a spus apostolilor: „Veți primi o putere după ce se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”. Când Duhul lui Dumnezeu și-a stabilit reședința, a existat putere. Dumnezeu trăiește în noi prin Duhul Său. Acest mare adevăr, cred eu, a fost deosebit de important, dintr-un anumit motiv, pentru biserica din Corint, pentru că Pavel l-a comunicat de cel puțin trei ori. În 1 Corinteni capitolul 3 cu versetul 16 el spune: „Dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi”. Voi sunteți templul lui Dumnezeu, voi sunteți locul unde locuiește Dumnezeu. Ce gând. Și apoi, spune în versetul 17: „căci templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi”. Versetul 16, „Voi sunteți templul lui Dumnezeu”. Asta sunteți voi, Dumnezeu trăiește în voi. Versetul 17 repetă același gând.

În capitolul 6 și versetul 19, el spune: „trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu”. Acum, în 1 Corinteni 3, el vorbește la nivel colectiv; ca un întreg, biserica este templul lui Dumnezeu. În 1 Corinteni 6:19 vorbește la nivel individual; fiecare creștin, în calitate de credincios individual, este templul lui Dumnezeu. El trăiește în noi ca indivizi, deci trăiește în noi în mod colectiv. Și apoi, în cea de-a doua scrisoare către Corinteni, capitolul 6 cu versetul 16, Pavel spune acest lucru: „Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: ‘Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu’”. Ce gând. Dumnezeu spune, niciodată nu vă voi lăsa și nu vă voi părăsi. Dumnezeu spune: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Pavel spune: „Nu vă îngrijorați de nimic”, de ce? „Domnul este aproape”. El este prezent, este aproape.

Înțelegeți ce avea în minte psalmistul atunci când a spus despre Dumnezeu: „Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele” în psalmul 139 versetul 3? Doamne, Tu ești mereu acolo. Ești întotdeauna prezent în mine. Nu există niciun moment al existenței tale, din momentul în care îți dai viața lui Cristos până când Îl întâlnești față în față, în care Dumnezeu să nu fie cu tine, să nu fie acolo. Tu ai parte de prezența Lui. Asta are o conotație negativă în 1 Corinteni 6. Pavel spune: „Dacă te unești cu o curvă, îl unești pe Cristos cu o curvă”. Voi spuneți: „Ei bine, acum Cristos este în mine sau Dumnezeu este în mine?” Iar răspunsul este da. Duhul lui Cristos este Dumnezeu. „Deci, nu este Duhul Sfânt în mine?” Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Cristos este Duhul Sfânt care este Duhul lui Dumnezeu care este Dumnezeu. Este același lucru. Este Dumnezeu sub forma Duhului Său care locuiește în tine. Și întotdeauna prezent, întotdeauna sprijinitor, întotdeauna susținător, întotdeauna susținător, întotdeauna suplinitor, întotdeauna întăritor, întotdeauna ocrotitor, niciodată în afara grijii Sale, întotdeauna producând efecte sfințitoare în viața ta. De aceea El primește toate laudele, pentru că El face toată lucrarea.

Romani 11:33: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui! Și, în adevăr, ‘cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?’” Dumnezeu lucrează independent. Dumnezeu lucrează în moduri care depășesc capacitatea noastră de a înțelege, mereu și mereu constant în noi, îngrijindu-se de fiecare nevoie. Prezența Sa este infinită. Înțelegerea Sa este infinită. Înțelepciunea Sa este infinită. Și El trăiește în noi. El este sfânt, așa că întotdeauna face ceea ce este corect. El este iubitor, așa că este întotdeauna preocupat de binele nostru. El este milostiv, așa că întotdeauna iartă. El este îndurător, așa că întotdeauna își reține plinătatea judecății. El este drept, așa că este întotdeauna corect. Este generos, așa că întotdeauna dă mai mult decât este suficient. El este acolo. Dumnezeu nu este departe. Dumnezeu nu este la mare distanță, ca zeii păgânilor. Dumnezeu este aici, trăind în noi.

Și am să vă spun ceva, preaiubiților, Dumnezeu nu ar merge până acolo încât să ne justifice pentru a ne lăsa apoi în pace. După ce am început în Duhul, nu putem sfârși în fire, Galateni 3:3. Deci, după ce am început în Duhul, suntem desăvârșiți în Duhul. După ce am început cu puterea lui Dumnezeu, suntem susținuți cu puterea lui Dumnezeu. După ce am fost justificați prin puterea lui Dumnezeu, suntem sfințiți prin puterea lui Dumnezeu. Iar El trăiește în noi. Și de aceea cred că procesul nu poate fi oprit, nu poate fi oprit. Păcatul din viața noastră, cumva, într-un fel, îl încetinește, dar Dumnezeu efectuează lucrarea progresivă prin binecuvântare sau prin pedeapsă. Evrei 12 spune că uneori El trebuie să ne disciplineze, dar asta este pentru ca noi să luăm parte la sfințenia Sa, să producem roadele pașnice ale neprihănirii. Așadar, indiferent dacă este prin binecuvântare sau prin pedeapsă, El își susține lucrarea de sfințire prin prezența Sa, îndreptându-ne către o mai mare maturitate spirituală. Așadar, persoana Sa este putere și prezență.

În al patrulea rând, Pavel vorbește despre scopul Său, iar aceasta este esența a ceea ce vreau să înțelegeți din punct de vedere practic în această dimineață.

Scopul Său, care este acesta? Ei bine, El încearcă să producă ceva foarte specific în noi. Despre ce este vorba? El lucrează în noi și voința și înfăptuirea, sau pentru a vrea și a face. Acum, ce înseamnă asta? Ei bine, expresia „și voința și înfăptuirea” este mai degrabă o referire la noi, decât la Dumnezeu. El lucrează în voi pentru a vă face să voiți și să lucrați după bunul Său plac. Cu alte cuvinte, există două lucruri pe care Dumnezeu vrea să le energizeze în noi: voința și înfăptuirea noastră. Dorința și fapta; acestea sunt fundamentale, sunt de bază.

Mai întâi de toate, să vorbim despre ideea de a lucra în noi pentru ca noi să vrem. El vrea ca noi să vrem ceea ce este corect, să vrem ceea ce este corect, să dorim ceea ce este corect. Deci El lucrează la dorința noastră, la voința noastră, la dorințele noastre. Vă amintiți Psalmul 110:3 care spune că suntem înflăcărați în ziua puterii Sale. Atunci când puterea Sa acționează în noi, ne înflăcărează. El lucrează pentru a ne face să vrem să facem ceea ce este bine. Vedeți, tot comportamentul se naște din voința voastră; totul se naște din dorința voastră, din dorința voastră, din dorințele voastre, din intenția voastră. De fapt, verbul „a vrea”, voința, este thelō, este verbul care înseamnă intenție sau înclinație. Un lexicon spune că este o voință care este o operațiune lipsită de pasiune. Cred că acesta este modul în care a formulat-o. Cu alte cuvinte, nu este o dorință pasională. Nu este dorința poftei. Nu este dorința sau voința capricioasă a emoției. Este voința lipsită de pasiune care este intenția planificată, proiectată și studiată. Dumnezeu vrea să producă în noi intenția potrivită, înclinația potrivită, dorința potrivită pentru ceea ce este corect.

Acest lucru nu este nimic nou. Vă puteți întoarce din nou la Vechiul Testament. Poate vă amintiți Ezra 1, versetul 5, care spune: „Capii de familie din Iuda și Beniamin, preoții și leviții, și anume toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului”. Dumnezeu a început prin a le stârni voința, prin a le stârni dorința. Aceasta face parte din lucrarea de energizare a lui Dumnezeu. În capitolul 7, aceeași idee este folosită în Ezra, versetul 27: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinților noștri, care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim”. Dumnezeu lucrează în voi la voința voastră, pentru a produce intenția, înclinația, voința de a face ceea ce dorește El. De aici își începe El lucrarea internă, lucrând asupra dorințelor tale. Pentru că, ceea ce faci tu și ceea ce fac eu este produsul a ceea ce ne dorim. Aduceți-vă aminte de Proverbele 21:1, inima împăratului este ca niște izvoare de apă în mâna Domnului. El o întoarce oriunde dorește. El îți ia inima și o întoarce pentru a te face să vrei ceea ce este drept, să vrei ceea ce este bine, să vrei ceea ce este dorința Lui.

Dar cum o face El? Cum face asta? Dați-mi voie să vă prezint doi factori, bine? Foarte importanți. Eu cred că există două lucruri pe care Dumnezeu le produce în tine pentru a-ți mișca voința. Unul este nemulțumirea sfântă, S-F-Â-N-T-Ă, nemulțumirea sfântă. Ce înseamnă asta? Înseamnă pur și simplu că ești nemulțumit de sfințenia ta. Există o nemulțumire dreaptă, nu o nemulțumire profană, care este păcat; ci o nemulțumire sfântă față de starea spirituală actuală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu te face să nu-ți placă slăbiciunea ta spirituală actuală. Ați experimentat vreodată acest lucru? Pavel a spus-o astfel: „O, nenorocitul de mine”, Romani 7:24. Aceasta este nemulțumirea sfântă. Nu este vorba de a fi nemulțumit de circumstanțele vieții tale sau de condițiile în care Dumnezeu te-a chemat să trăiești; este vorba de a fi nemulțumit de păcatul tău. Și cred că lucrarea de convingere a lui Dumnezeu în viața ta este de a stârni o nemulțumire sfântă cu privire la păcatul tău.

Ai ajuns vreodată să fii exasperat de păcatul tău? Ajungi vreodată în punctul în care îți găsești lacrimi în ochi pentru că ești atât de sătul de același păcat? Ești atât de sătul și obosit să lupți pe același front? Aceasta este o nemulțumire sfântă pe care Dumnezeu o produce în timp ce lucrează asupra voinței tale. El vrea ca tu să urăști păcatul.

Al doilea lucru pe care El îl produce în lucrarea asupra voinței tale este o aspirație sfântă. Aceasta este reversul medaliei, o aspirație spre ceva mai bun, o aspirație spre ceva mai pur, o aspirație spre ceva sfânt, o aspirație spre ceva drept, o aspirație spre ceva adevărat, o aspirație de a fi asemenea lui Cristos, o aspirație de a fi evlavios, o aspirație de a fi virtuos, o aspirație de a fi victorios. Uneori citești despre un personaj biblic și inima ta se umple de aspirația de a fi ca Pavel, ca Petru sau ca Ioan. Sau uneori citești biografia unui misionar și te simți atât de zgârcit și de superficial pentru că nivelul dăruirii tale pare atât de scăzut în comparație cu unii dintre marii oameni pe care Dumnezeu i-a folosit. Și asta devine aspirație sfântă. Nemulțumire sfântă și apoi aspirație sfântă.

Și de aici începe totul. Și cred că este lucrarea lui Dumnezeu în tine care produce asta. Mai simplu spus, El produce o ură față de păcat și o dragoste față de neprihănire. De aceea, dacă vrei să afli dacă o persoană este cu adevărat creștină sau nu, te poți uita la aceste două lucruri. Își urăște păcatul și iubește neprihănirea? Există o nemulțumire sfântă și o dorință pentru ceva mult mai pur decât ceea ce experimentează el? Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care locuiește în tine, Duhul Sfânt care acționează asupra voinței tale.

Dacă vreți să vedeți o ilustrare perfectă a acestui lucru, uitați-vă la Filipeni capitolul 3. Și aici veți vedea cum nemulțumirea sfântă și aspirația sfântă se întâlnesc. Versetul 12, Pavel spune: „Nu că aș fi căpătat premiul” adică am obținut deja perfecțiunea spirituală, am atins deja cunoașterea deplină a lui Cristos, exprimarea deplină a puterii Sale, părtășia deplină la suferințele Sale, m-am conformat deja pe deplin morții Sale, am obținut deja învierea, nu. Nu ca și cum am atins desăvârșirea sau am devenit deja perfect. Nu, spune el. Asta este nemulțumirea sfântă. Nu am devenit perfect. Versetul 13: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă”. Nu sunt acolo. Asta e nemulțumire sfântă. De aceea spune în versetul 10: „Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Aceasta este nemulțumire sfântă.

Dar uitați-vă la aspirația sfântă din versetul 12. „Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Cristos Isus”. Versetul 13 „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte. Alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus”. Nemulțumire sfântă, nu sunt acolo, nu am ajuns. Aspirație sfântă, merg înainte, alerg înainte. Acum, asta este ceea ce Dumnezeu vrea să lucreze în voința voastră, astfel încât să doriți ceea ce este bine, având o repulsie față de ceea ce este greșit și o aspirație către ceea ce este corect.

Așadar, scopul lui Dumnezeu este să lucreze asupra voinței tale. Dar, în al doilea rând, El lucrează în tine, energizându-te atât să vrei, cât și să lucrezi, sau literalmente să faci. Și este vorba din nou de cuvântul energeō, același cuvânt tradus aici prin a lucra. El vă energizează pentru a fi energici. El vă energizează, El lucrează în voi, astfel încât să lucrați, nu doar să vreți, ci să lucrați, un comportament evlavios. Începeți cu o nemulțumire sfântă, iar asta duce la o aspirație sfântă, iar asta duce la o hotărâre sfântă, care înseamnă că acum voi face ceea ce este corect, iar asta duce la o lucrare sfântă. Acesta este procesul. Acesta este procesul. O nemulțumire sfântă, o aspirație sfântă, o hotărâre sfântă în care angajamentul este luat, ele produc o înfăptuire sfântă. Și asta este ceea ce face Dumnezeu în tine. El lucrează la voința ta și lucrează la înfăptuirea ta, astfel încât să vrei și să faci ceea ce este corect. Ce promisiune minunată, preaiubiților! Dumnezeu lucrează în noi. Vă amintiți acel mic semn pe care l-ați văzut acum câțiva ani: „Vă rog să aveți răbdare. Dumnezeu nu a terminat încă cu mine?” Un mare adevăr în el.

Adevărul de bază este că Dumnezeu lucrează în noi. Și numai Dumnezeu poate energiza scopuri spirituale și rezultate spirituale.

Așadar, vedem persoana Sa, puterea Sa, prezența Sa, scopul Său, în cele din urmă plăcerea Sa. Acest lucru este copleșitor. Este pur și simplu uluitor. De ce face Dumnezeu acest lucru? Sfârșitul versetului 13: „După plăcerea Lui”. Înțelegeți că atunci când vreți și faceți ceea ce este bine, Îi faceți pe plac lui Dumnezeu? Înțelegeți că există o relație atât de strânsă între voi și Dumnezeu încât, într-un fel, puteți fi după plăcerea Lui? Cuvântul eudokia înseamnă satisfacție. Dumnezeu lucrează în noi ca să vrem și să lucrăm pentru buna Sa plăcere. El vrea să ne determine să facem ceea ce Îi face plăcere. Aceasta este ceea ce înseamnă. El vrea să ne determine să facem ceea ce Îl satisface. Lucrul subiacent care mă frapează este că ceea ce aș putea face eu L-ar putea satisface. Nu este El în cele din urmă și infinit și perfect satisfăcut deja? Există un mod în care Îi face plăcere ca eu să vreau și să lucrez în numele Lui.

Vă amintiți Luca 12:32? Isus s-a uitat la acel grup divers de ucenici cu credință slabă și a spus: „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția”. Nu este aceasta o afirmație uluitoare? Ați fi înțeles-o dacă El ar fi spus: „Ei bine, Tatăl a cedat și a decis că vă va da împărăția oricum, dar este supărat din cauza asta”. Nu. Tatălui vostru îi face plăcere să vă dea împărăția. El este un Dumnezeu al iubirii. El este un Dumnezeu al compasiunii. Este un Dumnezeu al harului și al milei, iar voi Îi sunteți foarte dragi Lui. Și când vrei și faci ceea ce vrea El, El este mulțumit. Și nu este aceasta esența unei relații? Să ne dăruim unul altuia astfel încât să ne placă unul de altul. El vrea ce e mai bun de la tine pentru că ce e mai bun de la tine este ceea ce Îl mulțumește cel mai mult. Îi place de tine. Își găsește plăcere în mine. Și ceea ce vrea să producă în noi este pentru propria Sa satisfacție.

Nu este un gând minunat să cred că pot aduce satisfacție inimii lui Dumnezeu? Gândiți-vă la asta. John MacArthur, poți face ceva, poți dori ceva, poți fi genul de persoană care poate aduce satisfacție inimii lui Dumnezeu. Ascultă, eu nu aș putea face asta în firea mea. Dar Dumnezeu poate lucra în mine ca să vreau și să fac ceea ce va fi pe placul Lui. Nu știu ce credeți voi, dar eu cred că cel mai minunat lucru în orice relație este că tu i-ai aduce plăcere celeilalte persoane, nu-i așa? La ce este bună o relație dacă tot ce aduci este durere? Cine are nevoie de ea? Dacă tot ce aduci tu este durere. Dar ceea ce toată lumea vrea de la o relație este satisfacție și plăcere. Iar Dumnezeu spune că tu poți să-I aduci asta. Minunat lucru spune Pavel aici. Creștinul depune un efort maxim, iar Dumnezeu lucrează pentru a-Și împlini plăcerea.

Ascultați, îngăduiți-mi să concluzionez. Noi, dintre toți oamenii de pe fața acestui pământ, suntem binecuvântați în mod unic pentru că Dumnezeu lucrează în noi. Ce gând! Acesta este caracterul distinctiv al creștinismului. Și acesta este echilibrul. Este nevoie de noi în totalitate și de El în totalitate. O persoană care este reînnoită de Duhul lui Dumnezeu nu se află într-o stare de predare pasivă, ci este angajată activ în slujire și lucrare, îmbrăcându-se în omul nou și omorând firea. Viața creștină este descrisă ca o cursă și ca un război, ca o luptă. Ni se cere să fim atenți să ne implicăm în fapte bune, Tit 3:8. Se spune că diavolul este un dușman căruia trebuie să ne împotrivim, Iacov 4:7. Trebuie să ne supunem constant trupurile, pentru a nu fi descalificați în slujirea spirituală. Și ni se spune asta chiar și când vine vorba de odihnă, în Evrei 4:11, că trebuie să ne luptăm sau să agonizăm pentru a intra în odihnă. Este nevoie de tot ceea ce ești în calitate de creștin, de tot ceea ce ești. Nu ești doar o bucată pasivă de lut. Nu este doar „dă-i drumul și lasă-L pe Dumnezeu”. Este să te uiți cu atenție cum mergi, Efeseni 5:15.

TC Hammond a rezumat asta bine în această scurtă declarație. „În timp ce Noul Testament subliniază cu cea mai mare emfază faptul că lucrarea harului este de la Dumnezeu și nu de la capacitatea noastră inerentă, și până aici oferă sprijin poziției chietiste, este la fel de emfatic asupra faptului că Dumnezeu lucrează în noi sau cu noi și astfel face dreptate adevărului rezident în pietism. Prin combinarea ambelor idei, ea corectează erorile prezente în ambele”. Vă amintiți de unde am început toate acestea? Chietistul spune „nu faceți nimic”. Pietistul spune „fă totul”. Dumnezeu spune: „Tu faci totul, iar Eu voi face totul și vom realiza sfințirea”.

În încheiere, permiteți-mi să vă pun o întrebare, una cu adevărat personală, la care numai dumneavoastră puteți răspunde. Dumnezeu lucrează în tine chiar acum, dacă ești creștin. Ce lucrează El pentru a te determina să vrei și să faci? Te-ai gândit la asta? Ce vrea El să dorești? Ce vrea El să faci? Ce obicei vrea El să îți schimbi? Ce relație vrea El să îndrepți? Ce relație vrea El să rupi? Ce relație vrea El să refaci? Ce atitudine vrea El să schimbi? Ce dorință vrea El să ignori? Ce dorință vrea El să ai? Ce slujire vrea El să faci? Ce datorie spirituală dorește El ca tu să faci? Și în ce domeniu vrea El să fii credincios? Ce greșeală vrea El să îndrepți? El lucrează în tine pentru a te face să vrei și să faci ceea ce Îi va plăcea Lui. Știi ce vrea El să vrei și să faci?

Haideți să ne închinăm în rugăciune și să-L întrebăm pe Domnul: Doamne, ce lucrezi Tu în mine ca să vreau și să fac? Ce vrei să vreau? Ce vrei să-mi doresc? La ce vrei să aspir? Ce vrei să fac? Ce lucrare vrei Tu să fac? Arată-mi. Tată, ascultă această rugăciune a fiecărei inimi care se roagă, de dragul lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT