Îngăduiți-mi să vă readuc la 2 Petru, în timpul pe care îl avem la dispoziție, mai scurt decât de obicei în această seară, 2 Petru, capitolul 1.

Am început un studiu al acestei extraordinare epistole și, în special, al primelor unsprezece versete. În aceste prime unsprezece versete, Petru vorbește despre chestiunea mântuirii noastre. Odată ce intrăm în versetele de la 5 la 11, el este preocupat să se asigure cu privire la chemarea și alegerea noastră. Iar tema în discuție aici este cea a siguranței mântuirii. El este preocupat ca nimeni să nu fie orb sau miop, conform versetului 9, uitând că fost curățat. Petru este preocupat ca noi să fim sârguincioși asigurându-ne cu privire la chemarea și alegerea noastră. Așadar aceasta este o chestiune, deci, ce ţine de siguranță.

Înainte de a intra în textul propriu-zis din versetul 5, am vrut să vi-l prezint prin luarea în considerare a subiectului siguranței dintr-o perspectivă scripturală mai largă. În calitate de pastor, vă spun din nou că există o durere în inimă când realizez că atât de mulți oameni nu au siguranța mântuirii. Le lipsește siguranța că sunt cu adevărat iertați pentru păcatele lor și că sunt asigurați pentru veșnicie pentru un loc în cer. Oricât de trist ar fi, vorbim aici despre o realitate. Este o problemă cu care pastorii se confruntă tot timpul. Mulți oameni se întreabă dacă sunt cu adevărat mântuiți.

Thomas Brooks a scris în 1654 aceste cuvinte, într-o minunată, minunată carte, intitulată Raiul pe pământ. Iată ce spunea el: „Siguranța este arca celui credincios, unde acesta stă ca Noe, liniștit și nemișcat, în mijlocul tuturor distracțiilor și distrugerilor, al agitațiilor și confuziilor”, am încheiat citatul.

În aceeași carte excelentă, el a mai scris: „Cei mai mulți creștini trăiesc între temeri și speranțe și atârnă, ca să zic așa, între rai și iad. Uneori ei speră că starea lor este bună; alteori se tem că starea lor este rea. Acum ei speră că totul este bine și că le va merge bine pentru totdeauna; iar apoi se tem că vor pieri de mâna unei astfel de degradări sau de prevalența unei astfel de ispite. Și astfel ei sunt ca o corabie în furtună, azvârliți încoace și încolo”. Nu este necesar să fie așa, dar aceasta este realitatea.

Credincioșii sunt aleșii lui Dumnezeu şi în ciuda acestui adevăr, aleșii lui Dumnezeu, așa cum îi numește Brooks, „Cei aleși și cei selectaţi”, în ciuda faptului că suntem instrumentele principale de care Dumnezeu se va folosi pentru a duce la bun sfârșit cea mai bună și mai mare lucrare a Sa împotriva celui mai rău și mai mare dușman al Său; în ciuda faptului că cei care sunt credincioși sunt ascunși cu Cristos în Dumnezeu și săpați în palmele Domnului; în ciuda faptului că numele noastre sunt scrise în Cartea Vieții de dinainte de întemeierea lumii; în ciuda faptului că fiind credincioși suntem copii ai lui Dumnezeu, moștenitori și co-moștenitori cu Cristos, pecetluiți cu Duhul Sfânt și unși astfel de Dumnezeu.

În ciuda faptului că fiind credincioși suntem chiar epistolele vii ale lui Cristos, cunoscute și citite de toți oamenii; în ciuda faptului că fiind credincioși suntem beneficiarii tuturor binecuvântărilor cerești, a harului, a milei, a iertării, a iubirii și a bunătății supraabundente; în ciuda faptului că fiind credincioși avem pace cu Dumnezeu, și dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor, în ciuda unei poziții atotsuficiente în har și în nădejdea în gloria veșnică; în ciuda faptului că fiind credincioși am biruit lumea, am primit nume veșnice de la Cristos, nume de cinste și onoare, și am fost făcuți stâlpi în templul lui Dumnezeu având parte de făgăduința de a primi haine împărătești și neprihănire veșnică; în ciuda tuturor îndurărilor generoase și a tuturor binecuvântărilor pe care ni le-a oferit Dumnezeu, mulți încă se întreabă cu privire la siguranța mântuirii lor și le lipsește această siguranță.

De ce? De ce o fac? Ei bine, aceasta este exact întrebarea la care încercăm să răspundem. De fapt, scopul acestei serii este de a vă aduce în acea arcă, unde, în mijlocul devastării și distrugerii, al confuziei și agitației, vă puteți bucura de siguranță. Acum, săptămâna trecută am prezentat trei motive pentru care oamenilor le lipsește siguranța; dați-mi voie să le trec în revistă pe scurt. Unii ar putea fi lipsiți de siguranță din cauza faptului că se află sub influenţa unei predicări puternice despre standardul sfânt al lui Dumnezeu. Am observat data trecută că un amvon puternic și acuzator le produce nelinişte în inimă. Acest lucru agită conștiința, care nu cunoaște mila sau iertarea. Unii oameni se îndoiesc pentru că se află sub influenţa unei predicări puternice, iar atunci când există păcat în viața lor, acesta le creează îndoiala.

În al doilea rând, unii ar putea fi lipsiți de siguranță pentru că nu pot accepta iertarea. Ei sunt terorizați de emoțiile lor, simțind că sunt prea răi pentru a fi iertați. Ei sunt fixați pe sfințenia lui Dumnezeu, fixați pe legea înaltă a lui Dumnezeu, și sunt concentrați pe dreptatea lui Dumnezeu, care nu cunoaște milă, și nu cred că pot fi iertați. De fapt, ei l-au încoronat pe diavol ca rege. Iar Cristos a fost biruit, pentru că cel care nu iartă l-a cucerit în mintea lor pe Cel care va ierta. Ei cred despre condamnarea lui Satan că este suficientă, dar harul lui Cristos nu este suficient pentru a le acoperi păcatul. Și astfel, într-un fel de blasfemie, ei s-au considerat pe ei înșiși de neiertat și astfel l-au înălțat pe Satan mai presus de Cristos, iar aceasta este o realitate înfricoșătoare.

Thomas Brooks spune în acest sens, întorcându-ne la Scriptură: „Manase a fost mântuit; o, suflete disperate, brațele milei sunt deschise pentru a primi un Manase, un monstru, un diavol întrupat. El a făcut ca acel profet Isaia să fie tăiat pe mijloc cu fierăstrăul, după cum spun unii rabini. El s-a abătut de la Domnul pentru a săvârși idolatrie și i-a trecut pe fii săi prin foc, s-a ocupat cu duhuri necurate și a făcut ca străzile Ierusalimului să se umple cu sânge nevinovat. Sufletul Mariei Magdalena era plin de draci, și totuși Cristos i-a alungat și a făcut din inima ei casa Lui, camera prezenței Lui. Așadar, de ce ai spune, că nu există nădejde pentru tine, suflet deznădăjduit?

Pavel era plin de mânie împotriva lui Cristos și a poporului Său, plin de blasfemie și de hulă, și totuși, iată, Pavel a fost un vas ales. Pavel a fost răpit în cer și umplut de darurile și harurile Duhului Sfânt. De ce să spui atunci că nu există pentru tine nici un ajutor, suflet deznădăjduit? Deși fiul risipitor a fugit de tatăl său și și-a cheltuit și risipit toată averea pe căi josnice și rele, totuși, la hotărârea lui de a se întoarce, tatăl său îl întâlnește și, în loc să-l ucidă, îl sărută. În loc să-l lovească cu piciorul, îl îmbrățișează. În loc să-i închidă ușa în nas, îi face parte de o primire somptuoasă. Și atunci cum îndrăznești să spui, suflet deznădăjduit, că Dumnezeu nu va îndrepta niciodată ochiul său iubitor asupra ta, sau nu-ți va dărui o fărâmă de îndurare?

Apostolul vă vorbește despre niște ticăloși monstruoși care erau nedrepți, curvari, idolatri, adulteri, afemeiați, abuzatori faţă de oameni, hoți, lacomi, bețivi, desfrânați, hrăpăreți, şantajişti, și totuși acești monștri ai omenirii, prin bunătatea infinită și harul gratuit al lui Dumnezeu, sunt spălați de murdăria și vina păcatelor lor, îndreptățiți prin neprihănirea lui Cristos, sfințiți prin Duhul lui Cristos, și împodobiți și încununați cu harurile lui Cristos. De aceea, nu spune - scrie Brooks – „O, suflet deznădăjduit, că vei muri în păcatele tale și că te vei culca în cele din urmă în tristețe veșnică. Oare a fost spre onoarea și gloria harului Său gratuit să le ierte?

Și va fi oare un reproș pentru harul Său gratuit să te ierte? Ar putea Dumnezeu să fie drept în justificarea unor astfel de nelegiuiți, și va fi El nedrept în justificarea ta? Oare nevrednicia și nepotrivirea lor pentru îndurare au îndepărtat de la ei belșugul milei? Nu. De ce atunci, suflet deznădăjduit, ar trebui să te temi că nevrednicia și incapacitatea ta pentru îndurare vor merge și vor opri și vor întoarce belșugul de îndurare, astfel încât să pieri veșnic din lipsa unei picături de har și de îndurare specială?”. Ei bine, înțelegeți ce vrea să spună. Și astfel ni se amintește că unii oameni nu au siguranță pentru că, din punct de vedere emoțional, le este greu să creadă că ar putea fi iertați.

În al treilea rând, acolo unde am rămas data trecută, unii ar putea fi lipsiți de siguranță pentru că nu înțeleg Evanghelia și planul de mântuire. Ei nu o înțeleg. Nu înțeleg întreaga realitate a adevărului evanghelic și a lucrării lui Cristos. Ei nu înțeleg, de exemplu, deplina suficiență a morții lui Isus Cristos pentru păcat. Ei nu înțeleg măsura harului, măsura milei, măsura iertării. Ei nu înțeleg cum dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută pe deplin și complet în moartea lui Cristos. Dacă ar înțelege adevărul Evangheliei, s-ar putea bucura de siguranță. În cazul arminienilor, cei care cred că îți poți pierde mântuirea, tocmai acest eșec este cel care le distruge siguranța. Deoarece ei cred că omul este partener cu Dumnezeu în mântuire, ei nu pot avea, prin urmare, o mântuire sigură, deoarece omul poate încălca parteneriatul său.

Din moment ce ei cred că oamenii trebuie să acționeze pentru a-și menține mântuirea, asigurarea este imposibilă, deoarece nu poți avea încredere în om. Și chiar dacă ai putea avea încredere în Dumnezeu, nu poți avea încredere în om, deci nu poți avea siguranță în mântuire. Pentru arminieni, în cel mai bun caz, siguranța este un sentiment de moment și, prin urmare este instabilă. Acel tip de siguranță care se dezvăluie în strigăte și cântece, în întâlniri de trezire sau în isteria carismatică nu este siguranță. Ci se poate transforma cu ușurință într-un sentiment de depresie și chiar într-un sentiment de disperare, pentru că, dacă este clădită pe o mântuire în care eu sunt partener, pot să o încalc. Iar dacă crezi că îți poți pierde mântuirea, nu poți avea niciodată o siguranță deplină. Dar dacă Evanghelia este înțeleasă, te poţi bucura de asigurarea promisiunii Evangheliei.

Și am observat data trecută că siguranța este o convingere personală care este rațională, nu emoțională. Este construită pe fapte. Este construită pe realitatea istorică a ceea ce a realizat Isus Cristos. Nu este un sentiment fără rațiune sau un sentiment indus de emoție. Este clădită pe înțelegerea faptului că mântuirea este completă și veșnic sigură, și trebuie să începi cu această înțelegere a Evangheliei, altfel nu vei putea cunoaște niciodată o asigurare completă. Acum, amintiți-vă definițiile pe care le-am făcut. Siguranța este faptul revelat de Duhul Sfânt că mântuirea este veșnică. Siguranța este faptul revelat de Duhul Sfânt că mântuirea este pentru totdeauna. Siguranța este încrederea că posed acea mântuire. Dar nu mă pot bucura de siguranță decât dacă înțeleg acea mântuire, care este sigură.

Sentimentul că sunt în posesia unei mântuiri care nu este sigură nu-mi dă nicio siguranță. Faptul că știu că mântuirea este sigură nu-mi dă siguranță dacă nu știu că am acea mântuire. Așa că totul trebuie să fie construit pe acest fapt.

Acum, există un element al adevărului evanghelic pe care vreau să-l menționez în mod special pentru a completa acest al treilea punct, datorită rolului său major în problema siguranței. Aș putea vorbi despre cruce și am putea intra în toate chestiunile legate de lucrarea lui Cristos pe cruce, lucrarea minunată și miraculoasă a lui Cristos de acolo și modul în care a cumpărat mântuirea noastră veșnică. Dar eu vreau mai degrabă să mă uit doar la un element foarte important, și anume învierea.

Lăsând crucea pentru o clipă și trecând la înviere, vreau să ne concentrăm asupra ei, pentru că eu cred că este esenţa înțelegerii faptului că ne dă siguranță, care este însăși temelia asigurării. Învierea - acum rețineți cu atenţie acest lucru - învierea lui Isus Cristos a fost dovada pozitivă că lucrarea Domnului pe cruce a realizat o mântuire care era veșnic sigură. Ați înțeles asta? Învierea a fost dovada pozitivă că lucrarea Domnului pe cruce a realizat o mântuire care era veșnic sigură. Așadar, cheia, siguranței și prin urmare, cheia asigurării, piatra de temelie a tuturor, este învierea lui Isus Cristos din morți.

Și veți întreba, „De ce?” În primul rând, asta a dovedit veridicitatea afirmațiilor Sale. A spus că este Dumnezeu, și a înviat din morți pentru a o dovedi. A spus că a venit să împlinească lucrarea de mântuire, Dumnezeu L-a înviat din morți pentru a aproba lucrarea Sa și a afirma că într-adevăr a împlinit-o. Dacă nu ar fi reușit să iasă din mormânt, înseamnă că nu era cine pretindea că este, sau că nu a făcut ceea ce pretindea că face. Aceasta este concluzia. Dacă El era Dumnezeu și avea puterea asupra morții, dacă a împlinit perfect lucrarea de răscumpărare, iar Tatăl L-a înviat din morți, atunci avem încredere că mântuirea a fost pe deplin împlinită.

Tot ceea ce a pretins Isus Cristos și tot ceea ce a venit să facă este validat de înviere. Aceasta a arătat puterea lui Dumnezeu asupra morții pentru păcătoși. De fapt, atunci când citiți despre puterea arătată în Cristos, aceasta este de obicei asociată cu învierea Sa. În Efeseni 1, apostolul Pavel se roagă, în versetul 18, ca noi să fim luminați și să cunoaștem, versetul 19, măreția covârșitoare a puterii Sale. Și care este această putere? Puterea prin care Dumnezeu L-a înviat din morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești. Puterea lui Dumnezeu care L-a înviat pe Isus este aceeași putere care îi învie pe cei morți din punct de vedere spiritual. Învierea este un fapt istoric care arată că Dumnezeu poate învia din morți pe cel care poartă păcatul și îl poate înălța.

În Romani 4:25, se spune că El a fost dat pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră. El a fost dat la moarte din cauza păcatelor noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră. Dacă ne-a acoperit complet păcatele - rețineți - dacă ne-a acoperit complet păcatele în moartea Sa, ne-a asigurat complet viața veșnică în învierea Sa. Pe cât de complet s-a ocupat moartea Lui de trecutul nostru, pe atât de complet s-a ocupat învierea Lui de viitorul nostru. Are dreptate tânărul convertit care a spus: „Dacă cineva va fi ținut vreodată departe de cer pentru păcatele mele, acela va trebui să fie Isus, pentru că El le-a luat pe toate asupra Sa. Dar asta nu se poate întâmpla pentru că El este deja în cer, așa că acum știu că sunt în siguranță”.

Îi înțelegeți raționamentul? Dacă Isus a luat toate păcatele mele și a plătit pedeapsa pentru ele, iar Dumnezeu L-a luat în raiul Său, atunci Dumnezeu mă va lua și pe mine în raiul Său, pentru că sunt cel ale cărui păcate le-a plătit Isus. Și dacă cineva trebuie să fie tras la răspundere pentru păcatele mele, nu sunt eu, ci Cel care a spus că le-a luat asupra Sa. Și din moment ce acest lucru a fost deja stabilit, așa cum El este deja așezat la dreapta lui Dumnezeu, așa voi fi și eu așezat acolo. De aceea nu trebuie să ne îngrijorăm; pentru că, indiferent cât de păcătoși suntem, putem fi iertați. Doi Timotei 1:9 spune: „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie”.

El a abolit moartea. El a adus nemurirea, nu numai pentru El însuși, evident, ci și pentru noi. Prin urmare, este esențial pentru noi să înțelegem că în moartea lui Cristos avem pedeapsa păcatului plătită în totalitate, în învierea lui Cristos avem acea afirmare a acestei plăți totale și, dacă păcatele mele sunt plătite în totalitate, nu există niciun păcat care să mă țină departe de rai. Așadar, o înțelegere obiectivă a iertării depline oferite în moartea și învierea perfectă a lui Cristos este sunt baza siguranţei, iar siguranţa este baza asigurării. Dacă eu cred că Evanghelia este adevărată și cred în Evanghelie, atunci mă pot bucura de siguranță. Acum, îngăduiți-mi să fac un pas mai departe. Prin urmare, siguranța este inerentă, într-o anumită măsură, desigur, credinței mântuitoare. Așa este.

Unu Ioan 5:13 spune: „V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu aveți viața veșnică”. Vreau ca voi, cei care credeți, să știți că inerentă credinței voastre este siguranța voastră, pentru că ceea ce credeți este o mântuire sigură. Revelația faptului istoric, așadar, și esența credinței mântuitoare poartă baza siguranței. Și putem cânta împreună cu autorul cântecului: „Ce temelie tare, sfinți ai Domnului, este pusă pentru credința voastră în ce? În sfântul Său Cuvânt”. Acolo te duci pentru a-ți obține siguranța. „Ce temelie tare, sfinți ai Domnului, este pusă pentru credința voastră în sfântul Său Cuvânt”.

Așadar, dacă înțelegem Evanghelia și caracterul ei veșnic, precum și deplina suficiență a jertfei lui Cristos, așa cum este evidențiată în învierea și înălțarea lui Cristos și primirea Sa la dreapta Tatălui, putem înțelege că avem o mântuire sigură, în care toate păcatele noastre sunt plătite, și nu trebuie să ne temem fiind nesiguri. Și dacă noi credem în această lucrare adevărată a lui Cristos și în Cristos, atunci putem ști și putem fi siguri. Așadar, unii oameni nu au siguranță pentru că au parte de o predicare puternică, ce ridică un standard înalt și sfânt. Şi pentru că există păcat în viața lor, ei simt că nu sunt mântuiți sau se îndoiesc de mântuirea lor.

Iar unii oameni nu se bucură de siguranță pentru că nu pot accepta iertarea. Ei se consideră prea răi și astfel îl încoronează pe Satan ca împărat, în locul lui Cristos. Ei pot primi condamnarea, dar nu și harul. Și apoi unii oameni se îndoiesc de mântuirea lor, sincer, pentru că nu înțeleg lucrarea mântuitoare a lui Cristos. Vă spun, bisericile din lumea noastră sunt pline de astfel de oameni, care sunt nesiguri în privința mântuirii lor, pentru că mântuirea lor e nesigură de la început.

Îngăduiți-mi să vă dau un al patrulea motiv pentru care oamenii nu sunt siguri. Unora le lipseşte siguranța pentru că nu știu momentul exact al mântuirii lor. Vă sună cunoscut? Unii oameni sunt lipsiți de siguranță pentru că nu cunosc momentul exact al mântuirii lor. Nu-și pot aminti când au crezut. Nu-și pot aminti momentul mântuirii lor. Și pentru că nu-și pot aminti când a fost, nu știu dacă a fost sau nu. Ceea ce este ca și cum ai spune că, deoarece nu-mi amintesc ziua mea de naștere, nu sunt sigur că trăiesc. Înțeleg. Sau pentru că nu-mi pot aminti când a aterizat avionul meu, nu știu dacă sunt aici. Am făcut o obsesie din momentul deciziei, am izolat și identificat atât de mult această mică formulă și această mică rugăciune pe care o rostești la un moment dat ca fiind clipa mântuirii, încât dacă nu ai acel mic moment în care ai semnat un cartonaş, sau ai ridicat mâna, sau ai mers pe culoar în faţă, sau te-ai rugat, sau ai făcut rugăciunea după model, sau ai rostit mica ta formulă, nu poți identifica când s-a întâmplat, așa că poate că nu s-a întâmplat niciodată.

Îmi amintesc de un om care mi-a spus: „Duminica trecută, de dimineață, mi-am stabilit momentul mântuirii”. L-am întrebat: „Cum ai făcut asta?” Era aici, în biserică. A spus: „În drum spre casă m-am oprit pe bulevardul Roscoe și nu mi-am putut aminti niciodată momentul în care am fost mântuit, așa că nu m-am simțit niciodată mântuit. Așa că am ieșit din dubiţă” - era într-o dubiţă, a spus el – „și m-am dus pe trotuar, pe iarba dintre bordură și trotuar, cu o bucată de lemn și am lovit-o cu ciocanul ca să intre în pământ. Și am înfipt acel țăruș și am spus: „Aceasta este” - cred că era luna iunie a unui an – „acum este iunie, și aceasta este ziua în care îmi încredințez viața lui Isus Cristos”. Și acum știu că sunt mântuit, pentru că știu când am făcut asta”. Și astfel a trebuit să-i ridic miza - metaforic vorbind.

Dar sunt unii oameni care au fost atât de des expuși la o abordare decizională sau la ceea ce voi numiți regenerare decizională - încât există un anumit moment în timp, un moment mistic în care rostești mica ta formulă și Dumnezeu te-a atins. Acum, pentru unii oameni există un moment în timp; evident, pentru mulți oameni a existat un moment foarte decisiv în care și-au exercitat credința în Isus Cristos. Dar mulți, foarte mulți oameni, în special cei crescuți într-un mediu creștin, nu pot identifica acea transformare. Nu pot identifica acel moment, pentru că au crezut dintotdeauna. Oamenii mă întreabă adesea: „Ai fost creștin toată viața ta?”. Răspunsul meu standard este: „Nu încă”. Dar asta înseamnă să privești la capătul din viitor al lucrurilor.

Mergând în cealaltă direcție, nu cunosc un moment în care să nu fi crezut, dar asta nu înseamnă că nu sunt creștin. Există astăzi unii care chiar învață că amintirea unui astfel de eveniment din trecut este baza reală, legitimă a siguranței unui credincios. Și, de fapt, dacă nu-ți poți aminti acel eveniment, s-ar putea să nu fii mântuit. Nu momentul exact este problema - nicidecum. Dar acest lucru va crea o lipsă de siguranță dacă oamenii au fost expuși la o prea mare concentrare asupra unui eveniment, și că, dacă nu-ți poți aminti evenimentul, poate că nu ești creștin. Un scriitor contemporan spune: „Singurul punct legitim de asigurare a mântuirii noastre este evenimentul din trecut”. Nu momentul exact este problema.

Nu-mi amintesc momentul în care am fost mântuit. Nu știu când am trecut de la moarte la viață, dar știu că am trecut. Nu cunosc niciun moment în care să nu fi crezut. Nu am trecut printr-o perioadă în care să mă răzvrătesc deschis și flagrant împotriva lui Dumnezeu. Am avut un accident de mașină când eram în primul an de facultate, dar nu pot spune că acela a fost momentul mântuirii mele. Îmi amintesc că m-am rugat împreună cu tatăl meu pe treptele unei biserici din Indiana, când ținea o întâlnire de trezire; predica lui m-a convins, pentru că făcusem în acea săptămână niște lucruri care nu erau corecte. Nu știu dacă acela a fost momentul în care am trecut de la moarte la viață.

Au fost momente, când eram copil, când mă rugam. Au fost momente, ca adolescent, când mergeam în tabără și îmi amintesc că, la paisprezece ani, am ieşit spre focul de tabără aruncând un con de pin în foc, cu ochii în lacrimi și dorind să-mi îndrept viața cu Dumnezeu. Nu știu când am trecut de la moarte la viață. Știu că am făcut-o, dar nu caut un eveniment din trecut pentru a o face reală, ci un model de viață prezent. Sunt unii oameni care, în acest punct anume, au o falsă siguranță pentru că își amintesc un eveniment din trecut, dar realitatea pentru ei este că nu există o îndreptățire prezentă.

În al cincilea rând, un alt motiv pentru care unii oameni nu au siguranță este că încă simt puternic firea și se întreabă dacă au o natură nouă. Ei simt atât de puternic atracția firii nerăscumpărate. Vedeți, noi suntem o creație nouă încarcerată într-o fire nerăscumpărată, în umanitatea neîmpăcată; așteptăm răscumpărarea trupurilor noastre la glorificare, când Cristos se întoarce și avem ceea ce Biblia numește eliberarea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu, iar noi vom fi eliberați de firea noastră nerăscumpărată. Dar atâta timp cât ne luptăm în bătălia din Romani 7, și nu facem ceea ce vrem să facem și facem ceea ce nu vrem să facem, și atâta timp cât vedem firea din noi luptând împotriva noastră, este posibil să ne întrebăm dacă suntem posesorii unei noi naturi, pentru că simțim atât de puternic atracția firii.

Cred că la asta se gândește cu adevărat Petru aici când spune: „Dacă cine nu are aceste lucruri”, versetul 8, „atunci a uitat că a fost curățit de vechile păcate”. Dacă păcatul te copleșește și te domină la un moment dat, îți va lipsi siguranța. Vă veți lupta cu asta. Și oamenii se întreabă uneori: „M-am pocăit suficient? Îmi pare suficient de rău pentru păcatul meu? Am suficientă credință?”. Și ceea ce fac ei este să se concentreze pe firea neîmpăcată, mai degrabă decât pe viața nouă. Poți citi Romani 7 în două feluri, sau în trei feluri, cred; îl poți citi în două moduri greşite și într-un mod echilibrat.

Poți să citești că se spune că nu fac ceea ce ar trebui să fac și fac ceea ce nu ar trebui să fac. Și poți să o citești și să spui că este vorba despre ceea ce este în mine, ceea ce este în firea mea, și poți să citești, O, nenorocitul de mine, și poți deveni introspectiv, și poți continua să te uiți și să vezi gunoiul și păcatul firii, și să obții o perspectivă deformată. Și literalmente să îți exagerezi starea. Şi apoi poți privi într-un alt mod dezechilibrat: „Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu”, și, știți, toate acestea. Textul poate fi citit în alt mod și se poate spune: „O, uite, toate aceste lucruri bune sunt în mine”.

Dar trebuie să citiți echilibrat. Și dacă vedeți în voi voința de a face ceea ce este drept, dragostea de Dumnezeu, ura față de păcat, dorința de a asculta, plăcerea în Cuvânt, chiar dacă vedeți firea, bătălia este un indiciu al noii naturi care luptă împotriva firii. Dar dacă devii preocupat de fire și devii victimă a firii, unde păcatul începe să te domine, vei pierde lupta cu asta. Concentrarea asupra firii nu este un lucru sănătos. Ascultați ce a spus Dr. Ironside. „Acum puneți-vă la încercare în felul următor. Odată ai trăit în păcat și l-ai iubit. Îți dorești acum eliberarea de el? Odată erai încrezător în tine însuți și aveai încredere în bunătatea ta fantezistă. Te consideri acum un păcătos în fața lui Dumnezeu?

Cândva ai căutat să te ascunzi de Dumnezeu și te-ai răzvrătit împotriva autorității Sale. Privești acum spre El, dorind să-L cunoști și să te supui Lui? Dacă poți spune sincer da la aceste întrebări, înseamnă că te-ai pocăit. Atitudinea ta este cu totul diferită de ceea ce a fost odată. Mărturisești că ești un păcătos, incapabil să-ți cureți singur sufletul, și ești dispus să fii mântuit pe calea lui Dumnezeu. Aceasta este pocăința. Și nu uitați, nu contează cantitatea de pocăință, ci faptul că v-ați întors de la sine la Dumnezeu este ceea ce vă pune în locul în care harul Său vă este de folos prin Isus Cristos. Strict vorbind”, spune el, „niciunul dintre noi nu s-a pocăit vreodată suficient.

Niciunul dintre noi nu și-a dat seama de enormitatea vinovăției noastre așa cum o vede Dumnezeu, dar când ne judecăm pe noi înșine și ne încredem în Mântuitorul pe care El ni L-a oferit, suntem mântuiți prin meritele Sale. Ca beneficiari ai bunăvoinței Sale, pocăința va fi adâncită și va continua zi de zi, pe măsură ce învățăm tot mai mult despre infinita Sa vrednicie și despre propria noastră nevrednicie”, am încheiat citatul. Este foarte util. Puneți-vă la încercare. Aveți acolo impulsurile noii naturi? Ăsta este un indiciu al mântuirii. Ați putea dori să reamintiți cuiva care se întreabă dacă a fost cu adevărat mântuit pentru că vede atât de mult păcat în viața sa acel frumos imn vechi, scris de Horatius Bonar. „Am fost o oaie rătăcită, nu am iubit turma. Nu iubeam glasul Păstorului meu, nu voiam să fiu controlat. Am fost un copil rătăcitor, nu mi-am iubit casa. Nu iubeam vocea Tatălui meu, îmi plăcea să rătăcesc departe.

Păstorul și-a căutat oile, Tatăl și-a căutat copilul, m-a urmărit peste văi și dealuri, peste deșerturi pustii și sălbatice. El m-a găsit aproape de moarte, înfometat, slăbit și singur. El m-a legat cu legăturile iubirii, El a salvat pe cel rătăcitor. Isus, Păstorul meu este, El a iubit sufletul meu, El m-a spălat în sângele Său, El m-a făcut întreg. 'El a fost Cel care a căutat pe cea pierdută, care a găsit oaia rătăcită, El a fost Cel care m-a adus la stână, El este Cel care încă mă păzește. Am fost o oaie rătăcită, și n-am vrut să fiu stăpânit. Dar acum iubesc vocea Mântuitorului meu, iubesc, iubesc turma. Am fost un copil rătăcitor, odată am preferat să rătăcesc. Dar acum iubesc vocea Tatălui meu, iubesc, iubesc casa Lui”.

Aceasta este diferența. Schimbarea de atitudine îmi dă siguranța inimii că acum sunt copilul lui Dumnezeu prin a doua naștere și, oricât de puternică ar fi atracția păcatului, și aceasta este acolo. Voia lui Dumnezeu a devenit cea mai mare bucurie a mea, iar supunerea față de domnia Sa cea mai mare încântare a mea. Unora le lipsește siguranța datorită unei convingeri puternice, venită prin predicare. Unii nu au siguranță din cauza incapacității de a accepta iertarea. Unora le lipsește siguranța pentru că nu reușesc să înțeleagă bogatul adevăr al Evangheliei. Unii duc lipsă de siguranță din cauza unei incapacități de a-și aminti momentul mântuirii.

Unii sunt lipsiți de siguranță din cauza puterii rămase a firii lor neîmpăcate - numărul șase, și acest lucru este foarte, foarte important. Unii sunt lipsiți de siguranță pentru că nu văd mâna lui Dumnezeu în toate încercările lor. Unii sunt lipsiți de siguranță pentru că nu văd mâna lui Dumnezeu în toate încercările lor. Nu vă pot spune câți oameni am auzit spunând în lucrare: „Cum s-a putut ca Dumnezeu să mă iubească și să mă lase să trec prin asta? Cum a putut Dumnezeu să mă iubească și să-mi ia soțul? Cum a putut Dumnezeu să mă iubească și să-mi ia soția sau copilul? Cum a putut Dumnezeu să mă iubească și să nu-mi asculte rugăciunea și să nu mă elibereze? Unde este Dumnezeu când am nevoie de El? Cum pot să fiu un creștin?” Acum, ascultați cu atenție următorul lucru. Oamenii care gândesc astfel nu numai că se condamnă pe ei înșiși la o lipsă de siguranță, dar ratează și cea mai puternică sursă de siguranță.

Veți zice: „Ce vrei să spui cu asta?” Ascultați. Le lipsește cea mai puternică dovadă de asigurare. Și poate veți întreba: „Despre ce este vorba?” Despre credința testată – despre credința încercată. Dacă atunci când am o încercare și necazuri și lucrurile nu merg așa cum vreau eu să meargă, Îl pun la îndoială pe Dumnezeu, pun la îndoială dragostea Lui, pun la îndoială mântuirea mea și toate astea, și nu numai că îmi pierd siguranța, dar nu reușesc să trec testul care ar putea fi pentru mine cea mai puternică dovadă a asigurării mele. În Romani, capitolul 5 cu versetul 1: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre”.

De ce? „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce” - ce? – „nădejdea”. Iar nădejdea se traduce imediat în siguranță. Dacă am o speranță solidă a moștenirii mele veșnice, am o asigurare prezentă. De unde am această nădejde? Atunci când credința mea este testată și dovedită. Oh, acesta este un adevăr atât de mare, un adevăr atât de esențial. „Frații mei să priviți ca pe o bucurie” spune Iacov, „când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”. Vă spun că încercările vieții nu ar trebui niciodată să vă facă să vă îndoiți de mântuirea lui Dumnezeu, de dragostea lui Dumnezeu, de harul lui Dumnezeu în Cristos; ele vă sunt pur și simplu date ca teste pentru a dovedi dragostea Lui, pentru a dovedi puterea Lui în favoarea voastră.

În Evrei, capitolul 6, versetul 10: „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți. Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde, așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele”. Dumnezeu ne supune la încercări. Dumnezeu ne pune să trecem prin încercări. Noi trebuie să fim sârguincioși. Noi trebuie să îndurăm. Trebuie să fim răbdători. Rezultatul: asigurarea deplină a speranței. Încercările sunt chiar creuzetul în care se formează asigurarea. Acum, dați-mi voie să vă dau o ilustrație clasică, absolut magnifică.

Romani, capitolul 8 - acest lucru este atât de puternic - Romani, capitolul 8, versetul 38, ascultați ce spune Pavel. „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru”. Acum, știți asta și veți zice: „O, e minunat; cunosc acest verset”.

Dar, ascultați ce vă spun. Paul zice: „Sunt bine încredințat. Sunt absolut convins că niciunul dintre aceste lucruri nu ne poate despărți”.

Întoarceți la versetul 35: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: ‘Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat’. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”. Acum, ascultați cu atenție. Ce l-a convins pe Pavel de siguranța mântuirii sale? Ce l-a convins și i-a dat siguranță? Ce a făcut asta? Tocmai v-a spus. Acum, ascultați asta. El a experimentat tot ceea ce tocmai a menționat. Ați observat asta? A fost propria lui experiență de necaz, propria lui experiență de strâmtorare, persecuție, foamete, goliciune, primejdie, sabie, moarte, viață, îngeri, puteri, lucruri prezente, lucruri viitoare, puteri, înălțime, adâncime, lucruri create. El a trecut prin toate acestea; nimic din toate acestea nu l-a oprit.

Vreau să vă spun ceva. Încercările devin sursa celei mai mari siguranțe. V-am povestit cu ceva timp în urmă, când Mark a avut acea excrescență în mijlocul creierului și treceam printr-o perioadă de rugăciune și post, iar eu învățam să mă sprijin pe Domnul în acea perioadă, și cum Dumnezeu, în felul Său plin de har, mi-a dat sendvișul pentru a întrerupe postul. Că am văzut mâna lui Dumnezeu în necazul meu așa cum nu văzusem niciodată mâna Lui în prosperitatea mea. Și acestea sunt lucrurile care-mi dau siguranță. Când Domnul, în providența Sa - eram în biroul meu după nouă zile de post, stând la birou, postind și rugându-mă, și când am simțit eliberarea Duhului și pur și simplu acest sentiment că trebuia să opresc acel post.

Pentru prima dată îmi era foame și îl cedasem pe Mark în fața lui Dumnezeu, dacă El voia să-l ia cu o tumoare pe creier, era în regulă, era scopul lui Dumnezeu, cu toate astea. Și am simțit pace în inima mea; am simțit chiar bucurie în inima mea. Și eram pregătit să mănânc și am spus doar: „Doamne, nu știu cum să opresc postul”, iar în cincisprezece minute a venit cineva care mi-a adus un sendviș, cineva care nici măcar nu știa de situație. Și am cunoscut că Dumnezeu era implicat în viața mea. Îmi amintesc că am intrat într-o seară într-o cameră de acolo, deasupra camerei cu şemineu, și era acolo o fată plină de demoni, iar când am intrat pe ușă, unul dintre ei a început să țipe: „Scoateți-l afară, nu el, scoateți-l afară, nu el”. Apoi fata a început să-mi lovească tibiile cu puterea asta pe care o avea până când au sângerat. A fost o seară foarte interesantă.

Prima mea reacție a fost să plec, spunând: „Sigur, nu mă vreți, am plecat de aici; nu am nevoie de asta”. A doua mea reacție a fost un sentiment extraordinar că mă aflu aici în luptă corp la corp cu domniile, cu ființe demonice, iar ele știu de partea cui sunt. Este în mijlocul acestor tipuri de lucruri când ai aceste certitudini extraordinare despre realitatea mântuirii tale. Dumnezeu afirmă asta în acele momente. Pavel spune: „Am trecut prin toate acestea și sunt bine încredințat”. Ce te-a convins? „Nu este doar faptul că este scris în Cuvânt; a fost pus la încercare”. „Ci pe măsură ce cineva umblă cu Dumnezeu”, spune Ironsides, „și învață să sufere și să rabde văzându-L pe Cel care este invizibil, lucrurile veșnice devin mai reale decât cele ale timpului și ale simțului, care sunt totul pentru omul pur natural.

Astfel vine în inimă un calm încrezător, o siguranță deplină, bazată nu numai pe Cuvântul revelat, ci și pe o cunoaștere personală a comuniunii cu Dumnezeu, care dă încredere implicită în ceea ce privește viața prezentă și tot ceea ce ne așteaptă”, am încheiat citatul. Ei bine, mai aveam încă două, dar va trebui să le păstrez pentru data viitoare. Haideți să ne rugăm. Tată, Îți mulțumim că ne-ai dat o mântuire sigură, că putem fi siguri. Ne rugăm, Doamne, pentru cei care sunt în credință, dar nu se pot bucura de siguranța ei. Ne rugăm ca ei să nu rămână, ca să zicem așa, cu o lipsă de siguranță, ci să ajungă la încredere în credința lor.

Îți mulțumim că ne-ai dat o mântuire veșnică, că ne dai motive să fim siguri de ea și ne ajuți să știm că testele și încercările sunt cea mai mare sursă de încredere personalizată că Îți aparținem Ție, pentru că vedem atât de clar mâna Ta în mijlocul lor. Îți mulțumim pentru mărturia lui Pavel, care a putut spune: „Sunt bine încredințat, pentru că am văzut totul”, și nimic din toate acestea nu l-a despărțit de dragostea Cristosului Său. Fă-ne parte de suficiente încercări ca să putem vedea mâna Ta și să fim pentru totdeauna încrezători că suntem ai Tăi, pentru slava lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT