Mai multe luni la rând am studiat prima epistolă a lui Pavel către biserica din Tesalonic. În această dimineață, am ajuns cu studiul în capitolul 5 din 1 Tesaloniceni, versetele 14 și 15, și vă rog să deschideți Biblia la acest pasaj biblic.

Henry Ward Beecher a spus odată: „Biserica nu este o galerie în care sunt prezentați creștini eminenți, ci o școală în care sunt educați creștinii imperfecți.” Și avea dreptate. Biserica nu este un loc pentru oameni perfecți. Ea este un spital pentru oamenii care știu că sunt bolnavi. Nu credem deloc că biserica este perfectă. De fapt, afirmăm cu tărie că nu este perfectă.

Charles Morrison a scris „Biserica creștină este o societate a păcătoșilor.” Şi a continuat: „Este singura societate din lume în care membralitatea se bazează pe o singură calificare, și anume, candidatul este nevrednic să fie membru.”

Biserica este plină de probleme, pentru că este plină de oameni problematici, pentru că fiecare din cadrul ei este un păcătos, chiar dacă sunt mântuiți prin har, însă sunt fără îndoială cu o fire pământească nerăscumpărată, și în consecință, într-o luptă continuă cu păcatul. Biserica crește spiritual direct proporțional cu modul în care se raportează la păcatul din ea.

Procesul creșterii bisericii este așadar, procesul de eliminare a nelegiuirii, de eliminare a nedreptății, de eliminare a păcatului. Dacă biserica vrea să înainteze cu putere și să fie ceea ce vrea Dumnezeu să fie, atunci va trebui să se ocupe de propriul păcat intern.

Lumea nu a văzut încă ce poate face o biserică absolut curată și sfântă. Varianta cea mai apropiată de acest concept ar fi biserica primară, cu focul și căldura purităţii naşterii ei, care a generat o energie probabil de neegalat în istoria ulterioară.

Creșterea bisericii din punct de vedere spiritual, care este de fapt singurul punct care contează înaintea lui Dumnezeu, este direct proporțională cu modul în care ne raportăm la falimentele din mijlocul nostru. Pavel vrea să ne ajute să facem acest lucru prin aceste două versete din textul nostru, la care ne vom uita imediat. Deocamdată să ne oprim puţin și să ne uităm la biserică și să ne întrebăm: “Ei bine, cum am putea clasifica oamenii problemă din biserică?”

Am putea să îi încadrăm în cinci categorii, cinci categorii de oameni-problemă care întârzie creșterea și puterea bisericii. Să numim primul grup cei greu de controlat, cei greu de controlat. Ei nu ţin niciodată pasul. Niciodată nu se sincronizează. Ei sunt întotdeauna în afara liniei. Niciodată nu se țin de program. Când toți ceilalți merg înainte, ei merg în sens invers. Când toți se aliniază în ordinea potrivită, ei sunt în altă parte falimentând în a-și face datoria, nu sunt deosebit de interesați în a sluji, uneori nu sunt interesați să dăruiască, nu sunt activi, poate chiar pierd vremea. Ei stau în calea progresului. Ar putea fi dezordonați. Ar putea fi chiar absenți de la datorie, AWOL. Pot fi apatici, alteori certăreți, alteori rebeli și cred că cei din acest grup completează întregul spectru de la apatie la rebeliune.

Aceștia sunt cei greu de controlat. Ei nu merg niciodată cum merge toată lumea, în direcția de urmat. Ei sunt în contradicție cu tot.

Este un al doilea grup pe care putem să-l identificăm, care împiedică creșterea, viața și puterea bisericii. Îl vom numi îngrijorații. Cei îngrijorați. Acest grup este de fapt motivat de frică. Ei sunt oamenii din biserică care nu au curaj, care vor spune faimoasa afirmație „noi nu am făcut așa până acum”, care îți pot da zece motive pentru care nu poți să faci nimic din ceea ce ți-ai propus.

Ei nu au simțul aventurii. Ei urăsc schimbarea. Ei iubesc tradiția. Ei se tem de necunoscut. Ei nu doresc să riște. Ei se tem cu privire la tot. Toate chestiunile vieții sunt mai mult decât pot duce. De obicei ei sunt triști, întotdeauna îngrijorați, uneori disperați, adesea în depresie, descurajați și înfrânți. Ei nu au nici zelul, nici bucuria, nici emoția și nici exuberanța pe care o aduce aventura.

Putem să mai identificăm un al treilea grup. Să îi numim cei slabi. Cei slabi. Ei sunt slabi spiritual și moral. Sunt creștini care sunt vulnerabili în faţa păcatului, din cauza credinței slabe, din cauza disciplinei slabe a vieții lor. Ei cad în același păcat din nou și din nou, abia poți să îi ridici, să îi scuturi de praf că deja au căzut din nou în aceeași groapă. Pentru ei este foarte greu să împlinească voia lui Dumnezeu în mod constant. Se fac singuri de râs. Ei fac biserica de râs. Ei îl fac de rușine pe Dumnezeu. Aceștia necesită foarte multă atenție. Ei testează să vadă cât de bună este o biserică la disciplina bisericească și, de obicei, te trag mai jos o treaptă, cel puțin.

Dacă ar fi să identificăm un al patrulea grup, sunt cei pe care îi putem numi cei greu de urnit. Cei greu de urnit. Un alt cuvânt ar fi cei frustrați, însă nu ne iese aliterația (în lb. engleză cu litera W). Aceștia sunt cei ce par obosiți, cei care abia se târăsc. Ei sunt în rând, însă nu au viteza care trebuie. Ei niciodată nu îi ajung pe restul din urmă. Îi tot înveți, îi tot pregătești și îi tot ucenicizezi. Și torni toată această energie în ei, și de fiecare dată când te uiți înapoi să vezi cât de aproape sunt, parcă sunt şi mai departe. Totul le distrage atenția. Nu pot să se concentreze, nu pot să-și focalizeze atenția. Ei sunt cei care te exasperează pentru că depui efort maxim cu ei și obții un rezultat minim. Ei nu se mișcă și nu cresc în ritmul care ar fi considerat normal.

În cele din urmă, grupul cu numărul cinci ar fi cei de-a dreptul răi. Cei răi. Cei care fac răul. Creștini care fac răul. Ei sunt cei care comit păcate împotriva altor creștini chiar în biserică. Ei sparg căsnicii. Ei dezonorează fiicele. Ei fură. Ei bârfesc. Ei sunt cei care calomniază. Ei sunt cei care acuză pe nedrept. Ei sunt de-a dreptul răi.

Acum, când înțelegem asta, pe măsură ce biserica se străduiește să crească, trebuie să se ocupe de aceste cinci grupuri, cei greu de controlat, cei îngrijorați, cei slabi spiritual, cei greu de urnit și cei răi. Şi nu este de mirare cu privire la creșterea unei turme sănătoase că este o lucrare atât de provocatoare, pentru că toți acești oameni au nevoie de vindecare spirituală.

Cei greu de controlat au nevoie să vină în rând. Cei îngrijorați au nevoie de mai mult curaj și credință și îndrăzneală și încredere. Cei slabi au nevoie să fie disciplinați în ce privește trăirea sfântă, cei greu de urnit au nevoie să își mărească viteza, iar cei răi să facă binele. Este mult de lucru să îi aduci pe toți aceștia în rând.

Acum, cu tot ce se spune și tot ceea ce se scrie cu privire la creșterea bisericii, cu toate informațiile sofisticate, toate principiile de omogenitate, toate demografiile culturale, toate strategiile subtile, toate metodele de divertisment, toate tehnicile de publicitate care ar trebui să fie cheile pentru zidirea și creșterea bisericii, se spune prea puțin despre cum să crești o turmă sănătoasă spiritual în asemănarea cu Cristos, prin eliminarea acestor probleme.

Biblia nu vorbește niciodată nimic despre omogenitate. Biblia nu vorbește niciodată nimic despre demografia culturală. Biblia nu vorbește niciodată nimic despre strategiile subtile. Biblia nu vorbește niciodată nimic despre metodologia divertismentului. Biblia nu vorbește niciodată nimic despre tehnicile de publicitate, însă ne spune că, dacă vrei să crești o biserică, trebuie să dai piedicile la o parte. Trebuie să te ocupi de orice întârzie creșterea acelei biserici, iar atunci când devine curată și devine sfântă va începe să înainteze și să cunoască puterea lui Dumnezeu și să aibă un impact masiv în cadrul culturii ei.

Apostolul Pavel înțelege acest lucru și dacă ne îndreptăm către apostolul Pavel pentru a învăța principiile creșterii bisericii, ceea ce descoperim în primul rând este scopul lui, ce urmărește el. Ceea ce vrem să aflăm este care este scopul lui, ce urmărește, ce dorește el să devină biserica. Oare să devină mai mare, mai bogată, mai populară, mai acceptată în comunitate? Să aflăm ce a dorit el pentru biserică.

Întoarceți la capitolul 1 din 1 Tesaloniceni. „Această biserică va fi un model și un exemplu a ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare biserică. Îi mulțumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi toți,” spune el. „Mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre”. Era foarte mulțumitor pentru această biserică, foarte mulțumitor.

Acum, ce anume l-a făcut pe Pavel să fie mulțumitor? La finalul capitolului 2 el spune: „Voi sunteți slava și bucuria noastră”. La finalul capitolului 5: „Spuneți sănătate tuturor fraților cu o sărutare sfântă”, versetul 26. Era foarte atașat de acest grup. Ei bine, pentru că erau pe calea cea bună, spre țelul dorit. Ei trăgeau spre ținta potrivită.

Mă uit la toți acești experți în creșterea bisericii care apar și nu mă pot gândi decât la David care urma să se bată cu Goliat, iar Saul vine și îi dă lui David armura sa. Vă amintiți ce spune la 1 Samuel 17:39? Spune despre David „a încins sabia lui Saul peste hainele lui, şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi i-a zis lui Saul: ‘Nu pot să merg cu armura aceasta, căci nu sunt obișnuit cu ea.‘ Şi s-a dezbrăcat de ea”. Așa că David a dat-o jos, și și-a luat praștia. Cu asta era obișnuit. Acela a fost sfârșitul lui Goliat.

Singurul mod în care biserica locală își va nimici Goliații ei este să facă ceea obișnuiește să facă, să facă ceea este mandatată, învățată, instruită și dezvoltată să facă și întotdeauna vor exista și Sauli la orizont care vor dori să pună armura pe micuții Davizi, însă suntem mult mai eficienți cu armele pe care știm să le folosim.

Acum Pavel era foarte clar cu privire la scopul lucrării. Capitolul 2, uitați-vă la versetul 10. Să încercăm să înțelegem ce urmărea el când vorbea despre dezvoltarea sau creșterea bisericii. În 2:10 „Voi sunteți martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără prihană față de voi, care credeți. Știți iarăși că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream.”

Bine. Voi chiar lucrați la asta. Însă ce încercați voi să faceți? Să umblați într-un mod vrednic de Dumnezeu care vă cheamă la slava și la împărăția Lui. Scopul meu pentru voi este să umblați într-un mod vrednic de Dumnezeu care v-a chemat. Să mergem la capitolul 3, versetul 1: „De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsați singuri în Atena, şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos”.

El a spus: „nu mai puteam răbda. Nu mai puteam să stau fără să știu cum sunteți și să nu văd vreun progres spiritual. Chiar dacă a fost să rămân singur în Atena, l-am trimis pe Timotei.” Apropo, Sila de asemenea a plecat din Macedonia. „Și v-am trimis pe Timotei”, spune el, „fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credința voastră pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri”. Ei erau persecutați. „Căci știți singuri că la aceasta suntem rânduiți. Şi când eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom suferi necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum bine știți. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă știri despre credința voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.”

Era preocupat ca ei să umble vrednici. A fost preocupat ca ei să aibă o credință puternică și crescândă. A fost preocupat ca ei să fie în stare să se raporteze corect la persecuție și la dificultăți. În versetul 8 el spune: „Acum, da, trăim, fiindcă voi stați tari în Domnul.” Era preocupat de puterea lor spirituală. Versetul 10 spune: „Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea fața”. De ce? Ca „să putem împlini ce mai lipsește credinței voastre.”

Vedeți voi, ceea ce dorea el era o credință puternică, matură. Acesta a fost scopul rugăciunilor și eforturilor sale. Asta urmărea el. El spune acum, în această minunată benedicție: „Însuși Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul nostru Isus Cristos să ne netezească drumul la voi! Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții şi față de toți.” Vrem să vă iubiți mai mult unii pe alții. „Și față de toți, cum facem şi noi înșine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru.”

Vedeți? El urmărește credința, și dragostea, și virtutea. Capitolul 4 versetul 1: „Încolo, fraților, fiindcă ați învățat de la noi cum să vă purtați şi să fiți plăcuți lui Dumnezeu, şi aşa şi faceți, vă rugăm şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiți tot mai mult în privința aceasta.” Dorim să umblați într-un mod vrednic. Dorim să fiți plăcuți lui Dumnezeu.

La finalul versetului 10: „vă îndemnăm, fraților, să sporiți tot mai mult în ea”, acolo vorbește despre dragoste, iar în versetul 11: „să căutați să trăiți liniștiți, să vă vedeți de treburi, şi să lucrați cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.”

În capitolul 5 versetul 11 el spune: „mângâiați-vă şi întăriți-vă unii pe alții, cum şi faceți în adevăr” și apoi acea benedicție frumoasă din capitolul 5 versetul 23: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos.”

Este destul de clar în mintea lui ce a însemnat pentru el creșterea bisericii. El urmărea profunzimea și întărirea vieții credincioșilor știind foarte bine că, dacă înlături impedimentul reprezentat de oamenii care întârzie biserica, aceasta va începe să înainteze cu putere. Așa că Pavel își pune toată energia, toate resursele, rugăciunea și pasiunea lui în creșterea unei turme sănătoase spiritual prin transformarea celor greu de controlat, a celor îngrijorați, a celor slabi spiritual, a celor greu de urnit și a celor răi în oameni neprihăniți, puternici și eficienți.

Iar când efortul a fost încununat cu succes, ca în Tesalonic, s-a bucurat. Acum reveniți la capitolul 1 din nou. „S-a bucurat”. În versetul 3 el spune: „căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos”. Și în versetul 6 spune: „Şi voi înșivă ați călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului”. Versetul 7: „aşa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia şi din Ahaia”. Versetul 8: „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut, şi cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu şi adevărat. `Toată lumea știe că Îl așteptați pe Fiul Său din ceruri. Ați făcut o lucrare extraordinară în evanghelizare și în demonstrarea credinței.`” Câtă bucurie avea din această cauză.

Capitolul 2 versetul 13: „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeți. Căci, fraților, voi ați călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Cristos Isus, în Iudeea; pentru că şi voi ați suferit din partea celor de un neam cu voi aceleași rele pe care le-au suferit ele din partea Iudeilor.” Încă o laudă. Ei erau serioși. Erau adevărați. Erau credincioși. Erau fermi. Au răbdat suferința și Pavel este atât de bucuros de asta.

De aceea spune el în versetele 19 și 20: „Voi sunteți bucuria mea. Voi sunteți bucuria mea.” Spune de două ori. În capitolul 3 versetul 6, acum că a sosit Timotei, el spune: „Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi, şi ne-a adus vești bune despre credința şi dragostea voastră, că totdeauna păstrați o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriți să ne vedeți, cum dorim şi noi să vă vedem pe voi. De aceea, fraților, în toate strâmtorările şi necazurile noastre, am fost mângâiați cu privire la voi, prin credința voastră. Acum, da, trăim, fiindcă voi stați tari”.

Înțelegeți, exista atât de multă bucurie când biserica creștea și când biserica progresa, și el chiar a spus: „Nu trebuie să vă învăț despre dragoste pentru că voi ați fost învățați de Dumnezeu cum să iubiți și o și faceți. Tot ce pot să spun este să continuați.” Merge apoi la capitolul 4 la versetul 9, și acolo este locul în care el afirmă marea lor dragoste.

Așadar, când slujești într-o biserică ce crește și progresează, și credința este întărită și este atât de tare că poate să îndure persecuția, și umblă într-un mod vrednic de Dumnezeul care a chemat-o, și umblă în sfințenie, străduindu-se să fie fără pată la venirea lui Isus Cristos și dragostea înflorește și dragostea crește. Este încântător și este o bucurie.

O turmă sănătoasă este o turmă preaiubită, și Pavel i-a iubit mult pe acești oameni. Nu mai putea. Asta nu înseamnă că ei nu aveau probleme. Aveau, iar dacă vă uitați la textul nostru, la versetele 14 și 15, aflați care erau oamenii-problemă.

Versetul 14: „Vă rugăm, de asemenea, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătați pe cei deznădăjduiți; să-i sprijiniți pe cei slabi, să fiți răbdători cu toți. Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutați totdeauna să faceți ce este bine atât între voi, cât şi față de toți.” Acesta este un minunat, minunat duet de versete, pentru că, deși biserica din Tesalonic era înfloritoare și creștea, aveau probleme și orice nu erau, era rezultatul acelor oameni-problemă.

Toate cele cinci grupuri erau acolo așa cum toate cele cinci grupuri sunt aici și azi, și apropo, dacă te uiți în jur să vezi cine este lângă tine și în ce grup s-ar putea încadra, într-un moment sau altul, cu toți suntem într-unul din aceste grupuri.

Dar Pavel spune în 2 Corinteni 11:28: „Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab?” spune el. „Dincolo de toată durerea, de biciuiri, de nuiele care mi-au brăzdat trupul mă apasă grija pentru biserici.” Coloseni 2:1: „Vreau, în adevăr, să știți cât de mare luptă duc pentru voi”. Ca să o spunem în argou, voi sunteți pentru mine o durere de cap. Aceasta este o povară pentru mine, să port în spate toate bisericile care au nevoie să crească.

Acum, în aceste două versete, în timp ce definește aceste cinci grupuri, el ne spune de asemenea și cum să ne ocupăm de ele. Acest lucru se află într-o secțiune pe care am intitulat-o Creșterea unei turme sănătoase. Versetele 12 și 13, pe care deja le-am studiat, vorbesc despre relația dintre păstori și oi și despre relația oilor cu păstorii. Versetele 16 şi următoarele vorbesc despre relația oilor cu Marele păstor, iar textul nostru ne vorbește despre relația dintre oi. Așadar, această mică secțiune acoperă totul.

În versetele 12 și 13, el vorbește despre păstori și cum ar trebui ei să trateze oile și el le-a spus păstorilor: „osteniți-vă între oi, cârmuiți-le în Domnul și sfătuiți oile.” El le-a spus oilor cum să îi trateze pe păstori. El le spune: „apreciați-i pe păstori, stimați-i pe păstori și supuneți-vă păstorilor.”

Începând de la versetul 16, el le va spune oilor cum să se relaționeze la Marele Păstor „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Nu stingeți Duhul” și așa mai departe. Însă acum el le vorbește oilor cum să se ocupe de oi. Cuvântul cheie, în versetul 14, este cuvântul fraților. Deși, cu siguranță, există o responsabilitate a păstorului să exercite o autoritate unică în confruntarea cu aceste cinci grupuri de creștini problemă, liniile de demarcație dintre păstor și oi sunt foarte fluide în această privință. El folosește cuvântul fraților, și tocmai pentru a vă oferi o notă comparativă, versetul 12: „Vă rugăm, fraților, să-i priviți bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul, şi care vă sfătuiesc. Apreciați-vă păstorii.”

Cuvântul fraților din versetul 12, este adresat congregației. Presupunem așadar, că fraților din versetul 14 de asemenea este adresat congregației. Le vorbește oilor cum să se ocupe de celelalte oi. Nu ne scutește pe noi cei care suntem conducătorii, ci îi include pe toți. Și apropo, observați, de asemenea, Romani 12:14-17 este o paralelă apropiată cu acest text și evident este adresat întregii congregații.

El observă, de asemenea că există o urgență. Vă rugăm, vă îndemnăm. Folosește acel cuvânt grecesc familiar parakaleō de a veni alături de cineva și a-l ajuta. Are un ton de urgență. Așadar el le încurajează pe oi cu urgență, cu zel și cu nerăbdare, ca să fie implicate în ajutorarea celorlalți frați care au nevoie de ajutor. Vedeți, biserică nu înseamnă să apari duminică dimineața, bătându-te singur pe umăr cât de religios ești. A fi cu adevărat implicat în biserică merge dincolo de mentalitatea audienței și de prezență.

Merge până la nivelul implicării proprii cu aceste cinci grupuri de oameni care împiedică dezvoltarea bisericii și în cele din urmă, întregul ei impact. Haideți să începem cu cei greu de controlat.

Primul grup, cei greu de controlat, versetul 14, Pavel scrie „Vă rugăm, de asemenea, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială”. Aceste cuvinte cei ce trăiesc în neorânduială, ne prezintă grupul celor greu de controlat. Cuvântul ataktos a fost adesea folosit în sens militar. Când era folosit în sens militar, avea ideea unui soldat care era în afara liniei, în afara plutonului, un soldat care era vinovat de comportament dezordonat, era insubordonat, nesupus, nu respecta ordinele, nu își împlinea cu strictețe datoria. Nu era sincronizat. În cele din urmă a ajuns să se refere la oricine nu își face datoria, oricine nu își respectă responsabilitatea. Moffat îl traduce cu trântor. Alții au sugerat cei care renunță, nefolositori, leneși, invalizi, apatici, dar nu trebuie să însemne doar asta.

Poate însemna și cineva care nu își face datoria nu doar din apatie, ci cineva care nu își face datoria din rebeliune. În 2 Tesaloniceni au fost folosite niște forme înrudite cu acest cuvânt. Acest cuvânt este folosit doar aici în Noul Testament – dar alte forme ale sale sunt folosite în 2 Tesaloniceni 3 versetele 6, 7 și 11.

În acel text, este folosit cu referință la frați care trăiesc în neorânduială, care nu lucrează, dar așteaptă ca toți ceilalți să facă toată treaba și să aibă grijă de ei. Pentru noi, se referă la cei nesupuși. Sunt în afara rândului. Nu sunt sincronizați. Toți merg în aceeași direcție. Ei nu. Toți ceilalți își înțeleg datoria spirituală și sunt dispuși să o facă, să facă orice le-a dat Dumnezeu să facă, să se implice în slujire în orice înseamnă că Îl slujesc pe Domnul cu darurile mele, că dăruiesc din ce mi-a dat Dumnezeu, că sunt sub autoritatea conducerii bisericii, că susțin direcția în care mergem, că sunt îmbarcat alături de ei, sunt parte a echipei, particip, sunt parte, sunt implicat. Acesta este genul de persoană care face ca biserica să înainteze și să crească.

Acest gen de oameni resping toate acestea. Ei nu se sincronizează cu ceilalți. Se prea poate că nu își împlinesc datoria pentru că nu le pasă. Se prea poate că nu își împlinesc datoria pentru că sunt mânioși sau împotrivitori sau contestă mereu. Nu sunt sprijinitori. Ei nu sunt parte a ceea ce se întâmplă. Uneori, ei stau pe margine o vreme, și în cele din urmă, sunt atât de supărați că pleacă și se duc în altă parte. Ei sunt cei ce stau pe tușă și am învățat câteva lucruri când făceam sport. Unul dintre ele este că cei de pe tușă devin mari critici.

Cei care critică cel mai mult sunt cei care au falimentat în datoria lor. Îmi aduc aminte că eram pe bancă în timpul unui sezon de fotbal american și am avut privilegiul să joc în defensivă, însă mai erau câțiva care nu jucau, pentru că jucam eu. La început, mă încurajau cumva, cu gândul că poate vor juca și ei, și când au văzut că, pentru ei, acest moment nu mai venea, atunci își doreau în secret să îmi rup un picior, iar când au văzut că nu mi-l rup, au început să vorbească despre lipsa de înțelepciune a antrenorului că nu a știut să recunoască talentul când îl vedea, și în cele din urmă ajungeau să încurajeze cealaltă echipă. Aceasta este progresia.

Oamenii care se împotrivesc implicării, care nu vor deloc să meargă dincolo de mentalitatea audienței fie din apatie fie din împotrivire, vor veni doar să urmărească și apoi doar să critice. În cel mai rău caz, sau în cel mai bun caz să nu facă nimic.

Un predicator a spus că cel mai adesea ei stau pe ultima bancă, însă eu nu vreau să spun asta. Ci vreau să spun, că uneori, poți să vezi o persoană care devine critică, se mută sistematic în spate. „Aveți grijă, vă urmăresc!” Dacă în fiecare săptămână te duci cu două sau trei bănci mai în spate, știu ce se întâmplă.

Aceasta este o lene vinovată. Oamenii vor să stea pe margine, pe de lături. Nu vor să se implice prea mult. Nu vor să dea socoteală. Nu vor să fie implicați. Nu vor să devină parte a lucrării. Ei doar țin pasul. Acest comportament este intolerabil într-o biserică crescândă. Cum să ne ocupăm de asta? Foarte simplu. Mustră-i. Nu există o formulă. Nu există un program. Nu există un sistem.

Câte o oaie să meargă la aceste oi care stau pe margine și nu își fac datoria, nu își folosesc darurile, nu slujesc, nu sunt implicați, nu susțin, nu sunt în program și nu merg în direcția în care toată lumea merge. Ei sunt în afara liniei, nu sunt în rând, sunt dezordonați, sunt ca niște dezertori, AWOL, care doar vin și ei alături de ceilalți.

A.T. Robertson a spus că verbul noutheteō înseamnă a da un sens, a veni alături, a da o rațiune gândirii lor. Un scriitor a spus: „Este ideea de a veni la cineva care merge pe o cale cu consecințe grave, și să îl sfătuiască cu privire la inevitabilitatea acelor consecințe.” Cu alte cuvinte, cuvântul poate fi tradus cu a atenționa pe cineva. Nu are în sine sensul de judecată distantă.

Nu este ideea de critică din punctul de vedere al superiorității. Nu. Are sensul de a veni alături și foarte aproape, și de a-i arăta cuiva care sunt consecințele comportamentului său. Este ca și cum i-ai spune: „Te-am urmărit și îți văd indiferența. Vii la biserică din când în când, nu cu regularitate. Nu ești implicat în nicio lucrare. Ești negativ cu privire la anumite lucruri sau ești critic cu privire la altele.” Și să îi spui acestei persoane: „Realizezi, nu-i așa, că dacă vei continua pe această cale acestea sunt consecințele, și nu cred că vrei și nici eu nu vreau să experimentăm aceste consecințe.”

Este acel tip de avertisment cu gentilețe care vine alături de tine și îţi spune că mergi într-o direcție al cărei final va fi o mare dezamăgire pentru tine. Este un avertisment pe care Pavel l-a dat înlăcrimat prezbiterilor din Efes, conform cu Faptele 20:31. Este o pasiune în el. Este o durere în acest avertisment care spune: „Nu vreau să mai mergi pe acest drum pentru că finalul drumului are consecințe majore. Pentru că voia lui Dumnezeu pedepsește o astfel de apatie, o astfel de răzvrătire, de nesupunere, o astfel de comportare nepotrivită.”

Când iubești cu adevărat pe cineva, nu vei ezita să îl atenționezi. Nu ezit să fac asta cu soția mea și cu copiii mei și cu cei din viaţa mea care îmi sunt apropiați. Treceți în rând. Nu pentru că am un plan ascuns, ci pentru că nu doresc să aveți parte de consecințele unei asemenea trăiri. Vreau să cunoașteți plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu, plinătatea purtării de grijă a lui Dumnezeu și doresc să văd tot ce poate fi biserica.

Nu am nicio iluzie ridicolă, că dacă am putea să fim mai inteligenți în ceea ce facem pe scenă, am putea avea o mai biserică mai puternică. Nu, nu. Dacă vrem să avem o biserică mai puternică în ce privește impactul în lume, nu se pune problema cât de deștepți suntem pe scenă. Ci întrebarea este cât de dispuși suntem să venim alături de credincioșii care sunt greu de controlat și să îi aducem cu dragoste în rând, și atunci va putea să înceapă puterea lui Dumnezeu să curgă, și atunci biserica va începe să croiască drum prin lume. Această confruntare este necesară.

Biserica nu înseamnă să vii și să stai și să te uiți la ceafa cuiva. Nu asta este. Să nu vă felicitați singuri pentru că veniți la biserică. Biserica este implicată în viețile oamenilor, a oamenilor problemă. Trebuie să mergem alături de ei. Aceia, care sunt în afară și stau pe margine, care trăiesc pe de lături, care merg zi de zi în nesupunerea lor, pe ei trebuie să îi atragem înăuntru. Facem asta din dragoste pentru că înțelegem consecințele.

Al doilea grup este cel al îngrijoraților. Ei nu stau pe margine. Ei sunt chiar în mijloc. Ei nici nu vor să se apropie de margine. Ei se îngrămădesc în mijloc și Pavel spune despre ei: „să-i îmbărbătați pe cei deznădăjduiți”. Acesta este un termen foarte interesant, de asemenea întâlnit doar aici. Este oligopsuchos, din limba greacă format din două cuvinte suflet și mic. Suflete mici.

Cea mai bună cale să ilustrezi asta este să folosim cuvântul opus, megalopsychos. Mega înseamnă mare, larg, măreț. Să vorbim despre megalopsychos. Ei sunt sufletele mari. Aristotel a spus „Omul megalopsychos este cel care a realizat mult, a pretins multe și merită multe.” Când Gandhi a vrut să se prezinte pe sine, toți au crezut că este atât de smerit. Când Gandhi a vrut să se identifice pe sine, a ales forma sanscrită a acestui cuvânt megalopsychos, și anume Mahatma. Se referă la suflet mare, suflet măreț. El a fost în stare să îmbrățișeze măreția, problemele majore și nevoile acestei uriașe bucăți de umanitate, sufletul mare.

Se referă la o persoană care își asumă mari riscuri pentru că este în joc un mare principiu și adevărul. Se referă la o persoana curajoasă, la persoana cu îndrăzneală, la persoana care își va pune viața în joc pentru o cauză nobilă, la persoana care are simțul aventurii, care iubește provocarea, care caută competiția, care iubește bătălia pentru că a gustat victoria, la cel care este neînfricat în fața dificultății, la cel care nu se teme de persecuție, la cel care are o viziune și care a realizat lucruri mari pentru că el vede fiecare oportunitate care este înaintea lui.

Însă diametral opus, Pavel spune că cei din al doilea grup se îngrămădesc în mijlocul bisericii, înfiorați de frică, sunt oligopsuchos, suflete mici. Ei urăsc schimbarea. Ei iubesc tradiția. Ei vor ca totdeauna lucrurile să se facă la fel. Ei se tem de necunoscut. Ei își fac griji pentru tot. Binecuvântați-i. Așa cum spunea William Hardy, ei văd pe fiecare pajiște grămada de bălegar. Le lipsește curajul. Ei nu vor să îndrăznească nimic din ceea ce nu au mai făcut. Ei iubesc ceea ce este sigur. Ei vor să pășească doar pe o cale care este deja pavată. Ei vor să repete o acţiune pe care deja a făcut-o cineva. Ei doresc o viață fără riscuri, cu siguranță absolută. De regulă sunt melancolici. Le lipsește puterea să meargă înainte cu biserica și să accepte provocările, să înceapă noi lucrări. Se tem de persecuție, nu le place să Îl prezinte pe Cristos. Se tem de opoziție, de obicei sunt triști, tot timpul îngrijorați, adesea depresivi, disperați, descurajați.

Și cu siguranță, micul grup din Tesalonic, în care fiecare voia ca lucrurile să înainteze, a suferit în special de pe urma acestor două probleme. Prima problemă a fost persecuția. Ei erau persecutați. Erau persecutați și Pavel le spune: „Ar fi trebuit să vă fi așteptat la asta.” În capitolul 2: „Trebuia să vă așteptați. Adică v-am spus.”

Dar ei credeau că au rămas în urmă și spuneau „Oh, oh, cu siguranță ziua Domnului este aici, și am ratat răpirea. Aceasta este ziua Domnului. Vom fi cu toții nimiciți.” Așa că a trebuit să le scrie și să le spună: „Nu. Nu este ziua Domnului”, mai erau apoi oameni profund răniți de moartea prietenilor lor și ei spuneau: “Oh, priviți. Au murit și Isus încă nu a venit. Nu vor fi răpiți. Oh, vai de noi.” Așa că el trebuie să scrie și să spună „Nu, nu, nu. Cei morți în Cristos vor învia primii. Ei vor fi acolo. De fapt, vor fi acolo înaintea voastră. Așa că mergeți, adunați-i pe acești oameni și mângâiați-i cu aceste cuvinte.”

Însă aceștia se găsesc în fiecare biserică. Ei nu au spirit de aventură. Ei nu se pot ridica deasupra problemelor. Ei sunt sub toate problemele. Toate problemele vieții sunt mai mult decât ei pot duce și ei sunt cu sufletele zdrobite. Ei sunt ca niște greutăți. Trebuie cumva să îi tragi după tine și adesea, dacă te uiți la biserică ca la o paradă, ei vor fi cei care poartă steagul roșu cu Stop!. Toată lumea se mișcă, iar ei ridică semnul de oprire din cauză că le lipsește viziunea. Se tem de faliment. Le lipsește îndrăzneala. Cred că undeva adânc în inima lor, eroul lor este Indiana Jones, însă nu recunosc niciodată.

Acum, cum să te ocupi de acești oameni? El spune în versetul 14: „Simplu, să îi încurajezi.” Ce cuvânt frumos! Înseamnă să vorbești cuiva venind aproape de el. Să vorbești – înțelegeți? Nu există scurtături. Oaie către oaie, prieteni. Ştii că cineva este temător și îngrijorat și disperat tot timpul și trist, nu se poate ridica deasupra problemelor vieții, trebuie să vii alături de el și să îi vorbești, să dezvolți o relație de prietenie cu el. Este ideea de a veni alături ca să consolezi, să mângâi, să întărești, să liniștești, să înveselești, să îmbărbătezi, să calmezi, însă nu se poate altfel decât într-o relație.

Putem deveni foarte academici în ucenicizare, însă nu despre asta este vorba. Ideea este de părtășie creștină personală, apropiată, care este puternică, și aceasta este o bucurie. Voi nu cunoașteți acest lucru, însă sunt oameni în această biserică care se încadrează în această categorie, oameni cu care mă întâlnesc cu regularitate doar să le dau o nouă doză de asigurare, prețuiesc mult privilegiul de a face asta.

Nu este nimic de făcut, decât să se apropie, într-o părtășie strânsă cu creștini care sunt mai puternici și încurajează cu blândețe acea persoană. Foarte asemănător ce spune Pavel în capitolul 2 versetul 7 din 1 Tesaloniceni unde spune: „Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi crește cu drag copiii, pentru că ne erați atât de dragi. V-am iubit atât de mult că v-am luat la piept și v-am hrănit.”

O încurajare delicată. Aceasta poate include încurajarea părtășiei personale, încurajarea rugăciunii către Dumnezeul tuturor încurajărilor, încurajarea Evangheliei speranței, încurajarea siguranței mântuirii, încurajarea lui Dumnezeu ca un Dumnezeu suveran care are un scop și providența să îi atingă voința, încurajarea dragostei lui Cristos, încurajarea învierii din ziua de apoi, încurajarea de a lua parte la suferința lui Cristos, orice fel de încurajare.

Dacă biserica va fi puternică și va creşte și va fi tare, va fi doar atunci când îi vom confrunta personal pe cei greu de controlat și pe cei îngrijorați. În mod personal, pentru că atunci când cei nesupuși intră în rând și cei îngrijorați iau parte la aventură, înlăturăm impedimentul şi astfel biserica poate înainta.

Apoi sunt cei slabi. Versetul 14, spune simplu „sprijiniți pe cei slabi”. Această categorie este grupul numărul trei. Cei slabi. La cine te referi când spui slabi? Ei bine, cei slabi în credință cu siguranță ar putea fi un element. Avem identificat de către apostolul Pavel în 1 Corinteni 8-10 și în Romani 14 și 15, un concept numit fratele slab. Vă aduceți aminte?

Asta înseamnă că este slabă credința lui. Nu are o credință suficient de puternică pentru a experimenta toată libertatea și îngăduința pe care le are în Cristos. Credința este slabă. O credință slabă creează o problemă. Care este acea problemă? O credință slabă înseamnă că acea persoană este foarte predispusă la cedare în faţa ispitei și la păcat. Are hipersensibilitate la păcat. De fapt, ei sunt așa de hipersensibili față de păcat că văd ca un păcat lucrurile care de fapt nu sunt deloc păcat, astfel că ei tind să se retragă.

Și Pavel spune: „Nu poți înainta astfel. Nu poți forța pe cel care este slab în credință, să fie prea rapid sau să îi împingi într-o anumită libertate sau vreo experiență pe care ei sunt în stare să o gestioneze, sau vreo ispită pe care ei nu sunt în stare să o gestioneze”.

De exemplu, să spunem că ai fost convertit de la închinarea păgână și cândva ai adorat-o pe Artemis sau pe Diana de la Efes, care este un idol. Să spunem că te-ai convertit și ai venit la Isus Cristos, iar cineva ți-a servit o cină și tu ai spus: „Ce mâncare bună! De unde ai cumpărat-o? Oh, am cumpărat-o de la templu. A fost carnea de jertfă zeiței Diana. Cu ea am pregătit cina. Și tu suspini adânc și spui: Nu pot mânca această carne care a fost oferită unui idol.” Poate tu crezi: „Hei, eşti liber în Cristos. Un idol este nimic și carnea oferită unui idol este nimic, iar Biblia ne spune acest lucru.”

Însă problema este că de îndată ce îl faci să ia parte la această masă cu carne jertfită idolilor îl arunci înapoi în starea dinainte din care a ieșit, în păgânism, în idolatrie, în imoralitate, tot gunoiul și stricăciunea din care a făcut parte, din acel sistem fals, este vărsată iarăși în acel om până când credința lui este destul de mare încât să îmbrățișeze cu putere transformarea vieții sale. Aceasta îl va face să păcătuiască în mintea sa pentru că va retrăi toate acestea. Nu-l împinge pe acel om atât de repede în această situație.

Vedeți, conștiința nu este morală. Conștiința activează ceea ce crede mintea ta că este moral sau imoral, iar conștiința lui este prea slabă și prea atașată de trecut ca să îl elibereze și să se comporte ca tine, așa că nu trebuie să îl împingi sau îl vei împinge peste margine. Au fost unii care erau slabi, slabi în credința lor. Ei nu se puteau bucura de libertatea în Cristos. Ei erau predispuși la o conștiință rănită care i-ar putea conduce la mai mult păcat și mai multă slăbiciune, însă mai este un alt grup la care se referă în mod direct, și aceștia sunt cei care sunt într-adevăr slabi din punct de vedere moral.

Pavel folosește acest cuvânt în Noul Testament cel mai adesea când s-a referit la predispoziția la păcat, a fi predispus la păcat. Aceștia sunt oameni slabi pe care abia i-ai scos din groapa de păcat, i-ai scuturat de praf și au căzut iarăși. Aceștia sunt oameni cărora le este foarte greu să împlinească voia lui Dumnezeu. Aceștia sunt oamenii care cad din nou în aceleași păcate iar și iar. Şi lucrezi din greu cu ei, însă ei cad din nou.

Cred că pe ei i-a avut Iacov în minte în Iacov 5:14 când spune: „Este vreunul dintre voi” iar traducerea bolnav ne este dată de obicei, însă cuvântul de aici are aceeași rădăcină cu cuvântul slab. „Este vreunul printre voi bolnav? Să se ducă la prezbiterii bisericii.” De ce? Pentru că ei sunt tari, iar ei te vor ține, se vor ruga pentru tine și dacă ai făcut păcate, îți vor fi iertate. Mergi la oameni care sunt tari spiritual când tu ești slab din punct de vedere spiritual.

Biserica este plină de astfel de oameni. Credeți-mă, ei sunt cei care pun piedică și sunt niște pietre de poticnire. Ei întârzie dezvoltarea bisericii, creșterea și puterea bisericii. Ce ar trebui să facem cu ei? Să îi ajutăm. A ajuta este un cuvânt atât de simplist pentru un concept atât de magnific, în limba greacă. Cuvântul grecesc înseamnă a se ține ferm, a se ține puternic, a se agăța, a susține, a-i susține. Galateni 6:1 spune că dacă a căzut un frate, ce trebuie să facă cei duhovnicești? Să-l ridice. Apoi spune purtați-vă sarcinile unii altora. Acesta este al doilea pas. Să îl ridici. Să îl ții. Să îl susții.

Cum faci asta? Din nou, este vorba de apropiere. Să vii alături. Astfel crește biserica, atunci când oile încep să aibă grijă unele de altele, când încep să se îngrijească suficient încât să meargă la cei slabi și să îi ridice. Asta înseamnă implicare.

Câteodată, și îmi aduc aminte de un tânăr anume care a venit să mă vadă, care se lupta cu homosexualitatea. Și-a dat viața lui Cristos și tocmai se afla în chinurile teribile ale unor bătălii masive cu ani și ani de viață trăită în trecut și homosexualitate, nu era în stare să se despartă de aceasta și de multe ori cădea victimă unor anumite acte homosexuale. A venit la mine cu disperare, zdrobit și în lacrimi, și mi-a spus „Nu pot să scap. Nu pot să birui. Nu pot să depășesc.”

I-am spus: „Bine, vreau să te ajut.” Am continuat „Nu pot, nu am timpul să fiu cu tine zilnic să te păzesc, însă am să îți spun ce ai de făcut.” Mi-a dat un carnețel și i-am spus: „Vreau să numerotezi zilele pe acest carnețel și în fiecare zi să scrii la finalul ei, toate faptele homosexuale pe care le-ai făcut în acea zi, fie că ai făcut singur sau cu cineva sau ai văzut ceva sau orice altceva. Tot ceea ce ți-a stârnit pofta homosexuală, tot ceea ce ai simțit că a fost o spurcăciune, vreau să le scrii în detaliu, iar la finalul săptămânii, vreau să-l aduci ca să citesc tot.”

După șapte zile, a venit și de data aceasta când a intrat pe ușă nu mai plângea. Zâmbea, l-am salutat și i-am spus: „Ai adus carnețelul?” A spus: „Da”, dar a spus: „Este scris foarte puțin pe el. De câteva ori în mintea mea și când m-am luptat cu ispita, dar nu am făcut nimic.” Am spus: „Chiar? Ce anume a făcut să fie diferit?” El a spus: „Credeți că am vrut să aduc acel carnețel aici și să îl citiți?”

Aceasta a fost o cale simplă pentru mine ca să îl sprijin, doar prin a crea o dare de socoteală. A trebuit să mă țin de el. Asta înseamnă creșterea bisericii. Lăsați restul lucrurilor. Vrem să creștem o biserică. În acest fel faci să crească biserica.

Mai este un al patrulea grup, cei greu de urnit. El spune: „Fiți răbdători cu toți.” Ei bine, trebuie să înțelegi la cine se referă când spune toți. Toți se referă la cei care își pierd ușor răbdarea. „Fiți răbdători cu toți.” Fii răbdător cu toți oamenii care îți pun răbdarea la încercare.

Foarte ușor poți să fii frustrat. Este ușor să te enervezi, este ușor să devii dezamăgit, descurajat, exasperat de unii oameni. Dai atât de mult. Dai atât de mult. Dai atât de mult. Dai atât de mult. Primești atât de puțin.

Mi s-a întâmplat și mie. Ți s-a întâmplat așa ceva în relațiile de disciplinare. Dacă ai ucenicizat oameni de-a lungul timpului, știi ce înseamnă să ai o dezamăgire majoră, majoră, iar biserica este plină de astfel de oameni care stau și sunt învățați și sunt pregătiți și sunt ucenicizați și sunt îndemnați și sunt întăriți, sunt inspirați, sunt motivați, sunt încurajați și cresc cu o viteză aproape imperceptibilă. Ei niciodată nu par să aibă o dezvoltare normală. Totul le distrage atenția. Totul îi încetinește pe cale. Ei nu se pot concentra. Ei sunt indisciplinați în chestiunile spirituale, indisciplinați în mijloacele harului. Ei pot chiar să îți frângă inima.

Sunt mulți pastori care au supraviețuit celor greu de controlat, care au supraviețuit celor îngrijorați, are au supraviețuit celor slabi, dar care au fost sacrificați pe altarul exasperării. Au cedat înaintea oamenilor greu de urnit și în cele din urmă își spun: „Îmi investesc viața în această chestiune și cu cât înaintez mai repede, cu atât sunt mai departe de ei. Nu îi pot face să se miște. Nu se mișcă. Sunt pregătiți, dar ei nu fac ceea ce au fost învățați să facă. Sunt învățați, dar ei nu trăiesc ceea ce i-am învățat să trăiască.”

Asta este foarte, foarte dificil. Poți să auzi chiar în cuvintele Domnului Isus când spune, într-o exasperare lipsită de păcat: „Oh, mică vă este credința.” Când veți înțelege aceste lucruri? Și ce ne spune să facem cu acești oameni? Să fim răbdători. Poate spui: „Cât de răbdători?” Mai răbdător decât ai fost până acum. „Cât de răbdător?” Atât de răbdător cum e Dumnezeu cu tine.” „Oh, atât de răbdător? Hm. Asta este într-adevăr răbdare.”

Putem merge la Vechiul Testament, dacă am avea timp și să studiem răbdarea lui Dumnezeu. Citiți Exod 34:6. Citiți Isaia 63, versetele 7,8 și 9. O mulțime de alte locuri. Însă știți cu toții, fără să fie nevoie să citim în Biblie, cât de răbdător este Dumnezeu cu voi. Nu-i așa? Atât de răbdător trebuie să fii cu ceilalți.

Petru a spus: „Doamne, cât de răbdător? De șapte ori?” Domnul a spus „Nu. De șaptezeci de ori câte șapte.” Atât de răbdător? Ei continuă să facă aceleași lucruri. Atât de răbdător? Atât de răbdător? Vino alături de oamenii care te exasperează și fii răbdător. Fii răbdător. Cei nesupuși trebuie mustrați. Cei îngrijorați trebuie încurajați. Cei slabi trebuie îmbărbătați și cei greu de urnit trebuie răbdați.

Înțelegeți? Ce spune de fapt este că trebuie să ne raportăm la fiecare cu compasiune, cu dragoste, cu preocupare personală. Așa crește biserica. În acest fel se curățește.

În cele din urmă, grupul cel mai rău, este format din cei răi. Ei bine, hai să îi întâlnim întâi de toate. Îi găsim în versetul 15. Pentru ei a alocat un întreg verset. „nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”.

Acum implicația aici, desigur este că dacă Dumnezeu ne interzice răzbunarea și revanșa, presupunerea este că cineva ți-a făcut ceva. Cineva ți-a făcut un rău, kakos în greceşte, o josnicie, o răutate, o răutate. Aceasta este, după părerea mea, împrejurarea cea mai dificilă la care noi, creștini fiind, ne putem raporta la abuz. Cel mai dureros comportament este răutatea nu din partea lumii, ci din partea fraților și surorilor. Aceasta este cea mai profundă durere, și credința noastră trebuie să funcționeze și la acest nivel. Trebuie.

Așadar, Pavel spune: „Uitați. Vor fi oameni în biserică care vă vor răni. Se vor purta rău cu voi.” Te vor răni folosind cuvinte rele pe care ţi le vor spune în față. Te vor răni indirect cu bârfă și defăimare și vorbire de rău în fața altora. Uneori te vor răni direct și nu vor mai dori să aibă de-a face cu tine, eliminându-te din cercul lor social, ținându-vă departe de slujirea lor din cauza geloziei, a invidiei, a urii, a amărăciunii sau a mâniei.

Poate te-au rănit direct prin faptul că ți-au furat virtutea printr-un păcat sexual, poate ți-au distrus căsnicia, ți-au luat ceva prețios, ți-au influențat unul dintre copii spre răutate. Îți vor face rău indirect, conducându-te în păcat. Sunt oameni în biserică, credeți-mă, care vor face rău altor oameni. Este un rău malițios, care se întâmplă în biserică, precum bârfă, defăimare, păcat sexual.

Apropo, înainte să faci asta, va trebui să privești cu atenție la Matei 18 pentru că în Matei 18, Isus spune: „Mai bine ai avea legată o piatră de moară de gât și să fii înecat în mare decât să rănești pe un alt credincios.” Mai bine să fii înecat cu o piatră de moară legată de gât decât să rănești pe unul dintre cei care cred în Mine. Nu este vorba de un bebeluș. Este vorba de un credincios.

De fapt, el spune: „Dacă mâna ta face răul, tai-o. Dacă piciorul tău face răul, taie-l. Dacă ochiul tău este cel care face răul, scoate-l. Vai de cel care pune o piatră de poticnire pentru unii dintre cei mai mici care cred în Mine. Ei sunt așa de prețioși pentru Mine că îngerii lor privesc totdeauna Fața Tatălui care privește la acești micuți și când Fața Tatălui se încruntă cu preocupare, îngerii merg și îi ajută pe micuți.”

Așadar, dacă tu îți bați joc de poporul lui Dumnezeu, îți bați joc de cei care sunt prețioși pentru Dumnezeu, și cu toate acestea, fără înțelepciune, creștinii vor păcătui unii împotriva altora. Și ce trebuie să facem noi în privința aceasta? Cum să îi tratăm pe cei răi? El spune: „să nu întoarceți rău pentru rău”. Să nu te răzbuni. Să nu te răzbuni. Este o poruncă pentru întreaga biserică, un imperativ la plural.

În biserică nu este loc pentru răzbunare. Nicăieri nu este loc pentru răzbunare. Singurul care are dreptul de răzbunare cine este? Dumnezeu. Ascultați ce zice Romani capitolul 12, despre care am spus mai devreme că este un text paralel la textul nostru. În Romani 12, Pavel spune explicit, în versetul 19: „Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu”.

Să nu cazi în starea de mânie și să te răzbuni singur. Lasă mânia lui Dumnezeu pentru că este scris, și aici citează din Vechiul Testament: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul. „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”. Eu voi avea grijă de asta, nu tu. „Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” Ați înțeles?

Acum puteți întoarce la 1 Tesaloniceni. Singurul care are dreptul să se răzbune este Dumnezeu. Poate tu spui: „Bine, dar cum rămâne cu ochi pentru ochi și dintre pentru dinte și viață pentru viață?” Acela a fost un mandat guvernamental prin care guvernul a avut dreptul să-i pedepsească în mod egal pe criminal. Guvernul avea dreptul să ceară viață pentru viață, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Asta nu a fost pentru răzbunare personală. Asta a dorit Isus să înțeleagă ucenicii Lui și evreii când au auzit predica de pe munte când a spus: „Voi credeți că ar trebui să vă urâți dușmanii. Ați pervertit Legea lui Dumnezeu până la acel nivel. Sunt aici să vă spun că trebuie să vă iubiți dușmanii și să le faceți bine celor ce vă fac rău.”

Așadar, cum să ne raportăm la cei care ne fac rău? Întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna să urmărim, să căutăm, să căutăm cu zel ceea ce este bun, frumos, nobil, excelent. Cu alte cuvinte, tu spui: „Ei bine, în ciuda a ceea ce mi-au făcut, îmi voi da silința să le fac bine, să fac ce este nobil și excelent pentru ei. Într-un act de iubire, le voi întoarce ostilitatea cu bunătate și nu doar lor, ci fiecăruia, fiecăruia, tuturor oamenilor în special fraților de credință”, a spus Pavel tuturor în altă parte.

O turmă care crește este caracterizată de înaintare în credință, în dragoste, în puritate înspre plinătatea staturii lui Cristos. Aceasta este o biserică în creștere. Această creștere este împiedicată de cei nesupuși și de cei îngrijorați și de cei slabi și de cei obosiți și de cei răi, și dacă vreo biserică vrea să crească, nu va crește pentru că cineva și-a dat seama de cine știe ce strategie care să ocolească adevărata problemă. O biserică va crește pentru că păstorii și oile sunt împreună într-o relație apropiată în care ei mustră pe cei nesupuși, încurajează pe cei îngrijorați, îi susțin pe cei slabi, sunt răbdători cu cei greu de urnit și oferă bunătate plină de dragoste celor răi.

Și pe măsură ce o astfel de biserică ia formă, va fi o biserică în creștere și puternică. Trebuie să ne dedicăm pe noi înșine să fim ceea ce este biserica. și asta este tot.

Tată, Îți mulțumim pentru această dimineață, pentru aceste momente pe care ni le-ai dat să ne închinăm și să avem inimile și mințile noastre confruntate cu adevărul Tău. Pecetluiește-l în inimile noastre, ajută-ne să avem relații corecte oaie cu oaie ca să putem fi acel fel de biserică pe care Tu să o folosești într-un mod măreț. Şi Îți mulțumim pentru un asemenea privilegiu, în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT