Pentru studiul nostru din această dimineață, vă atrag atenția asupra acestei scurte epistole către Filimon. Deschideți Bibliile, dacă doriți, la Filimon. Cartea Filimon este așezată perfect între Tit și Evrei. În această dimineață, textul nostru din Filimon este din versetele de la 4 la 7. Ne aflăm într-o serie împărțită în patru părți intitulată „O lecție despre iertare”, iar în această dimineață este partea a doua.

Dați-mi voie să vă citesc versetele 4-7 ca și cadru pentru mesajul nostru.

„Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credința pe care o ai în Domnul Isus și dragostea față de toți sfinții. Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Cristos. În adevăr, am avut o mare bucurie și mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinților au fost înviorate prin tine”.

Trăim, în mod evident, într-o societate care cunoaște prea puține lucruri despre iertare. Trăim într-o societate căreia îi pasă prea puțin de iertare. De fapt, aș crede că unul dintre principalele cauze - dacă nu chiar principala cauză – care contribuie la distrugerea relațiilor din cultura noastră este absența iertării. Cultura noastră ne împinge să fim neiertători. Ea îi evidențiază și îi înalță pe oamenii care nu sunt dispuși să ierte. Îi facem eroi pe Dirty Harry și pe Rambo, care ucid oameni din răzbunare.

Ca urmare a păcătoșeniei, a răutății și a lipsei oricărui fel de constrângere socială creștină în cultura noastră, avem o societate plină de amărăciune, plină de răzbunare, plină de mânie, plină de ură, plină de ostilitate față de alții. Acest lucru poate fi văzut în tipul de crime de răzbunare care au devenit atât de obișnuite în zilele noastre. Se poate vedea în procesele care se desfășoară, în procesele legale care au loc în dreptul oamenilor pentru tot ceea ce se poate concepe și chiar pentru ceea ce este de neconceput. De fapt, este înspăimântător să ne gândim la faptul că în prezent sunt mai mulți oameni la facultatea de drept decât la toate celelalte școli profesionale la un loc. Vom prolifera un număr aproape nesfârșit de avocați care să se ocupe de un număr nesfârșit de procese, pe măsură ce oamenii se răzbună unii împotriva altora pentru fiecare problemă minusculă sau majoră a vieții de care s-au lovit.

Chiar și consilierii de astăzi ne spun că nu este sănătos să ierți. Asta e ceva nou. Există o nouă carte populară scrisă de Susan Forward și este intitulată Toxic Parents. Teza cărții este într-adevăr atitudinea predominantă a culturii noastre actuale și anume o atitudine negativă față de iertare. Există un capitol în carte intitulat „You Don’t Have To Forgive” (Nu trebuie să ierți). Cu alte cuvinte, ești victima unor părinți toxici care te-au otrăvit și până când nu vei da vina pe ei acolo unde trebuie, nu vei fi o persoană sănătoasă. Trăim într-o cultură răzbunătoare, răufăcătoare, ostilă, furioasă, care vrea să-i facă pe toți ceilalți autorii unei crime împotriva noastră și pe noi, sincer, responsabili doar de răzbunare. Cu siguranță, cultura noastră este cea mai ostilă, cea mai furioasă, cea mai neiertătoare, cea mai răzbunătoare cultură pe care am experimentat-o vreodată în scurta mea viață.

Acum, pentru un creștin, eșecul în a ierta este de neconceput. Nu-mi pasă care este problema, nu-mi pasă care este ofensa, eșecul în a ierta este un act flagrant, deschis de neascultare. Ni s-a spus cât se poate de explicit că dacă cineva ne jignește trebuie să îl iertăm. De câte ori? De șaptezeci de ori câte șapte sau, altfel spus, de un număr nedeterminat de ori. Și că motivul pentru care trebuie să iertăm este pentru că Tatăl nostru din ceruri ne-a iertat și va continua să ne ierte pe măsură ce noi suntem credincioși în a-i ierta pe alții.

Dacă privim această problemă din perspectiva negativă, dacă aderăm la această cultură - o cultură care spune că nu trebuie să ierți, că ai dreptul să-ți manifești pornirile firești, că poți da în judecată pe oricine și pe toată lumea pentru orice, că trebuie să dai vina pe altcineva pentru ceea ce eşti tu responsabil și să te asiguri că plătește dureros pentru ceea ce ți-a făcut - dacă aderăm la această mentalitate, iată ce va produce: Vă voi prezenta doar patru lucruri care se vor întâmpla în viața unui creștin. În primul rând, te va face prizonier al trecutului tău. Eșecul de a ierta te va încarcera în trecutul tău. Atâta timp cât nu reușești să ierți un ofensator, o ofensă săvârșită împotriva ta, ești încătușat de trecut. Neiertarea menține vie acea durere. Neiertarea menține deschisă acea rană. Neiertarea nu lasă niciodată acea rană să se vindece, iar tu treci prin viață amintindu-ți de ceea ce ți s-a făcut și, astfel, alimentezi acea rană deschisă, alimentezi acea rană deschisă, stârnești acea durere și acumulezi un grad din ce în ce mai mare de mânie. Treci prin viață acumulând resentimente.

Acum, gândiți-vă la asta! Ce rost are să faci așa ceva? Ce virtute oferă sau manifestă asta? Neiertarea nu face decât să te închidă în trecut și, pentru tot timpul în care te întorci în trecut și verși din nou afară acea atitudine neiertătoare, vei acumula în viața ta tragedia mâniei și a ostilității escaladate, construite, acumulate și înmagazinate, care îți va răpi bucuria de a trăi. Vei trece prin viață simțindu-te la fel de rău ca acum sau chiar mai rău - fără nicio ușurare de care să te poți bucura. Pe de altă parte, iertarea deschide ușa și lasă prizonierul să iasă. Iertarea te eliberează de trecutul tău. De îndată ce îl ierți, a dispărut, și ești liber. Dacă insiști să-ți amintești de ofensă și nu o ierți niciodată, atunci îi permiți persoanei respective să continue să te jignească tot restul vieții tale. Și este vina ta, nu a ei.

În al doilea rând, neiertarea nu numai că te face prizonier al propriului tău trecut, însă neiertarea produce și amărăciune. Ea produce amărăciune. Efectul cumulativ al aducerii aminte fără a oferi iertarea unei ofense făcute împotriva ta, indiferent cât de scurtă sau lungă a fost perioada, este că devii o persoană amară. Cu cât îți amintești mai mult timp de ofensă, cu cât acumulezi mai multe date despre ea, cu cât o tot reamintești, cu atât îți ocupă mai mult gândirea și, cu cât îți ocupă mai mult gândirea, cu atât mai mult îți modelează practic persoana. Amărăciunea nu este doar un păcat, ci este o infecție și îți va infecta întreaga viață. Iar amărăciunea poate fi pusă direct pe seama eșecului de a ierta. Te face să devii caustic, te face să devii sarcastic, te face să condamni, îți dă o dispoziție neplăcută, hărțuit de amintirile a ceea ce nu poți ierta gândurile tale devin răutăcioase față de ceilalți, ai o viziune distorsionată asupra vieții și ți-ai îmbolnăvit literalmente întreaga existență. Mânia începe să se dezlănțuie în tine și poate scăpa ușor de sub control. Emoțiile tale încep să se dezlănțuie. Mintea ta devine victima acestui lucru. Tu întreții gânduri continue de răzbunare. Și ce se întâmplă? Chiar și o conversație ocazională devine o platformă pentru defăimare, un forum pentru bârfe şi pentru insinuări la adresa agresorului, iar firea ta, acea rămășiță oribilă a vechiului tău eu, a preluat controlul.

Presupun că acest lucru se întâmplă cel mai mult și cel mai frecvent în căsnicii. Doi creștini căsătoriți unul cu celălalt nu ar trebui să divorțeze niciodată, nu ar trebui să se despartă niciodată și ar trebui să se bucure de o relație fericită. Acest lucru este după planul lui Dumnezeu. Acum, când m-am căsătorit, m-am căsătorit cu un păcătos. Ceea ce este și mai de neconceput este că și soția mea a făcut la fel. Și realitatea este că e absolut imposibil să nu ne jignim unul pe celălalt. Nu se întâmplă doar din când în când pe parcursul anului, ci se întâmplă destul de regulat. Dar acolo unde operează iertarea, o ofensă este un moment în timp, care a venit și a trecut. Acolo unde nu există iertare pentru asta, există amărăciunea acumulată, care te face caustic și sarcastic, care începe să te întoarcă împotriva propriului tău partener. Îți închizi afecțiunea, îți decuplezi bunătatea. Cauți modalități de a te răzbuna, iar amărăciunea duce la devastarea relației. Iertarea, pe de altă parte, risipește amărăciunea și o înlocuiește cu dragoste, bucurie, pace, blândețe, bunătate, credință, îngăduință și stăpânire de sine. De ce ar vrea cineva să trăiască în închisoarea trecutului său? De ce ar vrea cineva să trăiască cu amărăciunea acumulată care îl face să încalce orice relație?

Există un al treilea lucru pe care îl produce neiertarea. Neiertarea îi oferă lui Satan o ușă deschisă. Neiertarea așază preşul de la intrare de bun venit și invită demonii înăuntru. Acolo unde aveți mânie nerezolvată, unde aveți amărăciune nerezolvată, unde aveți un spirit neiertător, i-ați dat loc diavolului. Efeseni 4:26 și 27 spune: „’Mâniați-vă și nu păcătuiți’. Să n-apună soarele peste mânia voastră, și să nu dați prilej diavolului”. Ideea este că, dacă te duci la culcare seara și nu ai iertat pe deplin, astfel încât mânia ta să dispară, îi vei da prilej lui Satan. În 2 Corinteni, capitolul 2, există o declarație foarte directă făcută de apostolul Pavel. În capitolul 2 versetul 10, el spune: „Eu am iertat”. „Eu am iertat” - în versetul 11 – „ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câștig de la noi; căci nu suntem în neștiință despre planurile lui”. Diavolul se mută într-o inimă neiertătoare, într-o viață neiertătoare.

Nu este o exagerare să spunem - ascultați cu atenție! Nu este o exagerare să spunem că cea mai mare parte - cea mai mare parte - a terenului pe care Satan îl câștigă în viețile noastre se datorează neiertării. Nu suntem în neștiință față de planurile lui de a se folosi de o atitudine neiertătoare și de a distruge relațiile. Și, sincer, puteți evacua toți intrușii demonici printr-un act de iertare. De ce ar vrea cineva să fie prizonier al trecutului său? De ce ar vrea cineva să aibă boala amărăciunii care să îi deformeze și să îi distrugă viața? Și de ce ar vrea cineva să deschidă ușa și să întindă covorul de bun venit pentru demoni?

În al patrulea rând, neiertarea împiedică părtășia cu Dumnezeu. Neiertarea vă împiedică părtășia cu Dumnezeu. Isus a spus că „dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greșelile voastre.” În relația continuă cu Dumnezeu, dacă noi nu-i iertăm pe alții, El nu ne iartă pe noi. Așa că, dacă nu sunt într-o relație bună cu tine, atunci nu sunt într-o relație bună nici cu El. De ce m-aș condamna să mă aflu în altă parte decât în locul de maximă binecuvântare din partea lui Dumnezeu, nu-i așa? Ce fel de nebunie este asta? Cât de idiot aș putea să fiu? Găsesc oare vreo valoare în a-L face pe Dumnezeu să fie mânios pe mine? Există vreo virtute în a scădea puritatea și bucuria părtășiei mele cu Dumnezeu?

Vedeți idioțenia unei astfel de atitudini neiertătoare, nu-i așa? Te face prizonier al trecutului tău, îți dă boala amărăciunii care se răspândește peste tot, deschide ușa demonilor și te îndepărtează de părtășia deplină și bogată pe care Dumnezeu dorește să o aibă cu tine. Există o mulțime de motive întemeiate, așadar, pentru a fi o persoană iertătoare. Dacă refuzi să-i ierți pe alții, pierzi părtășia cu Dumnezeu. Te deschizi la implicarea satanică. Îți poluezi viața, și îi furi bucuria. Iar mai apoi te transformi într-o victimă a propriului tău trecut.

Această chestiune a iertării, datorită semnificației și importanței sale, este tratată pe larg în Scriptură. De fapt, în Biblie există cel puțin 75 de imagini vizuale despre iertare. Există cel puțin 75 de imagini vizuale despre iertare în Biblie. Și toate sunt acolo pentru a ne ajuta să înțelegem importanța sau caracterul, natura, efectul, lucruri despre iertare. Îngăduiți-mi să vă prezint câteva dintre cuvintele folosite în Scriptură pentru a descrie imaginile biblice despre iertare.

A ierta înseamnă să întorci cheia, să deschizi ușa celulei și să lași prizonierul să iasă. A ierta înseamnă să scrii cu litere mari peste o datorie „nimic datorat”. A ierta înseamnă să bați cu ciocanul într-o sală de judecată și să spui „nevinovat”. A ierta înseamnă să arunci o săgeată atât de sus și atât de departe încât să nu mai poată fi găsită niciodată. A ierta înseamnă să strângi la pachet toată mizeria şi toate gunoaiele și să le arunci, lăsând casa curată și primitoare. A ierta înseamnă să slăbești legăturile de acostare ale unei corăbii și să o eliberezi în largul mării. A ierta înseamnă a acorda o grațiere totală unui criminal condamnat. A ierta înseamnă a relaxa o strânsoare asupra unui adversar de la lupte libere și a-i da viața. A ierta înseamnă a sabla un perete de graffiti, lăsându-l ca nou. A ierta înseamnă să spargi un vas de lut în mii de bucăți, astfel încât să nu mai poată fi refăcut niciodată. Această chestiune a iertării este foarte importantă și se află chiar în centrul sănătății tale spirituale și al sănătății mele deopotrivă.

Acum, pentru că este atât de esențială, Duhul Sfânt a dedicat o întreagă carte din Biblie iertării - nu o carte foarte lungă, una singură, cartea Filimon. Aici, în această scurtă epistolă de doar 25 de versete, este subliniată datoria spirituală de a ierta, nu sub formă de principiu, nu sub formă de pildă, nu sub formă de imagini vizuale, ci într-o poveste personală petrecută în realitate. Vă amintiți povestea, nu-i așa? Un om pe nume Filimon trăia în Colose. Era căsătorit cu o doamnă pe nume Apfia și aveau un fiu, Arhip, care era implicat în slujirea creștină. Aveau o casă. Trebuie să fi fost un om destul de bogat și în casa lui se întâlnea biserica. Aveau un sclav. Sclavul se numea Onisim. Chiar dacă Filimon era un stăpân bun, Onisim își dorea libertatea, așa că într-o zi a fugit. Stăpânul său plătise un preț foarte mare pentru el; aceasta era o înșelătorie. Nu numai atât, dar a furat câteva lucruri de la stăpânul său și le-a luat cu el. Astfel, el a comis o infracțiune penală pentru care închisoarea sau chiar moartea ar fi putut fi sentința corectă.

Onisim a fugit din micul orășel, din Colose pentru a se pierde în marea mulțime de oameni din orașul Roma, crezând că se poate ascunde în catacombele Romei ca un alt fugar fără chip, un om al străzii fără adăpost care ocupa străduțele lăturalnice ale acelui mare oraș. Dar nu a trecut mult timp - nu știm exact cât timp - până când acest sclav fugar a ajuns față în față cu un om extraordinar pe nume Pavel. Iată-l deci pe sclavul fugar Onisim, confruntându-se cu Pavel. Pavel are privilegiul de a-l conduce la Isus Cristos. El devine creștin. Pavel, bineînțeles, află apoi că Onisim este plecat de la prietenul său Filimon, că era de acolo, și că a fugit. Și chiar dacă Onisim este un creștin și îi este de ajutor lui Pavel, Pavel știe că trebuie să-l trimită înapoi. Așa că îl trimite pe Onisim înapoi la Filimon cu această scrisoare în care explică ce s-a întâmplat. Iar în scrisoare el spune: „Vreau să-l ierți pe acest sclav fugar”.

Societatea spune „nu-l ierta”, societatea spune „depune plângere împotriva lui și întemnițează-l”, societatea spune „fă-l să returneze fiecare bănuț pe care l-a furat și pe care apoi l-a risipit la Roma”, societatea spune să pui asupra lui stigmatul de fugitivus, sclavul fugar, și să-i marchezi fruntea cu un „F” mare, astfel încât pentru tot restul vieții să fie marcat ca sclav fugar, care nu este vrednic de încredere.” Dar Pavel spune „pur și simplu iartă-l. Pur și simplu iartă-l. Nu contează cât de mult te costă, iartă-l.” Așadar, pledoaria acestei scrisori este o pledoarie pentru iertare. Acum, pe măsură ce scrisoarea se derulează, devine evident faptul că Pavel îi cere lui Filimon să ierte un om care este pocăit. Onisim și-a făcut partea lui; el este pocăit. El se întoarce, ca să spunem așa, cu pălăria în mână, cerând iertare. Dumnezeu a făcut lucrarea corectă în inima lui și acum este rândul lui Filimon.

Săptămâna trecută ne-am uitat la primele trei versete, care au fost introducerea, și am prezentat într-un fel importanța acestei istorisiri. În această dimineață ne uităm la versetele 4-7, a doua secțiune din aceste patru secțiuni, iar aceasta se ocupă de unul dintre cele trei puncte principale. Versetele de la 4 la 7 prezintă caracterul spiritual al celui care iartă. Versetele de la 8 la 18, prezintă acțiunea spirituală a celui care iartă. Versetele de la 19 la 25, prezintă motivația spirituală a celui care iartă. Așadar, învățăm multe despre cel care iartă aici. Învățăm cum să arătăm iertare. Învățăm principiile iertării, iar aceasta este intenția Duhului Sfânt în scrierea acestei extraordinare epistole.

Acum, în această dimineață, ne uităm la versetele 4-7, la caracterul spiritual al celui care iartă. Nu vreau să vă pierdeți, vreau să ascultați ce vă spun. Dacă citiți versetele de la 4 la 7, nu îl veți vedea neapărat pe Pavel identificând, unu, doi, trei, patru, cinci, șase principii ale unei persoane care iartă, dar le veți vedea ieșind la iveală în ceea ce spune el. Ele nu sunt, cum spunem noi, explicite, dar sunt implicite. Ele sunt implicite aici - foarte, foarte clar. În această secțiune, Pavel se referă la Filimon în termeni foarte, foarte elogioși. Îl laudă de la versetul 4 până la 7 pentru caracterul său creștin. Și în timp ce face asta, el descrie genul de om care va fi un iertător. Acesta este caracterul spiritual al unui om care va demonstra iertare. Așa că, de fapt, el spune următoarele: „Filimon, știu că ești genul de om în care pot avea încredere că îl va ierta pe Onisim”. Îl pregătește amintindu-i de propriul său caracter. Vreau să spun că face parte din înțelepciune, nu-i așa, să împarți laude ori de câte ori și oriunde este posibil? Pentru că lauda însăși devine o hrană pentru virtute.

Ați înțeles asta? Lauda în sine, lauda legitimă, devine o hrană pentru virtute și un antidot puternic împotriva păcatului. Dacă cineva vine la tine și îți spune: „Vreau să-ți spun că mă uit la viața ta și îi mulțumesc lui Dumnezeu că ești un creștin evlavios, virtuos și sfânt”. Credeți-mă, aceasta este o hrană pentru virtute. Și, în același timp, acesta este un antidot împotriva păcatului, nu-i așa? Pentru că, dacă știi că oamenii te văd așa și cred că ești așa, asta îți măreşte dorința de virtute și dorința de a te feri de viciu. Și astfel, Pavel vorbește despre marea virtute a caracterului lui Filimon ca bază pentru apelul său la iertare. „Știu că ai un caracter care te face să ierți”. Acum, ce fel de caracter este acesta? Ei bine, îl vedem în versetele de la 4 la 7.

Aici, în timp ce Pavel oferă această minunată și caldă expunere a caracterului lui Filimon, vedem genul de persoană care iartă. Acum, el spune atât de multe lucruri bune despre el încât trebuie să vă puneți întrebarea: De unde știa el toate acestea? În primul rând, ei se cunoșteau personal. Se cunoșteau unul pe celălalt. De fapt, în versetul 1, el îl numește pe Filimon „preaiubitul nostru”, agapetos, preaiubitul nostru și sunergos, „tovarășul nostru de lucru”. Așadar, lucrau împreună, ţineau unul la celălalt. V-am spus săptămâna trecută că Pavel l-a condus pe Filimon la Cristos. El îl cunoştea pe acest om. Mai mult, biserica din Colose se întâlnea în casa lui, așa că o mulțime de creștini îl știau. Unul dintre acești creștini era conducătorul bisericii din Colose, un bărbat pe nume Epafra, iar Epafra, conform versetului 23 din Filimon, era cu Pavel la Roma. Așadar, orice ar fi știut Pavel despre el, Epafra ar fi putut dezvolta, deoarece Epafra era conducătorul bisericii din casa lui Filimon. Și apoi mai era Onisim, sclavul fugar, el trebuie să fi confirmat toate acestea. El nu a fugit pentru că Filimon era un om rău, un stăpân rău, un fel de comandant de trupe care să arate forță și duritate - nicidecum. Toată lumea ar fi confirmat caracterul omului și, astfel, Pavel avea o bună cunoaștere a virtuților acestui om.

Acum, când ne uităm la aceste versete, versetele 4 și următoarele, vom vedea genul de persoană care iartă. Ce fel de persoană are capacitatea de a ierta? Să ne uităm la versetul 4 și să începem de acolo. „Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele”. Acum, vom comenta foarte pe scurt acest lucru. El spune - de fapt, ceea ce spune el este: „De fiecare dată când mă rog pentru tine, o fac cu mulțumire”, asta spune. „De fiecare dată când te pomenesc în rugăciunile mele, îi mulțumesc Dumnezeului meu”. Acesta ar fi un alt mod de a formula. „De fiecare dată când ești pomenit în rugăciunile mele, îmi exprim mulțumirea, absolut de fiecare dată. Vreau să spun că nu am altceva de spus lui Dumnezeu decât să-I mulțumesc pentru tine, Filimon. Nu știu nimic negativ despre tine. Tot ce am auzit vreodată despre tine și tot ce am experimentat cu tine este bun”.

Mai mult, versetul 5: „Pentru că am auzit”. Literal, eu continui să aud. „Filimon, continuă să-mi vină în minte, cuvântul despre tine, care mă face să mă rog pentru tine și în rugăciunile mele doar mulțumesc”. Pavel spune: „Mă rog, iar în rugăciunile mele, apari tu și, de fiecare dată când apari, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine, pentru că de fiecare dată când aud ceva, este ceva pozitiv”. Ce afirmație extraordinară! „Filimon, toate veștile despre tine, sunt bune”. Nu există nimic în această scrisoare care să-l corecteze pe Filimon. Nu există nimic în această scrisoare care să sugereze că a întrecut măsura. Nu există nimic care să sugereze că avea o eroare în teologia sa, că ceva nu era în regulă în casa sa, că ceva nu era în regulă în căsnicia sa. Vreau să spun că totul era așa cum trebuia să fie în viața acestui om. Așa că el spune: „Tot ceea ce știu despre tine mă face să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine”.

Și ce a auzit? Și ce știa despre el? Câteva lucruri. În primul rând, avea o preocupare pentru Dumnezeu. Avea o preocupare pentru Domnul. Vă rog să observați că primul lucru este menționat în versetul 5. El spune: „Pentru că am auzit” – și acum ascultați cu atenție – „despre credința pe care o ai în Domnul Isus”. Aceasta este fraza pe care vreau să o rețineți mai întâi. „Primul lucru pe care îl aud despre tine este că ai o credință adevărată în Domnul Isus, că ai o preocupare pentru Domnul. Știu că pot veni la tine, Filimon, și să-ți cer să ierți, pentru că ești preocupat de Domnul, ai o credință mântuitoare adevărată, ești un creștin autentic, real și, prin urmare, ai capacitatea de a ierta. Ai fost iertat, așa că poți ierta. Ai impulsurile vieții noi. Ai impulsurile Duhului Sfânt care locuiește în tine. Ai experimentat convingerea Cuvântului lui Dumnezeu. Ești un credincios adevărat, iar un credincios adevărat dorește să facă ceea ce este corect și ceea ce Îl onorează pe Domnul, așa că pot face apel la tine să ierți pentru că ești preocupat de Domnul”.

Apropo, verbul „a avea o” - la timpul prezent. „Tu continui să ai o natură în care te preocupi neîntrerupt de Domnul. Ai o încredere continuă față de Domnul Isus. Ai o credință neclintită. Ești un credincios, adevărat, autentic. El spune: „Filimon, tu umbli prin credința în Domnul Isus Cristos. Tu manifești încredere în El în orice lucru. Cauți voia Lui. Știu că poți ierta”. Vedeți, noi suntem aceia cărora li s-a iertat mult și putem ierta mult. Aduceți-vă aminte că suntem aceia, despre care Pavel a scris în Efeseni 4:32 și Coloseni 3:13 că trebuie să ne iertăm unii pe alții, pentru că și Dumnezeu ne-a iertat pe noi în Cristos Isus. Suntem aceia care, asemenea pildei din Matei 18, au fost iertați de o datorie care nu putea fi plătită și ar trebui să meargă și să-i ierte și ei la rândul lor pe alții. „Filimon, tu ai o credință adevărată, ești un credincios adevărat, poți ierta”. Și ceea ce spune de fapt aici este că prima caracteristică a unui iertător este că este un creștin. El are o preocupare pentru Domnul.

Contrastul legat de acest aspect se află în Romani 3. Foarte pe scurt, vă atrag atenția asupra Romani 3:10. Aici, apostolul Pavel descrie un necreștin, un necredincios. În versetul 10, el prezintă descrierea de bază a naturii, a caracterului, a dispoziției unui necredincios. „După cum este scris: ‘Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar’”. Așadar, primul lucru pe care îl spune despre cei necredincioși este că pur și simplu nu sunt buni, sunt răi, ticăloși, păcătoși, nedrepți, și nu pot face nimic bun. Chiar și binele lor este un bine rău, pentru că până și ceea ce fac ei, care poate fi bun din punct de vedere uman, este motivat de propria lor mândrie, nu de slava lui Dumnezeu, deci este un bine rău. Așa că v-am spus în trecut, necredincioșii pot face doar rău rău, sau rău bun. Însă totul este rău.

Apoi, în versetul 13, el vorbește despre relații. „Gâtlejul lor este un mormânt deschis”. Cu alte cuvinte, atunci când își deschid gura, iese mizerie, duhoare și putreziciune. „Se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge”. Iată o descriere a oamenilor neregenerați. Le deschizi gura și de acolo iese gunoi. Pe limba lor este înșelăciune. Pe buzele lor - se mișcă din interior spre exterior - pe buzele lor, este otrava unui șarpe. Din gura lor iese blestem și amărăciune. Și dacă le dai o șansă, dacă te prind, te vor ucide. Nu există iertare acolo. Aceasta este amărăciunea, răzbunarea, mânia, ura și ostilitatea oamenilor neregenerați. Ei sunt conduși de ură. Ei sunt conduși de amărăciune. Ei te vor blestema din amărăciunea lor. Te vor ucide dacă vor avea ocazia. Pe de altă parte, cei care au fost împăcați cu Dumnezeu și cei care - așa cum spune Pavel despre Filimon - au credință față de Domnul Isus, sunt pregătiți să ierte - numai aceștia pot face asta.

Nu mă surprinde faptul că societatea noastră este atât de litigioasă încât ne dăm în judecată unii pe alții. Nu mă surprinde că oamenii se omoară între ei. Nu mă surprinde faptul că, dacă intri în fața cuiva pe autostradă, acesta va trage să ajungă în dreptul tău și îți va face gesturi obscene, dacă nu te va împușca. Nu mă surprinde faptul că ostilitatea și furia culturii noastre este ceea ce este, pentru că asta este în inima omului, iar noi ne-am îndepărtat atât de mult de orice fel de aură creștină, de reținere socială creștină încât acum acest lucru este tolerat - mai mult decât tolerat, este susținut. Asta pentru că așa ar trebui să se aștepte să acționeze necredincioșii. Asta nu este surprinzător. Uneori, ceea ce mă surprinde este atunci când cineva oprește lângă mine și face asta, apoi trece cu viteză, iar eu observ un autocolant cu pește pe bara de protecție din spate. Și mă gândesc că este o mașină creștină, dar nu și un șofer creștin.

Totuși, noi cei care suntem împăcați cu Domnul Isus Cristos, oferim iertare pentru că avem capacitatea de a ierta. Lumea aceasta este sfâșiată peste tot, de la căsnicii la națiuni, pentru că oamenii nu pot ierta. Numai creștinii pot ierta cu adevărat din inimă, așa cum a spus Domnul Isus. Numai creștinii pot ierta cu adevărat din inimă. Așadar, un om care iartă are o preocupare pentru Domnul. Este foarte preocupat de Domnul. Îl iubește pe Domnul, vrea să-L cinstească pe Domnul, este dornic de ceea ce exprimă credința sa în Domnul. Și pentru că credința lui este reală, el are capacitatea de a ierta. El are o natură nouă, este o creație nouă, Duhul care locuiește în el îi dă această capacitate.

În al doilea rând, o persoană iertătoare are și o preocupare pentru oameni. O preocupare pentru oameni. În versetul 5, Pavel spune: „Am auzit și de dragostea pe care o ai față de toți sfinții”. Acum, veți observa că am cam explicat acest verset și că este puțin încurcat. Asta este în limba greacă, ceea ce noi numim aranjament sub formă de chiasm. Cu alte cuvinte, cuvintele și gândurile din verset sunt aranjate în mod încrucișat. Iar prima expresie – „am auzit de dragostea ta” - se potrivește cu ultima expresie. Iar cea de-a doua expresie a credinței merge cu prima expresie față de Domnul nostru Isus. Așa că trebuie să o priviți ca pe o încrucișare, adică sub formă de chiasm în limba greacă. Deci, când spune „credință”, vorbește despre „credința pe care o aveți față de Domnul Isus”, când spune „dragoste”, spune „dragostea pe care o aveți față de toți sfinții”. Aceasta este cea de-a doua caracteristică. „Îi iubiți pe sfinți”.

Aici vorbim despre iubirea agape, despre iubirea ca alegere, despre iubirea ca voință, despre iubirea jertfitoare, despre iubirea smerită, iubirea care spune: „Nu-mi pasă de mine, îmi pasă de tine”. Aceasta este iubirea care spune că voi face orice sacrificiu pentru a împlini nevoia ta. Aceasta este dragostea care spune că la mine nu e vorba de emoție, ci de ascultare. Nu sunt obligat să te slujesc pentru că există ceva la tine care este atrăgător, sunt obligat să te slujesc pentru că există ceva în puterea lui Dumnezeu din mine care mă îndeamnă în acest sens. Este ceea ce a spus Pavel în Galateni 5:6 ca fiind credința care lucrează prin dragoste. Vă amintiți 1 Tesaloniceni 4:9? Pavel spune: „Cât despre dragostea frățească, n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățăți de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alţii”, Romani 5: „Dragostea lui Cristos a fost turnată în inimile noastre”. Unu Ioan 3:14, spune pur și simplu: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte”. Cu alte cuvinte, dacă ești creștin, ai capacitatea de a iubi. Ai dragostea lui Dumnezeu revărsată în inima ta. Ai fost învățat de Dumnezeu să iubești. Ți s-a dat această capacitate. Este acolo. Este vorba de dragostea Duhului care este în tine.

Astfel că îi spune lui Filimon: „Știu că poți fi un om iertător. De ce? Credința ta este reală, deci ai o preocupare pentru Domnul. Dragostea ta este reală, deci ai o preocupare pentru oameni”. Nu-i poți cere unui necredincios să ierte. Ei nu au nicio dragoste față de oameni. Ei nu au nicio pasiune, niciun sacrificiu de sine, nicio iubire care să vină din voință pentru a face ceea ce este corect față de cineva ca fiind ceva care este înnăscut în ei. Dacă este în interes propriu, o vor face. Iar iubirea pe care o cunosc ei este iubirea caracterizată de sentimente și de emoție, nu iubirea caracterizată de alegere și devotament. Așa că el spune: „Filimon, tu ești un iertător pentru că ai o preocupare pentru Domnul, Îl cunoști pe Dumnezeu, umbli cu Cristos, credința ta este ancorată în El și este continuă, și mai mult ai și dragoste pentru oameni”.

În al treilea rând, cel care iartă are o preocupare pentru părtășie. O preocupare pentru părtășie. El spune: „Am auzit despre credința pe care o ai în Domnul Isus și dragostea față de toți sfinții. Și Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte”. Acum, aici el adaugă un alt concept. El spune: „aveți o credință mântuitoare adevărată, aveți o dragoste spirituală adevărată și aveți o dorință de părtășie. Credința voastră are ca obiectiv părtășia”. El o numește părtășia credinței voastre. Și spune: „ Și Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte”. Aici este folosit cuvântul „putere”. Putere. „Știu că îți pasă de părtășie”. Acum, asta este adevărat pentru creștini. Dacă ești creștin, îți pasă de părtășie. Îți pasă de trupul lui Cristos, asta spune el. Ești preocupat de ceilalți. Și creștin fiind vei spune: „Uite, vreau să te iert pentru că nu vreau haos în părtășie. Vreau armonie, vreau pace, vreau unitate”.

Nu există un individualism care să spună: „Chiar nu-mi pasă de tine, voi lua ce vreau, voi cere ce vreau, voi da doar ce vreau și voi face lucrurile în felul meu, pentru că eu sunt cel de care îmi pasă”. Nu, un creștin nu spune asta. Un creștin spune: „Îmi pasă de părtășie, îmi pasă de tine, îmi pasă de unitatea noastră, îmi pasă de slujirea noastră, îmi pasă de părtășia noastră reciprocă”. Cuvântul părtășie, koinōnia, este de fapt, un cuvânt greu de tradus. Cel mai des este tradus prin „părtășie”, dar când vorbim despre părtășie, de obicei ne referim la a ne bucura de compania cuiva. Spunem că am avut părtășie împreună, vrem să spunem că ne-am simțit bine sau că am vorbit sau că am petrecut puțin timp împreună și am împărtășit un fel de kibitz-are sau ceva de mâncare sau ceva răcoritoare sau ceva de genul acesta - dar nu despre asta vorbim aici. Vorbim aici despre apartenență - acesta este cuvântul care îmi place cel mai mult, apartenență. Voi aparțineți altcuiva și altcineva vă aparține într-un parteneriat reciproc.

Așa că el spune următoarele: „Știu despre credința ta că este preocupată de cât de importantă este această apartenență reciprocă”. Și care este implicația lui aici? Ei bine, Onisim se va întoarce. Din lecturarea acestei epistole, știi acum că Onisim este creștin. Și asta îl face să facă parte din comunitate și el îți aparține acum nu doar ca sclav, ci ca frate în Cristos, iar tu îi aparții nu doar ca stăpân, ci ca un frate în Cristos și „știu că îți pasă de apartenență”. Aceasta este ideea. „Știu că este important pentru tine”. Și apoi spune: „Și vreau ca părtășia voastră, părtășia credinței voastre, să devină eficientă, să aibă un impact puternic”. Așa că ceea ce spune se referă la faptul că: „Dacă îl ierți pe omul acesta, asta va avea un impact puternic”. Pentru că aceasta a fost o infracțiune gravă pentru care sclavul își putea pierde viața, iar dacă îl ierți pur și simplu pe omul acesta, asta va trimite un mesaj puternic bisericii cu privire la prioritatea apartenenței. Acest om îmi aparține acum nu ca sclav, ci ca frate al meu, iar fratele meu are nevoie de iertare. Aceasta va fi o declarație puternică a părtășiei. Nu contează ce vă face un bărbat sau ce vă face o femeie, dacă puteți să primiți acea persoană înapoi și să o îmbrățișați în dragoste, ați făcut o declarație puternică despre preocuparea voastră pentru părtășie, nu-i așa? O declarație legată de apartenența reciprocă. Nu sunteți preocupați de voi și de izolarea și individualismul vostru; sunteți preocupați de parteneriat, de participarea reciprocă.

Așadar, o persoană cu o credință adevărată, mântuitoare, este preocupată de Domnul. O persoană căreia i-a fost turnată în inimă dragostea lui Dumnezeu este preocupată de ceilalți oameni. Iar o persoană căreia îi pasă de părtășie și care are în minte prioritatea apartenenței reciproce a credincioșilor va fi genul de persoană dornică să ierte. Dacă Îl iubești pe Domnul, dacă iubești oamenii, dacă iubești părtășia, vei fi un om iertător.

Mai există o a patra, o a patra preocupare, și anume: o preocupare pentru cunoaștere. Pavel dorea să-i reamintească acest lucru, așa că Pavel spune în versetul 6: „Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte care să dea la iveală tot binele ce se face între noi” - opriți-vă în acest punct – „să dea la iveală tot binele ce se face între noi”. Acum, dă-mi voie să îți pun o întrebare. Când ai devenit creștin, a pus Dumnezeu lucruri bune în tine? Da. Ai fost binecuvântat cu ce? Cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești în Cristos Isus. Știi că ai o nouă creație în tine? Știi că sunt o mulțime de lucruri bune în tine? Multe lucruri bune. Așa că îi spune lui Filimon: „Filimon, vreau să ai parte de cunoștința oricărui lucru bun care este în tine”. Și cum le descopăr? Cum pot să cunosc lucrurile bune care sunt în mine? Citesc despre ele într-o carte? Nu. Cuvântul pentru cunoaștere este epignōsis, nu doar cunoaștere, gnōsis, ci epignōsis, cunoaștere profundă, cunoaștere bogată, cunoaștere deplină - ascultați asta - cunoaștere experiențială. Este vorba despre cunoașterea dobândită prin cunoașterea personală a adevărului. Este cunoașterea care vine prin experiență.

Acum, ascultați ce-i spune. Îi spune: „Filimon, dacă îl ierți pe acest om” – acum ascultați – „Dacă îl ierți pe acest tip, vei experimenta imediat acel lucru bun care este în tine, și anume iertarea. Ai putea să citești despre iertare într-o carte, dar nu ai cunoaște-o cu adevărat, pentru că nu ai experimentat-o. Ai putea auzi pe cineva predicând despre iertare, despre cât de minunată este, despre cât de binecuvântată este, dar nu ai cunoaște-o cu adevărat până nu ai face-o tu. Știi cum să obții cunoașterea lucrurilor bune care sunt în tine? Practică-le. Poți afla imensa bunătate a lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a pus în tine atunci când umbli în ascultare de voia lui Dumnezeu și faci lucruri și vezi și experimentezi acele lucruri în propria ta viață. Dumnezeu ți-a dat capacitatea de a ierta. Iartă pe cineva și experimentează acest lucru”. Asta este ceea ce spune el. „Odată ce o vei face, Filimon, vei putea experimenta iertarea”.

Adică, cu toții am citit cărțile în care un tip schia în Alpii elvețieni într-o zi însorită, cu zăpada zburând pe lângă el, cu frumusețea și minunăția, cu emoția și entuziasmul. Dar vă spun că există o mare diferență între a privi imaginea din carte și a coborî de pe munte. Există o anumită cunoaștere unidimensională, plată, pe care o obții din carte și care nu poate fi nici măcar corelată cu ceea ce experimentezi atunci când cobori muntele pe schiuri. Și același lucru este valabil și pe tărâmul spiritual. Pot să citesc cuvintele plate de pe paginile Bibliei care definesc iertarea, dar nu voi avea niciodată epignōsis sau cunoașterea profundă a iertării până când nu voi - ce? Până când nu voi ierta și o voi experimenta. Și în felul aceasta învăț să cunosc orice lucru bun pe care Dumnezeu l-a pus în mine.

Așadar, omul care poate ierta este preocupat de Domnul. Este preocupat de oameni. Este preocupat de părtășie și este preocupat de cunoaștere. Dorește cunoașterea deplină, bogată și profundă a fiecărui lucru bun care este în el. Știți, urmăriți asta până la capăt. Vreau să fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac pentru că vreau să experimentez puterea bunătății care este în mine prin El. Nu este propria mea bunătate, ci este bunătatea pe care El a pus-o în mine. Nu simțiți o bucurie din asta? Uneori, atunci când avem ocazia să dăruim, de exemplu, și să dăruim cu generozitate, să dăruim cu sacrificiu, simțim acest fior, acest entuziasm, această bucurie, această exuberanță, pentru că am experimentat bunătatea profundă și bogată pe care Dumnezeu a pus-o în noi și care ne face să fim capabili să dăruim într-un mod jertfitor. Și astfel, el îi reamintește lui Filimon - și nouă totodată - prioritatea de a fi preocupați de cunoaștere.

Există și o a cincea componentă în caracterul cuiva care iartă, și aceasta este preocuparea pentru slavă - o preocupare pentru slavă. La sfârșitul versetului 6 se află această mică expresie: „În Cristos”. De fapt, în greacă se spune: „Pentru Cristos”. Pentru Cristos. Cu alte cuvinte, el spune: „Filimon, știu că ai ca prioritate părtășia. Vreau ca aceasta să fie puternică. Știu că ești preocupat de cunoaștere și vreau ca aceasta să fie cunoașterea oricărui lucru bun care este în tine și știu că vrei toate acestea de dragul lui Cristos”. Asta este subînțeles. Cu alte cuvinte, ești preocupat de slava lui Cristos. O faci pentru El, ca pentru El. Viața creștină, cu toate faptele ei, cu toate bucuriile, cu toate lucrările, cu toate responsabilitățile ei, este pentru slava lui Cristos. Este de dragul lui Cristos, este pentru numele lui Cristos, este pentru lauda lui Cristos, pentru gloria lui Cristos. Și, sincer, dacă ești devotat acestui lucru, vei ierta, nu-i așa?

Nu pot să spun la un moment dat: „Vreau să fac totul spre slava lui Cristos, dar să nu crezi că te voi ierta”. Nu poți să spui așa ceva. Fii sincer! Ceea ce trebuie să spui este: „Nu am de gând să te iert, așa că, Doamne Cristoase, nu mă interesează slava Ta; mă interesează răzbunarea mea”. Asta este ceea ce spui. Dar dacă vrei să-L onorezi pe Cristos, atunci vei ierta așa cum te-a iertat El, nu-i așa? Dacă vrei să-L onorezi pe Cristos, vei asculta de ceea ce El ți-a spus să faci. Cu siguranță Filimon era preocupat să-L glorifice pe Cristos. Cu siguranță că ar fi făcut-o pentru Cristos sau de dragul lui Cristos. Așadar, cel care iartă este marcat de o preocupare pentru Domnul, de o preocupare pentru oameni, de o preocupare pentru părtășie, de o preocupare pentru o cunoaștere experiențială profundă și de o preocupare pentru slava Domnului său.

Mai este o ultimă remarcă. Persoana care iartă este caracterizată de preocuparea de a fi o binecuvântare. Se caracterizează prin preocuparea de a fi o binecuvântare. Și acest lucru este din nou subînțeles. În versetul 7, Pavel spune:

„În adevăr, am avut o mare bucurie și mângâiere, pentru dragostea ta”. Opriți-vă aici în acest punct. Acest om avea o reputație în ce privește dragostea, iar Pavel spune: „Dragostea ta mi-a adus o mare bucurie și mângâiere”. Asta este ceea ce spune el. Nu doar bucurie și mângâiere, ci multă bucurie și mângâiere. „Am ajuns în punctul în care mi-ai dat un motiv de bucurie. Am ajuns în punctul în care mi-ai încurajat inima prin dragostea ta”. În ce fel? Versetul 7, din nou, mijlocul versetului: „Fiindcă, frate, inimile sfinților au fost înviorate prin tine”. Ce declarație! Inimile - el folosește cuvântul splanchna, de fapt măruntaiele, sentimentele, sediul emoțiilor și al sentimentelor. El spune: „Oamenii aflați în necazuri, oamenii care au sentimente, oamenii răniți, care se află în suferință și care își dau toate silințele, au descoperit că tu ești o binecuvântare. I-ai înviorat”. Este un termen militar folosit pentru o armată care pornește în marș, se oprește și se odihnește. „Tu le aduci oamenilor odihnă. Ești un făcător de pace. Tu revigorezi oamenii. Grija ta, slujirea ta și inima ta încurajatoare aduc alinare oamenilor necăjiți”.

Nimic nu indică faptul că ar fi fost un prezbiter în biserică. Nimic nu indică faptul că a fost diacon în biserică. Nimic nu indică faptul că a fost învățător în biserică. Evident, era un fel de om de afaceri. Nu era un diplomat calculat. Era doar un om de o bunătate instinctivă care a fost o binecuvântare pentru toată lumea. Acest tip de persoană va ierta. Persoana care este preocupată să fie o persoană care aduce înviorare. „Nu vreau să aduc necazuri în viața ta, nu vreau să provoc neliniște, nu vreau să aduc tulburare, vreau să aduc odihnă”.

Ascultați, aceștia sunt genul de oameni care îmi aduc bucurie. Există oameni în lumea mea, credeți-mă, există oameni - mai mulți decât îmi imaginez - care îmi aduc necazuri. Și de obicei asta este destul de constant. Și cauți mult și e bine să-i găsești pe cei care pur și simplu te înviorează în orice vreme, pentru că rezolvă totul, pentru că aduc pace în toate, pentru că exercită o conducere și o direcție înțeleaptă, pentru că se dăruiesc, se îngrijesc și slujesc și pentru că pur și simplu sunt o binecuvântare pentru toți. Aceștia sunt genul de oameni care vor ierta, pentru că tot ce vor să facă nu este altceva decât să fie o binecuvântare.

Ei bine, acum Filimon trebuie să-și fi spus: „Doamne, sunt chiar deosebit – uau!” Și exact asta speră Pavel să spună, pentru că în versetul 8, îl urmează să-l şocheze cu ceea ce trebuie să facă. Și acum se va simți atât de bine în legătură cu ce om extraordinar este, încât va trebui să facă ce-i cere, altfel nu se va ridica la înălțimea lucrurilor care se spun despre el. Oricine Îl iubește pe Domnul Isus Cristos, oricine îi iubește pe sfinți, oricine iubește părtășia, oricine iubește adevărata cunoaștere, oricine iubește slava lui Cristos, oricine iubește să fie o binecuvântare va fi un om iertător. Acesta este caracterul tipului de oameni care iartă. Și astfel, Pavel stabilește acest caracter ca fiind caracterul lui Filimon. Și apoi, după cum vom vedea duminica viitoare, îi cere să ierte.

Citeam o carte veche de poezii care este una dintre preferatele mele. Și am dat peste un poem - însă nu știu dacă vă va impresiona așa cum m-a impresionat pe mine. Poate pentru că sunt tată a patru copii și am amintiri atât de minunate și de prețioase despre copiii mei, poezia m-a frapat și chiar m-a făcut să mă emoționez. Și de fiecare dată când am citit-o, am avut același tip de reacție. Dar este doar o mică reamintire a calităților simple ale iertării. Încercați să vedeți dacă puteți urmări ceea ce spune poetul.

„Fiul meu mic care privea cu ochi grijulii ce se mișca și vorbea cu înțelepciune liniștită ca de adult, a ajuns să calce a șaptea oară porunca mea. L-am lovit și l-am îndepărtat cu vorbe grele, fără să-l sărut. Mama lui, care era mereu răbdătoare, nu mai era printre noi. Atunci temându-mă ca nu cumva durerea lui să îi împiedice somnul, Am mers la patul lui, dar l-am găsit dormind adânc.

cu pleoapele întunecate și cu genele încă umede de la plânsul lui până târziu. Iar eu printre suspine, sărutând lacrimile lui le-am vărsat și eu pe ale mele. Căci pe o masă trasă lângă capul lui își pusese la îndemână o cutie de culori și o piatră cu nervuri roșii, o bucată de sticlă spartă de pe plajă, și șase sau șapte scoici, o sticlă de albăstrele, și două monede franceze de cupru pentru a-i alina inima lui tristă. Așa că, în acea noapte, când m-am rugat lui Dumnezeu, am plâns și am spus:

Ah, când în sfârșit vom zăcea cu respirația liniștită acum, văzându-te murind pentru noi, Amintește-Ți din ce jucării am făcut bucuriile noastre simple, și cât de slab am înțeles marele Tău bine poruncit. Atunci, părintește, nu mai puțin decât mine, care sunt modelat de Tine din lut, lasă-ți mânia și spune: ‘Îți iert copilăria’”.

Dacă Dumnezeu poate face asta pentru noi, nu putem face asta și noi pentru ceilalți?

Tată, îți mulțumim pentru acest popas al amintirii din această dimineață cu privire la tipul de persoană care iartă. Vrem să fim acest tip de persoană. Tânjim să fim acest tip de persoană. Nu găsim nicio virtute în a fi mai puțin de atât. Așa că îți cerem ca Duhul Tău să ne facă asemenea preaiubitului Filimon, având și noi caracterul unui om iertător. Dacă există ceva ce nu am iertat încă în viața noastră, rezolvă acest lucru în acest moment și eliberează-ne de robia trecutului, de boala amărăciunii, de ușa deschisă pentru Satan și de pierderea unei părtășii dulci cu Tine, pentru că numai iertarea poate face asta, de dragul lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT