Vă invit să deschidem Bibliile în această seară la Iacov și vreau să ne uităm din nou la capitolul 1, versetele de la 2 la 12, și presupun că nu vom putea acoperi toată această secțiune. Nu vreau să mă grăbesc în ce privește aceste adevăruri, pentru că sunt atât de bogate și atât de minunate. Vreau să citesc din nou Iacov 1:2 până la 12.

„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii cari știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, turburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălțarea lui. Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui: căci va trece ca floarea ierbii. Răsare soarele cu căldura lui arzătoare și usucă iarba: floarea ei cade jos și frumusețea înfățișării ei piere: așa se va vesteji bogatul în umbletele lui. Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”.

Acum, am încheiat mesajul nostru de data trecută cu expresia „cei care Îl iubesc” și vreau să încep de data asta cu aceeași expresie. A-L iubi pe Dumnezeu este, fără îndoială, cheia pentru a face față tuturor încercărilor vieții. Poate că este cea mai hotărâtoare dovadă a unui suflet regenerat. Dacă ceva este adevărat la o persoană regenerată, este faptul că Îl iubește pe Dumnezeu. Aceasta mi se pare a fi concluzia esențială. Așadar adevărații creștini de aici sunt desemnați drept „cei ce-L iubesc”. Acesta este un titlu pentru credincioși - titlu extraordinar într-adevăr – acesta este motivul pentru care ei rabdă. Ei rabdă pentru că au o dragoste puternică pentru Dumnezeu. Și indiferent de încercare, indiferent de luptă, indiferent de dificultate, ei îndură, pentru că dragostea îi ține în picioare. Cred că puteți vedea asta în orice relație; în orice relație, chiar și la nivel uman, acolo unde legătura de dragoste este foarte puternică, va susține tot felul de adversități. Iar în acele încercări, necazuri, probleme și dificultăți care apar în viața unui creștin, ceea ce ne ține legaţi de Domnul, ceea ce ne menține credința fermă, este această legătură puternică a dragostei.

Cu câțiva ani în urmă, Gardner Spring era pastor în New York City; și a scris despre puterea perseverentă a iubirii, și iată care sunt cuvintele sale. “Există o diferență enormă între o astfel de afecțiune și acea prietenie egoistă și lipsită de onoare față de Dumnezeu, care se termină cu propria noastră fericire ca motiv și scop suprem. Dacă un om, în presupusa sa iubire față de Dumnezeu, nu are în vedere în ultimă instanță decât propria sa fericire, dacă se bucură de Dumnezeu nu pentru ceea ce este Dumnezeu, ci pentru ceea ce este Dumnezeu pentru el, într-un astfel de sentiment nu există virtute morală. Există într-adevăr o mare iubire de sine, dar nu există o adevărată iubire de Dumnezeu. Dar acolo unde vrăjmășia minții firești este omorâtă, sufletul se împacă cu caracterul divin așa cum este. Dumnezeu Însuși, în plinătatea slavei Sale manifestate, devine obiectul unei contemplări devotate și pline de încântare. În orele sale cele mai benefice, părerile unui om bun sunt în mare măsură deturnate de la el însuși. În timp ce gândurile sale se îndreaptă spre excelența variată a divinității, el abia dacă se oprește să se întrebe dacă ființa al cărei caracter îi umple mintea și în comparație cu a cărei demnitate și frumusețe toate lucrurile sunt atomi și deșertăciune, își va extinde mila față de el. Sufletul său se lipește de Dumnezeu și, în căldura și fervoarea afecțiunii devotate, poate spune adesea: «Pe cine altul am eu în cer afară de Tine și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine; cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule»“.

Acum, ceea ce vrea să spună prin toate acestea este bineînțeles, că legătura care leagă un bărbat sau o femeie de Dumnezeu este legătura iubirii; nu doar o afecțiune superficială, nu doar un sentiment care este în esență egoist - adică, atâta timp cât obțin de la tine ceea ce vreau, voi rămâne aici - ci o adevărată legătură de iubire care poate îndura orice încercare. Gardner Spring pune apoi o serie de întrebări de examinare personală, iar eu cred că sunt foarte folositoare. El îl întreabă pe cititor următoarele: „Îl iubești pe Dumnezeu pentru ceea ce-ți imaginezi că este sau pentru ceea ce este El? Ești mulțumit de caracterul Său și iubești fiecare aspect al Său? Iubești sfințenia Lui, precum și harul Său, iubești dreptatea Lui, precum și mila Lui? Îl iubești doar din cauza iubirii Sale față de tine sau Îl iubești pentru că este, în Sine, minunat? Îl iubești doar pentru că nădăjduiești că El te va mântui sau crezi că ar trebui să-L iubești dacă ai presupune că te va condamna? Este dragostea ta față de Dumnezeu supremă? Pe cine iubești mai mult decât pe Dumnezeu? În al cui caracter vezi mai multă frumusețe? A cui binecuvântare este obiectul unor dorințe mai fierbinți sau al unor eforturi mai mari? Faţă de cine ești mai recunoscător? Nu poate fi dificil pentru tine să răspunzi la aceste întrebări. Ar putea exista un pericol, dar cu siguranță nu poate exista posibilitatea de a fi înșelat într-un caz atât de clar”.

Apoi spune următoarele: „Iubirea supremă față de Dumnezeu este dovada evidentă a unei inimi reînnoite”. Îmi place asta. „Iubirea supremă față de Dumnezeu este dovada evidentă a unei inimi reînnoite”. Oamenii care rabdă încercările, spune Iacov, sunt cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Acum, există unele lucruri care nu dovedesc o dragoste adevărată. Nu dovedesc realitatea unei credințe vii și mântuitoare. Moralitatea exterioară nu este o dovadă; există mulți oameni care sunt morali în exterior și care nu Îl iubesc pe Dumnezeu. Cunoștințele teologice nu o dovedesc; există mulți oameni care știu multă teologie. Asta nu înseamnă neapărat că Îl iubesc pe Dumnezeu. Activitatea religioasă nu dovedește o credință vie autentică. Există tot felul de oameni implicați în activități religioase care nu-L iubesc pe Dumnezeu. Nici măcar convingerea de păcat și teama de judecată nu dovedesc neapărat o credință mântuitoare autentică. Ce dovedește, atunci, credința mântuitoare? Ei bine, cu siguranță credința mântuitoare e însoțită de o dragoste autentică pentru Dumnezeu. Dar ce dovedește că această dragoste este autentică? Ce anume demonstrează dragostea autentică? Ei bine, despre asta este vorba în Iacov. Despre asta este vorba în întreaga epistolă. Și el verifică dacă Îl iubești pe Dumnezeu cu o serie de teste.

În primul rând, este testul - și ne vom uita la acesta mai târziu în capitolul 1 – este testul vinovăției în ispită. Și apoi există testul modului în care răspundem la Cuvânt. Apoi există testul iubirii imparțiale față de ceilalți, testul faptelor neprihănite, testul limbii, testul înțelepciunii smerite, testul indulgenței lumești, testul dependenței, testul răbdării, testul sincerității și, în cele din urmă, testul rugăciunii. Acum, toate acestea sunt teste, pe care o persoană care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu le va trece. Dar testul de început, și la care ne uităm în aceste versete, este testul rezistenței în încercări. Acesta dezvăluie dacă dragostea este cu adevărat una puternică, și cu privire la credință dacă este o credință autentică. Credința adevărată susținută de dragostea adevărată trece acest test.

Acum, în versetul 2, am observat data trecută că vom avea parte de felurite încercări. Am observat, de asemenea, în versetul 3, că acest lucru este pentru a testa validitatea credinței noastre. Feluritele încercări vin în viața noastră pentru a ne testa credința, pentru a demonstra autenticitatea dragostei noastre. Petru scrie despre același lucru, nu-i așa, în 1 Petru 1:6 până la 8, așa cum am văzut data trecută. Apoi, în versetul 12, el rezumă practic această secțiune cu afirmații similare. Omul care îndură încercările va fi răsplătit și se va arăta ca fiind unul care Îl iubește cu adevărat pe Domnul. Așadar, aici avem de-a face cu încercările ca test pentru o mântuire autentică, care se bazează pe dragostea adevărată. Aduceți-vă aminte că cuvântul pentru încercare aici este peirasmos, de la cuvântul peirazō, care înseamnă a pune la încercare. Este testul credinței vii.

Acum, data trecută am vorbit despre faptul că noi, ca adevărați creștini, nu numai că avem siguranța veșnică din punctul de vedere al lui Dumnezeu, dar perseverăm și din punctul nostru de vedere. Vă aduceți aminte de asta? Este un echilibru foarte, foarte important - credinciosul adevărat este ținut de Domnul, dar credinciosul adevărat se ține și el de Domnul. El perseverează în încercare. Și astfel, puteți privi o persoană aflată în încercare și puteți vedea validitatea credinței sale prin validitatea iubirii sale; prin faptul că se ține sau nu de credința sa. Dacă nu există nicio încercare și niciun necaz care să-i distrugă încrederea în Dumnezeu, atunci persoana respectivă se arată în acea încercare ca având o credință vie, mântuitoare. Dacă dă înapoi în mijlocul acelei încercări și îl blestemă într-un fel pe Dumnezeu sau se îndepărtează de Dumnezeu, Îl neagă pe Dumnezeu sau Îl ignoră pe Dumnezeu, atunci se arată că are o credință moartă.

Fiul meu, Matt, îmi povestea zilele trecute despre un bărbat care a fost căsătorit la un moment dat în viața lui aici, la Grace Community Church, și care a plecat la o altă biserică unde a fost în slujire. Soția sa a divorțat de el și, în acest moment al vieții sale, nu mai are absolut niciun interes pentru credința creștină. El a negat credința, a lăsat-o complet deoparte, nu manifestă niciun fel de atracție față de Cristos, iar ceea ce îmi spune acest lucru este că, atunci când a fost supus unui test foarte sever, credința lui s-a dovedit a fi moartă, deloc vie. Pe de altă parte, alţi oameni au trecut prin teste severe și au demonstrat în cele din urmă că au avut o credință în Dumnezeu care era într-adevăr o credință vie.

Dar o parte a accentului pe care îl pune Iacov se referă la modul în care noi, ca sfinți, putem persevera prin încercări și putem profita la maximum de ele. Cum putem câștiga cât mai mult, și totodată să demonstrăm autenticitatea credinței noastre? Ei bine, există mai multe mijloace ale perseverenței. Perseverența presupune ca un om sfânt al lui Dumnezeu să se țină tare de dragostea și de credința sa. Și care sunt mijloacele? Cum putem fi perseverenţi prin încercări? Chiar și în calitate de creștini adevărați, cum putem obține cel mai mult din încercările noastre? Cum putem fi biruitori în încercările noastre? Ei bine, vom analiza cinci mijloace cheie pentru a persevera trecând prin încercări.

În primul rând, începem cu o atitudine caracterizată de bucurie - începem cu o atitudine caracterizată de bucurie. Versetul 2: „Frații mei” - și prin aceasta se referă la credincioși; creștini evrei, da, cu siguranță, dar totuși, deși sunt evrei, cele douăsprezece seminții împrăștiate, așa cum spune versetul 1, sunt creștini, sunt credincioși. Îi numește frați pe tot parcursul acestei epistole; capitolul 1 versetul 2, versetul 16, versetul 19; capitolul 2 versetul 1, versetul 5, versetul 14, versetul 15; capitolul 3 din nou în versetul 1; capitolul 5 versetul 7, 9, 10, 19, și poate că am ratat câteva. Și de câteva ori îi numește „frați preaiubiți”. Deci îi identifică ca fiind colegi de credință. Iar când spune „(ai) mei” are un fel de ton minunat și cald care are ca efect identificarea lui cu ei într-o legătură strânsă. Așa că îi îmbrățișează, ca să spunem așa, ca pe proprii săi frați creștini și le spune, pentru început, dacă vrei să perseverezi prin diferite încercări, dacă vrei să ieși biruitor la sfârșit, trebuie să te uiți la orice încercare și să o consideri o bucurie. În primul rând, o atitudine de bucurie.

Acum, expresia „socotiţi” (*în traducerea Cornilescu „să priviți”) - este un aorist în greacă - înseamnă să considerați sau să evaluați asta ca bucurie. Vreau să spun că înseamnă că te disciplinezi, într-un sens, să faci asta. Orice ar fi, îți spui: „Asta trebuie să fie bucurie, voi considera asta o bucurie” - un angajament conștient spre o atitudine de bucurie. Când Pavel le spune Filipenilor în capitolul 4: „M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc”, el spune asta imediat după ce a spus: „Bucurați-vă întotdeauna, iarăși zic bucurați-vă”, și a spus asta în timp ce era prizonier. El învățase să facă asta. Cultivase asta. Nu este ceva care se întâmplă accidental. Așa că „frații mei, socotiți (să priviți) ca o mare bucurie” - nu doar o bucurie parțială, ci ca o mare bucurie – „când” - observați acel mic cuvânt „când”; nu este cuvântul „dacă”, ci „când”. De fapt, este cuvântul hotan, care înseamnă „oricând”. Iar atunci când este folosit în această formă specială cu subjonctivul, spune de fapt: „oricând, și credeți-mă, este inevitabil”.

Așadar, „oricând se întâmplă să treceți” - parapiptō, în ideea de a te împiedica într-un fel de încercare; este folosit aici și cred că este folosit doar în alte două locuri. Este menționată această expresie în Luca 10:30, unde se spune pilda bunului samaritean, și a omului care mergea pe drum și care a căzut între tâlhari. Acesta este cuvântul „a căzut”. Este ideea de a fi cuprins și surprins brusc de hoți. Este folosit și în Fapte 27:41, unde Pavel mergea cu o corabie la Roma, și se spune despre corabie că a dat peste o limbă de pământ (peste un loc unde se întâlneau două mări). Dacă ați navigat, știți că atunci când două corpuri de apă se întâlnesc poate fi o experiență foarte dură; este ca și cum te-ai lovi de un zid. Și astfel au dat peste acel loc,(au căzut în) acel loc - din nou, brusc, involuntar, în acele condiții. Așadar, cuvântul înseamnă o întâmplare neplanificată, surprinzătoare, involuntară, care te cam ia pe sus; peri înseamnă „în jurul”. Te înconjoară. Te înghite.

Așa că toți, în viața noastră, vom ajunge să ne împiedicăm, să fim surprinși, șocați dând neintenţionat peste necazuri care ne înconjoară. Și scopul acestui lucru este că nu pare să existe o cale clară de ieșire. Cristos a trecut prin asta. În Luca 22:28, El le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți aceia care ați rămas necontenit cu Mine în peirasmosul Meu, ați fost cu Mine în necazurile Mele, ați fost cu Mine în încercările Mele”. Și chiar nu există cale de ieșire, ele te înconjoară. Isus nu a căutat niciodată necazurile, dar le-a acceptat întotdeauna. Și dragul nostru Domn a trecut chiar bucuros prin ele. Vă aduceți aminte de Evrei, capitolul 12, versetul 2, „să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, disprețuind rușinea”. El a trecut prin ceea ce a trecut pentru că a privit dincolo de încercare, la bucuria pe care o va putea realiza atunci când încercarea se va încheia. Cu alte cuvinte, a privit la ceea ce va realiza – la ceea ce va realiza.

Mai târziu, în Evrei 12, sunt sigur că sunteți familiarizați cu versetele 10 și 11, unde se spune: „Este adevărat că orice pedeapsă pare o pricină de întristare, și nu de bucurie. Dar, mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei, roadă dătătoare de pace a neprihănirii”. Așadar, atunci când vezi că se apropie o încercare, atitudinea ta trebuie să fie o atitudine de bucurie, pentru că anticipezi ce lucrare de desăvârșire va face Domnul prin acea încercare. Înveți atunci să cultivi această atitudine corectă. Aceasta a fost, bineînțeles, calea Mântuitorului. El a trecut prin durere cu bucurie. Ar trebui să ne așteptăm la ceva diferit? Vă amintiți în Matei 10 atunci când Isus, de fapt, a spus asta? El le-a spus ucenicilor Săi, în timp ce se pregătea să-i trimită, că, în mod sigur, nu ar trebui să se aștepte la ceva diferit de ceea ce a îndurat El. El spune în capitolul 10, versetul 25: „Ajunge ucenicului să fie ca învățătorul lui”. Iar aspectul la care se referea El acolo, nu era atât de mult ucenicia ca model, ci ucenicia ca suferință. Iar apoi, în capitolul 15 din Ioan, El spune: „Dacă M-au urât pe Mine, și pe voi vă vor urî. Și dacă M-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni și pe voi”. Iar în capitolul 16, El spune: „Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu”.

Putem să ne bucurăm pentru că vedem dincolo de încercare? Putem să ne bucurăm pentru că avem perspectiva că, prin încercare, Domnul va face o lucrare de desăvârșire? Uitați-vă puțin la Ioan 16. Vreau să vă atrag atenția asupra câtorva versete de acolo pentru a încerca un fel de elucidare a acestui punct. Și, într-adevăr, am acoperit atât de mult din semnificația încercărilor în ultimul nostru mesaj, încât adăugăm doar aceste mijloace ca un fel de completare. Pentru aceia dintre voi care nu au fost aici, îmi cer scuze că nu am reluat totul (pus totul la punct), dar am încredere că Domnul vă va învăța oricum. În Ioan 16:20, Isus spune: „Adevărat, adevărat” - și din nou Își avertizează cu adevărat ucenicii – „Vă spun că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura”. Cu alte cuvinte, El anticipează moartea Sa, iar lumea se va bucura, dar cei care Îl iubesc vor plânge și se vor tângui. „Vă veți întrista” - îmi place asta – „dar întristarea voastră” – cum va fi? – „se va preface în bucurie”. Și apoi El prezintă o ilustrație. „Femeia, când este în durerile nașterii, se întristează pentru că i-a sosit ceasul. Dar după ce a născut pruncul, nu-și mai aduce aminte de suferință, de bucurie că s-a născut un om pe lume”. Ce analogie frumoasă. Ce imagine minunată. „Tot așa și voi” - versetul 22 – „acum sunteți plini de întristare, dar Eu vă voi vedea iarăși, inima vi se va bucura, și nimeni nu vă va răpi bucuria voastră”.

Acum, cred că acest lucru se aplică la viața fiecărui credincios. Când intrăm în vreo încercare, oricare ar fi aceasta, trebuie să avem o perspectivă care să vadă dincolo de încercare și să vadă bucuria care va veni când vom fi trecut acel test, când vom fi fost întăriți de el. Și astfel, răspunsul nostru, revenind din nou la capitolul 1 din Iacov, nu este o bucurie parțială, este o bucurie totală, după ce am ajuns la o convingere stabilită, definitivă, decisivă, că vom face față încercărilor cu atitudinea corectă. Putem avea o mare bucurie. Acum, unii comentatori spun că asta înseamnă această mare bucurie și nimic altceva, ceea ce echivalează cu bucuria pură. Unii comentatori spun că asta înseamnă bucurie neamestecată. Alți comentatori spun că înseamnă bucurie desăvârșită. Alții spun că înseamnă bucurie deplină. Mie îmi place când e numită bucurie în exclusivitate. Alegeți şi voi, toate înseamnă același lucru. Este o bucurie a celui care consideră că este un privilegiu să îi fie testată credința, pentru că știe că în încercarea credinței sale aceasta îl va atrage la Mântuitorul. Și el tânjește atât de mult după această apropiere și după această relație de dependență, încât până și încercarea este un prieten binevenit.

Ați observat - ați observat că în încercările voastre sunteți mult mai sensibili la prezența lui Dumnezeu? Ați observat asta? Ați observat că atunci când treceți prin momente dificile, viața voastră de rugăciune crește, comuniunea voastră cu Dumnezeu crește? Începeți să căutați în Scripturi pentru a găsi răspunsuri la problemele voastre. Începeți să le cereți oamenilor să se roage pentru voi, iar toate acestea vă aduc mai aproape de Domnul și mai aproape de însăși sursa bucuriei voastre. Avem privilegiul de a avea testată credința. Suntem privilegiați să suferim. Ar trebui să o considerăm un privilegiu și să o acceptăm cu bucurie. În 1 Petru 2:20, el spune că, dacă tot aveți de suferit pentru aceasta, suferiți cu răbdare, pentru că acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Suferiți cu adevărat pentru Numele Lui. Și țineți minte acest lucru, Evrei 12:3 spune că voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge. Adică, nu ați suferit atât de mult cât a suferit Isus. V-ați gândit vreodată la asta? Eu mă gândesc foarte mult la asta. Când trec printr-o încercare - și am și eu încercările mele - și devine cam dificil și mă întreb dacă este într-adevăr o ocazie foarte fericită și dacă există ceva de care să mă bucur, îmi amintesc întotdeauna că nu am ajuns nici pe departe să sufăr până la sânge, așa cum a suferit Isus Cristos. Și dacă El a putut să îndure crucea și să o vadă ca pe o ocazie plină de bucurie de a realiza un lucru măreț pentru scopul lui Dumnezeu, atunci cum aș putea să nu îndur și eu mica mea încercare cu bucurie? Nu numai că Îl privesc pe Cristos ca pe un model - dar cred că, într-un fel, Cristos este un model nerealist pentru mine, pentru că spun că, indiferent ce aș face, nu voi fi niciodată ca El, așa că găsiți-mi pe cineva care să semene mai mult cu mine și după care să-mi pot modela viața. Și, inevitabil, sunt fascinat de un om, apostolul pe nume Pavel, care mi se pare că este cât se poate de aproape de ceea ce înseamnă să fii asemenea lui Cristos, așa cum niciun om nu va fi vreodată. Și tot timpul în care trece prin încercări, pare să fie capabil să se bucure și să se veselească indiferent de ceea ce se întâmplă.

Îmi aduc aminte de Faptele Apostolilor 16. „Pe la miezul nopții” - Pavel și Sila erau în închisoare. Trebuie să știți că nu era un loc plăcut. Nu erau așa cum sunt unele închisori din ziua de azi. Ci închisoarea era un loc murdar, fără condiții sanitare, un loc întunecat și infect. Și nu numai atât, ei erau puși în lanțuri, iar lanțurile însemnau că le legau brațele la distanță, și stăteau cu mâinile întinse. Le puneau picioarele în butuci, astfel încât picioarele erau trase în părți, ceea ce, din nou, făcea ca mușchii să se încordeze și să aibă crampe din cauza imobilității și a întinderii. Și iată-i în această stare, în lanțuri, în închisoare. Viața lor era în pericol. Și se spune: „Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. Acum, aceasta este o atitudine caracterizată de bucurie în mijlocul unei încercări foarte dificile. Dar aceasta pare să fi fost partea lui Pavel.

Îmi aduc aminte și de 2 Corinteni 12, iar Pavel, dacă vă aduceți aminte, a avut un fel de țepuș în carne, un sol al lui Satan trimis să-l pălmuiască; o dificultate gravă, pentru care s-a rugat de trei ori Domnului să-l îndepărteze de la el, dar nu a fost îndepărtat. Așa că El spune: „Harul Meu îți este de ajuns, Pavel”. Nu ai nevoie de eliminarea încercării. Ai nevoie de harul de a o îndura. Eu îți voi da acest har, pentru că puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită. După care Pavel spune: „De aceea, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine”. Ar trebui să vă bucurați în situaţiile voastre dificile. În primul rând, ele vă apropie de Domnul. În al doilea rând, vă permit să aveți privilegiul părtășiei suferințelor Sale. Și, în al treilea rând, vă țin cum? Vă țin smeriți, nu-i așa? Vă fac să rămâneți dependenți de El. Iar toate astea sunt un privilegiu.

Uitați-vă la Filipeni 1. Nu toate suferințele sunt neapărat suferințe fizice. Uneori trebuie să trecem prin suferință emoțională și mentală. Dar în Filipeni capitolul 1, Pavel vorbește despre lucrurile pe care le face. El, bineînțeles, este prizonier când scrie Epistola către Filipeni. Și spune în versetul 12: „Împrejurările în care mă găsesc” - adică întemnițarea – „mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei, astfel încât în toată curtea împărătească, toți știu că sunt pus în lanțuri”. Pavel era pus în lanțuri de toți acești soldați romani și, ca urmare, îi câștiga pe toți pentru Domnul, iar ei aveau parte de o trezire chiar în palatul Cezarului. De aceea, la sfârșitul Epistolei către Filipeni, în versetul 22 din capitolul 4, el spune: „Toți sfinții vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului”. Ei nu știau pe cine aveau în mână. Credeau că au un prizonier; aveau un fel de evanghelist autoproclamat pe care îl legaseră cu lanțuri de soldații lor și, în consecință, îi dăduseră o audiență care era obligată să-l asculte.

El spune în versetul 14: „Și cei mai mulți dintre frații (în Domnul) au fost îmbărbătați de lanțurile mele”. Cu alte cuvinte, oamenii văd că această slujire în închisoare este o lucrare bună, așa că o acceptă, gândindu-se că “dacă voi ajunge în închisoare voi avea parte de o trezire așa cum are Pavel”. Vreau să spun că există o mulțime de moduri de a face o lucrare în închisoare, nu? Iar Pavel spune: „Apropo, unii Îl propovăduiesc pe Cristos din pizmă și din duh de ceartă”, adică “unii Îl propovăduiesc pe Cristos în mod antagonic împotriva mea”. Unii erau în dezacord cu Pavel. Și ceea ce făceau ei de fapt era - dacă veți studia contextul aici - ceea ce făceau ei era să-l vorbească de rău pe Pavel, spunând că era în închisoare pentru că și-a ratat slujba, că Domnul l-a pus la păstrare, că a avut perioada lui și acum este pus deoparte. Poate că unii spuneau că a săvârșit vreun păcat. Orice ar fi fost, era cu siguranță o ceartă și o dispută. Versetul 16 spune că: „încercau să mai adauge un necaz la lanțurile mele”. Nu era suficient de rău, nu era destul de rău că era în lanțuri; acum erau oameni care încercau să-l rănească și să-l împovăreze spunând lucruri rele împotriva lui. „Îl propovăduiau pe Cristos din duh de ceartă. Alții, însă, Îl predicau pe Cristos din dragoste. Ca unii care știu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei”.

Dar în versetul 18 - îmi place asta - el spune: „Ce ne pasă? Care este diferența? Cristos este propovăduit, eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura”. Ce model! Ce om model este el! El este un om al bucuriei. Uitați-vă la capitolul 2, versetul 17. El spune: „Și chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură pentru credința voastră” - cu alte cuvinte, dacă mor pentru ca voi să fiți mântuiți – „eu mă bucur și mă bucur cu voi toți”. Vreau să spun, că era gata să se jertfească, nu-i așa? Chiar era. Nu-și prețuia viața. În Faptele Apostolilor 20, el spune că tot ce voia să facă era să sfârșească cu bine slujba. În capitolul 3, versetul 7, „lucrurile care pentru mine erau câștiguri” - care erau acelea? – „tăiat împrejur în ziua a opta, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei, în ce privește Legea, fariseu, în ce privește râvna prigonitor al Bisericii, cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană – dar lucrurile, cari pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Cristos.”

După care, în capitolul 4, el spune: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul, iarăși zic: bucurați-vă”. El a învățat ca în orice stare în care se afla să se bucure. De ce? Pentru că putea vedea că se apropia de Dumnezeu și se împărtășea din suferințele lui Cristos. Și aceasta era rugăciunea lui, nu-i așa, „să-L cunosc pe El și părtășia suferințelor Lui”. El știa că va vedea puterea lui Cristos în slăbiciunea lui și știa că din asta Domnul îl va face un om mai bun, va împlini o lucrare glorioasă și îi va dovedi credința.

Aceasta a fost bucuria lui Iov. Iov a spus: „Dar El știe ce cale am urmat. Nu am de gând să mă cert cu Dumnezeu. El știe ce cale am urmat”. Și apoi a spus: „Și dacă m-ar încerca, aș ieși” - cum? – „curat ca aurul”. Vreau să spun că vreau ca El să facă ceea ce are de gând să facă pentru bucuria produsului final. Iar Iov chiar a spus - este vorba de 23:10 din Iov – „Chiar de m-ar omorî, mă voi încrede în El”. Soția lui era în apropiere și spunea: „Blestemă pe Dumnezeu și mori”. Iar el se bucura.

Încercările trebuie înfruntate cu o atitudine plină de bucurie. Ele produc o credință autentică. Ele ne întăresc. Ele ne atrag în comuniune cu Dumnezeu. Ele ne identifică cu suferințele lui Cristos, și ce dulce identificare este aceasta. Iar ele promit lucruri mai bune care vor veni. Cred că, într-un fel, ne putem bucura de suferința de astăzi, pentru că va fi atât de minunat când vom ajunge în viitor. Așa cum spune Romani 8:17, „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare”, nu-i așa? Este ca și omul acela care se dădea cu capul de perete pentru că se simțea atât de bine când se oprea. Se va simți teribil de bine, nu-i așa, când totul se va sfârși. Ce privilegiu! Așadar, cu ce să începi atunci când ai parte de încercări? Cred că ceea ce spune Iacov este să începi cu o atitudine plină de bucurie, pentru că știi că toate lucrurile mărunte sunt folosite de Dumnezeu în acea încercare pentru a te ajuta să poți trece prin ea. Ce lucru încurajator și extraordinar este să-ți vezi credința la lucru, să-ți vezi credința întărită, să vezi că probabil un păcat a fost eliminat din viața ta, și asta să-ți umple inima de nădejde pentru acea zi mai bună în care nu vei mai avea încercări. Totodată să te atragă la rugăciune și la comuniune, și să te lase să te identifici cu Cristos. Ce lucruri extraordinare, ce motiv de bucurie!

Îl citeam pe Warren Wiersbe, care îmi este un bun prieten. Citeam comentariul său asupra epistolei către Filipeni, și avea un mic paragraf excelent. Vreau să-l împărtășesc cu voi. El a spus: „Valorile noastre determină evaluările noastre. Dacă prețuim confortul mai mult decât caracterul, atunci încercările ne vor supăra. Dacă prețuim materialul și fizicul mai mult decât spiritualul, nu vom putea socoti (privi) totul ca o mare bucurie. Dacă trăim doar pentru prezent și uităm de viitor, atunci încercările nu ne vor face mai buni, ci ne vor amărî și mai tare”, am încheiat citatul. Are dreptate. Valorile voastre determină evaluarea voastră. Acum, ascultați cu atenție. Dacă nu vă puteți bucura în încercări, valorile voastre sunt greșite. Ați înțeles asta? Valorile voastre sunt greșite. Și nu puteți vedea că Dumnezeu are un scop în asta. Acum, în timp ce predic, îmi spun în gând: „Probabil că Domnul mă va face să experimentez această predică peste câteva săptămâni”. Nu aș fi deloc surprins. Walter Knight a scris cândva: „Presați peste măsură și presați la maximum, presați atât de intens încât pare că ne depășește puterea, presați în trup și presați în suflet, presați în minte până când se rostogolesc valuri întunecate, presați de dușmani și presați de prieteni, presați și iar presați până când viața aproape că se termină. Presați să iubească toiagul și nuiaua; presați să nu cunoască alt ajutor decât pe Dumnezeu. Presați în libertate acolo unde nimic nu se agață, presați în credință pentru lucruri imposibile. Presați să trăiți o viață în Domnul, presați să trăiți o viață din Cristos revărsată”. Nu-i așa că e frumos? Cu asta vrea El să vă preseze.

Amy Carmichael a spus următoarele: „Nu ai nicio cicatrice? Nicio cicatrice ascunsă pe picior, pe o parte sau pe mână? Te aud cântând ca fiind puternic în țară. Îi aud salutându-ți steaua ta strălucitoare și ascendentă. Nu ai nicio cicatrice? Nu ai nicio rană? Și totuși am fost rănit de arcași. M-am sprijinit de copac să mor și rupt de fiarele sălbatice ce mă înconjurau am leșinat. Nu ai nicio rană? Fără rană, fără cicatrice. Da, ca Stăpânul va fi robul și străpunse sunt picioarele celor ce Mă urmează. Dar ale tale sunt întregi. Poate să Mă fi urmat până departe cel ce nu are nici rană, nici cicatrice?”. Bucuria și privilegiul de a purta în trupul nostru semnele lui Cristos, suportând încercări pentru întărirea credinței; o atitudine plină de bucurie.

Vreau să vă arăt un al doilea lucru, un mijloc de perseverență în încercare; nu doar o atitudine plină de bucurie, ci și o minte care înţelege - o minte care înţelege. Observați versetul 3. Care este primul cuvânt din versetul 3? Care este? „Știți”, un cuvânt care vorbește despre minte. Nu numai că trebuie să aveți o atitudine plină de bucurie, ci și o minte care înţelege. Iar cuvântul folosit acolo, este ginōskō, practic e ideea de cunoaștere care vine din experiența personală, cunoașterea personală pe care o avem pentru că am întâlnit noi înșine adevărul. „Ca unii care știți” - acum, ceea ce vrea să spună prin asta este: „Uite, dacă vrei să treci biruitor printr-o încercare, dacă vrei să perseverezi, trebuie să știi câteva lucruri, trebuie să înțelegi câteva lucruri”. Cristos a avut bucurie când a îndurat crucea pentru că știa ce avea să se întâmple. El știa ce avea să vină. Și voi trebuie să știți unele lucruri. Ce trebuie să știți? Ei bine, „Să știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare”. Așadar trebuie să știți că ceea ce se întâmplă în viața voastră produce ceva foarte benefic.

Să văd dacă pot să deslușesc puțin acest lucru. Ce trebuie să știți pentru a persevera în încercări? Ce trebuie să știți? Ei bine, în primul rând, trebuie să știți că vă este testată credința. Trebuie să știți asta. Veți spune: „Ei bine, de ce trebuie să știm asta?” Pentru că atunci când ajungeți la celălalt capăt al încercării și încă mai aveți credință, este bine să știți că sunteți autentici, nu-i așa? Asta este extraordinar. Dacă mă întrebați de unde știu că sunt creștin, unul dintre lucrurile pe care o să vi le spun este: „Ei bine, Îl iubesc pe Domnul din toată inima mea. Cu siguranță nu atât de mult pe cât ar trebui, dar îl iubesc cu tot ceea ce simt că pot oferi. Și astfel știu că iubesc, știu că sunt creștin datorită iubirii mele pentru Domnul. Dar știu, de asemenea, că sunt creștin pentru că am trecut prin situații dificile și am ieșit la celălalt capăt, iar toată nădejdea mea și toată încrederea mea este încă în El”. Așadar, să știți despre credința voastră că este pusă la încercare. Orice lucru legitim va fi testat, iar verificarea credinței adevărate ar trebui să fie un lucru minunat. Ce încurajare când văd despre credința mea că a fost autentică, că am fost pus la test și l-am trecut.

Cuvântul „testare” (*încercarea credinței în Cornilescu), dokimion, înseamnă „dovadă”. Să știți că dovada credinței voastre aduce răbdare. A lucra, - cuvântul „lucrează” înseamnă a realiza sau a împlini. Să nu credeți niciodată că încercările nu realizează ceva, ele o fac. Încercările, toate încercările care vin în viața noastră sunt concepute pentru a realiza ceva. Sunt concepute pentru a produce ceva. Sunt concepute pentru a lucra ceva. Și ce cuvânt avem aici? Este cuvântul hupomonē – care nu se referă neapărat la răbdare; ci cel mai bun cuvânt este rezistență. Răbdarea este cuvântul makrothumia, care are de-a face cu răbdarea față de oameni. Aici însă este cuvântul „rezistență”. Este puterea de a rezista, este o traducere bună; dar poate cea mai bună traducere ar fi perseverență. Și probabil acesta este unul dintre acele pasaje în care teologii din vechime au trasat perseverența sfinților ca termen teologic. Este tenacitatea spiritului care rezistă sub presiune în timp ce așteaptă timpul lui Dumnezeu de a îndepărta, de a opri, și de a răsplăti atunci când încercarea s-a încheiat. O, ce lucru extraordinar, și de-a dreptul minunat să ai în viața ta perseverența! Și de fiecare dată când treci printr-o încercare, și de fiecare dată când trec printr-o încercare și trecem prin aceste încercări, suntem întăriți. Am câștigat un pic mai multă rezistență.

În Psalmul 40, versetul 1: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă, și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare nouă”. Oameni buni, de fiecare dată când ieșiți dintr-o încercare, nu simțiți același lucru? Îmi pusesem nădejdea în Domnul și El S-a aplecat spre mine, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a pus în gură o cântare nouă și am plecat, mai puternic ca niciodată datorită faptului că am îndurat acea încercare.

Acum, vreau să vă arăt ceva. Să mergem la 1 Corinteni 10. Trebuie doar să dezvolt puțin acest lucru. În 1 Corinteni 10:13, se spune: „Nu v-a ajuns nicio ispită (încercare)” - este același termen aici – „nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească”. Cu alte cuvinte, nu veți avea parte de un fel de încercare supranaturală care să fie atât de copleșitoare încât să nu existe nimic pe tărâm uman care să-i poată rezista. Nu. Încercările care vor veni vor fi încercări obișnuite pentru ființele umane. „Și Dumnezeu care este credincios” - acum rețineți acest lucru – „nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre”. Vreau să vă opriți și să vă gândiți la asta. Acum, are toată lumea aceeași capacitate de a îndura încercările? Ce ziceți? Nu. Un creștin nou-născut, cu cunoștințe limitate, cu o înțelegere limitată și cu o experiență foarte limitată, nu va avea capacitatea de a îndura încercările la un nivel la care ar putea să o facă altcineva. Și cred că ceea ce apostolul promite aici este că Dumnezeu nu te va supune niciodată unei încercări pe care nu o poți înfrunta până când nu te-a supus unor încercări preliminare pentru a te întări pentru acel nivel de încercare. Și aceasta este promisiunea din 1 Corinteni 10:13 - nu va veni niciodată în viața ta, sau în viața mea, o încercare care să fie absolut copleșitoare. Mai întâi de toate, Domnul ne va aduce încercări, testându-ne credința, întărindu-ne credința, producând rezistență, astfel încât, treptat, să putem înainta pentru El, să ne confruntăm cu încercări mai mari și să fim pregătiți să înfruntăm acele încercări. Dumnezeul suveran, credincios, care Își ține legământul, care își asigură copiii, o face într-un mod personal, intim, prin toate zilele și orele vieții lor, nu doar printr-o declarație fițoasă făcută în trecut, ci mai degrabă prin faptul că lucrează cu ei zi de zi.

Este ca în cazul unui alergător. Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani au organizat, nu știu cum se numește, un jogathon (maraton) la Cal State Northridge pentru persoanele cu dizabilități din programul doctorului Britton de acolo, iar cineva a întrebat: „Ai de gând să alergi?” Iar eu am spus: „Păi, nu știu”. Ei bine, oamenii tot voiau să pună bani pe mine ca să alerg, așa că, în momentul în care a avut loc jogatonul, aveam o mulțime de oameni care îmi promiteau o mulțime de bani dacă alergam. Cred că un tip mi-a promis o sută de dolari pe tură. Asta înseamnă multă presiune. Adică, știu că fiecare tură în plus pe care o pot face înseamnă încă o sută de dolari pentru program, nu? Și trebuia să o faci într-o oră. Ei bine, eu nu făceam jogging, nu fac jogging pentru că am genunchii bolnavi din cauza unor vechi accidentări la fotbal, dar în acea zi am hotărât că voi face jogging. Așa că am alergat; cred că am alergat 26 de ture într-o oră. Și vreau să știți, oameni buni, pentru că nu ați știut asta, dar nu am putut merge timp de o săptămână. Mi s-au umflat genunchii, și nu vreau să intru în istoricul meu medical, dar nu mai puteam să merg. Și, bineînțeles, soția mea mi-a ținut o prelegere despre exagerarea lucrurilor, însă tot ce aveam în minte era faptul că am primit toți acei bani pentru proiect, știți.

Dar a fost o bună reamintire a faptului că oricine dorește să își dezvolte abilitatea de a alerga pe distanțe lungi începe de la un nivel mic. La mine a fost invers. Am început la un nivel mare și de atunci nu am mai alergat. Noi ne antrenăm, nu-i așa, până la capacitatea maximă, iar sublinierea lui Iacov este chiar aici; înțelegerea și cunoașterea faptului că Dumnezeu îți întărește credința. El produce o rezistență mai mare pentru o slujire mai mare, apoi pentru o slujire și mai mare, pentru încercări mai mari, pentru o bucurie mai mare aș putea adăuga. Și nu v-am spus eu de multe ori că, cu cât este mai dificilă lupta, cu atât mai dulce este victoria, nu-i așa? Cu cât este mai dificilă încercarea, cu atât este mai dulce atunci când ieșiți din ea? Oh, este atât de adevărat. Și am învățat în viața mea că, ori de câte ori intri într-o încercare, întotdeauna, întotdeauna este lumină dimineața, iar când ieși din ea, te bucuri de puterea sporită și de eliberarea lui Dumnezeu, ceea ce dovedește din nou că El este demn de încredere, iar asta îți întărește credința.

În 2 Tesaloniceni 1, Pavel le scrie creștinilor din Tesalonic, el spune: „Har și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos; trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraților, cum se și cuvine, pentru că credința voastră merge mereu crescând”. Nu-i așa că e bine? „credința voastră merge mereu crescând. Și dragostea fiecăruia din voi toți față de ceilalți se mărește tot mai mult. De aceea ne lăudăm sau ne mândrim cu voi în bisericile lui Dumnezeu pentru statornicia și credința voastră în toate prigonirile și necazurile pe care le suferiți”. Știți ce le-a adus răbdarea? Le-a adus o credință în creștere, o dragoste abundentă și o mărturie extraordinară. Vedem așadar că este foarte productivă. În capitolul 3, versetul 5, el le spune: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Cristos”. Erau un grup extraordinar de perseverent.

În capitolul 11 din Evrei, de asemenea, avem o perspectivă asupra acestui aspect care ne este ilustrat. Se discută despre Moise: „Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon; ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Cristos (Unsul) ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului - de ce – „pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire”. Cu alte cuvinte, omul a trăit în lumina a ceea ce rezistența va aduce în viitor. El a văzut planul viitorului. Așa că, prin credința în acel plan, prin credința în Dumnezeu, a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit ca și cum L-ar fi văzut pe Regele care este nevăzut. Prin credință, a prăznuit el Paștele, și a făcut stropirea sângelui pe stâlpii ușii și pe ușiori, ca nu cumva să fie nimicit întâiul născut. Prin credință au trecut ei Marea Roșie ca pe uscat, pe când Egiptenii care au încercat s-o treacă au fost nimiciți”, și așa mai departe.

Și apoi continuă să vorbească despre alți oameni aflați în vremuri de încercare teribile, iar dacă mergem până la versetul 32, vedem tot mai mulți: Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel, și prorocii, întotdeauna prin credință, prin credință, prin credință – aceștia sunt marii eroi ai credinței de aici. Ei s-au încrezut în Dumnezeu în mijlocul unor circumstanțe incredibile. „Au cucerit împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferestrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, - ei, de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit;” Ei au făcut totul prin credință.

După care vine în capitolul 12 și spune: „Aceștia sunt eroii credinței. Și noi fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori”. Asta înseamnă atât de mulți oameni care au mărturisit despre virtutea credinței. Dragul meu, ar fi bine să lași deoparte lucrurile din viața ta și să alergi în cursa credinței așa cum au făcut ei. Iar marele câștigător și autor al credinței este Cristos, care este cel mai mare exemplu de bucurie în mijlocul încercărilor. Atunci când vin încercările, trebuie să avem o minte care să înțeleagă. Să înțelegem că Domnul creează puterea de rezistență. Iar rezistența ne întărește pentru o slujire mai mare. Și în felul acesta este demonstrată și credința noastră.

Există și un al treilea ingredient, și vi-l voi prezenta doar pe acesta, iar pe celelalte două data viitoare. Al treilea mijloc necesar pentru perseverență - în primul rând, atitudinea plină de bucurie, în al doilea rând, o minte care înțelege - în al treilea rând, o voință supusă - o voință supusă. Îmi place acest lucru din versetul 4, este atât de direct. Uitați-vă la asta: „Lăsați” (*în Cornilescu nu apare), cuvântul acesta este un imperativ prezent activ, este o poruncă, „lăsați răbdarea să-și facă desăvârșit lucrarea”. Lăsați-L pe Dumnezeu să Își facă lucrarea. Lăsați răbdarea să facă ceea ce vrea Dumnezeu să facă. Aceasta este o poruncă care cere supunere. Ceea ce spune este următorul lucru: fiți supuși încercării. Nu vă luptați cu ea. Nu vă certați în legătură cu ea. Nu îndreptați pumnul către Dumnezeu. Acceptați-o. Dacă încercați să vă luptați cu ea, dacă încercați să opuneți rezistență, dacă încercați să vă certați cu ea și să dezbateți cu ea, ei bine, s-ar putea să vă supuneți pedepsei lui Dumnezeu. „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El, căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primește. (Dacă) suferiți pedeapsa, Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii”. El vă desăvârșește. El vă modelează. Dar dacă vă luptați împotriva pedepsei, veți descoperi că devine din ce în ce mai dificil.

Așadar, trebuie să ne supunem - trebuie să ne supunem. Am spus acest lucru, aduceți-vă aminte, când parcurgeam 1 Corinteni 10; asta cu ani în urmă. Singura cale de ieșire dintr-o încercare era care? Să trecem prin ea. Nu există ieșiri laterale. Calea de ieșire este prin ea. „Și Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca să o puteți răbda”. Iar calea de scăpare este întotdeauna prin [încercare]. Așadar, să avem bucurie în încercări, pentru că vedem viitorul glorios, pentru că suntem atrași într-o dulce comuniune cu Tatăl, pentru că suntem îmbogățiți în părtășia suferințelor lui Cristos, pentru că vedem cum păcatul este doborât din propria noastră viață, și pentru că asta ne dă o speranță mai mare pentru cer. În bucuria tuturor acestor lucruri, începem să vedem cum să perseverăm.

Apoi vine înțelegerea faptului că Dumnezeu face acest lucru pentru a crea o mai mare rezistență, pentru o mai mare utilitate, pentru încercări mai mari; și atunci ne supunem acestui lucru, cu un duh supus sau cu o voință supusă. Și observați ce spune el aici. „Lăsați răbdarea să-și facă desăvârșit lucrarea”. Ceea ce încearcă să facă - lăsați răbdarea să aibă o lucrare desăvârșită - ceea ce încearcă să facă este doar să vă facă mai buni. Cuvântul „desăvârșit” aici ar fi mai bine tradus „matur din punct de vedere spiritual”. Nu fiți reticenți atunci când vin încercările.

Nu vă împotriviți încercărilor. Nu fiți împotrivitori. Nu Îi refuzați lui Dumnezeu acea minunată lucrare de desăvârșire pe care vrea să o facă în viața voastră.

În Psalmul 131 – Un Psalm cu doar cu trei versete, și este puțin cam neglijat - dar ascultați ce spune: „Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine. Dimpotrivă, sufletul îmi este liniștit și potolit, ca un copil înțărcat, care stă lângă mama sa; da, sufletul meu este ca un copil înțărcat. Pune-ți nădejdea în Domnul, Israele, de acum și până în veac!” Frumos gând. Doamne, prin ceea ce m-ai pus Tu să trec m-a făcut să cresc. M-am maturizat. Am renunțat la biberon, este ceea ce spune. Și acesta este un privilegiu; o inimă recunoscătoare pentru că am fost înțărcat pentru a fi puternic.

Iov i-a mulțumit lui Dumnezeu și s-a supus cu bună știință fiecărei încercări pe care i-o dădea Domnul, chiar dacă inima lui era uneori confuză. Și știți ce este interesant? Nu erau, nu circumstanțele erau cele care îl puneau pe gânduri pe Iov. Nu circumstanțele erau cele care îl deranjau. Ci faptul că nu putea primi un răspuns de la Dumnezeu, asta a fost ceea ce l-a deranjat. A continuat să întrebe și nu a primit nimic înapoi. Și asta era dificultatea. În Iov 5:7, el spune – aici vorbește Elifaz – „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare. Eu aș alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu i-aș spune necazul meu. El face lucruri mari și nepătrunse, minuni fără număr. El varsă ploaia pe pământ, și trimite apă pe câmpii. El înalță pe cei smeriți, și izbăvește pe cei necăjiți”. El spune că atunci când treci printr-o încercare, trebuie să te încredințezi lui Dumnezeu. Pur și simplu dă-te pe tine însuți lui Dumnezeu, încrede-te în El.

Psalmul 37 spune: „Nu te mânia pe cei răi. Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El”, iar Scriptura spune: „și El va lucra”. Acum ascultați, observați următorul lucru: nu rezistența este scopul, scopul este desăvârșirea. Rezistența este un mijloc pentru aceasta. Și funcționează în felul următor: când treci printr-o încercare, devii mai puternic, și dobândești o mai mare rezistență. Acea rezistență mai mare îți va permite să treci printr-o încercare mai mare, iar acea rezistență mai mare, îți va da putere să treci printr-o încercare și mai mare, iar succesiunea acestora va aduce maturitatea spirituală. Desăvârșirea este cu adevărat sinonimă cu maturitatea spirituală. Să lăsăm ca rezistența să ducă la țelul, la finalitatea, sau la împlinirea, care este de fapt maturitatea spirituală. Aceasta nu înseamnă lipsa păcatului. Nu, nu există niciun indiciu al lipsei păcatului. Iacov 3:2: „Toți greșim în multe feluri”. Dar scopul este maturitatea spirituală, dezvoltarea deplină a maturității; în termenii din 1 Ioan 2:14, să fii un părinte spiritual care Îl cunoaște pe Cel care este de la început.

Apropo, termenul „desăvârșit”, teleion, este folosit de laici pentru animalele care au ajuns la maturitate. Aici este folosit pentru creștinii care sunt maturi. Se referă la un creștin maturizat. Așadar, Domnul îți dă rezistență, pentru a te supune la o încercare mai mare, pentru a te face un creștin mai puternic, și totodată un creștin mai matur. Iar în Filipeni 3:15, Pavel spune: „Gândul acesta să ne însuflețească dar pe toți, care suntem desăvârșiți”, și așa mai departe. Deci este realizabil, se poate ajunge acolo. Domnul te va face să treci prin asta pentru a te duce acolo. Credința este testată pentru a ne face mai dependenți [de El], ne este dată o credință mai puternică, pentru a ne împinge spre o comuniune mai profundă. Iar asta ne face mai maturi.

Cuvântul „desăvârșit” se referă şi la bogăția caracterului. Capacitatea de a ne duce în locul în care vrem cu adevărat să fim și în care Domnul vrea să fim. De asemenea, transmite într-un fel ideea de echilibru, transmite ideea de o neprihănire stabilă și echilibrată. Cel mai bun verset pentru a explica acest lucru - îmi place acest verset – este Galateni 4:19, Pavel spune: „Copilașii mei pentru care iarăși simt durerile nașterii, până când” - ascultați asta – va lua Cristos”, - ce – „chip în voi”. Nu este acesta un gând extraordinar? Aceasta este dorința. Acesta este scopul spiritual suprem, până când Cristos va lua chip în noi. Iar el descrie ce înțelege prin desăvârșire în versetul 4: „Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți” - și repetă din nou teleioi – „și întregi”. Acesta este un cuvânt extraordinar, holoklēros. Holos înseamnă întreg; astăzi avem cuvântul, „holografie”, care este o imagine de 360 de grade, holografie; „holos” și „klēros” înseamnă din toate părțile. El vrea să fiţi intacți din toate pârțile, să fie bine finisate, în întregime puse la punct din punct de vedere spiritual, iar apoi spus sub formă de negație acest lucru: „și să nu duceți lipsă de nimic”. Oh, ce declarație cuprinzătoare! El vă pune să treceți prin încercări, pentru ca voi să câștigați rezistență, pentru ca voi să treceți prin mai multe încercări, până când veți fi devenit pe deplin întregi, (desăvârșiți) ca oameni maturi în Cristos.

Numai încercările pot face cu adevărat acest lucru. Luați Cuvântul lui Dumnezeu, care este în măsură să vă facă desăvârșiți, spune 2 Timotei, și încercările, 1 Petru 5:10, Dumnezeul oricărui har, după ce veți suferi puțină vreme, vă va” - ce – „vă va desăvârși” - încercările, Scriptura, și desăvârșirea care vine.

Dați-mi voie să vă duc la un pasaj din Ieremia 48, Ieremia 48, unul dintre textele mele preferate din Vechiul Testament, pentru că este atât de bogat în semnificații. În Ieremia 48, se rostește o judecată împotriva Moabului care, bineînțeles, se afla la sud și la est de Ierusalim, o națiune vecină, păgână. De fapt, Dumnezeu îi blestemase pe Moabiți așa că nu era permis să fie niciun moabit în casa lui Israel. Însă, prin harul lui Dumnezeu a existat o excepție extraordinară la rânduiala aceasta în istoria lui Rut. Dar în versetul 11, vreau să observați următorul lucru: „Moab”, se spune că, „a fost netulburat din tinerețea lui”. Știți care este problema lui Moab? Moab este neevlavios. Moab este neregenerat. Moab este risipit. Știți de ce? Pentru că Moab nu a avut niciodată probleme în viața lui; o viață fără probleme produce un caracter foarte slab. Înțelegeți? Acum priviți. „Și se odihnea fără teamă pe drojdiile lui”. Ce sunt drojdiile? Ei bine, drojdia este sedimentul care se depune pe fundul sticlei unui burduf în procesul de fabricare a vinului; s-a așezat pe drojdia sa – „și nu era turnat dintr-un vas în altul. Nici nu a intrat în robie, de aceea i s-a păstrat gustul și nu i s-a schimbat mirosul”.

Acuma s-ar putea să vă întrebați: „La ce se referă asta?” Ei bine, vă voi spune eu la ce se referă. Aceasta este o întreagă imagine a producției de vin. Acum, vreau să vă spun cum se face. Spun asta în urma studiului, nu din experiență. Vreau să vă spun cum se face. Aveți o serie de burdufuri de vin. Deci, luați acest fruct al viței de vie, sucul de struguri, îl turnați într-un burduf și îl lăsați să stea. Și, pe măsură ce se lasă să se așeze pentru o vreme, drojdia, sau sedimentul, cade pe fund și începe să se separe de vin, de suc. Apoi, după o perioadă de timp - și acesta este un proces tipic de fabricare a vinului - îl scoateți din acel vas de vin și îl turnați în altul. O parte din sediment rămâne pe fund. Se toarnă în următorul burduf și, din nou, acest proces se repetă pentru o perioadă de timp, iar orice drojdie sau drojdie rămasă cade pe fundul acesteia. Se repetă acest lucru la nesfârșit, iar și iar, iar și iar, iar și iar, iar și iar, iar în cele din urmă, se toarnă într-un burduf, se așteaptă mult timp și se toarnă din nou și nu va mai fi niciun sediment, iar vinul va fi dulce.

Tot acel sediment este colectat, iar din acel sediment se face oțet. Dar vinul are acum un parfum dulce și un gust dulce. Și a ajuns așa pentru că a fost turnat din vas în vas și în fiecare caz turnarea a permis ca amărăciunea să cadă și să se depună pe fund. Iar Dumnezeu spune că dacă Moab ar fi fost turnat doar din necaz în necaz în necaz, astfel încât amărăciunea să cadă, Moab ar fi oferit un parfum dulce. Însă Moab a fost liniștit. Este un lucru rău să fii așa.

Să priviți ca o mare bucurie, înțelegeți acest lucru și acceptați-l, pentru că, pe măsură ce Dumnezeu ne varsă atât pe voi cât și pe mine din încercare în încercare, toată amărăciunea se depune pe fund până când, în cele din urmă, aducem înaintea Domnului doar o aromă dulce, o mireasmă dulce, fără pic de amărăciune. Ne bucurăm de încercările noastre cu acest gând. Înțelegem lucrarea de desăvârșire și ne supunem de bunăvoie. Acum, dacă poți aborda încercările tale astfel, vei transforma necazul în biruință, nu-i așa? Mai sunt încă două puncte şi le vom analiza data viitoare. Haideți să ne rugăm.

Tată, nu am vrea ca, după ce am auzit, să uităm, sau după ce ne-am adus aminte, să nu aplicăm, ci am dori, Doamne, să auzim și să aplicăm aceste lucruri în viața noastră. Ajută-ne acum să le interiorizăm și să le facem personale, chiar în timp ce rostim aceste cuvinte scrise atât de frumos de către autorul imnului. Și fie ca ele să fie propria noastră rugăciune atunci când spunem: „Liniștește-te, suflete al meu”, fie ca asta să fie realitate pentru sufletul meu. Și oricare ar fi acea încercare, oricare ar fi acea luptă, fie ca noi să Te lăsăm pe Tine să ordonezi și să asiguri, să știm că în orice schimbare Tu vei fi credincios, că Tu ești cel mai bun, că Tu ești prietenul nostru ceresc. Și oricât de spinoasă ar fi calea, Tu ne conduci spre un final plin de bucurie. Dorim ca aceasta să fie expresia inimilor noastre când cântăm împreună. Și, Doamne, lucrează te rugăm în fiecare viață lucrarea Ta desăvârșită și plină de har de dragul Mântuitorului. Amin.

SFÂRȘIT