Haideți să deschidem bibliile noastre la primul capitol din Iacov, pentru a privi împreună la Cuvântul lui Dumnezeu. De la versetul 2 până la 12. În timp ce vă pregătiți pentru studiul pe care-l vom avea împreună asupra Cuvântului lui Dumnezeu, îngăduiți-mi să vă reamintesc că este un lucru obișnuit în viață, cu siguranță se întâmplă frecvent în viața mea și nu mă îndoiesc că și în viața voastră, creștini fiind, s-a întâmplat să întâlniți oameni care cred despre ei că sunt creștini.

Cred că se întâmplă foarte des. Oameni care au crezut că sunt mântuiți, care credeau că Îl cunosc pe Dumnezeu și apoi a apărut în viața lor o problemă majoră, care a scos la iveală realitatea că nu Îl cunoșteau deloc pe Dumnezeu pentru că s-au dovedit incapabili să facă față acelei încercări puternice. Și în momentul acela credința lor a fost dezvăluită. Și s-a descoperit că era o credință care nu mântuiește, o credință moartă, nu o credință vie. Pentru că nu au fost capabili să se țină strâns de resursele oferite celor care cred cu adevărat în Dumnezeu.

Și au abandonat ceea ce doar părea a fi o credință autentică. Genul de încercări care apar tot timpul în viață sunt menite să facă acest lucru. Să-i scoată pe oameni din siguranța lor și să-i trezească la realitatea că în cele mai dificile circumstanțe prin care trec, fie au încredere în Dumnezeu, fie nu au încredere în Dumnezeu. Încercările au un scop foarte util în a ne afirma, fie legitimitatea, fie ilegitimitatea credinței noastre. Și exact acest lucru îl are în vedere Iacov în această secțiune de început a acestei minunate epistole.

El este preocupat pe parcursul întregii epistole de chestiunea credinței vii. El este preocupat de subiectul și de problema mântuirii autentice. Și, după cum am observat, întreaga epistolă reprezintă o serie de teste menite să dezvăluie legitimitatea credinței cuiva. Întreaga epistolă cuprinde o serie de teste pentru o credință vie. Primul este testul necazurilor severe.

Atunci când necazurile apar în viața noastră, ele ne dezvăluie dacă credința este reală sau nu. Dacă ea persistă sau dispare. Dacă depindem de Dumnezeu și contăm pe resursele Sale sau nu. Și acesta este un lucru pe care trebuie să-l știm. Trebuie să înțelegem cu toții puterea sau autenticitatea credinței noastre. Avem nevoie să o recunoaștem nu doar în viețile noastre, ci și în viețile altor oameni.

Acum, pentru a prezenta acest adevăr printr-o ilustrație biblică, dați-mi voie să vă pun câteva întrebări: cum ați judeca viața spirituală a unei persoane care, în primul rând, a ascultat de bună voie Evanghelia, cu mare atenție, într-o stare de entuziasm și nerăbdare. În al doilea rând, a primit personal Cuvântul fără împotrivire. În al treilea rând, a răspuns cu bucurie și în al patrulea rând, a crezut. Ce părere aţi avea despre cineva care a auzit de bunăvoie Evanghelia, a primit personal Cuvântul, a răspuns cu bucurie și a crezut?

Marchează asta o mântuire autentică? Identifică asta un creștin adevărat? Este acest lucru caracteristic unei credințe mântuitoare autentice? Ei bine, haideți să aflăm uitându-ne la un verset din capitolul 8 din Luca. Luca 8 versetul 13, aici este un verset care explică o parte din pilda Semănătorului, care are legătură cu solul puțin adânc, sau mai exact cu pământul stâncos.

Și se precizează, că sămânța căzută într-un loc stâncos sunt cei care atunci când aud Cuvântul Evangheliei, îl primesc, îl primesc personal, și primesc cu bucurie cuvântul privitor la mântuirea prin Cristos, - îl primesc cu bucurie; dar nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine încercarea, ce fac? Cad. Acum veți observa că aici îi avem pe cei care au auzit Evanghelia, care au primit personal Cuvântul, care au răspuns cu bucurie, care au crezut și care totuși au căzut. Așadar, toate acestea în sine sunt ceva mai puțin decât credința mântuitoare, dar s-ar putea să nu se fi manifestat niciodată ca fiind mai puțin decât credința mântuitoare dacă nu ar fi fost încercările. Dacă nu ar fi fost pentru un timp puși la încercare.

O vreme de încercare. Această mică expresie, un timp de încercare, este foarte interesantă. Este o parte crucială a planului lui Dumnezeu pentru oameni. Pentru ca realitatea credinței lor, ceea ce este ea cu adevărat, să poată fi într-adevăr manifestată. Cuvântul „vreme” de aici nu este chronos, care înseamnă timp cronologic, cum ar fi de exemplu faptul că acum este ora 6:35. Aici nu este vorba de timpul cronologic, în sensul calendarelor și al ceasurilor. Ci este cuvântul kairos, care are un sens diferit. Înseamnă un timp specific. Un moment de oportunitate, o circumstanță, o vreme specială. Și astfel, la ce se face referire aici nu este un timp pe ceas, ci un moment al destinului, un timp sau o vreme în viața cuiva. Va veni o vreme de încercare. Iar în această situaţie au fost cei care au căzut. Înseamnă că nu au aparținut cândva lui Dumnezeu, verbul aphistemi înseamnă literalmente a sta deoparte.

În vremea încercării, ei s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ei nu I-au aparținut Lui niciodată, iar încercarea a dezvăluit acest lucru. Din nou, ne întoarcem la 1 Ioan 2:19: „Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi, dar au ieșit din mijlocul nostru ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri”. Aceștia sunt oameni care, în timpul încercării, rămân singuri. Ei stau deoparte de Dumnezeu. Ei nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu.

Și, la fel ca sămânța din Luca 8, ei găsesc un pic de pământ și este suficient pentru ca planta să se ridice, dar niciodată nu prinde rădăcini, așa că ideea aici nu este dezrădăcinarea, nu asta este ideea. Niciodată nu a existat o rădăcină, planta a stat de una singură în pământ, ca să zic așa, iar unirea cu pământul a fost doar o unire aparentă, niciodată o relație adevărată. Niciodată nu a fost genul de unire care să înrădăcineze planta adânc și să o facă să crească și să dea roade.

Dar realitatea acelui tip de credință inadecvată nu s-a manifestat până la acea încercare, apropo, termenul de aici din Luca 8:13 este același termen peirasmos, vremea de încercare despre care vorbește Iacov. Acum să ne întoarcem la Iacov și să vedem ce ne învață Iacov referindu-se la aceeași temă.

Încercările nu pot distruge credința. Vreau să știți asta. Vreau să continui să subliniez acest lucru. Necazurile nu distrug credința, ele doar o pun la încercare. Iar credința care rezistă la test se dovedește a fi autentică, iar credința care nu trece testul se dovedește a fi falsă. Încercările nu pot distruge credința, doar o pot testa.

Săptămâna trecută v-am arătat că încercările au mai multe scopuri. Vă aduceți aminte ce am spus? Dumnezeu trimite încercări pentru a ne smeri. El trimite încercări pentru a ne înțărca de lume. El trimite încercări pentru a ne chema să ne concentrăm asupra lucrurilor veșnice. El trimite încercări pentru a ne dezvălui ceea ce iubim cu adevărat. El trimite încercări pentru a ne învăța valoarea privilegiilor și binecuvântărilor lui Dumnezeu. El trimite încercări pentru a ne oferi ocazia să îi ajutăm pe alții în încercările lor. El trimite încercări pentru a dezvolta în noi o putere mai mare care să fie de și mai mare folos și încă un motiv pe care nu l-am menționat, uneori (Dumnezeu) trimite încercări pentru a ne pedepsi pentru păcatul nostru și pentru a ne împinge spre desăvârșire. Dar Iacov este preocupat în primul rând de un singur motiv pentru care Dumnezeu trimite încercări și anume pentru a testa autenticitatea credinței noastre. Așa cum am spus data trecută, pentru a măsura tăria credinței noastre.

Acum, am spus tot timpul că în mijlocul unei încercări credința adevărată va rămâne. Credința adevărată va dăinui. Credința adevărată va rezista și va trece peste. Va persevera până la sfârșit. Ea va îndura orice necaz. Iar întrebarea pe care Iacov ne atrage cu adevărat atenția este cum face asta. Cum poate credința adevărată să îndure orice încercare? Cum poate credința adevărată să sufere orice pierdere și totuși să păstreze încrederea în Dumnezeu?

Ce ne dă capacitatea de a persevera și de a nu cădea? Ei bine, există mai multe ingrediente, iar noi le-am analizat. Mai întâi de toate, Iacov spune că este nevoie de o atitudine caracterizată de bucurie. Adevărata credință are o atitudine plină de bucurie în mijlocul celei mai grele încercări. Versetul 2: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie”, adică bucurie totală, bucurie pură, bucurie neamestecată sau bucurie curată, „când treceți prin felurite încercări”. Prima atitudine caracteristică este bucuria în mijlocul necazurilor. Există întotdeauna o fereastră undeva, într-o încercare, pentru ca un credincios adevărat să găsească o sursă de bucurie.

Poate că știm că Dumnezeu este în control și știm asta. Poate că este speranța cerului, așa cum am văzut în cazul acelui tată despre care am pomenit în această dimineață, care știa că fiicele sale sunt în prezența lui Cristos. Dar pentru adevăratul credincios va exista o atitudine de bucurie și trebuie să o cultivăm în propria noastră viață spirituală, pentru tot ceea ce realizează încercările și pentru tot ceea ce nu pot realiza încercările, deoarece ele ne apropie de Domnul. Ele ne întăresc, ne fac mai folositori. Este vorba despre toate acele aspecte pozitive și despre faptul că ele nu pot distruge niciodată credința adevărată. Ele nu pot niciodată să anuleze planul lui Dumnezeu. Nu pot modifica niciodată planul Său etern, putem găsi bucurie în mijlocul oricărei încercări.

Așadar, o atitudine caracterizată de bucurie. În al doilea rând, mai există un alt ingredient, care are legătură cu abilitatea de a persevera și am văzut asta acum două săptămâni, și anume o minte care înțelege. Observați versetul 3: „Ca unii care știți, că încercarea sau testarea credinței voastre lucrează răbdare, (perseverență)”. Trebuie să intrăm în încercări ca unii care știm. Ce să ştim? Trebuie să știți că încercările lucrează răbdare. Aceasta este puterea de a rezista, puterea de a persevera. Dacă nu ai parte de încercări, nu vei fi întărit ca să perseverezi. Așadar, o atitudine veselă și o minte care înţelege. În al treilea rând am remarcat o voință supusă.

În versetul 4 spune (în versiunea din limba engleză), la imperativ: „Lăsați ca răbdarea să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”. Cu alte cuvinte, lăsați să vină încercarea și lăsați-o să aducă răbdare. Și lăsați ca răbdarea să aducă desăvârșirea. Totodată, am observat că desăvârșirea aici înseamnă maturitate spirituală. Maturitatea spirituală, lăsați-o să facă ceea ce vrea Dumnezeu să facă. Lăsați-o să vă smerească. Lăsați-o să vă înstrăineze de lume. Să vă cheme la speranța veșnică. Lăsați-o să vă dezvăluie ceea ce iubiți cu adevărat.

Lăsați-o să vă învețe să prețuiți binecuvântarea lui Dumnezeu. Să vă ofere posibilitatea să-i ajutați pe alții. Lăsați-o să dezvolte putere în voi, astfel încât să puteți fi folosiți în moduri mai mărețe în viitor. Lăsați-o să vă pedepsească, dacă asta înseamnă curățirea voastră. Cu alte cuvinte, lăsați-o să facă ceea ce vrea Dumnezeu să facă, nu vă împotriviți ei. Așadar, atitudinea corectă pentru a intra într-o încercare este o atitudine plină de bucurie. Totodată, o gândire corectă presupune o minte care știe, care înțelege scopul lui Dumnezeu și mai apoi o voință supusă care acceptă rapid şi cu entuziasm, știind că prin încercări ajungem să fim asemenea lui Cristos. Aceasta este calea spre maturitate.

Acum, pe lângă aceste prime trei, vreau să vă împărtășesc în seara aceasta două atitudini rămase care sunt necesare în viața celui care perseverează.

În al patrulea rând, este vorba despre o inimă credincioasă. O inimă credincioasă. Și pentru aceasta ne uităm la versetele de la 5 la 8. O inimă credincioasă. Acum îngăduiți-mi să mă opresc pentru o clipă înainte de a ne uita la text și să pregătesc puţin contextul. Să presupunem că treci printr-o încercare și că faci tot ce poți pentru a păstra o atitudine optimistă, o minte care înţelege și o voință supusă. Dar ai dificultăți în a realiza cu adevărat ceea ce se întâmplă. S-ar putea să zici: „Știi, vreau să am o atitudine potrivită. Vreau să am o înțelegere corectă și vreau să am o voință supusă. Dar îmi lipsește înțelepciunea și puterea de a rămâne bucuros, de a îndura și de a mă maturiza prin asta. Mă lupt să-mi păstrez inima îndreptată spre sursa bucuriei. Mă lupt să înțeleg acest lucru și mă lupt să fiu îngăduitor.

Am nevoie de ajutor. Ce trebuie să fac? Ei bine, lucrul de care ai nevoie cu adevărat este unul singur, ai nevoie de înțelepciune. Ai nevoie de înțelepciune pentru a trece prin încercare. Ai nevoie să înțelegi. Ai nevoie de o înțelegere practică, ea îţi este necesară pentru a face față problemelor vieții. Nu vei putea să păstrezi o atitudine caracterizată de bucurie, o minte care înţelege și o voință supusă decât dacă Dumnezeu îți dă ceva mai mult decât capacitățile tale intelectuale pe care le deții. Și iată cum ajungi la versetul 5: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește” - ce? - Înțelepciunea. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea”. Înțelepciunea este întotdeauna la mare preț, dar mai ales atunci când treci printr-o încercare. Vrei să înțelegi, vrei să știi cum să fii bucuros. Vrei să fii dispus să rabzi încercarea pentru scopurile sfinte ale lui Dumnezeu, atunci cere înțelepciune.

Să știți însă că nu veți găsi în raționamentul vostru uman toate răspunsurile. Înțelepciunea pentru Iacov, valabilă pentru orice cititor evreu și pentru orice evreu din acea vreme, era înțelegerea necesară pentru a trăi viața spre slava lui Dumnezeu. Înțelepciunea presupunea funcționarea în ascultare de voința și de Cuvântul lui Dumnezeu. Ea începea cu teama de Dumnezeu și apoi trecea la ascultarea de Dumnezeu. Iar atunci când trecem printr-un test, atunci când trecem printr-o încercare, avem nevoie de înțelepciune. Orice credincios se va simți slab. Va simți nevoia de putere și de resurse. Va căuta ceva de care să se agațe în mijlocul încercării. Și unde se poate duce? Se duce la Dumnezeu și îi cere înțelepciune. Aceasta este promisiunea. Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, ce să facă? S-o ceară de la Dumnezeu. S-o ceară de la Dumnezeu.

Căutarea înțelepciunii este căutarea supremă a omului. Pentru aceia dintre noi care Îl cunosc și Îl iubesc pe Domnul, El oferă această înțelepciune. Mă gândesc la Proverbe 3:5-7: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta”. Ce afirmație extraordinară! Când treci printr-o încercare, când treci prin dificultăți, nu te sprijini pe propria ta înțelepciune. Încrede-te în Domnul din toată inima ta. „Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările. Nu te socoti singur înțelept”. Nu te uita la tine însuți pentru răspunsuri. Cere-i lui Dumnezeu înțelepciunea divină.

Așadar, am putea spune cu siguranță că încercările au un mod de a-ți îmbunătăți viața de rugăciune, nu-i așa? Ele te îngenunchează. Ele te determină să-L chemi pe Dumnezeu pentru lucrurile pe care nu le ai și pe care le dorești cu disperare, cu o dorință arzătoare. Astfel că atunci când treci prin încercările vieții, oricare ar fi ele, este intenția lui Dumnezeu ca tu să recunoști falimentul rațiunii umane și răspunsurile pe care le-ai putea primi de la alți oameni și aici mă gândesc la Iov care a încercat să obțină răspunsuri de la toți cei din jurul său și toți i-au dat un răspuns greșit. Iar răspunsul corect este întotdeauna disponibil și este la îndemâna lui Dumnezeu.

Dacă de la El căutăm să primim asta. Uitați-vă împreună cu mine pentru o clipă la Iov 28. Este una dintre porțiunile mele preferate din Scriptură. Este un capitol extraordinar! În prima parte a capitolului se vorbește despre mineritul pentru metale prețioase și despre cum oamenii vor face eforturi incredibile pentru a găsi bogăție. O scot din pământ, intră în adânc după ea și trec prin tot felul de lucruri încercând să găsească bogăția.

Dar în versetul 12 se spune: „Dar înțelepciunea unde se găsește?” Unde se duce omul să obțină înțelepciune atunci când are nevoie de ea? Și unde este locuința priceperii? „Omul nu-I cunoaște prețul, ea nu se găsește în pământul celor vii. Nu este disponibilă. Ea nu este de vânzare și nu are un preț. Adâncul zice: nu este în mine. În adâncul pământului nu se poate găsi. Iar marea zice, nu este la mine. Ea nu se dă în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărindu-se cu argint. Nu se cântărește pe aurul din Ofir, nici pe onixul cel scump, nici pe safir, nu se poate asemăna nici cu aurul nici cu diamantul, nu se poate schimba cu un vas de aur ales. Mărgeanul și cristalul nu sunt nimic pe lângă ea, înțelepciunea prețuiește mai mult decât mărgăritarele. Topazul din Etiopia nu este ca ea, și aurul curat nu se cumpănește cu ea. De unde vine atunci înțelepciunea? Și unde este locuința priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului”.

Adevărata înțelepciune, înțelepciunea supranaturală necesară pentru a înțelege încercările vieții nu este disponibilă în lumea din jurul nostru. „Adâncul și moartea zic: noi am auzit vorbindu-se de ea”. Adâncul și moartea au auzit despre ea. Știu cum să o găsească, dar nu o găsesc. Și apoi versetul 23: „Dumnezeu îi știe drumul, El îi cunoaște locuința”. Așadar, dacă vrei înțelepciune, la cine te duci? Te duci la Dumnezeu.

Și nu vreau să fiu simplist, vreau doar să subliniez ceea ce spune Biblia. Acum, puteți să întoarceți la Iacov 1. Vreau să înțelegeți că ceea ce spune Scriptura este la fel de simplu ca asta preaiubiților. Când treci printr-o încercare, locul unde trebuie să te duci este la Dumnezeu. Acest lucru este mult mai important decât să alergi la prietenii tăi pentru răspunsuri și să ajungi în aceeași situație în care a ajuns Iov. Asta este mult mai important decât să îți faci programări la un fel de clinică de consiliere înainte de a face ceva pentru a lua în considerare și a consulta voia lui Dumnezeu. Cred că promisiunea lui Dumnezeu din acest verset este una dintre cele mai mari promisiuni din toată Scriptura, dacă nu chiar cea mai mare promisiune pentru un credincios care trăiește în această lume. Și anume că, dacă un creștin are nevoie de înțelepciune, Dumnezeu i-o dă.

Adică, ce poate fi mai mult de atât? Ce ne-am putea dori mai mult decât o înțelepciune divină pentru a înțelege și a răspunde în mod adecvat la fiecare încercare a vieții. Dumnezeu oferă înțelepciune. Acum, despre ce fel de înțelepciune este vorba? Nu vorbim despre speculații filosofice. Vorbim despre a face ceea ce este corect. Vorbim despre înțelegerea a ceea ce se întâmplă în ce privește voia lui Dumnezeu. Vorbim despre ceea ce Iacov discută mai detaliat în capitolul 3 versetul 17, înțelepciunea care vine de sus, care este curată și pașnică.

Aceasta este comportamentul corect în toate aspectele vieții. Despre asta este vorba. Și acesta este genul de înțelepciune care vine de la Dumnezeu și undeva pe parcurs, știți, trebuie să ne întoarcem la asta. Atunci când creștinii trec prin necazuri în zilele noastre, primul răspuns este de obicei să fugă la o altă resursă umană, dar aici se spune: dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu. S-o ceară de la Dumnezeu. Ce să cereți? Cereți pricepere care să vă permită să fiți bucuroși și supuși. Cereți înțelepciune ca să faceți ceea ce este corect să faceți. Și ar fi marea mea rugăciune ca, în mijlocul tuturor necazurilor pe care oamenii par să le aibă, să învețe că necazurile sunt menite să-i conducă nu la alţi oameni, ci la Dumnezeu. Pentru a găsi în El singura sursă de înțelepciune adevărată. Calea către un răspuns corect la necaz.

Acum, uitați-vă din nou la versetul 5: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu. S-o ceară de la Dumnezeu”. Acesta este un imperativ. Nu este ceva opțional. Este obligatoriu. Aceasta este o poruncă. Aceasta este o poruncă pentru rugăciune la fel de mult ca şi rugăciunea fără încetare. Este o poruncă la fel de importantă pentru rugăciune ca și ceea ce am învățat în 1 Timotei 2 despre oamenii sfinți care ridică mâini curate în rugăciune. Aceasta este o poruncă pentru noi: să ne rugăm. Încercările sunt menite să ne împingă în dependență față de Dumnezeu, față de El.

Pentru a ne face să realizăm că nu avem resurse umane, suntem lăsați doar cu un mijloc invizibil de sprijin. Adevăratul credincios, atunci, în timpul încercării, va ști că are nevoie de înțelepciune și va striga la Dumnezeu. Aproape că nu se poate abține să strige la Dumnezeu. Dar noi trebuie să facem asta mult mai mult. La sfârșitul versetului 16 din Iacov 5: „Mare putere a re rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. Și apoi ilustrația lui Ilie, care era un om supus acelorași slăbiciuni ca noi, dar care s-a rugat cu stăruință ca să nu plouă. Și nu a plouat în țară o perioadă de trei ani și șase luni. Apoi s-a rugat din nou și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul. Dumnezeu răspunde la rugăciune. Dumnezeu răspunde.

Întoarceți din nou la versetul 5 din capitolul 1. Și ce vedem aici: „dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu”. Este o poruncă pentru noi aceea de a ne ruga și de a lăsa încercarea să ne îndrepte spre Dumnezeu. Lăsați încercarea să vă conducă la rugăciune și pot să vă sugerez următorul lucru, dacă treceți prin niște încercări profunde în viața voastră și acestea nu v-au îmbogățit viața de rugăciune și nu v-au condus la tronul harului, atunci poate că necazul va continua până când în sfârșit vă veți trezi și veți începe să faceți acest lucru.

Sursa înțelepciunii se află acolo, dacă vrem să mergem acolo. Și ce vom găsi atunci când vom ajunge? Uitați-vă la versetul 5: „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă.” Care dă tuturor cu generozitate. Avem un Dumnezeu generos și milostiv care dorește să ne facă parte de acele lucruri, pe care le dorim. Iar în proverbe 2, scriitorul spune: „Dacă vei lua aminte la înțelepciune și dacă-ți vei pleca inima la pricepere”. Cum voi obține asta?

Da, dacă vei striga după cunoaștere și îți vei ridica glasul după pricepere. „Dacă o vei căuta ca argintul și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înțelepciune. Și din gura Lui iese cunoștință și pricepere”. Dumnezeu o are la dispoziție și Dumnezeu vrea să o dea inimii care o caută. Dar există un sens în care o reține până când vii și o ceri, demonstrându-ți dragostea, încrederea și dependența față de El.

În Ieremia 29:11: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire. Ca să vă dau un viitor și o nădejde”. Cu alte cuvinte, să vă dau ceea ce este benefic. „Voi Mă veți chema, și veți pleca; Mă veți ruga și vă voi asculta, Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta din toată inima. Mă voi lăsa găsit de voi, zice Domnul”. Acum expresia cu mână largă este traducerea cuvântului haplōs, care se referă la ceva necondiționat. Înseamnă fără negociere. Înseamnă fără mustrare și cu generozitate. Ne amintește de Matei 7, și știu că sunteți foarte familiarizați, știu, cu Matei 7, în special cu versetele de la 7 la 11. Toţi le-am rostit la un moment dat.

„Cereți, și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci ori și cine cere, capătă; cine caută, găsește; și celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi, cari sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” Promisiunea este acolo.

Când treci printr-un necaz, când treci printr-o problemă, când treci printr-o încercare, îndreaptă-te spre Dumnezeu în rugăciune. El nu dă buzna. El nu pune condiții. El îți dă fără plată și cu generozitate înțelepciunea de care ai nevoie pentru a înțelege și a răspunde corect la acea încercare. Apoi mai adaugă, în versetul 5: „Și fără mustrare”. Acum, acesta este un cuvânt vechi și ceea ce înseamnă, în esență, este că nu reține nimic. El dă cu generozitate, cu generozitate fără rezerve. Este o formă negativă a afirmației anterioare. El este, se spune mai târziu în capitolul 1, în versetul 17, El este „Cel de la care se coboară orice dar bun și desăvârșit”. Iar la El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”.

El dăruiește și dăruiește și dăruiește, aceasta este natura Lui, un Dumnezeu care dăruiește. El dăruiește cu sinceritate. El dăruiește fără ezitare. El dăruiește fără rezerve. El nu dă cu reticență. Ăsta este sensul. El nu spune: “Ei bine, nu ar trebui să fac asta, dar, totuși, o voi face, doar că sper că o veți aprecia”. El nu se joacă cu nevrednicia voastră. El nu vă amintește că nu meritați nimic. El este bun, El dăruiește și continuă să dăruiască.

El nu reține nimic. Dacă cuiva îi lipsește înțelepciunea, i se poruncește să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor fără plată și cu mână largă, El nu reține nimic, iar atunci când este cerută, la sfârșitul versetului 5 spune că, „ea îi va fi dată”. Nicio înţelepciune, preaiubiților, și aceasta este o promisiune, nicio înțelepciune necesară pentru perseverența credinciosului în timpul unei încercări nu este refuzată vreodată acelui credincios care o cere.

Nu este aceasta o promisiune minunată? Sper că ați înțeles-o. Nicio înțelepciune necesară pentru perseverența credinciosului prin încercare nu este vreodată oprită credinciosului care o cere. Uneori nu cerem, ci facem noi totul, nu Îl rugăm pe Dumnezeu. De multe însă ar trebui să ne găsim pe genunchi strigând din inimă pentru ca Dumnezeu să ne arate direcția Sa. Îmi place ceea ce scrie în Psalmul 81:10. Poate că vă veți aminti acest lucru. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului”, după care aici vine expresia: „Deschide-ți gura larg și ți-o voi umple”. Nu este aceasta o promisiune extraordinară? Dumnezeu vrea să ne ofere în mijlocul încercării orice resursă necesară pentru un credincios. Acum, ceea ce înseamnă asta, așa cum am spus, este că noi perseverăm prin rugăciune. Noi perseverăm printr-o rugăciune în care depindem de El. Aruncându-ne pe noi înșine în brațul lui Dumnezeu.

În Marcu 14:38, se spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită, în peirasmos, vegheați și rugați-vă”. Ca să nu cădeți în peirasmos. Odată ce ați intrat în încercare, dacă veți cădea, asigurați-vă că nu se va transforma niciodată într-o ispită, fiind provocați să depindeți în totalitate de Dumnezeu. Rezistăm prin rugăciune. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu. Dar observați, vă rog, în versetul 6, că există o condiție pentru cum cerem. „Dar s-o ceară cu credință”, cu alte cuvinte, este vorba despre o rugăciune cu credință, o rugăciune încrezătoare. O încredere autentică. Acum, după ce a vorbit despre Tatăl binevoitor, Iacov se întoarce la copilul care așteaptă, dacă există o lipsă de înțelepciune, nu este vina lui Dumnezeu. Dacă nu-ți înțelegi încercarea, dacă te tânguiești și nu înțelegi de ce ți-a murit soția sau soțul sau cineva s-a îmbolnăvit sau nu știi de ce ai fost lovit de o problemă economică sau financiară sau de o problemă cu locuința sau de probleme cu mașina sau de probleme la locul de muncă sau de anxietate a inimii.

Dacă treci prin încercări și nu înțelegi de ce, atunci motivul simplu este că inițial nu I-ai cerut lui Dumnezeu să-ți dea înțelepciune. Nu L-ai căutat din toată inima ta. Iar dacă ai cerut și tot nu știi, atunci nu ai cerut cu credință adevărată. Poate că te-ai rugat oarecum nesincer, poate un pic ca în capitolul al patrulea din Iacov, unde te rogi ca să risipești în plăcerile tale.

Nu cereți cu adevărat cu o credință sinceră, și nu credeți din toată inima că Dumnezeu poate să răspundă și va răspunde. Poate că vă rugați exact invers față de modul în care li se spune oamenilor să se roage în 1 Timotei 2:8, care trebuie să se roage: „Ridicând mâini curate, fără mânie și fără îndoieli”. Și voi vă îndoiți că Dumnezeu vă poate ajuta. Vă certați, sau poate că expresia ar putea însemna și ideea de șovăire, pentru că aici este folosit cuvântul diakrinomai. Să ceară cu credință, fără ezitare. Acest cuvânt șovăială înseamnă să te îndoiești, să te cerți, sau să dezbați. Sunt unii oameni care pur și simplu se îndoiesc că Dumnezeu le poate da un răspuns. Sunt alți oameni care vor doar să se certe cu Dumnezeu cu privire la motivul pentru care a făcut ceea ce a făcut. Și astfel rugăciunile lor nu sunt altceva decât o ceartă. Dar nu trebuie să vă îndoiți de oferta disponibilă a lui Dumnezeu. Nu trebuie să vă îndoiți de puterea disponibilă a lui Dumnezeu. Și nu trebuie să vă îndoiți de scopul și de voia lui Dumnezeu.

Nu trebuie să dezbateți dacă Dumnezeu a făcut ceea ce trebuia să facă sau nu. Dacă ceva în viața ta nu merge bine, nu este un motiv de dezbatere sau de dispută cu Dumnezeu, spunându-i lui Dumnezeu că ar fi trebuit să facă totul așa cum vrei tu. Credința neclintită crede pur și simplu că Dumnezeu este suveran, crede că Dumnezeu este iubitor și crede că Dumnezeu va furniza tot ceea ce este necesar pentru ca tu să înțelegi încercarea și pentru a te îndrepta prin rugăciune către El. Preaiubiților, este un model tipic faptul că trecem printr-o încercare și în loc să mergem direct la Domnul și să o punem la picioarele Lui fără nicio îndoială, știind că El poate rezolva problema, că ne poate da înțelepciunea fără nicio dezbatere sau contestare a ceea ce a făcut, astfel că o punem acolo și Îl implorăm continuu pentru înțelepciune, asta ar trebui să facem, dar din păcate, rareori facem asta. În Matei 21, vă atrag atenția asupra câtorva versete care cred că sunt importante în legătură cu acest lucru: „Drept răspuns Isus le-a zis: ‘Adevărat vă spun că, dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă ați zice muntelui acestuia: ‘Ridică-te de aici și aruncă-te în mare’, se va face. Tot ce veți cere cu credință prin rugăciune, veți primi”. Iată că Isus spune în esență același lucru, credința adevărată mișcă mușchii atotputerniciei.

Asta însă nu este un cec în alb. Nu veți primi ceea ce cereți pentru a risipi în plăcerile voastre. Nu veți primi ceea ce cereți decât dacă este în voia lui Dumnezeu. Nu veți primi ceea ce cereți decât dacă Îi aduce slavă lui Dumnezeu Tatăl, așa cum spune Ioan 14:13 și 14. Însă, ucenicul care se roagă folosind puterea credinței, Îl va vedea pe Dumnezeu lucrând brusc și dramatic, așa cum a făcut Isus. Și va muta munții. Iar aceasta, apropo, este literalmente o metaforă pentru ceva foarte dificil. A fost folosită de Domnul nostru ca figură de stil, fără a se referi la un munte la propriu. Iar credința din semințele de muștar este credința care începe fiind mică și devine foarte mare. Sămânța de muștar era cea mai mică dintre semințele agricole și a devenit acest copac mare și uriaș, dintr-un tufiș a ajuns copac. Iar ceea ce spunea el aici este că, dacă ai o credință care la început este mică, dar perseverează și crește, vei vedea mari mișcări ale lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ta. Încrederea perseverentă, care este din ce în ce mai mare în Dumnezeu, care este aliniată la voia lui Dumnezeu, este puternică și aduce înțelepciunea necesară pentru orice încercare. Ce promisiune! Oricare ar fi încercarea, tu trebuie să ai o inimă credincioasă. Crezând că Dumnezeu a îngăduit-o pentru scopul Său și că totul lucrează spre bine. Crezând că El îți va da înțelepciunea de a o îndura și de a fi mai bun decât ai fi putut fi vreodată dacă nu ai fi îndurat acea încercare. Dar observați partea inversă a acestui lucru în versetul 7, înapoi la versetul 6. Aproape că am trecut peste el. Versetul 6: „Pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo”. Persoana șovăielnică care merge la Dumnezeu și nu crede cu adevărat că Dumnezeu poate oferi înțelepciunea și oscilează este asemenea mării învolburate, umflate, neliniștite, care se mișcă înainte și înapoi cu valurile ei nesfârșite, fără a se putea liniști niciodată. La fel ca acela care este împins încoace și încolo și care este suflat de vânt. Ca cei din vremea lui Iosua, vă amintiți, care oscilau între două păreri. La fel ca cei din vremea lui Ilie care nu se puteau decide dacă Iehova era Dumnezeu sau Baal era dumnezeu. La fel ca cei din zilele lui Pavel care jertfeau demonilor și apoi mergeau la Masa Domnului. Sunt acei oameni care Îl vor pe Dumnezeu, dar vor și altceva și oscilează între două lucruri. Sunt acei oameni călduți pe care Domnul îi va scuipa pe gură pentru că nu sunt nici reci, nici în clocot. Acea persoană șovăielnică, care nu merge la Dumnezeu și nu se agață de El cu încredere, este ca marea învolburată din versetul 7 care spune: „Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul”. Aș spune că o astfel de persoană nu are rost să presupună că va primi ceva de la Domnul. Cel care se îndoiește de Dumnezeu, cel care se ceartă cu Dumnezeu, cel care se clatină în încrederea sa și nu este înrădăcinat puternic în Domnul, nu va primi nimic. Acea persoană, acel om, așa cum se spune în traducerea autorizată, acolo vedem o descriere tipică a unui necredincios, ar putea caracteriza și un creștin slab, îndoielnic care se comportă ca un necredincios. Și este foarte trist să vezi asta.

Un om care vine la biserică și este un creștin fals nu poate rămâne în picioare. Ajunge într-o încercare și începe să se îndoiască și se ceartă cu Dumnezeu, se supără pe Dumnezeu și pleacă, dar foarte des și în multe feluri este la fel de tragic și în cazul unui creștin care este un creștin slab. Trece printr-o încercare puternică și, în loc să aibă o atitudine caracterizată de bucurie, o minte care înțelege, o voință supusă și o inimă credincioasă, oscilează și se clatină, iar astfel de oameni sunt un fel de caz de coșmar emoțional, care nu se pot încrede în Dumnezeu și nu par a fi capabili să se roage și să ceară înțelepciune de la Dumnezeu. Ei literalmente nu sunt dispuși să încaseze resursele pe care Dumnezeu le-a oferit în contul lor spiritual. Și nu primesc nimic. Și astfel, ei pot continua, și continua, și continua în mizeria acelei încercări. Fără să cunoască niciodată rezolvarea imediat disponibilă pentru ei prin rugăciunea făcută cu credință, prin rugăciunea persistentă și plină de încredere în Dumnezeu.

Iar versetul 8 rezumă totul. Un astfel de om cu o inimă împărțită, care oscilează înainte și înapoi, neștiind dacă să se încreadă în Dumnezeu sau să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu, este un om nehotărât și nestatornic în toate căile sale. Un om cu o inimă împărțită, un bărbat sau o femeie păcătoasă. De fapt, în Iacov 4:8, citim: „Curățați-vă mâinile, păcătoșilor, curățați-vă inima, oameni cu inima împărțită”. Un om cu o inimă împărțită este de fapt un ipocrit. Omul care spune, oh, eu cred în Dumnezeu, dar când vine încercarea nu știe ce să facă. Poate că ar vrea să aibă încredere în Dumnezeu, dar nu poate. Şi oscilează, așa cum spune textul aici. În acest caz, astfel de oameni nu vor primi nimic. De fapt, astfel de oameni vor fi nehotărâți și nestatornici în toate căile lor.

Expresia „inima împărțită” este traducerea cuvântului dipsuchos „di” de la începutul cuvântului este doi și cuvântul suchos este cuvântul pentru suflet, două suflete, două minți. Un suflet împărțit între Dumnezeu și lume. Încredere și neîncredere, credință și necredință. Prieten cu Domnul și prieten cu lumea. Și vă aduceți aminte ce spune Iacov 4:4: „Prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu”. Să iubești lumea și să încerci să-L iubești și pe Dumnezeu în același timp, iar Ioan spune că este imposibil să faci asta. John Bunyan, în clasicul volum Călătoria pelerinului, numea o persoană ca asta domnul cu Două Fețe.

Psalmul 12:2 vorbește despre o inimă prefăcută, pe care Domnul o va judeca. Deuteronomul 6:5 vorbește despre o singură inimă atunci când spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. Deci este vorba de persoana nehotărâtă. Și cred că cel mai evident este necredinciosul. Dar, din păcate, uneori, chiar și creștinul este atât de incapabil să înțeleagă suveranitatea lui Dumnezeu, să se încreadă în Dumnezeu, să-și lase îndoielile deoparte, și să accepte înțelepciunea pe care Dumnezeu o oferă cu nerăbdare, și cu generozitate, atunci când o cere.

Iar un astfel de domn cu inima împărțită, Domnul Două Fețe, este nestatornic în toate domeniile vieții. Nu doar în unele, ci în toate. El nu poate suporta încercările vieții pentru că nu are suficientă credință în Dumnezeu. Nu are suficientă credință în Dumnezeu pentru a merge să caute înțelepciunea de care are nevoie cu disperare. Și scepticul este condamnat în această epistolă. El nu are încredere adevărată, nu are loialitate adevărată. Întreaga lui viață este una de ezitare. El este nestatornic. Asta înseamnă fără liniște. Este folosit în 1 Corinteni 14:33. Nu Dumnezeu este autorul confuziei. Dar un astfel de om este confuz, este haotic. Cred că este folosit și în Iacov 3, este tradus în versetul 8, neînfrânat.

Neînfrânat. Un om care este neliniștit. Fluctuant. Așadar, versetele de la 5 la 8 sunt foarte simple, dați-mi voie să le rezum. Când intri într-o încercare, modul de a îndura acea încercare este să primești de la Dumnezeu înțelepciune divină. Să te duci la Dumnezeu și să ai încrederea că El îți dăruiește totul fără plată, nu discută niciodată, nu se ceartă și nu reține nimic, ci îți dă exact ceea ce ai nevoie pentru a îndura acea încercare. Dar condiția este ca a ta credință să fie reală. Să fie o credință neclintită, nu ca marea agitată. Pentru că dacă ai o credință oscilantă, care o dată se încrede iar apoi nu se încrede, care crede și nu crede, ești prins la mijloc și nu vei primi nimic. De fapt, o astfel de inimă împărțită, (de gândire dublă) te va face nestatornic în orice domeniu al vieții.

Adevărata stabilitate în viață vine la cei care se încred în Dumnezeu în mijlocul oricărei încercări. În orice încercare. Așadar, o inimă credincioasă care crede cu adevărat este esențială pentru a persevera. Și apoi, în cele din urmă, un duh smerit. Un duh smerit. Această discuție este foarte, foarte bogată. Versetul 9, „fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălțarea lui”. Opriți-vă puțin acolo. Aceasta este o altă poruncă, o bucurie obligatorie. „Fratele dintr-o stare de jos să se laude, (să se bucure) cu înălțarea lui”. Ce înseamnă asta? Omul sărac. Cel lipsit de mijloace economice, creștinul sărac, aflat la un nivel scăzut pe scara economică. Cel care nu are prea mult. Și îi știți pe acești credincioși risipiți cărora Iacov le-a scris: „Celor douăsprezece seminții care sunt împrăștiate”, spune versetul 1. Au fost victime ale persecuției. Erau victime ale deposedării, ale privațiunilor, ale rasismului, ale bigotismului. Sărăcia printre cei care erau deportați era ceva obișnuit. Mulți dintre ei erau foarte săraci.

Aveau foarte puțin. Iar cuvântul de aici care este tradus prin „starea de jos” este folosit în Septuaginta, care este Vechiul Testament în limba greacă, pentru a traduce cuvântul sărac, topeinos, sărac. Să se bucure poporul sărac. Ce înseamnă asta? Acest cuvânt este un cuvânt cu o însemnătate foarte bogată, înseamnă să te lauzi cu un privilegiu sau cu o posesiune. Să se laude. Să se laude omul sărac. Iată bucuria mândriei legitime. S-ar putea să nu aibă nimic în lume cu care să se laude, de care să se bucure.

Poate că nu are sau nu deține nimic în lume, dar să se bucure, să se laude. Este un privilegiu și ce înseamnă mai exact? Că el este ce? Înălțat. El este înălțat în ce privință? Din punct de vedere spiritual. Poate că el este privit ca fiind mizeria și batjocura lumii, dar se poate bucura pentru că poziția lui înaintea lui Dumnezeu este aceea de înălțare. Așa că el spune: dacă nu ai nimic în această viață, dacă ai fost lipsit astfel încât te afli la cel mai de jos nivel, ai un motiv de bucurie, pentru că, din punct de vedere spiritual, ești înălțat. Poate că este flămând, dar are pâinea vieții. Poate că îi este sete, dar are apa vieții. Poate că este sărac, dar are bogățiile veșnice. Poate că este dat la o parte de oameni, dar a fost primit de Dumnezeu. Poate că nu are o casă aici, dar are o casă glorioasă în viața viitoare. Așa că el spune: voi, săracii, bucurați-vă că ați primit atenția divină. Și că încercările voastre vă desăvârșesc și asta pentru a vă înălța în dimensiunea spirituală. Atunci când Dumnezeu ia, ia pentru a vă face să vă maturizați din punct de vedere spiritual. Când vă face maturi spiritual, asta este o înălțare. Așadar, persoana care este lipsită poate accepta lipsurile, poate accepta încercările, datorită speranței că Dumnezeu îl înalță prin acestea în dimensiunea spirituală și, în cele din urmă, îl aduce la slava viitoare. Ridicându-l în cele din urmă până când va primi toată moștenirea promisă sfinților care Îl iubesc pe Dumnezeu. În unele zile, spune Petru, el va primi o moștenire care îl va face să se bucure cu o bucurie negrăită și slăvită. Așadar, ne putem bucura în orice încercare. Ne putem bucura în orice lipsuri am fi.

Pentru că Dumnezeu ne-a ales pentru o poziție înaltă în Împărăția Sa, iar Pavel a spus că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare (cu bucuria care va fi a noastră în ziua aceea), Romani 8:17 și versetele următoare, vorbesc despre asta. Adevărata bogăție este a noastră. Așadar, sărăcia este un scurt necaz în viață. Nu durează prea mult. Iar aceia dintre noi care îndurăm acest tip de încercări, dintre care sărăcia ar fi una, putem privi înainte spre un timp glorios de înălțare. Pentru a rezuma, spune astfel: nu căutați să obțineți bucuria din circumstanțele lumești și nu veți fi dezamăgiți dacă nu aveți nimic. Căutați bucuria care vine din înălțarea voastră spirituală.

Din faptul că Dumnezeu te mântuiește și te îndreaptă spre asemănarea cu Cristos și într-o zi te va pune în prezența Lui, iar pe de altă parte, priviți la versetul 10. „Bogatul, dimpotrivă să se laude cu smerirea lui”. Adică, „să se bucure”, același verb ar trebui aplicat: „Să se înalțe, să se laude cu faptul că a fost smerit”. Vorbim aici despre fratele bogat, despre creștinul bogat, cel care pare că are totul. Și atât de multe încercări ale vieții sunt legate de sărăcie, dar bogatul care pare să le aibă pe toate la locul lor, să se bucure, nu de bogăția lui, ci de faptul că a fost smerit, să se bucure de coborârea lui.

Pentru că atunci când o persoană bogată trece printr-o încercare, începe să realizeze în mod realist că cu tot ceea ce deține nu poate cumpăra lucrurile reale ale vieții. Creștinul bogat ar trebui să se bucure de faptul că atunci când trece prin încercări trebuie să se confrunte cu falimentul bogățiilor lumești și să depindă de darurile și harul lui Dumnezeu. Așadar, persoana smerită, se bucură de ce îi dă Dumnezeu, și persoana bogată se bucură de ce îi dă Dumnezeu în același mod.

Persoana care nu are nimic se bucură de ceea ce oferă Dumnezeu, persoana care are totul și își dă seama că totuşi nu poate cumpăra ce are nevoie, se bucură și ea de ceea ce a oferit Dumnezeu. De asemenea, ca o notă explicativă, creștinul sărac se poate bucura că este asociat cu cei bogați, iar creștinul bogat se poate bucura de privilegiul, de privilegiul renunțării de sine, de a fi identificat cu Cristos și cu credincioșii săraci. De ce? Pentru că toți suntem smeriți la același nivel printr-o încercare și toți trebuie să ne sprijinim pe Dumnezeu, nu-i așa? Aceasta este ideea. Banii nu pot rezolva problemele oamenilor și nu-i pot scăpa de adevăratele lor încercări. Oh, poate că îți rezolvă problema economică, dar vei avea o sumedenie de alte probleme pe care nu le vei putea rezolva. Așadar, ideea aici este că, fie că suntem săraci sau bogați, încercările vin în viață pentru a ne smeri. Şi adevărata smerenie, fie că posedă mult din bunurile acestei lumi sau puțin, adevărata smerenie spune: resursele mele sunt în Dumnezeu.

Comentatorul, marele comentator luteran Lensky, cred că are un paragraf interesant. El spune: „Credința în Cristos îl ridică pe fratele smerit dincolo de încercările sale până la marea înălțime a unei poziții în Împărăția lui Cristos, unde copilul lui Dumnezeu este bogat și se poate bucura și lăuda. Credința în Cristos face un lucru la fel de binecuvântat pentru fratele bogat. Ea îl umple de duhul lui Cristos, de duhul smereniei și al adevăratei atitudini creștine. Așa cum fratele sărac uită toată sărăcia sa pământească, tot așa și fratele bogat uită toate bogățiile sale pământești și cei doi sunt egali prin credința în Cristos”.

Așa este, și cred că această egalitate este adusă la cunoștință prin încercări. Când pierzi o fiică, când pierzi un fiu, când pierzi o soție sau pierzi un soț, nu contează câți bani ai, niciun ban nu-ți va cumpăra ieșirea din acea încercare. Nimic din toate acestea. Există însă un egalizator. Încercările ne aduc la același nivel de dependență față de Dumnezeu și astfel ne aduc cu smerenie la același nivel unii cu alții. Și în felul acesta, nu ne preocupăm de lucrurile pământești și, în biserică, nu-i înălțăm pe cei care au mult în raport cu cei care au puțin. Pentru că toate bunurile noastre pământești sunt insuficiente pentru a ne cumpăra ceea ce avem nevoie din punct de vedere spiritual.

Acum, Iacov pare să aibă o preocupare specială de a-i avea în vizor pe cei bogați. O face în capitolul 1 și continuă să o facă până la capăt, după cum vom vedea, dar spune, observați în versetul 10, că bogatul ar trebui să fie fericit că este smerit, pentru că atunci când este smerit, vedeți, își dă seama că adevăratele bogății sunt în altă lume, nu aici. Pentru că el va trece ca floarea ierbii. Oamenii bogați în general, - nu vorbește în mod special despre un creștin bogat, - oamenii bogați în general vor trece, la fel ca floarea ierbii. În Israel, există trei flori foarte comune, anemona, ciclamenul și crinul. Iar ele pot înflori și poți vedea frumusețea culorii lor în februarie iar până în Mai se usucă. Nu este ceva neobişnuit, sincer, la fel sunt și dealurile din sudul Californiei, unde înfloresc și pleci din oraș pentru o săptămână iar când te întorci găsești din nou un deșert.

Și asta este ceea ce vede el aici. Există un adevărat duh de smerenie care spune: „Nu-mi pun încrederea în aceste lucruri care trec atât de repede, care ard atât de ușor”. Iar poetul din Iacov își extinde ilustrația și mai mult în versetul 11. „Răsare soarele cu căldura lui arzătoare și usucă iarba; floarea ei cade jos și frumusețea înfățișării ei piere. Așa se va veșteji bogatul în umbletele lui”. Forma în limba greacă aici este de anomie și aceasta exprimă ceea ce se întâmplă de obicei. Gândul este desprins din Isaia 40 versetele de la 6 la 8, împrumutat de la profetul Isaia. El spune: „Soarele arzător” sau, literal, căldura arzătoare, s-ar putea referi la vântul arzător pe care îl cunoaștem sub numele de sirocco, ceva care suflă, care vine și pur și simplu devastează toate florile din calea sa, acel vânt fierbinte care suflă. Așa se va întâmpla în viitor cu soarta oamenilor bogați. Căldura sufocantă și vântul exploziv al furiei morții, judecata lui Dumnezeu va arde totul până la cenușă, așa că omul bogat ar trebui să se bucure de necazul său, pentru că necazul său l-a despărțit de dependența de resursele sale și toate resursele sale oricum vor pieri. Iar el se poate bucura. Și când totul va fi ars, el va avea adevărata bogăție, la fel ca săracul. Așadar, ce este necesar? Ce fel de atitudine trebuie să avem, pentru a face față încercărilor? O atitudine plină de bucurie, o minte care înţelege. O voință supusă, o inimă credincioasă. Și un duh smerit, care nu se încrede în bunurile noastre, ci în cele oferite de Dumnezeu.

Acum, în concluzie, să ne întoarcem de unde am început. Primul test al credinței vii este testul încercărilor. Perseverența în încercări îi marchează pe credincioșii autentici. Ea îi marchează pe credincioșii autentici. Și trebuie să te uiți la ele în viața ta și în viața altora pentru a determina și a discerne cine este autentic. Așadar, este foarte, foarte important. Și în timp ce trecem prin aceste încercări, Domnul ne dezbracă de dependențele noastre lumești și ne atrage la El, arătându-ne caracterul credinței noastre și desăvârșindu-ne spre asemănarea cu Cristos. Ce gând glorios! Marinarii obișnuiau să spună: vânturile dintr-o parte, transversale, sunt cele mai sigure pentru a intra în port. Are logică, nu-i așa? Ați navigat vreodată? Ați încercat vreodată să intrați într-un port cu vânt din față? Este foarte dificil. Ați intrat vreodată într-un port cu vânt din spate și v-ați trezit la 20 de metri pe plajă? Marinarii au dreptate, vânturile transversale sunt cele mai sigure pentru a intra în port.

George Whitfield a spus: „Toate încercările au două scopuri: să ne cunoaștem poate mai bine propriile noastre inimi rele și să-L cunoaștem poate mai bine pe iubitul nostru Mântuitor”. Așa este, pentru asta sunt încercările. Cardinalul Richelieu a murit în 1642, el a spus odată următorul lucru, citez: „O persoană virtuoasă și apreciată este ca un metal bun, cu cât este ținut în foc mai mult, cu atât este mai purificat. Cu cât se opune mai mult, cu atât mai mult se califică. Răutățile pot foarte bine să-l încerce și să-l atingă, dar nu pot imprima pe el nicio marcă falsă”. Este adevărat.

În această săptămână citeam, așa cum îmi place atât de des să fac, câțiva scriitori antici și am găsit un gând frumos de la Joseph Church, din secolul al XVII-lea, care spunea: „Suferințele nu sunt decât niște mici așchii de pe crucea lui Cristos. Suferințele nu sunt decât niște mici așchii de pe crucea lui Cristos”. Cristos a suferit atât de mult pentru noi, iar noi avem privilegiul de a suferi atât de puțin în Numele Lui.

Vreau să închei cu o poezie din care să rețineți acest gând și care provine de la Ella Wheeler Wilcox, scrisă în jurul anului 1880. Ea spune următoarele: „Nu mă voi îndoi, chiar dacă toate corăbiile mele de pe mare vin în derivă spre casă cu catarge și pânze rupte. Voi crede în mâna care nu dă greș niciodată. Răul aparent de fapt îmi face bine. Şi chiar dacă voi plânge în timp ce acele pânze sunt zdrențuite, și voi plânge pentru că cele mai bune speranțe ale mele zac spulberate, mă încred în Tine. Nu mă voi îndoi chiar dacă toate rugăciunile mele s-au întors fără răspuns de pe tărâmul alb și nemișcat de sus. Voi crede că este o iubire atot-înțeleaptă, care mi-a refuzat acele lucruri după care tânjesc și chiar dacă uneori nu mă pot abține să nu mă întristez, totuși ardoarea pură a credinței mele solide nestrămutat va arde. Nu mă voi îndoi chiar dacă întristările cad ca ploaia și necazurile roiesc ca albinele în jurul unui stup. Voi crede că înălțimile pentru care mă străduiesc nu sunt atinse decât prin suferință și prin durere. Și chiar dacă voi geme și voi tremura sub crucile mele, voi vedea totuși prin cele mai grele pierderi ale mele, câștigul mai mare. Nu mă voi îndoi, bine ancorat în credință. Ca o corabie statornică sufletul meu înfruntă orice vijelie. Atât de puternic este curajul său încât nu va da greș înfruntând oceanul măreț și necunoscut al morții. O, pot să plâng când trupul se desparte de duh. Nu mă îndoiesc! Așa că lumile care ascultă aud asta odată cu ultima mea suflare”. Acesta este modul de a înfrunta viața și acesta este modul de a înfrunta moartea.

Să rămâi neclintit. În toate privințele. Iar Dumnezeu ne asigură acest lucru pe măsură ce perseverăm în modul în care ne-a învățat Iacov.

Ascultați cu atenție, Thomas Watson a spus la un moment dat: „Oricare ar fi necazul pe care îl întâlnește în această viață copilul lui Dumnezeu, acesta este tot iadul pe care îl va avea vreodată”. Asta este adevărat. Orice dificultate pe care o întâmpinăm în această viață este tot iadul pe care îl vom cunoaște vreodată, pentru că ni s-a promis cerul veșnic. Și astfel putem rezista, ca aceia a căror credință este reală. Un vechi scriitor puritan a descris o atitudine în mijlocul tuturor încercărilor care este atât de dorită pentru copilul lui Dumnezeu, îngăduiți-mi să v-o împărtășesc în timp ce vă gândiți, el a scris următoarele: „Iată o diferență notabilă între cei evlavioși și cei răi. Ea apare în suferința încercărilor. În ce-i privește pe cei răi, cu cât Domnul își pune mai mult mâna pe ei, cu atât mai mult murmură și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Cei credincioși, când se simt copleșiți de păcat, tulburați de conflictele lui Satan, când simt mânia ofensată a lui Dumnezeu împotriva lor, se aruncă în brațele milei lui Dumnezeu și apucă mâna lui Dumnezeu care îi lovește și o sărută”. Haideți să ne plecăm împreună în rugăciune.

Tată, știm că sunt momente în care mâna ta ne lovește. Și dacă am înțelege cu adevărat ce faci, am săruta acea mână. Nu ne îndoim, nu contestăm. Nu punem la îndoială. Dorim, Doamne, să acceptăm încercările care produc asemănarea cu Cristos. Asta dezvăluie caracterul credinței noastre ca fiind autentică sau falsă. Încercările ne smeresc, ne desprind de lume, ne cheamă la o nădejde veșnică și ne arată ce iubim cu adevărat. Ele ne învață să prețuim binecuvântarea Ta, ne învață cum să-i ajutăm pe alții. Ele ne fac mai folositori, și ne pedepsesc spre curăție. Doamne, îți mulțumim pentru astfel de încercări. Și le vom privi ca o mare bucurie. Vrem să înțelegem, vrem să ne supunem, vrem să acceptăm, vrem să cerem cu credință în rugăciune să ne dai înțelepciune, și vrem să ne smerim pentru a învăța lecția dependenței de Tine și nu de resursele umane. Așadar, împlinește-ți scopul Tău bun și sfânt prin toate încercările vieții, iar noi ne odihnim în această rugăciune, cu încrederea că nu există nicio încercare care vine și pe care să nu o putem purta.

Dar Tu ești credincios, pentru a nu îngădui niciodată să fim încercați peste puterile noastre, ci împreună cu încercarea ne vei da întotdeauna o cale de scăpare, ca s-o putem răbda. Și astfel, să dovedim că suntem copiii Tăi. Așadar, fă-ți lucrarea Ta în inimile noastre. Mângâie-ne în încercarea noastră. Învață-ne rugăciunea și dependența smerită, ca prin toate acestea să devenim tot ceea ce vrei Tu să fim, de dragul Mântuitorului nostru. Amin!

SFÂRȘIT