În această dimineață, în studiul pe care-l avem împreună din Cuvântul lui Dumnezeu, ne întoarcem la scrisoarea lui Pavel către Filimon, la epistola către Filimon.

Această scurtă epistolă de un singur capitol cu 25 de versete este o lecție de viață despre iertare. Și aceasta de azi este a treia din cele patru incursiuni care au loc asupra acestei mici epistole. Iar în această dimineață vom sta din nou la picioarele lui Pavel și vom învăța cum să iertăm.

Aduceți-vă aminte că primele trei versete ne-au oferit introducerea. Apoi, versetele 4-7 ne-au arătat caracteristicile celui care iartă. Iar acum, în versetele de la 8 la 18, ajungem la acțiunea în sine a iertării. Ne vom uita la iertarea propriu-zisă. Să începem doar cu o mică recapitulare. În cazul în care ați uitat sau sunteți noi în mijlocul nostru. Filimon era un laic creștin care trăia în orașul Colose și în casa lui se întâlnea biserica din Colose. El fusese condus la Cristos de către Pavel. Soția lui se numea Apfia; iar fiul său, Arhip.

Aveau un sclav pe nume Onisim. Onisim a fugit. A devenit un fugar, un sclav fugar care își dorea să fie liber. A ajuns la Roma. Și când se afla la Roma, cumva, prin providența lui Dumnezeu, a dat peste apostolul Pavel. Pavel era prizonier într-o casă din Roma, o casă închiriată, însă a putut să-și facă lucrarea. Și cumva acest sclav fugar, Onisim, a fost îndrumat spre Pavel, iar Pavel l-a condus la Cristos. Acum, el îl trimite înapoi la stăpânul său, Filimon, cu această scrisoare în care îi cere lui Filimon să-l ierte pentru dezertare, pentru înșelăciune și pentru orice i-ar fi datorat lui Filimon, deoarece a furat lucruri atunci când a plecat. Așadar, este o chemare către Filimon, să-l ierte pe cel care a păcătuit împotriva lui, și anume pe acest sclav fugar pe nume Onisim.

Tema acestei scurte cărți este iertarea. Interesant este faptul că acest cuvânt nu este menționat niciodată aici. Este aproape ca și cum Duhul Sfânt ar fi făcut din această epistolă o epistolă de completat în alb. Este peste tot, dar totuşi nu este niciodată enunțat cuvântul iertare, și totuși, pentru cititor este cât se poate de clar că despre asta este vorba. O altă curiozitate a acestei cărți este faptul că nu sunt date principii doctrinare care să ofere fundamentul pentru iertare. Ai presupune că un teolog, nimeni altul decât apostolul Pavel, atunci când cheamă un om la iertare, ar vrea să-i ofere teologia iertării sau principiile biblice care fac din iertare un mandat, o cerință sau o poruncă. Dar nu le găsiți aici. De fapt, pe măsură ce parcurgeți această epistolă, nu se spune nimic despre iertare în termeni de principii. Apelul, dimpotrivă, nu este la lege sau la principii, la teologie sau la texte biblice, ci apelul este la dragoste. La cel mai înalt nivel. Pavel știe că Filimon este un om evlavios. El știe că este un om spiritual. Știe că este un om a cărui inimă este curată înaintea lui Dumnezeu. Și astfel, el nu face apel la lege, ci face apel la dragoste, care, din nou spun că este la cel mai înalt nivel.

Acum, trebuie să presupunem că Filimon cunoștea teologia iertării. Trebuie să presupunem că Filimon cunoștea principiile pe care se bazează iertarea, doctrinele biblice care ne conduc la iertare. El trebuie să le fi cunoscut. Este evident că era ancorat în cunoașterea Cuvântului. Cu toate acestea, oricât de mult mi-aș dori să pot, nu pot face aceeași presupunere cu privire la voi toți. Aș putea face apel la iubirea înaltă, dar nu sunt sigur că toți înțelegeți teologia iertării care se află în cadrul acestei chemări. Și astfel, cred că ar fi bine ca, doar pentru o scurtă parte a discuției noastre din această dimineață, să stabilim câteva elemente fundamentale ale iertării care reies din Scriptură și care ne obligă să iertăm, din punctul de vedere al Cuvântului autoritar al lui Dumnezeu. Îngăduiți-mi să vă prezint șapte chei, sau șapte elemente, sau șapte caracteristici ale unei baze teologice, doctrinare și biblice privind iertarea.

În primul rând, nu numai crima este interzisă de porunca a șasea, ci și lipsa iertării. Nu numai crima este interzisă de porunca a șasea, ci și lipsa iertării. A șasea poruncă spune: „Să nu ucizi”. Aceasta este doar o afirmație foarte subțire care are nevoie de mult mai mult conținut care să o completeze. Iar pentru acest conținut, nu trebuie decât să ne amintim de capitolul 5 din Matei și de cuvintele lui Isus Însuși, care a spus următoarele: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecății’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: ,Raca’ (Prostule)” - care este un termen de batjocură „va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule’, va cădea sub pedeapsa focului gheenei”. Cu alte cuvinte, Isus a spus că atunci când Dumnezeu a afirmat să nu ucizi, a vrut să spună să nu urăști, să nu ai răutate, să nu te mânii, să nu te înfurii, să nu ai o dorință de răzbunare, să nu cauți răzbunare, să nu dai dovadă de lipsă de iertare. De asemenea, Dumnezeu interzice acest lucru. Teologia iertării începe cu adevărat cu Decalogul, sau cele zece porunci. Nu numai că nu trebuie să ucidem, dar nu trebuie să întreținem niciun fel de emoții negative care, în cele din urmă, sfârșesc prin a lua viața cuiva ca gest extrem.

Acum, cum aș putea să mă debarasez de unele dintre aceste atitudini de mânie, de ostilitate, de neiertare și de răzbunare? Ei bine, în primul rând, privește-l pe cel pe care nu-l ierți ca pe o creație a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, iubește-l pe acel om și iartă-l pentru ceea ce este al lui Dumnezeu în el. Pentru că fiecare dintre noi este creat după chipul lui Dumnezeu. Deși acest chip este afectat și stricat, dacă mă uit la un credincios care este creștin, aș putea spune că el este sfânt și poartă ceva din chipul moral al lui Dumnezeu. Și îl pot ierta pentru ceea ce este din Dumnezeu în el. Dacă mă uit la un necredincios care nu este sfânt, el poartă totuși chipul natural al lui Dumnezeu și îl pot ierta pentru ceea ce este din Dumnezeu în el. Asta ar putea înlocui mânia și lipsa mea de iertare cu reverența, dacă pot vedea chipul lui Dumnezeu în cineva.

Mai mult, Isus a spus: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În mod sigur, tu cauți să vezi imaginea lui Dumnezeu în viața ta, nu-i așa? Nu te consideri eminamente vrednic de iertare? Nu ți-e greu să înțelegi de ce altcineva nu te-ar ierta? Cu siguranță că ești dornic să te ierți pe tine însuți, împotriva ta nu porți ranchiună, împotriva ta nu aplici nicio pedeapsă, împotriva ta nu te răzbuni. Și dacă nu faci niciun păcat împotriva ta și nu ții nimic împotriva ta, nu este o dorință de distrugere, ci o dorință de binecuvântare: și ne referim aici la recuperarea pe care o cauți. Așadar, trebuie, în primul rând, să înțelegeți că orice ură, orice fel de lipsă de iertare este o încălcare a poruncii de a nu ucide, deoarece stă la baza acelei atitudini de crimă care ar lua viața cuiva dacă ar putea și ar scăpa nepedepsită, sau dacă ar putea, i-ar face rău.

Mai mult, dacă ar trebui să te confrunți cu această atitudine, trebuie să recunoști că lipsa ta de iertare este, pur și simplu, egoistă. Trebuie să te confrunți cu egoismul tău. Tocmai această afecțiune nemeritată pentru tine însuți te face să agravezi greșelile celorlalți care te jignesc. O voi spune din nou. Tocmai o afecțiune nemeritată pentru tine însuți te face să agravezi greşelile celorlalți care te jignesc. Pe de altă parte, dacă ești smerit, și altruist, și plin de abnegație, te vei vedea ca pe o persoană atât de smerită încât nicio ofensă adusă ție nu poate fi considerată semnificativă. Un ego orgolios care se respectă este ușor de înfuriat și, de obicei, neiertător, pentru că are o părere atât de bună despre el însuși și apoi o ură față de oricine jignește această entitate glorioasă. Așadar, nu poți doar să nu ucizi, spune Dumnezeu, trebuie să nu urăști, să nu fii furios și să nu fii neiertător. Iar dacă ești neiertător, manifești egoism, nu reușești să vezi în ceilalți chipul lui Dumnezeu și, într-adevăr, încalci cea de-a șasea poruncă.

Îngăduiți-mi să vă prezint o a doua bază teologică pentru iertare. Oricine v-a jignit, L-a jignit și mai mult pe Dumnezeu. Oricine v-a jignit pe voi L-a jignit pe Dumnezeu și mai mult. Și dacă Dumnezeu, cel mai sfânt, i-a iertat păcatul cel mai mare, poți tu, cel mai puțin sfânt, să-i ierți păcatul mai mic? Înțelegi asta? David a păcătuit împotriva Bat-Șebei, iar ea, a păcătuit împotriva soțului ei, Urie. David a păcătuit împotriva propriei soții, a propriilor copii, a propriei națiuni. David, care a păcătuit împotriva tuturor acestor oameni, a spus în Psalmul 51: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit”. Cu alte cuvinte, el știa că, indiferent de ofensa făcută oamenilor, el I-a adus o ofensă și mai mare lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu poate ierta ofensa mai mare, atunci de ce nu poți ierta și tu ofensa mai mică? Aceasta este ideea. Aceasta este problema inexplicabilă din pilda de la Matei 18, în care împăratul îi iartă omului datoria de neplătit, iar apoi omul nu-i iartă unui alt om o datorie foarte mică, ci îl strânge de gât și îl aruncă în închisoare. Iar ideea este: oare cum poți să vezi că Dumnezeu iartă cea mai mare ofensă și tu să nu o poți ierta pe cea mai mică? Orice ofensă împotriva ta este o ofensă și mai mare împotriva lui Dumnezeu. De fiecare dată când cineva păcătuiește împotriva ta, poate că te jignește, dar Îl jignește mai mult pe Dumnezeu. De ce? Pentru că El este mai sfânt decât tine. Păcatul este mai păcătos pentru El. Este mai ofensator pentru El. Aceeași ofensă poate fi un lucru grav pentru tine; însă este un lucru mult mai grav pentru un Dumnezeu infinit de sfânt. Cu toate acestea, Dumnezeu iartă cu îndurare. Ești tu mai neprihănit? Ești tu mai sfânt? Ești tu o instanță superioară cu o lege superioară? Adevărul este că, dacă nu ierți, nu semeni deloc cu Dumnezeu; semeni mai mult cu diavolul.

Nu uita, ai multe lucruri pentru care Dumnezeu trebuie să te ierte și nu există nicio comparație între jignirile altor oameni împotriva ta și jignirile tale împotriva lui Dumnezeu, nici ca număr, nici ca gravitate, nici în ce privește consecințele. Niciun om nu te-ar putea jigni vreodată așa cum Îl jignești tu pe Dumnezeu, însă Dumnezeu te iartă. Nu-i poți ierta pe alții? Tu meriți osânda din partea lui Dumnezeu și eu la fel, dar El ne dă îndurare pentru toate fărădelegile noastre. Ai de gând să-ți petreci viața căutând să te răzbuni pentru rănile nesemnificative care s-au abătut asupra ta? Care este teologia iertării? Ține minte acest lucru: Dumnezeu interzice mânia, ura și neiertarea. Nu doar crima. Ține minte acest lucru: El este cel mai ofensat și iartă, și tu, fiind cel mai puțin ofensat, ar trebui să ierți.

Principiul numărul trei, foarte important: nu te vei bucura de iertarea lui Dumnezeu dacă nu-i ierți pe alții. Am observat acest lucru în Matei capitolul 6 versetele 14 și 15, unde Dumnezeu spune că dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru vă va ierta greșelile voastre. Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici El nu vă va ierta pe voi. Cu alte cuvinte, în sensul relației noastre cu Dumnezeu, vom sta în fața lui Dumnezeu cu păcate neiertate, sub pedeapsa Sa, dacă nu iertăm altora. Acesta este un preț mare de plătit pentru lipsa de iertare. Dacă refuzi să ierți pe altcineva, atunci Dumnezeu refuză să te ierte pe tine, iar tu ești tăiat de la o comuniune împlinitoare cu Dumnezeu și ești adus sub pedeapsă.

În al patrulea rând, nu te vei bucura de dragostea fraților, dacă nu ierți. Nu vă veți bucura de dragostea fraților dacă nu iertați. Cu alte cuvinte, nu veți putea participa niciodată la comuniunea, la părtășia și la dragostea bucuroasă a credincioșilor creștini, dacă nu iertați. Vă aduceți aminte de pilda din Matei 18? Vă amintiți că omul s-a dus și l-a strâns de gât pe un om căruia i-a spus: „Plătește-mi ce-mi ești dator”, iar el nu a putut să-i plătească, așa că l-a aruncat în închisoare până când a plătit tot ce-i datora? Iată un om pe care Dumnezeu îl iertase, dar acest om nu a vrut să-și ierte un prieten. În versetul 31 din Matei 18 se spune: „Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute”. Ce înseamnă asta? Vă voi spune ce înseamnă. Sunt prietenii tăi creștini, care văzându-te cu o atitudine neiertătoare, merg la Dumnezeu spunându-I: „Doamne, trebuie să disciplinezi acea persoană”. Există într-adevăr o imagine a disciplinei bisericești. Sfinții se adună înaintea lui Dumnezeu și spun: „Doamne, aplică o disciplinare în viața acelei persoane”. Îți vei distruge propriile relații cu alți creștini, care vor trebui apoi să meargă la Dumnezeu și să Îi ceară să se ocupe de tine în termeni de disciplină și de pedeapsă, dacă nu ierți. Dacă nu ierți, ei vor fi neiertători și Îi vor cere lui Dumnezeu să se ocupe de tine. Și astfel, nu numai că vei pierde comuniunea cu Dumnezeu, dar vei pierde și sprijinul cald, încurajator, iubitor și confirmat al altor credincioși care te văd ca pe o amenințare la adresa purității bisericii și se vor duce la Dumnezeu pentru ca viața ta să fie schimbată sau pentru a te da afară. Ascultați bine, teologia iertării se desfășoară astfel: Dumnezeu interzice atitudinea de neiertare la fel de mult ca şi crima. El este cel mai ofensat și totuși iartă, așa că tu, fiind mai puțin ofensat, ar trebui să ierți. Nu te vei bucura de comuniunea cu Dumnezeu care curge din iertare dacă nu-i ierți pe alții. Şi nici nu te vei bucura de dulcea comuniune și iubire a creștinilor.

În al cincilea rând, un element foarte important în înțelegerea iertării: dacă nu ierți și cauți mai degrabă răzbunare, prin aceasta ai uzurpat autoritatea lui Dumnezeu. Ai uzurpat autoritatea lui Dumnezeu. În epistola lui Pavel către Romani, în acel minunat și practic capitol 12, ascultați ce spune el în versetele 14 și 19: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați”. Iar mai apoi, în versetul 19: „Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: ,Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti’ - zice Domnul”. Lăsați răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Când nu vrei să ierți pe cineva, când porți cu tine acea atitudine de mânie, de amărăciune și ostilitate, ai pretenția, la propriu, să iei sabia judecății divine din mâna lui Dumnezeu și să o folosești tu însuți. Și prin aceasta zici: „Doamne, dă-mi mie sabia, o preiau eu”. O astfel de atitudine spune: eu trebuie să fiu răzbunătorul, pentru că Dumnezeu este nedrept, Dumnezeu este lent, Dumnezeu este indiferent, sau Dumnezeu pur și simplu nu înțelege, este ignorant, sau Dumnezeu este incapabil să judece, iar toate acestea sunt blasfemii.

Dumnezeu este mult mai capabil decât tine să se ocupe de orice ofensă împotriva ta. El este capabil să se ocupe de consecințele păcatului mult mai bine decât tine. El are cea mai corectă înțelegere a problemei. Tu ești limitat în înțelegere. El are cea mai mare autoritate; tu nu ai niciuna. El este imparțial și drept; tu ești părtinitor în mod egoist. El este omniscient și veșnic, vede sfârșitul tuturor lucrurilor; tu ești miop, ignorant, și nu vezi nimic dincolo de moment. El este înțelept și bun și tot ceea ce face are scopuri perfect drepte; tu ești ignorant și orbit de mânie, iar scopurile tale pot fi rele. Nu are sens ca o persoană să fie atât de blasfematoare încât să ia sabia din mâna lui Dumnezeu și să o mânuiască ea însăși.

În al șaselea rând, aici avem un punct foarte important, și anume: absența iertării te duce într-o stare nepotrivită pentru închinare. Absența iertării te face nepotrivit pentru închinare. Din nou în Predica de pe Munte din Matei capitolul 5, Domnul nostru a spus: „Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului, și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul”. Să nu îndrăznești să te închini înaintea Mea, dacă nu ești pe deplin împăcat cu fratele tău creștin. Nu te poți apropia de Dumnezeu într-o astfel de atitudine de neiertare. Ești nepotrivit pentru părtășia cu poporul lui Dumnezeu. Nu ești potrivit pentru a avea părtășie cu Dumnezeu. Ești într-o situație de păcat agravat, nu poți fi o binecuvântare pentru alții și nu poți fi acceptabil pentru Dumnezeu. Vedeți, teologia biblică a iertării implică înțelegerea faptului că Dumnezeu interzice neiertarea așa cum interzice crima. Că El, deși este cel mai ofensat, totuși iartă și la fel ar trebui să faci și tu. Pentru că, dacă nu ierți, pierzi comuniunea cu El și pierzi dragostea fraților. Dacă nu iertați și simțiți că trebuie ca voi să pedepsiți, atunci uzurpați chiar și răzbunarea lui Dumnezeu, iar ăsta este un act de blasfemie, și astfel ați ajuns într-o stare nepotrivită pentru închinare.

Iar în final, foarte important: rănile și jignirile tale, rănile și jignirile împotriva ta, sunt încercările și ispitele tale. Acest lucru este foarte important. Trebuie să recunoști că ori de câte ori ți se întâmplă ceva care este o ofensă sau un păcat împotriva ta, este o încercare și/sau o ispită și trebuie să te confrunți cu ea ca atare. Din nou, în Matei 5:44, Isus a spus: „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Dacă vreți să fiți cu adevărat creștini, dacă vreți să vă manifestați cu adevărat calitatea de fii, dacă vreți să fiți cu adevărat și în mod distinctiv creștini, atunci, indiferent ce vă face cineva, iertați-i și iubiți-i. De fiecare dată când cineva te jignește, aceasta este o încercare sau o ispită. Dacă treci peste ea și oferi iertare, asta este o încercare care produce putere. Dacă nu reușești și nu ierți, este o ispită care produce păcat. Evenimentele din viața ta, evenimentele prin care treci în viață merg în ambele sensuri. Un răspuns corect îl transformă într-o încercare care produce neprihănire; un răspuns greșit îl transformă într-o ispită care produce nedreptate. Singura preocupare pe care vrei să o ai în legătură cu acțiunea cuiva împotriva ta este să te asiguri că nu cazi în păcat fiind ispitit de acea ofensă. Trebuie să fii puțin preocupat de acțiunile altora împotriva ta, oricare ar fi ele, și foarte preocupat dacă ele devin teste care te fac puternic sau ispite care te fac să păcătuiești.

Acum, presupunem că Filimon știa toate acestea pentru că Pavel nu i le spune. Cu siguranță teologia iertării era cunoscută de Filimon. Și astfel, Pavel nu spune nimic, iar eu am spus aceste lucruri pentru aceia dintre voi care aveau nevoie să audă. Acum, să ne întoarcem la text.

Înțelegând toate acestea, Pavel, în loc să își construiască cazul pe o reafirmare a acestui fundament teologic, se ridică la cel mai înalt nivel și face apel la dragoste, știind că Filimon este conștient de faptul că aceasta este baza doctrinară. Versetele 8 și 9: „De aceea, măcar că am toată slobozenia în Cristos să-ți poruncesc ce trebuie să faci, vreau mai degrabă să-ți fac o rugăminte în numele dragostei, eu, așa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnițat pentru Cristos Isus”. El spune: „Uite, aș putea să îți poruncesc, am toată slobozenia în slujba încredințată de Cristos”, asta vrea să spună: „Am suficientă libertate, am suficient curaj ca apostol însărcinat direct de Cristos cel înviat pentru a vă porunci să iertați pe baza teologiei iertării, conform căreia aceasta este impusă de Dumnezeu. Am dreptul divin de a vă porunci, nu-mi lipsește curajul de a mă folosi de acest drept divin, pentru că este în Cristos, și este dat prin însărcinarea mea, așa că aș putea cere să faceți ceea ce este potrivit sau literalmente ceea ce se cuvine în Domnul, ceea ce este specific creștin, și anume să iertați”. „Vreau mai degrabă”, spune el în versetul 9, „să-ți fac o rugăminte în numele dragostei”. Făcând referire la acea chemare înaltă.

Pavel l-a iubit pe Filimon. Încă din versetul 1, el îl numește agapētos, preaiubitul. În versetul 7, el spune: „În adevăr, am avut o mare bucurie și mângâiere, pentru dragostea ta”. Există o legătură de dragoste între acești doi oameni. Nu era nevoie să poruncească. Vă amintiți că Isus a spus că dacă vrei să păzești Legea, fă așa: iubește-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți, de aceasta atârnă toată Legea și proorocii? Pavel a spus: în aceasta se împlinește toată legea, dragostea împlinește toată legea. „Dragostea este împlinirea legii”, spune el în Romani 13. Iubirea este cel mai înalt nivel atunci când cineva posedă o iubire adevărată, evlavioasă și virtuoasă, dată de Duhul Sfânt. Acesta este cel mai înalt nivel: care trece dincolo de lege, de cerere și de poruncă, și ne obligă să facem ceea ce este corect. Și, deși iertarea este obligatorie în Scriptură și deși ar fi putut fi poruncită de autoritatea apostolică, Pavel știe că omul căruia îi vorbește este un om motivat de iubire. El nu vorbește cu un frate păcătos care este mânat de fire. El vorbește cu un om evlavios, matur din punct de vedere spiritual, iar dragostea este aceea care îi va mișca inima. Așadar, referirea la autoritatea lui Pavel este plasată acolo doar pentru ca Filimon să se uite la ea și să arunce o privire, iar apoi este retrasă. Este o scurtă reamintire a faptului că ar putea să o folosească dacă ar vrea, dar apoi îi spune că îi cere asta în numele dragostei.

Și apoi, pentru a înduioșa inima lui Filimon, pentru că este o scenă dificilă, el adaugă două declarații despre el însuși. „Vreau mai de grabă să-ți fac o rugăminte în numele dragostei”, spune el, „așa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemniţat pentru Cristos Isus”. Pentru a ajunge la inima lui Filimon, Pavel vrea să folosească o comunicare plină de simpatie. El spune: „Vrei să faci asta pentru unul ca mine? El vrea să ajungă la inima lui aici. Și vorbește despre el însuși în două moduri patetice cu intenția de a-l înduioșa pe Filimon. La urma urmei, acesta este un loc destul de interesant pentru a-l găsi pe Filimon. În timp ce citește aici, ca voi și ca mine astăzi, și citește până la versetul 8, el se află acolo, în casa lui, citind această scurtă scrisoare. Și, uitându-se chiar în fața lui, îl vede pe Onisim, sclavul fugar, care l-a înșelat. Și toată emoția pe care a simțit-o din momentul în care Onisim a plecat prima dată și tot timpul care a trecut de atunci se revarsă în inima lui, el chiar nu știe ce se întâmplă. Iată-l pe Tihic, pe care îl cunoaște, are în mână epistola către Coloseni pentru a o citi întregii biserici, dar iată-l pe Onisim, acest tip care a stârnit din inima lui tot felul de ostilitate și ispita de a se mânia de care a trebuit să se ocupe, iar el s-a întors și îl privește ochi în ochi, iar el nu prea înțelege ce se întâmplă. Și simte emoții care l-ar putea face să vrea să-l ia pe Onisim și să-l bată sau să-l întemnițeze. Așa că, apostolul Pavel spune: „O să-ți cer să-l ierți din dragoste, te rog să faci asta pentru că cererea vine de la bătrânul Pavel, care este întemnițat”.

Vrea doar să atragă un pic de simpatie. Cuvântul „bătrân” înseamnă doar atât, presbutēs, bătrân. Nu era atât de bătrân, adică de 60 de ani. Dar în acele vremuri foarte mulţi oamenii nu trăiau mai mult de atât. Apostolul Ioan a trăit mai mult de atât, dar asta era rar. Durata de viață a oamenilor era mai scurtă atunci. De fapt, este posibil să nu fi fost cu mult mai în vârstă decât Filimon, deoarece Filimon era suficient de bătrân pentru a avea un fiu în slujire. Dar, cuvântul „bătrân” poartă cu el mai mult decât vârsta în cazul lui Pavel; poartă cu el ideea unui proces de îmbătrânire care, fără îndoială, fusese accelerat de experiențele lui Pavel. Poți fi sigur că anii care s-au acumulat împovărându-l pe Pavel erau mai grei decât anii care s-au acumulat ca povară a lui Filimon. Poate că nu a trecut un interval mare de timp, dar a existat o accelerare procesului de îmbătrânire. Pavel era mai bătrân decât anii pe care îi avea. În Faptele Apostolilor 7, când stătea acolo și se uita cum îl omorau cu pietre pe Ștefan, se spune că era acolo un tânăr; acum nu mai este tânăr. Este bătrân și este mai bătrân decât vârsta lui, pentru că a îndurat atâtea închisori, mâncare groaznică, boli, călătorii, persecuții, muncă, răni corporale. El a spus că poartă în trupul lui semnele lui Cristos, de la pietrele care i-au zdrobit respirația, de la bice, toiege și de la toate celelalte, și de la lanțurile în care a fost ținut prizonier. Toată experiența dureroasă, extenuantă și debilitantă care a fost înghesuită în acei ani l-a făcut pe Pavel bătrân, iar această privire tandră este menită să smulgă corzile inimii lui Filimon și să-l facă să simtă compasiune pentru acest bătrân războinic și astfel să stârnească dragostea pentru apostolul jertfitor care l-a condus la Cristos.

Și de parcă acest lucru nu ar fi fost suficient pentru a stârni compasiune, Pavel își zdrăngănește din nou lanțurile și spune: „Eu sunt întemnițat pentru Isus Cristos”. Nu este niciodată un întemnițat al Romei în mintea lui, ci întotdeauna este întemnițatul lui Cristos Isus, întemnițat pentru Cristos. Faptele Apostolilor 28 spune că era prizonier într-o casă închiriată, că avea oameni care îl vizitau, și că era legat probabil cu lanțuri de un soldat roman. Așa că el îi spune: „Filimon, poți îndrăzni să refuzi o cerere din partea unui om ca mine?” Și care este această cerere? Ce acțiune trebuie să întreprindă?

Începând cu versetul 10, putem spune că intrăm în esența iertării. Și sunt trei acțiuni pe care trebuie să le facă cel care iartă. Sunt implicate trei lucruri în iertare. Mai întâi de toate, este primirea. Ce vreau să spun prin aceasta? Ei bine, primul element al iertării este pur și simplu să-ți deschizi viața și să primești persoana înapoi. Să o lași să intre în viața ta. Versetul 10: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele: pentru Onisim, care altădată ți-a fost nefolositor, dar care acum îți va fi folositor și ție și mie. Ți-l trimit înapoi, pe el, inima mea. Aș fi dorit să-l țin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanțuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie”. Primește-l înapoi, spune el. Fac apel la tine, ia-l înapoi. Și acest lucru ar trebui făcut imediat pentru că sunt trei lucruri care sunt acum adevărate despre Onisim. Sunteți pregătiți pentru ele? El este pocăit, este transformat și s-a dovedit a fi credincios. Este pocăit, este transformat și s-a dovedit credincios. Ele se desfășoară în aceste versete foarte simple.

El spune că trebuie să-l primești înapoi pentru că este pregătit să fie luat înapoi. Iar iertarea începe cu primirea personală. Stopează distanțarea. Traversează ruptura. Vindecă rana. Lasă-l pe Onisim să se întoarcă în viața ta. Mă adresez ție, spune el, pentru copilul meu. Ca pe tine, Filimon, eu l-am condus la Cristos. Este fiul meu în credință, ca Timotei, ca Tit, ca alții. Și scena este foarte dramatică, căci acolo stă Onisim. Acesta este un șoc pentru Filimon, pentru că el s-a întors cu Tihic și s-a întors cu această experiență incredibilă pe care a avut-o cu apostolul Pavel. Iar Pavel spune: „Primește-l înapoi, a venit cu pocăință”.

Poate spui: „Unde este pocăința?” Versetul 10: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele: pentru Onisim”. Este subînțeles. De unde știm că s-a pocăit? Pentru că este acolo, oameni buni, este acolo. S-a întors. Și a făcut cel mai periculos lucru. S-a întors umil, pocăit, pentru a-l înfrunta pe cel căruia îi greșise, pe cel care avea dreptul de a avea autoritate asupra vieții sale și de a aplica pedeapsa. Dar s-a întors. Asta e pocăința. Nu trebuie să rostești cuvântul; trebuie doar să faci fapta. Vă amintiți ce le-a spus Ioan Botezătorul fariseilor și cărturarilor? El zice: „faceți dar roade vrednice de pocăința voastră!” Nu vă limitați la a vorbi despre ea. Iată care sunt roadele. El s-a întors. A fost foarte periculos, ar fi putut să-l coste viața. Dar a făcut ceea ce era corect. Pavel spune: „Fac apel la tine pentru cel care stă în fața ta, pe care l-am născut, eu sunt instrumentul uman al mântuirii lui prin harul lui Dumnezeu, acum este copilul meu, a venit la Cristos aici, în locul unde sunt întemnițat, și îl trimit înapoi, deschide-ți brațele”. El este pocăit. Evident, altfel nu ar fi fost acolo. Este umil. Caută să aibă o relație restaurată cu acest om căruia i-a greșit. Acesta este primul element al iertării, primirea persoanei înapoi în viața cuiva. Deschideți-vă, dați, omorâți ostilitatea și acceptați persoana.

În al doilea rând, nu numai că era pocăit, dar fusese și transformat. Uitați-vă la versetul 11. El spune că nu vei primi înapoi același om pe care l-ai pierdut. „Cel care altădată ți-a fost nefolositor, dar care acum îți va fi folositor și ție și mie”. Nu mai este același om. Apropo, acesta este un joc de cuvinte. Onisim înseamnă „folositor”. Era un nume comun pentru sclavi, probabil că a început ca o poreclă. Pur și simplu își porecliseră sclavii folositori. Și probabil că pe unii sclavi i-au poreclit nefolositori, pentru că aceste două cuvinte în greacă sunt foarte asemănătoare. Deci, în funcție de cât de buni erau, îi porecleau folositori sau nefolositori. Onisim înseamnă folositor. Așadar, Pavel face un mic joc de cuvinte în versetul 11, el spune: „Folositor înainte era nefolositor, dar acum este folositor, atât pentru tine, cât și pentru mine”. De ce? Dumnezeu l-a schimbat, nu mai este același om, este diferit. A avut loc o schimbare radicală. El o să slujească așa cum spune Coloseni 3:22 și 23, scrisoarea pe care o va dicta puțin mai târziu: „ascultați în toate lucrurile pe stăpânii voștri pământești; nu numai când sunteți sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăție de inimă, ca unii cari vă temeți de Domnul”. Se va întoarce ca un rob schimbat. Nu te va sluji doar căutând să vadă dacă îl priveşti și dacă te uiţi la el va lucra. El va sluji ca și cum L-ar sluji pe Domnul. Este un om transformat. Și acum este folositor. își trăiește numele față de tine și față de mine. Eu am văzut utilitatea lui și o vei vedea și tu.

Există un al treilea element care indică faptul că era demn de a fi primit în relație, nu numai că s-a pocăit și a fost transformat, dar s-a dovedit credincios. În versetul 12, Pavel spune că ți l-am trimis înapoi în persoană, adică trimițându-ți chiar inima mea. Acest om a demonstrat. Adică, faptul că eu ți-l trimit este foarte dureros pentru mine. L-am trimis înapoi împreună cu Tihic pentru că știam că așa este bine. Trebuia să fie restaurat, trebuia să existe o reparare a relației, trebuia să fie primit de tine, trebuia să fie îndreptat, dar trebuie să îți spun că îl trimit înapoi și asta îmi rupe inima. Omul acesta poate fi iubit.

Apostolul Pavel avea o capacitate imensă de a iubi și ajunsese la punctul în care îl iubea pe acest om. Îți trimit inima mea, cuvântul „inimă” este de fapt măruntaie, partea inferioară în care simțim. Evreii s-au referit întotdeauna la aceasta ca fiind sediul emoțiilor și al sentimentelor. Și el spune că sentimentul meu este profund pentru acest fugar, acest infractor care era un sclav frigian a devenit pentru mine un om iubit. Mi-am deschis brațele și l-am primit înăuntru și vă spun că este un om minunat de cunoscut și de iubit, iar trimițându-l la tine mi se rupe inima. Așa că, Pavel spune: ia-l înapoi, este pocăit, primește-l înapoi, s-a schimbat, acceptă-l înapoi, este vrednic, este valoros, este un prieten minunat, deschide-ți inima pentru el, primește-l înapoi. El spune în versetul 13: „Aș fi dorit să-l țin la mine”. Am vrut să îl păstrez. De aceea e ca și cum mi se rupe inima să-l trimit.

Și ascultați această mică notă subtilă: „ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanțuri pentru Evanghelie”. Ce vrea să spună prin asta? Este un alt mod de a afirma caracterul iubitor și plin de har al lui Filimon. El spune: „O, Filimon, îl trimit înapoi și asta îmi rupe inima. Aș fi vrut să-l păstrez pentru ca el să-mi slujească în închisoare pentru Evanghelie în locul tău. Știu că ai fi vrut să fii aici să slujești, îți cunosc inima ta plină de dragoste, știu că ți-ai dori să fii aici și m-am gândit că o să-l păstrez pe Onisim și va fi ca și cum te-aș avea pe tine aici iar el îmi va sluji acolo unde tu nu poți face asta. Știu că ai fi vrut ca eu să am parte de o lucrare frumoasă și știu că ai fi făcut-o chiar tu dacă ai fi putut, așa că m-am gândit că îl voi ține aici și el poate să mă slujească în locul tău, pentru că știu că ți-ar plăcea să faci asta”. Dar el spune: „Uite”, versetul 14, „n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, știu că ți-ar fi plăcut să-l lași aici ca să mă ajute în închisoare”, și își zdrăngănește lanțurile pentru a patra oară, doar pentru a ține inima lui Filimon înduioșată. „Știu că ai fi vrut ca el să rămână, dar n-aș fi făcut asta fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie”. Nu am vrut ca tu să fii bun pentru că nu ai avut de ales; am vrut ca tu să fii bun pentru că ai avut de ales. Nu am vrut să fac nimic împotriva voinței tale; nu vreau să forțez problema. Știu că ești un om extraordinar și știu că ai vrut să mă slujești și ai fi făcut-o tu însuți, și probabil că mi l-ai fi dat pe Onisim ca să o fac, dar nu vreau să forțez iubirea ta, ci vreau ca tu să faci alegerea de a manifesta bunătate de bună voie. Mai mult decât atât, Pavel dorea ca el să vadă transformarea, pocăința și valoarea lui Onisim.

Dragii mei, de aici începe iertarea. Începe prin a-mi deschide viața și a lăsa persoana respectivă să intre din nou înăuntru. Începe prin a uita ranchiuna și jignirile, și pur și simplu prin a-mi deschide viața și a-l lăsa să intre și prin a spune: „Da, dacă îți pare rău, te primesc înăuntru. Da, văd că nu mai ești aceeași persoană care a făcut asta. Da, ai valoare și o recunosc”. Dacă iertați o persoană care nu este pocăită, nu o puteți aduce niciodată în această relație. Și astfel, iertarea este unidimensională. Dar acolo unde există pocăință, schimbare și valoare, cei ce au greșit pot fi primiți înapoi.

Acum, acest lucru duce la un al doilea element. Primul este primirea. Al doilea este restaurarea. Pavel sugerează nu numai că ar trebui să îți deschizi brațele pentru a-l primi înapoi, pentru că merită iubit, ci trebuie să-l pui înapoi în slujbă. Trebuie să îl pui înapoi în lucrare și în slujire. Versetul 15, este fascinant: „poate că”, și aici face apel la providența lui Dumnezeu, „poate că el a fost despărțit de tine, pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru veșnicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un frate preaiubit”. Ce declarație! Pavel spune: „Uite, nu voi atenua vina lui Onisim. Evident, ceea ce a făcut Onisim a fost greșit, dar vreau doar să te gândești că poate Dumnezeu a avut un scop”. Și Pavel spune: poate pentru că nimeni nu poate vedea taina providenței lui Dumnezeu la lucru. Dar nu crezi tu Filimon, că poate Dumnezeu se folosea de acest rău pentru a produce binele? Îți amintești Geneza 50:20? „Voi ați vrut să faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine”. Romani 8:28: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său”. Psalmul 76:10, „Omul Te laudă chiar și în mânia lui”, Dumnezeu poate să răstoarne și să anuleze orice rău. Dumnezeu triumfă mereu asupra păcatului prin puterea Sa providențială și prin harul Său providențial. El ia situațiile neprevăzute și deciziile infinite ale întregii umanități și le folosește pentru a împlini propriul Său scop.

Și astfel Pavel spune: nu crezi că poate Dumnezeu a plănuit de la început ca atunci când acest om te va părăsi să se întoarcă în alt mod? El s-a despărțit de tine pentru o vreme tocmai ca tu să-l ai înapoi pentru veșnicie. Ai pierdut un sclav și ai câștigat un frate. Ai pierdut un sclav, ai câștigat un frate. Dumnezeu a îngăduit asta. Dumnezeu a rânduit asta. O despărțire temporară pentru a duce mai apoi la o relație veșnică.

Ceea ce a făcut Onisim ar fi putut avea daune ireparabile în ceea ce privește încrederea lui Filimon. Dar el trebuia să vadă că Dumnezeu lucra în această situație, iar Dumnezeu l-a condus pe acel om direct la Pavel, unde s-a convertit, iar mai apoi a fost trimis înapoi. Iar acum, în versetul 16, el spune că nu mai este doar un simplu rob. Nu înseamnă că nu va mai fi un rob; nu este o proclamație de emancipare. Spune că nu mai este doar un simplu rob; este mai mult decât un rob. Se întoarce ca un frate iubit. Așadar, primește-l înapoi, da, să fie din nou un rob, da, să fie un rob, dar nu doar atât, ci mai mult decât atât. El spune că a fost deja asta, versetul 16, mai ales pentru mine, dar cu cât mai mult pentru tine, atât în trup (în chip firesc), adică fizic ca rob, cât și în Domnul, ca frate în Cristos. Primește-l în ambele privințe. Pavel nu desființează robia. El spune că se întoarce ca rob, se întoarce ca rob, dar nu este doar un rob. Ai pierdut un smplu rob; dar ai primit înapoi un rob mai credincios care va lucra pentru slava Domnului și ai primit înapoi un frate preaiubit în Cristos, mai ales de mine, spune Pavel și cu atât mai mult de tine. Pentru mine a fost doar un frate în Domnul, pentru tine este un rob în trup și un frate în Domnul. Tu primești slujba lui fizică, și primești și slujba lui spirituală în deplinătatea ei. Iertarea înseamnă că îmi deschid inima; și primesc persoana în mod relațional. Înseamnă că îl primesc şi în ceea ce privește restabilirea în slujire. Primirea se referă la ceva personal. Restaurarea, are în vedere utilitatea și slujirea.

În al treilea rând, cea de-a treia componentă a unei relații în care are loc iertarea este restituirea. S-a greșit, iar această greșeală trebuie să fie rezolvată. Cum va fi rezolvată? În mod evident, când Onisim a fugit de la locul de muncă, l-a înșelat pe Filimon. Dacă prețul unui rob bun era de 500 de dinari, el a trebuit să meargă să ia 500 de dinari, care putea fi cât un salariu obișnuit pentru 500 de zile de muncă, și să-și cumpere un alt rob, ceea ce înseamnă că l-a costat scump. Nu numai atât, dar pare evident că atunci când Onisim a plecat a luat o parte din bunurile și din banii lui Filimon pentru a-și finanța viața de fugar. Și astfel, este cât se poate de clar că l-a înșelat. Biblia are principii foarte directe în ceea ce privește restituirea. Puteți citi despre ele de exemplu în Numeri capitolul 5, versetele 6-8, se vorbește despre asta. Lucrurile luate, trebuiau restituite. Așa că trebuia să existe o restituire. Cum se va ocupa Pavel de acest lucru? Onisim nu avea nimic. La fel ca fiul risipitor, el și-a risipit toată averea pe un trai desfrânat și apoi nu și-a găsit nicio slujbă, ci doar l-a slujit pe apostolul Pavel, ceea ce este de înțeles din cauza credinței sale nou descoperite și a dorinței inimii sale de a fi în preajma acelui om evlavios. Probabil că se întoarce cu buzunarele goale. Așadar, cum va rezolva problema restituirii? Versetele 17 și 18: „Dacă mă socotești dar ca prieten al tău, un koinon, un tovarăș de viață spirituală, dacă mă socotești dar ca prieten al tău primește-l ca pe mine însumi”. O, vai! El îi spune să îl tratezi așa cum m-ai trata pe mine. Vreau ca Onisim să aibă neprihănirea mea în fața ochilor tăi. Primeste-l așa cum m-ai primi pe mine. Iartă-l așa cum m-ai ierta pe mine. Păstrează o obligație față de el așa cum ai păstra o obligație față de mine. Primește-l înapoi așa cum m-ai primi pe mine.

Și apoi, în versetul 18, Pavel adaugă. „Și dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea”. Restituirea este întotdeauna o componentă esențială a iertării. Ar fi fost corect ca Filimon să spună: „Îmi vei restitui ceea ce m-a costat pentru a te înlocui”. Voi lua asta din salariul tău. Vei munci peste program și îmi vei restitui ceea ce mi-ai furat când ai plecat. Asta ar fi fost corect, nu era nimic greșit. Dar nu este greșit nici să fii milostiv. Și nu este greșit nici să spui știu că ai fost un om păcătos și neevlavios și înțeleg că acel comportament se potrivea cu acea natură. Acum, că ești o persoană transformată, nu te mai consider responsabil pentru ceea ce ai făcut în starea ta de neștiință. Te iert cu bunăvoință. Acesta ar fi fost un lucru minunat de făcut și, cu siguranță, ar fi fost o abordare creștinească de înaltă ținută a problemei.

Dar, pentru a lua orice presiune de pe Filimon, pentru a nu fi forțat să facă un act de grație și de iertare totală, Pavel spune „orice îți datorează îți voi plăti eu, pentru că el nu are bani”. Evident, nu avea cu ce să plătească, așa că Pavel spune: „Voi plăti eu”. Veți întreba: „Avea Pavel bani?” Trebuie să fi avut ceva. Închiria o casă în care stătea. Și din când în când muncea și acumulase bani pentru a-i putea întreține pe cei din jurul său. Pavel spune: „Pune totul pe nota mea de plată”. Și apoi, în versetul 22, el spune: „ Totodată, pregătește-mi un loc de găzduire”. Presupunerea ar fi: când voi ajunge acolo îi voi achita datoria.

Trebuie să existe o restituire. Uneori, restituirea constă în rambursare, dacă o persoană este capabilă să facă acest lucru. Dar, uneori, cel mai bun tip de restituire este pur și simplu iertarea și doar harul lui Dumnezeu. În acest caz, se adaugă o componentă minunată, pentru că vreau să urmăriți gândul de aici. Pavel joacă un rol foarte, foarte familiar în viața lui Filimon și a lui Onisim. Este un rol pe care îl cunoștea bine. Este același rol pe care Isus Cristos îl joacă în relația dintre păcătos și Dumnezeu. Filimon este asemenea lui Dumnezeu. El a fost rănit. A fost înșelat. Onisim este ca păcătosul care a fugit de Dumnezeu, care L-a înșelat pe Dumnezeu, care și-a irosit viața. Și dacă păcătosul trebuie să se împace cu Dumnezeu, cineva trebuie să plătească prețul, nu-i așa? Și acesta a fost Cristos. Pavel cunoaște foarte bine acea moarte substitutivă a lui Isus Cristos. El a predicat-o ani de zile. Ceea ce spune Pavel aici este magnific. Pavel spune: Vreau să fiu asemenea lui Cristos. Vreau să-mi asum datoria și păcatul lui Onisim pentru ca el să se poată împăca cu tine.

Vă dă asta o idee despre Pavel? Vă amintiți când a spus în mai multe rânduri: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos”. Aici îl vedeți ca înlocuitor în împăcare, asemenea lui Cristos. Niciodată nu ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu ca atunci când iertăm. Niciodată nu semănăm mai mult cu Cristos ca atunci când purtăm datoria pentru ca iertarea să aibă loc. Pavel acționează asemenea lui Cristos. El spune: „Eu îmi asum consecințele păcatului său; tu doar primește-l înapoi”. O perspectivă foarte frumoasă în această problemă a restituirii.

Nu ne spune ce a făcut Filimon, dar sunt destul de sigur că a iertat și că nu i-a cerut nimic apostolului Pavel. Cum iertăm noi? Primire: deschidem brațele, acceptăm persoana înapoi, în mod personal, în dragoste. În al doilea rând, restaurare; o primim înapoi în slujba folositoare. În al treilea rând, ne asigurăm că și-a achitat total și complet datoria. Dacă poate plăti, și este drept, și este dorința ei, primim plata. Dacă nu pot, oferim iertare. Şi poate că în același timp, putem fi înlocuitorul acestei împăcări chiar și față de noi înșine. Acesta este caracterul iertării și aceasta este iertarea pe care Dumnezeu ne cere să ne-o oferim unii altora. Să ne plecăm în rugăciune.

Tată, suntem atât de impresionați de această lecție extraordinară despre iertare. Dacă există ceva, Doamne, în inima mea sau în inimile oamenilor Tăi de aici, care ar putea fi privit în vreun fel ca o atitudine neiertătoare față de cineva, Te rugăm să ne ierți și să o îndepărtezi, pentru că știm că Tu interzici o inimă neiertătoare la fel de mult cum interzici crima. Știm că Tu, deși împotriva Ta s-a păcătuit cel mai mult, ne oferi iertare și ceri ca noi să iertăm puținul păcat, noi care suntem mai puțin sfinți să-i iertăm pe cei ce ne greșesc. Știm, de asemenea, Doamne, că lipsa iertării ne face să pierdem părtășia, comuniunea cu Tine și ne lasă propriile păcate neiertate. Lipsa iertării ne răpește dragostea celorlalți creștini și ne aduce sub pedeapsă. Și apoi, știm, în mod înfricoșător că lipsa iertării ia sabia din mâna Ta și pretinde în mod blasfemator că este un judecător mai bun, aducându-ne într-o stare nepotrivită pentru închinare și făcându-ne să cădem victime ale ispitei. Doamne, fie ca noi să nu fim neiertători, ci să fim ca Pavel, care a fost iertător ca Isus Cristos și care a căutat ca și alții să fie la fel. Și în felul acesta să cunoaștem binecuvântarea Ta și bucuria care vine pentru credincioșii ascultători, de dragul Mântuitorului nostru. Amin.

SFÂRȘIT