În seara aceasta ajungem din nou la bucuria de a studia Cuvântul lui Dumnezeu. Și, în timp ce mă gândeam la mesajul din această seară din 1 Petru 1:3-5, am recunoscut că, pentru majoritatea dintre noi, ceea ce vom învăța în această seară este ceva care s-ar putea să nu fie util imediat, dar care poate fi cumva stocat în inimile și mințile noastre și folosit în momentele cele mai potrivite atunci când ne confruntăm cu dificultăți în viață, cu ostilitate, persecuție și respingere.

Pentru că aceasta este problema specifică atunci când Petru scrie această mare primă epistolă. El scrie unei biserici care este supusă persecuției, ostilității, respingerii, animozității și urii. Și pe măsură ce începe această minunată scrisoare de încurajare și de îndemnare, el izbucnește în versetele 3-5 într-un mare imn de laudă. Și, într-un fel, îi învață că lauda este într-adevăr o cale foarte potrivită de a ieși din dilema de a face față necazurilor, persecuției, urii și ostilității.

Așadar, dacă ne întrebăm de ce Petru începe așa cum o face în versetul 3, după salutul său, să ne amintim că el le scrie credincioșilor împrăștiați care sunt străini în această lume. Creștinii care sunt răspândiți în Imperiul Roman au fost învinuiți pentru incendierea Romei, care a avut loc chiar înainte ca această epistolă să fie scrisă. Prin urmare, ei sunt ținta unei persecuții uriașe care începe să se întețească. El le reamintește în scrisoare că asta este de așteptat, deoarece sunt străini pe pământ. De fapt, ei sunt cetățeni ai cerului. Ei sunt o preoție împărătească. Ei sunt copiii lui Dumnezeu. Sunt rezidenți ai unei împărății nepământene. Ei sunt pietre vii. Ei sunt un neam sfânt. Și sunt un popor al lui Dumnezeu.

Ca urmare, lumea nu îi poate tolera. Astfel, ei sunt obiectul ostilității lumii. Dar, cu toate acestea, ei nu trebuie să se teamă de amenințările persecuției. Ei nu trebuie să fie intimidați. Ei nu trebuie să fie tulburați de ostilitatea lumii. Lor nu trebuie să le fie frică atunci când suferă. Și nu trebuie să le fie rușine când sunt ridiculizați și atacați.

Pentru a încerca să le ridice moralul, pentru a încerca să le ridice sufletele și să le ridice inimile în sus, el începe cu un cântec de laudă plin de bucurie pe care îl putem numi în mod corect doxologie. Observați versetul 3: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”.

În mod interesant, verbul principal care descrie cursul acțiunii în acest pasaj este doar subînțeles, nici măcar nu este pus aici. Este vorba de verbul „a fi” din versetul 3, care nu apare în greacă. În greacă se spune: „Binecuvântat Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Verbul „a fi” este subînțeles, iar acesta este verbul principal. Ceea ce spune el aici este: „Binecuvântează-L pe Dumnezeu”. Este atât o doxologie în sine, cât și, într-un fel, un imperativ pentru ceilalți de a-L binecuvânta de asemenea pe Dumnezeu. Este menită, așa cum am spus, să le ridice inimile în lauda înălțată Domnului, să le îndrepte inimile în sus în bucuria adorației și bucuria anticipării moștenirii care îi așteaptă. Este, deci, cel puțin, într-un fel un imn de laudă, pentru a-i încuraja pe credincioși în chinurile unui trai dificil în această lume ostilă.

Așadar, Petru îndeamnă la o închinare veselă, la o bucurie entuziastă, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Această bucurie vine pentru că ei Îl cunosc pe Dumnezeul lor și știu ce le-a oferit Dumnezeul lor. Poate că sunt străini în această lume, poate că sunt călători, poate că sunt proscriși care nu aparțin de locul acela și nu sunt apreciați, dar există un loc căruia îi aparțin, și există o lume în care se potrivesc, și există o moștenire viitoare pe care o vor primi. Şi în ea se va afla tot ceea ce Dumnezeu le-a promis și le-a oferit în Cristos.

Astfel, Petru ne oferă o perspectivă foarte practică și utilă de a învăța cum să trăim, privind dincolo de necazurile pământești către moștenirea veșnică. Defapt, am putea chiar intitula acest mesaj: „Cum să te uiţi dincolo de necazurile tale spre moștenirea veșnică”, pentru că asta este ceea ce are el pe inimă cu adevărat.

Pentru a surprinde întreaga frumusețe a acestui lucru, să ne uităm la acel singur cuvânt, „moștenire”, din versetul 4. Iar ideea este să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, să-L lăudăm pe Dumnezeu, să-L adorăm pe Dumnezeu pentru moștenirea pe care ne-a promis-o. Acum, cuvântul cheie este „moștenire”. Știți ce înseamnă acest cuvânt, este ceea ce ți se transmite de la tatăl tău, este ceea ce primești ca un dar, o moștenire care ți se dă pentru că ești membru al unei anumite familii. Nu este ceva ce câștigi cu adevărat. Nu este ceva ce cumperi. Este ceva ce primești ca dar datorită familiei în care te-ai născut. Iar cuvântul de aici, klēronomia, nu înseamnă doar titlul unei moșteniri promise, ci o moștenire realizată; nu doar un titlu pentru ceva în viitor, ci posesia a ceva în prezent.

Acest cuvânt are o origine foarte evreiască în gândire. Petru le spune acestor creștini împrăștiați: „Ar trebui să-L adorați pe Dumnezeu, să-L binecuvântați pe Dumnezeu, să-L lăudați pe Dumnezeu, să-L slăviți pe Dumnezeu, să vă închinați lui Dumnezeu, să vă bucurați în Dumnezeu datorită moștenirii voastre”. Și spunându-le acest lucru, ar fi declanșat în mintea lor faptul că evreii din Vechiul Testament au avut, de asemenea, o moștenire. De fapt, același cuvânt este folosit în traducerea în greacă a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de Septuaginta, și este folosit pentru a descrie porțiunea desemnată din țara Canaan care a fost dată fiecăruia din poporul ales de Dumnezeu.

De fapt, Vechiul Testament se referă în mod repetat la țara lui Israel, pe care Dumnezeu a împărțit-o fiecărei seminții și fiecărei familii și, astfel, fiecărui evreu, și le-a dat-o, se spune, „ca moștenire”. Puteți citi Deuteronomul 15:4, Deuteronomul 19:10, şi multe alte locuri, și veți descoperi că, sub vechiul legământ, celor din poporul lui Dumnezeu, Israel, li s-a dat o moștenire pământească. Ați înțeles? Cheia este o moștenire pământească, și anume o parte din țara Canaan. Fiecare seminție a avut o parte, fiecare familie din seminție a avut o parte, prin urmare, fiecare individ a avut o parte.

Moștenirea unei națiuni pământești a fost, așadar, un teren pământesc. Moștenirea unui Israel pământesc a fost un Canaan pământesc. A fost promisă inițial prin Avraam, iar ei au așteptat, au așteptat și au așteptat prin perioade de robie și perioade de rătăcire în pustie, iar în cele din urmă au intrat în țara promisă care le fusese promisă cu mulți, mulți ani înainte prin Avraam și patriarhi.

Și astfel, Petru, captând înțelegerea cititorilor săi care erau evrei, spune: „Voi, ca popor al lui Dumnezeu, un popor spiritual, aveți de asemenea o moștenire, o moștenire spirituală”. Așa cum poporul pământesc, Israel, avea Canaanul ca moștenire pământească, voi, ca popor spiritual, voi biserica, aveți o moștenire spirituală, cerul, cerul, păstrată pentru voi în cer. Iar voi, chiar dacă sunteți persecutați și tulburați, puteți aștepta cu răbdare, iar în procesul de așteptare, îl puteți lăuda pe Dumnezeu pentru moștenirea pe care v-a promis-o. Iar el intenționează să facă ceea ce a făcut psalmistul, intenționează să le ofere cântece de bucurie în noaptea disperării când sunt supuși unei persecuții severe.

Acum, el vrea să le reamintească de moștenirea lor. Ei au nevoie de această reamintire, iar la fel ca ei și noi, preaiubiților. Vom trece prin încercări. O facem tot timpul. Este esențial să ne concentrăm asupra moștenirii noastre, de aceea a avut loc studiul nostru recent despre cer, care a fost o binecuvântare pentru noi toți. Dar gândiți-vă la acest lucru ca la o analogie, bine? În această viață suntem copii ai lui Dumnezeu. Suntem întotdeauna copii. Nu încetăm niciodată să fim copii. Vom fi copii atâta timp cât suntem aici. Și această metaforă este bogată. Unul dintre sensurile ei este că nu vom ajunge niciodată în această viață la o înțelegere deplină. Nu vom ajunge niciodată la maturitate deplină, la maturitate deplină. Vom fi întotdeauna copii.

Dar, ca și fii ai lui Dumnezeu, suntem moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos. Însă, spune Ioan, nu se vede încă ce vom fi. În această viață nu putem înțelege pe deplin moștenirea noastră. Este analog, de exemplu, cu un copil prinț. Imaginați-vă un copil prinț, doar un copil. Înainte de anii săi de creștere și de maturitate, el este limitat în înțelegerea sa. Acest copil prinț nu poate înțelege cu adevărat ce va moșteni pentru că este fiul împăratului. El nu înțelege enormitatea moștenirii. El chiar nu înțelege ce va deveni și ce va dobândi ca fiind al său. În consecință, el nu gândește ca un rege. El nu acționează ca un rege. El nu se comportă ca unul care are o moștenire imensă. Într-o zi va intra în posesia unei moșii nobile, dar nu trăiește în conformitate cu această noblețe. El nu este cu adevărat rege. Deși moștenirea lui va fi bogată, deși este plină de o onoare imensă, deși este măreață în vastitatea ei, copilul prinț nu o înțelege. Și poate chiar să facă mici crize de furie prostești din cauza unor fleacuri pământești care nu înseamnă nimic în comparație cu moștenirea nelimitată pe care o va primi cândva.

Copilul prinț este ținut sub o disciplină strictă. Părinții lui sunt preocupați să-l disciplineze, probabil mai strict decât pe oricare dintre servitorii lor, pentru că vor ca el să ajungă în locul în care, ca rege, va fi sub control și se va ocupa în mod corespunzător de acea moștenire imensă care este a lui și nu o va trata iresponsabil. Prin urmare, copilul prinț este, probabil, corectat și disciplinat mai sever decât oricine altcineva, pentru a-l adapta la comportamentul care se va potrivi moștenirii sale și domeniului său regal. Pe măsură ce copilul crește, începe să înțeleagă încetul cu încetul ce înseamnă cu adevărat moștenirea și începe să înțeleagă despre ce este vorba.

El este exact cum suntem noi. Suntem ca un copil prinț. Suntem moștenitori ai lui Dumnezeu deși nu se vede încă ce vom fi. Suntem moștenitori ai lui Dumnezeu deși nu înțelegem pe deplin ce vom moșteni, iar lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc sunt pentru moment ascunse de ochii noștri. Și ca niște copii, de multe ori facem acele mici crize de furie prostești pentru că nu putem obține o mică podoabă din această lume pe care credem că ne-o dorim. Și ne agităm și ne înfuriem ca un copil atunci când nu obținem ceea ce vrem. Noi acordăm prea multă atenție lucrurilor mărunte pentru că nu ne înțelegem moștenirea. Și Domnul ne disciplinează mai mult decât pe cei care nu sunt copiii Lui, nu-i așa? Pentru că El este în procesul de a ne pregăti pentru noblețea moștenirii noastre, pentru ca noi să fim fii maturi, capabili să ne comportăm într-un mod potrivit cu moștenirea noastră.

Așadar, Petru ne oferă aici un ajutor pentru a avansa în această perioadă copilărească a existenței noastre către o înțelegere mai deplină a moștenirii care este deja a noastră. Cred că este un ecou al îndemnului lui Pavel către coloseni de a vă concentra atenția asupra lucrurilor de sus și nu asupra lucrurilor de pe pământ. Este ecoul instrucțiunii lui Isus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” și nu vă îngrijorați de restul lucrurilor. Este ecoul îndrumării lui Ioan: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”, îndemnându-ne și pe noi la un nivel mai înalt de adorare. Iar Petru spune aici: „Vreau să vă închinați lui Dumnezeu pentru moștenirea voastră veșnică și să vă luați ochii de la lumea în care vă aflați”. O chestiune foarte, foarte importantă.

Acum apare evident întrebarea, care este moștenirea noastră? În ce constă ea? Ea ne este descrisă la sfârșitul versetului 5. Moștenirea noastră este o „mântuire gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. Moștenirea noastră, spune el, este plinătatea mântuirii veșnice în forma sa desăvârșită. Plinătatea mântuirii veșnice cu tot ceea ce implică ea în plinătatea ei, aceasta este moștenirea stabilită a creștinului.

Așadar, Petru spune: „Uite, de ce nu-ți iei gândul de la necazurile tale și nu-L binecuvântezi pe Dumnezeu pentru mântuirea veșnică pe care ți-a promis-o?”. Cuvântul „mântuire”, apropo, înseamnă „salvare”. Înseamnă „eliberare”. Și aici indică acea eliberare și salvare deplină, finală, eternă, care nu a fost încă revelată. Acest lucru este foarte clar din versetul 5. Ea va fi descoperită în vremurile din urmă. El spune că moștenirea voastră este acea salvare finală deplină de sub blestemul legii, de sub puterea păcatului, de sub prezența păcatului, de sub orice stricăciune, de sub orice pată a nelegiuirii, de sub orice ispită, de sub orice durere, de sub orice necaz, de sub orice moarte, de sub orice pedeapsă, de sub orice judecată, de sub orice mânie. E mântuire deplină eternă.

Acum, există un sens în care mântuirea are un aspect trecut. Am fost mântuiți atunci când am crezut în Cristos. Există un sens în care mântuirea este la prezent, suntem curățați continuu de orice păcat, 1 Ioan 1:9, deci suntem mântuiți. Am fost mântuiți la timpul trecut, păcatele ne-au fost iertate și am primit viața veșnică. Suntem în continuu mântuiți în prezent, mântuiți și eliberați pe măsură ce ne mișcăm prin această lume a păcatului, iar El continuă să ne curețe. Acesta este motivul pentru care Efeseni 2:8 spune: „Căci prin har ați fost mântuiți”, iar în limba greacă spune: „Căci prin har ați devenit mântuiți”, trecut cu rezultate continue.

Dar mântuirea este, de asemenea, viitoare. Vom fi complet, în intregime, pentru totdeauna, eliberați de păcat și de judecată în cel mai deplin sens în viitor, în viitor. Și aceasta este moștenirea noastră eternă supremă. Pavel a spus că vom fi, în 1 Tesaloniceni 1:10, „izbăviți de mânia viitoare”. Îl așteptăm pe Fiul Său din cer, pe Isus care ne eliberează de mânia viitoare. În Romani 13:11, un verset cu care poate sunteți familiari, se spune că „mântuirea voastră este mai aproape decât atunci când am crezut”. Care mântuire? Și noi care credeam că o avem deja. Ei bine, sensul formei sale finale depline și eterne este mai aproape acum decât atunci când am crezut. Asta are sens, nu-i așa? Suntem mai aproape de ea decât am fost atunci în trecut când am crezut.

În Evrei 1:14 se spune despre îngeri „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei” – și acum urmează – „pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” .Noi avem mântuirea din trecut. O avem în prezent. Şi urmează să o moștenim în viitor.

De asemenea, în Evrei capitolul 9 este menționată ca o moștenire viitoare. Versetul 28 spune: „tot așa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă”. Așadar, există un aspect viitor al mântuirii noastre, care urmează să vină, încă stă să vină. Acesta este gata să fie descoperit. Asta înseamnă că nu a fost încă descoperit, dar este pregătit pentru revelarea lui. Și când va veni aceasta? Observați din nou în versetul 5: „în vremurile de apoi”. Sau, în ultimul veac, sau în ultima perioadă a istoriei răscumpărării. Aici este o referire la revenirea lui Cristos, la întoarcerea lui Cristos.

Așadar, Petru le spune acestor credincioși: „Priviți spre viitor. Priviți la momentul în care Cristos se va întoarce. Ultimul moment, Momentul, dacă vreți, în care veți fi în prezența Sa”. Concentrați-vă asupra plinătății mântuirii voastre finale, care nu va fi descperită până în ultima perioadă a răscumpărării, care este revenirea lui Cristos. Petru spune: „Binecuvântați-L pe Dumnezeu. Binecuvântați-L pe Dumnezeu pentru acea moștenire veșnică”. Lumea s-ar putea să nu vă accepte. Lumea s-ar putea să nu vă aprecieze. Lumea vă poate fi ostilă și vă poate persecuta. Lumea s-ar putea să nu vă considere ca fiind ai ei. Lumea s-ar putea să nu vă acorde drepturile și privilegiile ei. Dar voi aveți o moștenire eternă care va fi revelată în vremurile de pe urmă și pe care Dumnezeu v-a promis-o, o moștenire care este cerească, nu pământească; care este glorioasă, nu lumească; care este curată, nu necurată; care este sfântă, nu păcătoasă. Aceasta este promisiunea.

Se întoarce, (nu-i așa), la învățătura lui Cristos din Matei, de exemplu, 25:34. „Împăratul le va spune celor de la dreapta Sa: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’”. Există o împărăție care a fost pregătită pentru noi și pe care o vom moșteni. Este moștenirea noastră.

În Fapte 26:18, Pavel spune că a fost trimis de Dumnezeu „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți”. Cuvintele lui Cristos către Pavel în momentul convertirii sale. Vor primi, spune Isus, o moștenire.

În Efeseni, vă amintiți acel pasaj minunat? Capitolul 1 care are atât de multă bogăție, ne întoarcem la el tot timpul, spune în 1:11 că am „căpătat o moștenire”. Versetul 14, Duhul Sfânt este arvuna moștenirii noastre. Versetul 18, „care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți”. Avem o moștenire glorioasă. Coloseni 1:12 spune că ar trebui „să mulțumim Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moștenirea sfinților”, spunând practic același lucru pe care l-a spus Petru. Ar trebui să mulțumim Tatălui care ne-a învrednicit să avem parte de moștenirea veșnică oferită sfinților. Evrei 9:15 spune că avem „făgăduința moștenirii veșnice”.

Ei bine, știți asta. Și asta vorbește despre mântuirea finală completă. Dar îngăduiți-mi să sap puțin mai adânc și să vă arăt ceva ce mi se pare fascinant. Uitați-vă în Bibliile voastre la capitolul 13 din Iosua. Aceasta este o perspectivă pe care s-ar putea – s-ar putea să o ratați dacă nu sunteți atenți. Iosua 13:33. Și aici ajungem înapoi la promisiunea lui Dumnezeu într-un timp străvechi, dar totuși este o promisiune pe care o putem revendica.

Când au intrat în țară, versetul 32 – „Acestea sunt părțile de moștenire pe care le-a dat Moise, când era în câmpia Moabului, de cealaltă parte a Iordanului, în fața Ierihonului, la răsărit. Moise n-a dat nicio moștenire seminției lui Levi” - se spune că era seminția preoțească – „Domnul Dumnezeul lui Israel este moștenirea lui, cum îi spusese El”.

Acum, pentru că ei erau ce? Ce erau ei? Preoți, Domnul Însuși era moștenirea lor. Îl vor moșteni literalmente pe Dumnezeu. Și dacă am putea veni din nou la 1 Petru și ni s-ar reaminti că suntem o împărăție de preoți, că și noi suntem o preoție împărătească, 2:9, atunci am putea ști că Dumnezeu, care este chiar posesiunea preoților lui Levi, este și posesiunea preoției regale a lui Cristos. Noi Îl moștenim pe Dumnezeu. Dumnezeu este însăși moștenirea noastră. Ce gând extraordinar!

În Psalmul 16, cred că David a surprins acest lucru. „Domnul este partea mea de moștenire”, Psalmul 16:5. Îl va moșteni pe Dumnezeu înainte de a moșteni orice altceva. Nimic nu putea sta alături de bogăția acestei realități. În Psalmul 73:23, „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Și versetul 26: „fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele și partea mea de moștenire”, va fi partea mea pentru totdeauna. Și astfel, din nou, psalmistul știa că Îl va moșteni pe Dumnezeu.

Ieremia a prins acest gând în Plângerile 3:24. „’Domnul este partea mea de moștenire’, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El”. Ce gând extraordinar. Preaiubiților, atunci când mergem să fim cu Domnul pentru a moșteni mântuirea noastră veșnică, în același timp Îl moștenim pe Dumnezeu. Dumnezeu vine să Își instaleze cortul cu noi. Dumnezeu își stabilește reședința cu noi. Îl moștenim pe El la fel de mult pe cât ne moștenește El pe noi. Locuim în casa Lui, este un fel de a spune. El locuiește în casa noastră, este un alt mod de a o spune.

Noi îl moștenim și pe Cristos. Îl moștenim și pe Cristos. Unu Ioan spune că atunci când Îl vom vedea vom fi ca El pentru că Îl vom vedea așa cum este. Se spune că suntem moștenitori împreună cu Cristos. Cristos devine partea noastră. Intrăm într-o unitate eternă cu El. El este în posesia noastră literalmente așa cum noi suntem în posesia Lui. Suntem ca El în esenţa existenței. El devine noi și noi devenim El într-un sens foarte real, fără ca niciunul dintre noi să își piardă identitatea.

În al treilea rând, trebuie remarcat faptul că, așa cum citim în Efeseni 1:14, Duhul Sfânt este garanția rezidentă a moștenirii noastre, arrabōn-ul, care înseamnă „inel de logodnă”, plata în avans. Iar Duhul Sfânt este acel inel de logodnă, plata în avans, acea primă tranșă. Iar trăirea Sa în noi este garanția avansului nostru în veşnicie. Așadar, am moștenit deja Duhul Sfânt. Vom moșteni asemănarea cu Fiul și Îl vom moșteni pe Dumnezeu Însuși în moștenirea noastră veșnică. Mi se pare că, indiferent de ceea ce avem sau nu din bunurile acestei lumi, acesta este un lucru mărunt.

De asemenea, trebuie să recunoaștem că vom părăsi această lume goi, dar dacă Îl iubim pe Cristos, vom fi îmbrăcați cu tot ceea ce Dumnezeu ne poate oferi, mult peste imaginația noastră bogată. De aceea a spus Pavel: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, despre care urechea n-a auzit ne vor fi descoperite”. Acesta este un motiv să-L lăudăm. Acesta este un motiv de laudă. Și tocmai din cauza acelei moșteniri, a acelei mântuiri care nu s-a arătat încă, așteptând ultima etapă sau ultima epocă, când Îl vom vedea pe Dumnezeu în Cristos în slavă, Petru ne cere laudă.

Întorcându-ne înapoi la versetul 3, „Binecuvântat să fie Dumnezeu”, ne putem opri la acest punct. „Binecuvântat să fie Dumnezeul” care oferă o astfel de moștenire. Apropo, pentru un evreu, cel mai comun dintre toate începuturile rugăciunii era să spună: „Binecuvântat ești Tu, Dumnezeule”. De fapt, o spuneau dacă erau credincioși modelelor lor de rugăciune zi de zi, iar și iar, iar și iar, de foarte multe ori pe zi. „Binecuvântat ești Tu, Dumnezeule”. Și se cuvine să spunem și noi același lucru.

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că evreii îl defineau în mod obișnuit pe Dumnezeu ca „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul din Egipt”. Acestea erau cele mai comune două moduri de a-L identifica pe Dumnezeu. Dumnezeul care a fost creator și răscumpărător al poporului Său din Egipt. Aici, Dumnezeu este identificat ca Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, iar aceasta este identitatea Sa unică în noul legământ.

Acum, nu trebuie să petrecem mult timp cu termenul „binecuvântat”. Înseamnă pur și simplu „demn de binecuvântare, demn de adorație, demn de laudă, demn de închinare”. Și pentru că Dumnezeu este atât de vrednic, ar trebui să-L binecuvântăm. Datorită bunătății Sale milostive, ar trebui să-L binecuvântăm. Există un sens în care, chiar și atunci când Îl binecuvântăm, părem să nu ne apropiem de ceea ce merită El.

Robert Leighton, scriind în 1853, a spus: „Toate acestea sunt cu mult sub El și milostivirile Sale. Ce sunt laudele noastre șchioape în comparație cu iubirea Sa? Nimic. Şi mai puțin decât nimic, până și dragostea se va bâlbâi mai degrabă decât să fie mută”. Îmi place asta. Chiar dacă laudele noastre sunt insuficiente, dragostea se va bâlbâi mai degrabă decât să rămână mută.

Așa cum am menționat mai devreme, verbul „a fi” este subînțeles, este verbul cheie al întregului text. Presupune că acțiunea este de a-L binecuvânta pe Dumnezeu. Nu este doar ceva ce Petru face, este ceva ce îi instruiește pe alții să facă. Este o chemare la adorare, o chemare la laudă.

Acum, ne vom uita la unul dintre cele cinci puncte în seara aceasta, iar restul le vom lăsa pentru peste două săptămâni, deoarece săptămâna viitoare este mesajul nostru special.

Vreau să observați că există componente ale acestei doxologii care explică moștenirea noastră în detaliu. Vrem să ne închinăm cu inteligență. Vrem să-L adorăm pe Dumnezeu înțelegând. Și astfel, cu cât înțelegem mai bine moștenirea noastră, cu atât vom fi mai capabili și mai nerăbdători să-L lăudăm. Așadar, Petru ne oferă sursa moștenirii noastre, motivul moștenirii noastre, mijloacele prin care ne însușim această moștenire, natura moștenirii noastre - cum este ea - și în cele din urmă siguranța moștenirii noastre.

Și în seara aceasta să ne uităm doar la sursa moștenirii noastre. Sursa, versetul 3. „Binecuvântat să fie Dumnezeul, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou” - și așa mai departe. Acum să aprofundăm puțin acest lucru. Sursa moștenirii noastre este Dumnezeu. Sursa este Dumnezeu. Care este titlul lui Dumnezeu? Dumnezeu, chiar Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Noi știm toate acestea. Nu suntem cu adevărat lăsați în întuneric în legătură cu asta, dar lăsați-mă să vă reamintesc ce înseamnă asta.

A spune că Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos înseamnă a-i da lui Dumnezeu o nouă identitate în mintea evreilor, pentru că Dumnezeu a fost întotdeauna cunoscut drept creator și răscumpărător din Egipt. El a creat și Și-a răscumpărat poporul din Egipt. Creația Sa evidențiază puterea Sa suverană atotputernică. Răscumpărarea poporului Său, puterea Sa salvatoare, lucrarea Sa salvatoare. Așadar, evreii Îl binecuvântau pe Dumnezeu ca și creator și răscumpărător din Egipt. Dar noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu ca Tată al Domnului nostru Isus Cristos. Despre acest lucru ne-a învățat, de fapt, Domnul Isus.

Întoarceți-vă la Ioan 4:21. Isus vorbindu-i femeii de la fântâna din Samaria i-a spus: „Femeie, i-a zis Isus,‘crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci Mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl’”. Așadar, în versetul 21, El menționează închinarea la Tatăl, și de două ori în versetul 23.

Acum, ce înțelege El prin „Tatăl”? Se referă la Tatăl oamenilor? Nu. Înseamnă Tatăl, nu în relație cu oamenii, nu în relație cu credincioșii - urmăriți asta - ci în relația din trinitate. Un punct foarte important. De fiecare dată când Isus s-a adresat lui Dumnezeu în întreaga Evanghelie, L-a numit „Tată”, cu o singură excepție. Și aceasta este atunci când L-a părăsit pe cruce și a spus: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” De fiecare altă dată când I S-a adresat lui Dumnezeu într-o rugăciune, L-a numit „Tată”. Dumnezeu nu este descris ca Tatăl vostru și Tatăl meu, ci ca Tatăl Domnului Isus Cristos.

De fapt, în timpul vieții lui Isus, niciun evreu individual nu i se adresa lui Dumnezeu cu „Tatăl meu”. Dumnezeu este foarte, foarte rar numit „Tată” în Vechiul Testament și întotdeauna într-un sens colectiv, ca Tată al unei națiuni, nu ca Tată personal, cu siguranță nu „Ava Tată”, care înseamnă „tătic”, un termen apropiat.

Atunci când Isus folosește personal termenul „Tată” și Îl numește pe Dumnezeu „Tatăl Meu”, așa cum o face adesea, El încalcă tradiția. Și Îl identifică pe Dumnezeu ca fiind Tatăl Său. În Ioan 5:17, de exemplu, Isus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez”. Isus a spus: „Eu și Tatăl una suntem”. Când Filip a spus: „Arată-ne pe Tatăl”, Isus a spus: „M-ați văzut pe Mine și nu știți că L-ați văzut pe Tatăl”.

Ideea este următoarea. Numindu-L pe Dumnezeu „Tată”, Isus spunea: „Eu sunt de aceeași esență cu Dumnezeu”, pentru că ceea ce este asemănător produce ceea ce este asemănător. Dacă Dumnezeu era Tatăl Său, atunci El avea natura lui Dumnezeu. În Ioan capitolul 10, evreii, desigur, știau asta, de aceea L-au acuzat de blasfemie. Ioan 10:29, Isus a spus: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”. Și apoi a spus: „,Eu și Tatăl una suntem’. Atunci iudeii iarăși au luat pietre ca să-L ucidă”. De ce? „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine” – versetul 33 – „ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești un om, Te faci Dumnezeu.” De ce? Cum S-a făcut pe Sine Dumnezeu? Spunând că Dumnezeu era Tatăl Său. El spunea: „Sunt de aceeași esență cu Dumnezeu”. Evreii nu spuneau asta. Și singurul mod în care poți spune vreodată că Dumnezeu este Tatăl tău este pentru că El Și-a sădit viața în tine.

În Ioan capitolul 17, Isus subliniază din nou faptul că Dumnezeu era Tatăl Său. În rugăciunea care începe în versetul 1, Isus spune: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”. Cu alte cuvinte, „Tu ești Tatăl meu și eu sunt Fiul tău”. Versetul 5: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”. Cu alte cuvinte, adu-Mă înapoi la egalitatea pe care am avut-o înainte de a veni Eu în această lume. Isus afirmă din nou că El este Dumnezeu. Și de fiecare dată când Îl numește pe Dumnezeu „Tată”, El afirmă că are aceeași natură ca Dumnezeul etern, iar acest lucru i-a înfuriat pe evrei, deoarece El pretindea că este Dumnezeu, iar ei au văzut asta ca pe o blasfemie.

Matei 11:27 spune: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu-L cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu-L cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Cu alte cuvinte, ei poartă reciproc aceeași viață. Unul este conectat la celălalt. Nu-L poți cunoaște pe Fiul, exceptându-L pe Tatăl. Nu-L poți cunoaște pe Tatăl decât prin Fiul. Ei se cunosc reciproc într-o intimitate pe care nimeni altcineva nu o poate înțelege.

Acest lucru este preluat în epistole și îl vedeți în multe locuri. Efeseni 1:3, „Binecuvântat să fie Dumnezeu”, ce Dumnezeu? Despre ce Dumnezeu vorbim? „Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Acel Dumnezeu. Dumnezeul care este Tatăl lui Cristos. Versetul 17, El este „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei”, Efeseni 1:17. Găsim asta și în 2 Corinteni 1:3. „Binecuvântat să fie Dumnezeu”. Care Dumnezeu? „Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Ioan, în a doua sa epistolă, scrie în versetul 3, cred că este: „Harul, îndurarea și pacea să fie cu voi din partea lui Dumnezeu Tatăl și din partea Domnului Isus Cristos, Fiul Tatălui”.

Rețineți asta, pentru că ar trebui să fie înregistrată undeva în dosarul vostru de înțelegere biblică. Ori de câte ori Îl vedeți pe Dumnezeu numit „Tată”, nu înseamnă în primul rând că El este Tatăl vostru și Tatăl meu, ci în primul rând că El este Tatăl Domnului Isus Cristos, care apoi spune „Hristos este Dumnezeu”. Și de aceea Isus a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.

Așadar, care Dumnezeu este sursa întregii noastre moșteniri? Dumnezeul care este Tatăl Domnului Isus Cristos, Dumnezeul care este una cu Isus Cristos, Dumnezeul care este cunoscut doar prin Isus Cristos. Și apropo, Petru alege să folosească numele complet de răscumpărare al lui Cristos în versetul 3: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, toate cele trei nume. Lenski numește asta „o mărturisire concentrată”, o mărturisire concentrată. Tot ceea ce Scriptura dezvăluie despre Dumnezeul nostru Mântuitor este cuprins în acest nume, „Domn” înseamnă suveran; „Isus”, întrupat; „Hristos”, Regele uns, Mesia. Este o mărturisire, o mărturisire concentrată, doar pentru a spune „Domnul Isus Cristos”. Și îmi place să le spun pe toate trei, și ar trebui să le spunem pe toate trei, numele complet în care este legată mântuirea noastră.

Dar observați vă rog micul pronume „nostru” din versetul 3? „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl” - nu doar al Domnului Isus Cristos, ci – „al Domnului nostru Isus Cristos”. Astfel, Petru, cu acest cuvânt mic și simplu, personalizează totul. Domnul divin al universului este al nostru. Isus al întrupării, morții și învierii este al nostru. Cristos, regele uns și Mesia este al nostru. Nu e o zeitate îndepărtată care trebuie satisfăcută, ci un Domn și Mântuitor personal. El este al nostru acum, iar plenitudinea a tot ceea ce este El va fi a noastră în viitor, când vom fi ca El.

Faptul că Domnul Isus Cristos este al nostru ne leagă de Dumnezeu, deoarece dacă suntem una cu El, suntem una cu Dumnezeu. Iar 1 Corinteni 6:17 spune: „Cine se unește cu Domnul este un singur duh cu EL”. Suntem una cu Cristos. Suntem una cu Dumnezeu. De aceea Isus spune: „Veniți și ședeți cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu stau pe scaunul de domnie al Tatălui”. În eternitate, Cristos va fi pe tronul Tatălui, iar noi vom fi pe tronul lui Cristos, deci pe tronul Tatălui. Vom fi, într-un sens foarte real, pierduți într-o relație de apropiere eternă cu Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.

Cine este, așadar, sursa moștenirii noastre? Cine este sursa? Cel căruia îi aducem laude. Nu L-am binecuvânta pe Dumnezeu dacă El nu ne-ar fi dat-o. Dacă ți-ai fi câștigat moștenirea prin fapte, de ce L-ai binecuvânta pe Dumnezeu? Dacă ți-ai fi câștigat moștenirea prin intermediul unui predicator, de ce L-ai binecuvânta pe Dumnezeu? Dacă ți-ai fi primit moștenirea prin intermediul cuiva care ți-a mărturisit, de ce L-ai binecuvânta pe Dumnezeu? Dacă ți-ai fi primit moștenirea prin propria ta capacitate de a înțelege Scriptura, de ce L-ai binecuvânta pe Dumnezeu? Îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că El este sursa, iar El este sursa numită Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, iar în afară de lucrarea lui Cristos, Dumnezeu nu ar putea fi sursa pentru că nu am putea primi moștenirea.

Așadar, avem un dar, o moștenire care ne-a fost dată ca un dar gratuit, pentru că am fost făcuți copii ai lui Dumnezeu. Cum așa? Sfârșitul versetului 1: „după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul”. Dumnezeu ne-a ales să fim copii, iar când ne-a ales să fim copii, a ales, prin urmare, să ne dea o moștenire veșnică. El este sursa.

Și, vedeți voi, de aceea Petru îndeamnă la laudă. Lăudați-L pe Dumnezeul care este sursa moștenirii voastre veșnice. Îngăduiți-mi să vă spun ceva. Nu este corect, este un păcat - cred eu de proporții uriașe - să trăiești o viață ingrată. Este un păcat să nu Îl lăudați mereu și mereu pe Dumnezeu, să nu Îl binecuvântați pe Dumnezeu, să nu Îl adorați pe Dumnezeu, să nu Îl onorați pe Dumnezeu, să nu Îl slăviți pe Dumnezeu pentru moștenirea voastră veșnică, pe Cel care El este singura sursă prin Cristos.

Aveți o inimă recunoscătoare? Adică, o inimă constant recunoscătoare? Sper că da. Haideți să ne rugăm împreună.

Tată, îți mulțumim pentru modul în care ne-ai arătat generozitatea și bunătatea Ta. Îți mulțumim pentru îndurările absolut nesfârșite și veșnice pe care le-ai revărsat asupra noastră în ciuda faptului că n-am făcut nimic ca să merităm ceva. Și vrem să venim la Tine lăudându-Te. Vrem să venim la Tine în adorare. Vrem să-Ți mulțumim pentru darul pe care ni l-ai oferit. Te lăudăm, Doamne, pentru moștenirea noastră veșnică.

Și, Doamne, ne rugăm ca lauda noastră să meargă dincolo de o clipă de gândire, să meargă dincolo de o respirație sau două când plecăm din acest loc. Ne rugăm, Doamne, să rămână cu noi, astfel încât să ne amintim zi de zi să-Ți aducem lauda noastră.

Și, Doamne, dacă există în vreuna dintre inimile noastre un spirit de nerecunoștință, un spirit de nemulțumire, un spirit care respinge lauda, iartă-ne și curăță-ne, umple-ne inimile de bucurie.

Doamne, ajută-ne să fim credincioși să-Ți dăm ceea ce Ți se cuvine, indiferent de cât de adânc este necazul, indiferent de cât de neliniștită este inima, fie ca noi să fim plini de laudă. Ne rugăm în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT