Așa cum am menționat mai devreme, duminica viitoare dimineața voi avea un mesaj special în ce privește problema membralității în biserică și voi împărtăși cu voi ce e în inima mea. Apoi în următoarea duminică, ne vom întoarce la primul capitol din 2 Corinteni și la textul care urmează de acolo, începând cu versetul 15 din capitolul 1. Dar în dimineața aceasta doresc să zăbovim puțin mai mult la această chestiune și anume subiectul conștiinței.

Deschideți, dacă vreți, la 2 Corinteni capitolul 1, și vă veți aminti că ne-am uitat la versetele de la 12 până la 14 cu câteva săptămâni în urmă, chiar înainte de Crăciun și am studiat aceste versete destul de atent și le-am discutat.

Dar pentru câteva mesaje în afară de acesta, m-am oprit și am vorbit despre cuvântul „conștiință”. Permiteți-mi doar să vă citesc versetul 12 pentru a stabili contextul pentru o discuție ulterioară asupra acestei chestiuni a conștiinței. Pavel scrie „Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfințenie şi curăție de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înțelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu.” Vă amintiți că apostolul Pavel a fost atacat în ce privește integritatea sa, neprihănirea sa, autoritatea sa, credibilitatea sa, eficiența sa. A fost atacat pe toate fronturile. Și în apărarea sa, el face apel la cea mai înaltă curte de judecată; cea mai înaltă curte de judecată de pe pământ în afară de Dumnezeu Însuși este conștiința. El nu solicită mărturia altor oameni pentru a-i veni în ajutor. El nu cere vreunui grup să scrie o scrisoare de recomandare. El spune simplu „Indiferent de ceea ce spuneți voi, încrederea noastră cu care ne lăudăm este mărturia cugetului”. Iar cugetul, conştiința lui confirma că el era sfânt și evlavios, era sincer, și s-a comportat potrivit cu harul lui Dumnezeu, în lume și față de cei din Corint.

Conștiința este, așadar, cea mai înaltă curte de justiție de pe pământ. Conștiința este sistemul de atenționare a sufletului, așa cum am văzut în ultimul nostru mesaj pe tema asta. Conștiința, conform cu Romani 2:15, este cea care fie ne învinovățește, fie ne dezvinovățește. Adică, fie ne declară ca fiind buni, și corecți, și sfinți, fie ne acuză ca fiind răi, păcătoși și stricați. Și, sincer, conștiința este cel mai bun critic, pentru că ea ne cunoaște cele mai adânci secrete ale inimii noastre și cu excepția lui Dumnezeu nimeni altcineva nu cunoaște asta. Dacă vrem să avem o viață liniștită, dacă vrem să avem o viață calmă, așa cum a numit-o Pavel, o viață liniștită și în pace, dacă vrem să ne bucurăm de fericire și împlinire, ca să avem bucuria care ne face inima să se bucure și să ne dea libertatea de a-L sluji pe Dumnezeu cu bucurie și fericire, fără constrângere, dacă vrem toate astea atunci trebuie să avem o conștiință curată. Asta ar trebui să fie într-adevăr dorința și scopul fiecărui credincios, să fie în stare să spună ce a spus Pavel: puteți să aduceți împotriva mea toate acuzațiile pe care le doriți, dar mărturia înaltă a cugetului meu este că trăiesc în sfințenie și sinceritate evlavioasă.

Dorim să experimentăm o astfel de afirmație din partea conștiinței noastre și acest lucru este provocator deoarece păcatul pătrunde în noi, în străfundul ființei noastre. Păcătoșenia se află chiar în centrul sufletului uman. Isus a spus, de exemplu în Matei 15:19 și 20 „din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om”. Apoi a spus: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbește gura”, Luca 6:45. Cu alte cuvinte, în adâncul inimii omului predomină păcătoșenia, și iese la suprafață pentru a crea acel gen de cuvinte și genul de acțiuni pe care le etichetăm ca fiind păcătoase. Sincer, este în natura umană să iubim păcatul și să Îl urâm pe Dumnezeu. Mintea carnală, spune Romani 8:7, este în vrăjmășie cu Dumnezeu. Noi ne naștem iubind păcatul, iubindu-ne pe noi înșine, urând neprihănirea și urându-L pe Dumnezeu. Cu toate acestea, deși suntem născuți în acest fel, vă rog să rețineți, păcatul nu este o slăbiciune sau un defect pentru care să nu putem fi trași la răspundere. Este o opoziție intenționată și energică față de Dumnezeu care vine din voința noastră. Păcătoșii aleg păcatul liber, în mod voit și plini de bucurie. Cu alte cuvinte, păcatul care este în noi se manifestă într-o răzvrătire deliberată, voită, împotriva lui Dumnezeu.

Biblia spune că păcătoșii au următorul raționament în inima lor. Psalmul 12:4 spune: „Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi?” ca și cum aș spune că Dumnezeu nu are niciun drept asupra vieții mele, spun ce vreau și fac ce vreau. Isaia 57:4 îi caracterizează pe păcătoși ca fiind niște copii răzvrătiți care își deschid gura larg și scot limba la Dumnezeu. Păcatul Îl detronează pe Dumnezeu, Îl respinge, Îi uzurpă autoritatea și pune sinele în locul Lui. Orice păcat este, așadar, în esența lui, un act de mândrie. Mândria spune: <>. Prin urmare, păcatul în esența sa este o blasfemie. Păcatul în esența lui este blasfemie pentru că Îl atacă pe Dumnezeu.

Atunci când venim în lume iubim păcatul, așadar, iubim rebeliunea noastră, și iubim mândria noastră, și iubim blasfemia noastră. Ne complăcem în asta și căutăm fiecare oportunitate ca să manifestăm asta. Dar, avem o problemă. Avem o conștiință și conștiința ne spune că suntem vinovați. Ne lovește. Este ca un clopoțel neobosit care sună în urechile noastre spirituale. Așadar, ce putem face? Încercăm să reducem la tăcere conștiința prin camuflarea păcatului nostru sau redefinindu-ne păcatul sau negând responsabilitatea noastră. Și ați putea rezuma cum facem asta, poate în trei moduri. În primul rând, pentru a reduce la tăcere conștiința, încercăm să acoperim păcatul, să-l mascăm. Acest lucru nu este nou, Adam și Eva au făcut asta în grădină. În Geneza se spune că atunci când au păcătuit ochii amândurora li s-au deschis și au știut că erau goi și și-au cusut frunze de smochin ca să-și acopere goliciunea. Și apoi s-au ascuns de prezența Domnului. Au încercat să se ascundă. Au încercat să acopere.

Împăratul David a încercat în zadar să-și ascundă vina când a păcătuit împotriva lui Urie. A comis adulter cu nevasta lui Urie, Bat-Șeba. Când ea a rămas însărcinată, la început David a complotat să încerce să facă să pară ca și cum Urie era tatăl copilului, conform cu 2 Samuel 11:5 la 13. Nu a funcționat. Așa că, a trebuit să aranjeze ca Urie să fie omorât. Acest lucru doar i-a agravat păcatul și în toate lunile în care David a avut de-a face cu sarcina Bat-Șebei, el a continuat să încerce să-și ascundă păcatul. Mai târziu, când David a fost confruntat și s-a pocăit de păcat, el a spus: „câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii”, Psalmul 32:3 și 4. David a încercat să-l acopere, iar conștiința lui l-a chinuit atât de mult încât a fost secătuit. La ce se referă? La salivă, la fluxul sanguin, la lichidul care conduce sistemul nervos. Literalmente, el a devenit un om bolnav, un om bolnav.

Un al doilea mod în care încercăm să ne ocupăm de păcatul nostru pentru a ne alina sau pentru a ne camufla sau pentru a ne ajuta cugetul să supraviețuiască este să încercăm să ne justificăm. Păcatul este întotdeauna vina altcuiva. Te întorci din nou la Adam, care a dat vina nu pe Eva, ci de fapt pe Dumnezeu. El o descrie pe Eva ca fiind femeia pe care „Tu mi-a dat-o”, așadar el o învinuia nu doar pe soția lui, ci și pe Dumnezeul său. În mod obișnuit, oamenii încearcă să-și scuze comportamentul greșit deoarece ei cred că au anumite motive convingătoare valide. Ei se conving pe ei înșiși că este în regulă, și că ei sunt victima unei puteri externe, a unei alte surse. În zilele noastre, am ajuns chiar să etichetăm păcatul ca boală, să ne etichetăm drept victime, să negăm că noi am fi făcut vreodată ceva greșit. Mintea umană este de o creativitate fără sfârșit în încercarea de a se justifica. Gândirea pervertită ne determină să facem asta.

În al treilea rând, și doar pe scurt, suntem indiferenți în ce privește păcatul. Încercăm să ne camuflăm păcatul prin a-l acoperi, prin a încerca să ne justificăm susținând că suntem victime sau prin faptul că suntem indiferenți față de păcatul nostru. Cu alte cuvinte, păcătuim cu o ignoranță absolută. Suntem atât de ignoranți, suntem așa de necunoscători în ce privește legea lui Dumnezeu, încât păcătuim din neatenție. Și aceasta este caracteristica noastră în calitate de păcătoși. Noi, precum psalmistul, trebuie să ne rugăm: „Cine își poate cunoaște păcatele făcute din neștiință”. Asta a spus David în Psalmul 19. Așadar, sunt lucruri care se petrec în viața mea, despre care nici măcar nu știu. Şi de asemenea „păzește-mă de mândrie”. Sunt lucruri despre care știm și pe care le plănuim și le premedităm; sunt altele care sunt activități involuntare care rezultă din căderea noastră. Noi în mod natural tindem să fim insensibili la păcatul nostru. De aceea Isus a spus că înainte să mergi să scoți paiul din ochiul altuia, de ce nu te duci să scoți bârna din ochiul tău?

Adesea putem vedea păcatul mai bine în alții decât în noi înșine. Și păcatul este foarte înșelător. Uneori credem că dacă nu vedem actul păcatului, atunci nu trebuie să ne ocupăm de atitudinile păcătoase din inima noastră. Așadar, noi, ca ființe umane - categoric vorbim în general acum - noi ca ființe umane avem o conștiință. Conștiința este declanșată atunci când păcătuim. Este declanșată de cea mai înaltă lege din inima noastră. Și din moment ce până și păgânii au legea lui Dumnezeu scrisă înăuntrul lor, așa că ei știu ce este bine și rău, conștiința lor îi învinovățește. Şi trebuie să se ocupe de asta. Cum fac ei? Cel mai adesea își ascund păcatul sau îl justifică într-un anume fel sau îl ignoră hotărât pentru că sunt atât de ocupați în viața lor, sunt atât de neinformați cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le spune despre păcatul lor. Și chiar dacă în trecut au știut ceva despre asta, au uitat de mult ceea ce știau, astfel că păcatul continuă în viața oamenilor și nici măcar nu sunt sensibili la el. Devine un astfel de mod de trăire în viața lor că nici măcar nu îl mai etichetează ca păcat. Acum, acest mod de trăire este periculos pentru că în cele din urmă te va condamna. În cele din urmă te va trimite în iad. Pentru că tu camuflezi chiar lucrul pe care trebuie să îl recunoști ca să vii la Mântuitorul. Așa-i? Și am discutat despre asta.

Acum, doresc să merg puțin mai adânc în asta pentru că sunt foarte preocupat de asta pentru viețile noastre ale tuturor și doresc doar să pun câteva întrebări în această dimineață și să încerc să răspund la ele, ca să putem să mergem mai profund în această chestiune. Prima întrebare este: ce este păcatul? Haideți să ne facem o idee clară cu privire la ce este păcatul. Păcatul, conform Scripturii, 1 Ioan 3:4, este fărădelege. Adică, păcatul este încălcarea legii lui Dumnezeu. Oricine care trăiește în păcat practică nelegiuirea, așa spune traducerea New American Standard, și păcatul este fărădelege. Este încălcarea legii lui Dumnezeu. Orice lipsă de conformitate față de standardul perfect moral al lui Dumnezeu este păcat. Acum, cererea principală a legii lui Dumnezeu este aceasta: care este prima poruncă? „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.” Așa-i? Și cea de-a doua este: „Și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Așadar, rezumatul tuturor păcatelor este să încalci acestea două; esența oricărui păcat este să falimentezi în a-L iubi pe Dumnezeu. Aceasta este încălcarea principală. Și apare, spune Ioan 16, când Domnul va trimite pe Duhul Sfânt și El va convinge lumea vinovată de păcat. Care este păcatul tuturor păcatelor? „Pentru că ei nu cred în Mine”. Cu alte cuvinte, acestea merg împreună să nu îl iubești pe Dumnezeu este să nu îl iubești pe Domnul Isus Cristos. De aceea spune la 1 Corinteni 16:22 „Dacă nu iubește cineva pe Domnul Isus Cristos, să fie anatema”.

Așadar, păcatul suprem, în esența sa, sumarizarea tuturor păcatelor este absența dragostei pentru Dumnezeu, absența dragostei pentru Cristos. Aceasta este rezumatul tuturor păcatelor; sumarizarea întregii păcătoșenii. Mintea carnală, Romani 8:7, nu se supune legii lui Dumnezeu și nu poate să se supună. Așadar, un om nenăscut din nou nu poate ține legea lui Dumnezeu și astfel păcătuiește, și păcătuiește, și păcătuiește, și păcătuiește, iar păcatul covârșitor care le facilitează pe toate este absența dragostei pentru Dumnezeu, absența dragostei pentru Cristos, și împreună cu asta este o dragoste pentru sine care le însoțește care arată mândrie. Ura noastră naturală față de lege este de așa natură încât chiar știind ce anume cere legea, nu face nimic altceva decât să stârnească mai multă neascultare. Ascultați ce a scris Pavel: „Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum, am fost izbăviți de Lege, şi suntem morți faţă de Legea aceasta, care ne ținea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu poftești!»” Romani 7:5 la 7 Pavel spune: am aflat despre păcat și atunci am știut ce a fost, și apoi m-am trezit înfăptuindu-l. În loc ca legea lui Dumnezeu să mă ajute să înving păcatul, legea lui Dumnezeu nu face decât să îl stârnească. Cu cât învăț mai mult despre păcat, cu atât mai mult dorește inima mea să îl înfăptuiască.

Astfel este înclinația păcătosului pentru păcat, cu cât știe mai mult despre legea lui Dumnezeu cu atât păcătuiește mai mult. Legea nu-l va ajuta. Legea îl va incita să păcătuiască. De fapt Romani 1:32 spune și cred că este rezumarea tuturor lucrurilor: „cu toate că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Ei știu legea lui Dumnezeu și știu că duce la moarte, dar totuși păcătuiesc. Și îi mai și aplaudă și pe alții care o fac. Uimitor.

Acum, toată cultura noastră de azi reflectă această pasiune pentru păcat. Trăim într-o cultură unde pasiunea este acum legitimată. În unele culturi nu este așa și sunt restricții sociale pentru aceasta. Dar nu în a noastră. Întreaga noastră cultură reflectă această iubire pătimașă pentru păcat și nimeni nu vrea să o împiedice. Nicăieri nu este mai vizibil decât în lumea media. Media a devenit purtătoarea de cuvânt pentru păcatele primare ale omului. Și nicăieri nu este mai josnic decât la MTV. MTV, numit Music TV, transmite non-stop imagini cu sex, droguri și violență. Non-stop. Programele sunt concepute intenționat să facă apel la pofta ochilor, la pofta firii și la lăudăroșia vieții. Nu are niciun alt scop. Nu are nicio virtute răscumpărătoare. Nu este intenționată pentru a-i face pe oameni morali, pentru a-i face buni, pentru a-i face să gândească mai profund. Nu este intenționată pentru a-i educa. Nu este intenționată pentru a-i informa. Este intenționată pentru a le aprinde pofta. Asta este tot ce se intenționează să facă. Acesta este întregul ei scop.

Programul cel mai apreciat din cadrul MTV este un serial animat care prezintă două personaje care își petrec întreaga viață urmărind videoclipuri muzicale, și provocând fiecare standard de bunătate și moralitate. Beavis și prietenul său, al cărui nume nu ar trebui menționat în public, dar pe care îl știți, au sondat literalmente adâncimile nihilismului la televizor. Limbajul, imaginile prezentate în aceste programe sunt intenționat ofensive. Ei sunt intenționat răutăcioși. Sunt anti moralitate, anti creștini și nici măcar nu este potrivit pentru mine să vorbesc despre asta într-un serviciu de închinare.

În ciuda acestei realități uimitoare cu privire la MTV, care este drojdia, canalul de mizerii al industriei media, recent MTV a făcut o emisiune specială asupra teologiei păcatului. Nu am văzut-o la MTV, vreau să spun asta clar, pentru că nu am acest canal la televizor. Am văzut-o la PBS, Public Broadcast System unde au difuzat-o repetat. Am fost sincer surprins să constat că MTV recunoaște conceptul de păcat, cu atât mai mult să facă un serial special despre asta. Așadar, am fost curios să văd despre ce este vorba.

Am urmărit o înregistrare a programului. A fost în mare parte ceea ce mă așteptam, o raționalizare totalmente umanistă care portretiza păcatul ca ceva care nu era rău, doar îl redefineau. Erau anumite tipuri de comportament despre care spuneau că sunt nerecomandate. Adică, unele lucruri sunt imprudente și uneori e neplăcut să faci anumite lucruri, dar în nimic nu este ceva în mod inerent rău și nu a existat nimic care să îl ofenseze pe Dumnezeu pentru că nu există Dumnezeu.

Acum, serialul a fost construită în jurul celor șapte păcate capitale. Și dacă vreunul dintre voi are un trecut în catolicism, probabil că i-ați auzit pe unii oameni vorbind despre cele șapte păcate capitale. Ele nu sunt prezentate așa în Biblie, dar în vremurile medievale, unii teologi medievali au alcătuit o listă cu ceea ce credeau că erau cele șapte păcate capitale. Cumva această listă este cunoscută, iată care sunt: mândria, lăcomia, pofta sexuală, mânia, invidia, îmbuibarea și lenevia. Această listă nu este biblică, dar este o grupare clasică, cel mai probabil alcătuită de niște teologi medievali. Scopul nu a fost să identifice toate păcatele, ci să identifice atitudinile care sunt o rădăcină a tuturor păcatelor. Vei observa că acele șapte păcate, numite cele șapte păcate capitale, nu sunt acțiuni, sunt atitudini. Mândria, lăcomia, pofta sexuală, mânia, invidia, îmbuibarea și lenevia. Acestea vor da naștere la anumite cuvinte și anumite acțiuni, iar acestea, credeau teologii, erau genul de lucruri care stăteau la baza comportamentului păcătos al omului.

Acum, la MTV cele șapte păcate capitale au fost prezentate ca fiind oricum, numai capitale nu. De fapt, ceea ce au făcut este că au avut sunete decupate ale personajelor de desene animate și fragmente din filme cunoscute, interviuri cu celebrități, cu rockeri punk și rapperi și interviuri cu oameni în mall, toate acestea au fost editate ca să ofere un comentariu actual asupra acestor păcate. Iată răspunsurile tipice. Queen Latifah, o cântăreață de muzică rap, a spus: „Mândria este un păcat? Nu am fost conștientă de asta.” Actrița Kirstie Alley a fost de acord, citez: „Nu cred că mândria este un păcat și cred că un idiot a inventat asta”. Un rocker din formația Aerosmith a spus, citez: „Pofta sexuală este pentru ce trăiesc. Pentru asta am intrat în trupă. Ca fetele tinere să fie pe primul rând din fața scenei.” Rapperul Ice-T a spus despre mânie, citez: „Este necesară. Trebuie să eliberezi această tensiune, pentru că viața aduce tensiune. Ne eliberăm de tensiune când facem înregistrări. Când am înregistrat piesa „Cop Killer” am fost mânioși și polițiștii s-au mâniat și ei”. Personajul interpretat de actorul Michael Douglas într-un film intitulat „Wall Street” a spus: „Lăcomia este bună”.

Și bineînțeles, a existat împreună cu toate acestea, o inversare totală a definiției păcatului, apelul inevitabil la psihologia pop pentru a apăra aceste puncte de vedere, iar apărarea a fost întotdeauna, a fost întotdeauna pe linia păstrării stimei de sine. Psihologia spune că nu putem să îi etichetăm pe oameni ca fiind păcătoși; le va strica stima de sine. Ice-T a spus, citez: „Mândria este obligatorie. Aceasta este una din problemele orașului; copiii nu au suficientă mândrie. Am intrat în bandă datorită mândriei.” Acum, cât de deformată este această opinie?

John Leo a scris o perspectivă asupra acestui lucru în U.S. News and World Report, a sumarizat savoarea programului cu niște lucruri pe care am citit-o și am considerat că a fost foarte interesantă. Ascultați ce a spus: „În loc de limbajul moderației și autocontrolului, toată lumea pare să vorbească limbajul terapeutic al sentimentelor și al stimei de sine”. Mândria nu este un păcat; ar trebui să te simți bine cu privire la tine. Invidia te face să te simți prost cu privire la tine. „Când faci sex cu o femeie” – spune un rocker – „ea te face te simți bine cu privire la tine.” Însă nu știu dacă asta te salvează la sfârșit. Până și un homofob pocăit care este dedicat total vorbirii cu sinele scrie, citez: „Să mă iert pe mine însumi a fost provocarea vieții mele”. El scrie „Există un simțământ vag că păcatul, dacă există, este cu siguranță o problemă de psihologie”. Kurt Loder, moderatorul, ne spune la începutul programului că avem de a face cu compulsii. El spune: „Cele șapte păcate capitale nu sunt fapte rele, ci mai degrabă compulsii umane universale care pot fi problematice și foarte îmbucurătoare”.

Discuția despre lăcomie degenerează rapid în discuție despre adicții. Așa sunt discutate toate obiceiurile și atașamentele și terapiile pop, pe care a crescut generația MTV. „Am o dependență de prietena mea”, a spus un bărbat despre lăcomie. Altcineva a spus că programul de auto-reabilitare în doisprezece pași este darul lui Dumnezeu pentru secolul XXI. El doar consemnează haosul și confuzia.

Apropo, acel om care a urât homosexualii și s-a pocăit, la care se făcea referire în acel articol era un tânăr care chiar a omorât un homosexual, și apoi a descris sentimentele de remușcare. Se întreba dacă putea fi iertat vreodată, așa că s-a dus la un capelan, presupun că în închisoarea în care se afla, și capelanul i-a spus că iertarea este posibilă, dar singurul mod în care va ști vreodată că are iertare este dacă într-o zi o simte. Astfel el trăiește fiecare zi pentru a se simți iertat. Trist.

Păcatul, conform cu MTV-ul, nu se bazează pe niște standarde absolute moral. În schimb, este o întrebare care ține de preferința fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, ceea ce este păcat pentru mine se prea poate să nu fie păcat pentru tine. Programul MTV se încheie cu un apel la toleranță universală. Ascultați asta. Adevăratul pericol al păcatului, conform celor de la MTV, este orice dăunează eului. Acesta este păcatul. Și niciun păcat, ascultați asta, nu este așa de rău ca atitudinea ucigătoare de bucurie a celor care cred că păcatul este un standard absolut care Îl ofensează pe Dumnezeul sfânt. Să gândești asta este cel mai mare păcat.

Atât de perversă a devenit cultura. Toate emisiunile, întreaga apărare a păcatului îmi amintește că trăim într-o cultură abandonată de Dumnezeu și care s-a dedat poftelor sale păcătoase. Oamenii își iubesc păcatul și se vor duce până la extrem ca să îl justifice și îl motiveze. Și atâta timp cât fac asta, ei se condamnă pe ei înșiși, nu-i așa? Deoarece dacă nu diagnostichezi boala corect, niciodată nu vei ajunge la leacul potrivit. Nu poți veni la mântuire decât dacă înțelegi păcatul. E evident, acest fel de gândire este mortal și condamnator pentru acei care sunt amăgiți de el. Dar de asemenea este adevărat, și la acest lucru vreau să trecem în acest moment, nu mai avem mult timp.

Acest fel de gândire, și asta mă îngrijorează, acest fel de gândire a invadat gândirea creștinilor. A făcut-o. Creștinii sunt victime ale redefinirii comportamentului uman de către cultură. Bisericile sunt. Bisericile care cândva nu tolerau adulterul și curvia și homosexualitatea și minciuna și înșelătoria și oricare alte lucruri, acum sunt foarte tolerante cu privire la ele. Biserici care odată doreau să confrunte păcatul acum nu îl mai confruntă. Toți am căzut în jocul psihologic al stimei de sine și al construirii egoului. Acest lucru este tipic în toate mișcările bisericii creștine. Și nu este în fiecare biserică, dar cu siguranță este prezent unde există presiunea aceasta. Și dacă vorbești împotriva lui, ești cu adevărat anatema. Am lăsat ca lumea să redefinească legea morală a lui Dumnezeu și chiar să redefinească caracterul lui Dumnezeu și să Îl facă tolerant față de păcat, cum nu este de fapt.

Așadar, expunerea constantă la Cuvântul lui Dumnezeu este esențială. Vă spun, prieteni, că într-o vreme ca aceasta, lucrul de care au nevoie bisericile mai mult decât orice altceva este o expunere constantă la standardul divin al lui Dumnezeu. În loc de asta, ei au parte de biserici care acceptă tot mai mult mentalitatea MTV și le oferă mai mult din aceleași lucruri, ceea ce este de neconceput pentru mine. Ar trebui să existe o ostilitate furioasă generală împotriva acestui lucru, încât să răstoarne literalmente acele biserici care slăbesc adevărul. Adică, ar trebui să fim așa de iritați cu privire la această acceptare încât să înceapă o revoluție spirituală. Adică, pentru mine este uimitor că într-o astfel de vreme, când cultura este definită de MTV, bisericile încearcă să se adapteze culturii. Este incredibil!

Pe de altă parte, de ce au nevoie cu disperare oamenii este o expunere constantă a Cuvântului lui Dumnezeu care, ascultați asta, este singurul lucru care te va menține sensibil la moralitatea divină, săptămână după săptămână, în timp ce ești asaltat de celelalte lucruri. Când avem nevoie de asta cu atâta disperare pentru a ne păstra sensibilitatea față de standardul lui Dumnezeu și sensibilitatea față de adevărata sfințenie și față de adevărata puritate, mai ales atunci când bisericile o abandonează în favoarea distrării oamenilor lor. Este o perioada uimitoare cea în care trăim.

Acum, aș dori să pun o a doua întrebare, vom vedea cât de departe ajungem. Care păcat este cel mai grav? Știm ce este păcatul. Este orice încălcare a legii lui Dumnezeu și niciodată nu vom fi sensibili la păcat decât dacă suntem sensibilizați în mod constant față de legea lui Dumnezeu și facem asta prin învățătura Cuvântului. Deoarece cultura îneacă oameni, inclusiv creștini, în această nouă moralitate, în această nouă explicare psihologică a nelegiuirii, acest nou gunoi despre stima de sine, și despre nevoia de a-ți construi egoul. Știm ce e păcatul, numai dacă suntem expuși la Cuvântul lui Dumnezeu și cred că asta trebuie să aibă loc tot timpul. Aceasta nu este o vreme pentru predici scurte care sunt interesante; aceasta este o vreme pentru predici lungi care sunt solicitante. Păstrarea unei vieți curate este o chestiune foarte, foarte provocatoare în această vreme. Și avem nevoie să auzim Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar, să mergem puțin mai profund. Care este cel mai grav păcat? Care păcat este cel mai grav? Vă voi spune care este răspunsul, teologii medievali au înțeles corect: sunt păcatele minții. Păcatele minții. Isus a spus: din prisosul inimii vorbește gura. Ceea ce iese din gura omului spurcă pe om. Preaiubiților, adevărata provocare din viața noastră este să ne păstrăm mintea curată, acest lucru este foarte provocator. Și cred că singura cale prin care este posibil acest lucru este să fim aduși continuu, să zicem așa, la picioarele Cuvântului lui Dumnezeu și să-l avem proclamat cu convingere. De fapt, cele șapte păcate capitale ale teologiei medievale, nu erau nicidecum comportamentale, ele erau păcate făcute cu mintea, toate. Și niciun păcat nu este mai distructiv pentru conștiință decât păcatul care are loc în arena gândirii. Păcatele minții atacă cugetul mai tare decât oricare altele pentru că, ascultați-mă, conștiința este singurul factor descurajant.

Un prieten creștin poate fi un factor descurajant pentru un păcat în limbajul tău, nu-i așa? Vei fi atent ce spui dacă ești în preajma unui alt creștin, nu este adevărat? Un prieten creștin, un soț, o soție sau un copil va fi un factor de descurajare în ce privește păcatele prin fapte. Însă singurul element de descurajare de la păcat pe care îl ai mereu în viața ta cine este? Conștiința ta. Și ai nevoie să te hrănești constant din Cuvântul lui Dumnezeu în mintea ta, astfel încât conștiința ta să funcționeze cu adevărat cu putere deplină. Conștiința ta are nevoie să fie în stare să fie sensibilă la păcatele minții, ca să te poți bucura de ceea ce l-a bucurat pe Pavel când a spus că lauda noastră este dată de mărturia unui cuget bun. Trebuie să te ocupi de păcatele minții. Doar tu și Dumnezeu știți despre ele. 1 Corinteni 2:11 spune: „În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el?” Cine le știe? Nimeni nu le știe, doar tu, în duhul tău.

Mulți oameni care nu fac fapte rele sunt fără îndoială pe deplin răi în gândirea lor. Ei nu vor acționa prin fapte rele deoarece există presiunea anturajului și sunt motive convingătoare să nu o facă, dar ei sunt foarte implicați în răutate în mintea lor. Un om care, de exemplu, se abține de la curvie de frica de a nu fi prins s-ar putea convinge pe sine că este totul în regulă să se complacă în mintea sa în fantezii lascive pentru că el crede că nimeni nu va descoperi vreodată un astfel de păcat ascuns. Problema de fapt este: păcatul pe care îl întreține în mintea sa poate fi de o mie de ori mai rău decât orice s-ar putea gândi să facă înaintea altora. Și Scriptura spune că vina lui este aceeași înaintea lui Dumnezeu cum este dacă înfăptuirea ar fi fost vizibilă. De aceea conștiința lui este atât de solicitantă, atât de implacabilă. Vedeți, să te complaci în păcatele gândirii, să te complaci în astfel de lucruri înseamnă să îți abuzezi conștiința în mod direct. Și aceasta înseamnă să ai o vină nesfârșită și absența bucuriei. Cei ale căror gânduri nu sunt curate nu pot avea o conștiință curată. Vina este inerentă în gândirea păcătoasă. Când gândurile sunt spurcate, conștiința este imediat spurcată și cugetul strigă. Pentru cel curat, spune Pavel lui Tit în capitolul 1 versetul 15: „Totul este curat pentru cei curați; dar pentru cei necurați şi necredincioși, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.” Când mintea este spurcată, conștiința este spurcată. Nimic nu dăunează mai mult cugetului decât obiceiul de a se deda la gânduri rele. Din păcate, odată ce a început, practica devine mult prea ușoară.

Și apropo, acesta este felul de păcat care nu are nevoie de nicio oportunitate. Ați observat asta? Nu are nevoie de nimeni sau de nimic sau de un loc anume. Păcatele minții pot avea loc oriunde, oricând, în orice circumstanță și de aceea când începi să cultivi păcatele minții, te așezi singur într-o situație terorizantă pentru că nu poți să scapi din ea. Sunt unele păcate de care poți să fugi, dar nu de păcatele minții.

Așadar, este mai distructiv decât orice altceva. Tu crezi că este în regulă pentru că nu este în exterior și toată lumea crede că totul este bine. Dar adevărul este că este mai rău pe interior, pentru că nu este detectat de alții și dă naștere la o nelegiuire ce devine obicei, angajându-ți mintea, și emoțiile și dorința și memoria și imaginația. Păcate ale gândirii. Îți vei deda sufletul la obiceiuri păcătoase care urmează un flux. Semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin.

Este un lucru tragic. Și de aceea este așa de important să auzi Cuvântul lui Dumnezeu în mod constant, ca să fii sensibilizat cu privire la păcate în mod constant. Revin la această problemă, pentru că mă preocupă. Oamenii pot să meargă la multe biserici iarăși și iarăși și păcatul să nu fie niciodată confruntat. Acest lucru poate să îi facă să se simtă confortabil pentru moment. Nu face nimic pentru conștiința lor pe termen lung. Nu îi ajută; îi împiedică. Și în cele din urmă, acele lucruri care sunt în interior vor ieși la iveală în exterior. Nimeni nu cade dintr-odată în adulter. Citim despre păstori și despre alții. Nimeni nu cade dintr-odată în adulter. Ideea adulterului a fost modelată de un proces îndelungat de gânduri păcătoase și pofte păcătoase. Așa se formează. Hoţul are această înclinație cu mult timp înainte de actul hoției prin lăcomie. Toate păcatele sunt întâi incubate în minte. Și Iacov spune în Iacov 1:13: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” Nu fiți amăgiți, fraților, totul începe din interior.

Vă amintiți iar şi iar că Isus Cristos i-a mustrat pe farisei pentru că împlineau legea ceremonială exterioară și neglijau partea morală? Ei erau în cele din urmă preocupați să pară neprihăniți, dar erau ca un mormânt: alb pe dinafară, dar pe dinăuntru puțeau a oase de om putrezite. El spune „Vai de voi, cărturari şi farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților şi de orice fel de necurățenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie şi de fărădelege.” Vă vine să credeți că fariseii au ajuns la punctul în care credeau că gândurile rele nu sunt păcătoase, ci numai faptele rele? De aceea le-a spus Isus: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecății.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății. Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurvești.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu doar crima este un păcat, ci și mânia; nu doar adulterul este un păcat, ci și pofta sexuală. Încearcă să spui asta culturii noastre.

Ce ar trebui să aibă loc în mintea noastră? Ce ar trebui să se întâmple în adâncul minții și inimii noastre? Ce ar trebui să se întâmple acolo? Vă spun eu ce, închinare și dragoste pentru Dumnezeu. Închinare și dragoste pentru Dumnezeu. Când am fost mântuiți, am fost mântuiți ca să fim adevărați închinători. Domnul ne-a mântuit ca să fim adevărați închinători. Ascultaţi asta: a păcătui în minte, înseamnă, ca urmare, a desacraliza însuși sanctuarul unde ar trebui să aibă loc cea mai înaltă și cea mai bună închinare a noastră. Așadar, cultivarea păcatelor minții nu doar că spurcă mintea, dar și înlocuiește închinarea pentru care am fost mântuiți. Și iarăși, poate fi definită ca o formă de blasfemie.

Este relativ ușor uneori să mărturisești și să renunți la faptele păcătoase, cuvintele păcătoase, dar păcatele cu gândul rămân nemărturisite mai mult decât oricare altele. Ele sunt păcatele care înnegresc sufletul. Ele sunt păcatele care distrug caracterul. Ele lucrează direct împotriva conștiinței. Așadar și conștiința este cea care luptă cu toată puterea împotriva acestui atac violent. De aceea Vechiul Testament spune în Proverbe 4:23: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” Însă știți, dincolo de cuget, trebuie să spun că Dumnezeu ne cunoaște inimile. Fapte 15:8: „Dumnezeu cunoaște inimile”. 1 Ioan 3:20: „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaște toate lucrurile.” David scrie: „știi când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul.” Așadar, Dumnezeu știe dacă avem o inimă care poftește, lacomă, mânioasă, ostilă, egoistă, mândră, care cultivă toate aceste păcate ale gândirii sau dacă inima noastră este predată să I se închine Lui. Psalmul 44:21 spune: „n-ar ști Dumnezeu lucrul acesta, El, care cunoaște tainele inimii?” Isus le-a spus fariseilor în Luca 16:15: „Voi căutați să vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile; pentru că ce este înălțat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.”

Și știți ceva? Ceea ce are loc în inima ta este de fapt testul de turnesol al caracterului tău. Proverbe 23:7: „el este ca unul care își face socotelile în suflet”. Proverbe 6:12: „Omul de nimic, omul nelegiuit, umblă cu neadevărul în gură și în inimă”. Vrei să știi cum ești tu cu adevărat? Uită-te la inima ta. Uită-te în interior: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, așa inima omului îl reflectă pe om”, Proverbe 27:19.

Comportamentul extern nu este o măsură exactă a caracterului tău; gândurile inimii tale sunt cele care dezvăluie adevărul. Gândurile inimii tale sunt cunoscute doar de Dumnezeu și de conștiința ta. Și, dragilor, este atât de crucial să cultivăm o viață curată, astfel încât să ne putem bucura de mărturia unei conștiințe curate. Și știți, cu cât înveți mai mult Cuvântul și cu cât eşti expus mai mult la Cuvânt, cu atât mai mult inima ta este umplută cu adevărul lui, cu atât mai mare va fi dragostea ta și închinarea ta față de Dumnezeu. Iar curățarea de către acesta îți va determina curăția cugetului. Sincer nu știu cum pot oamenii să-și hrănească gândirea cu lucruri stricare și murdare, cu obscenități și lucruri viclene și cu lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu și să se ridice să slujească fără să fie condamnați de cugetul lor.

Mângâietorii lui Iov, vi-i amintiți? Au venit la el și l-au acuzat pe nedrept și totuși nu era nimic în viața lui de care puteau să-l acuze, așa-i? Vă amintiți de Iov. A fost mai neprihănit decât oricare alt om de pe fața pământului, așa că de ce să îl acuze? Vă spun de ce: l-au acuzat de faptul că a avut gânduri murdare. Țofar a venit la el și i-a spus, Iov 20 versetele 12 și 13: „Dulce era răul în gura lui, îl ascundea sub limbă, îl mesteca într-una şi nu-l lăsa, îl ținea în cerul gurii”.

Cu alte cuvinte, el este într-adevăr rău pe interior. Nu vezi asta și nu auzi, dar este complet stricat pe dinăuntru. Imaginea pe care a pictat-o despre cel care gândește nelegiuiri este foarte adevărată. Gândurile rele sunt precum prăjiturile pentru ei. Unul care are o gândire stricată, are o mare împlinire din nelegiuirile sale imaginare. Ei savurează fanteziile lor stricate. Ei savurează gândurile rele precum ceva dulce în gura lor. Ei își dau frâu liber imaginației. Se întorc la aceleași gânduri stricate din care adună iarăși și iarăși o plăcere ilicită. Ei se bucură de gândurile lor precum un animal care rumegă, își readuc în minte gândurile rele favorite pentru a reacționa la ele iarăși în mintea lor. De acest lucru l-au acuzat pe Iov, însă l-au judecat greșit. Iov s-a păzit cu atenție de aceste lucruri. Iată ce spune el în Iov 31:1: „Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Nu am făcut nimic. Nu mă uit într-o direcție în care să cultiv un gând stricat. Știa că Dumnezeu este publicul gândurilor sale. El spune asta: „N-a cunoscut Dumnezeu căile mele? Nu mi-a numărat El toți pașii mei? Dacă am umblat cu minciuna, de mi-a alergat piciorul după înșelăciune: să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna celor fără prihană, şi-mi va vedea neprihănirea”. Apoi Iov a negat că inima i-ar fi urmat ochii. A negat că inima lui a fost ademenită de o altă femeie. El spune că acest lucru ar fi o crimă și o nelegiuire care merită să fie pedepsită de un judecător. Să îți ascunzi nelegiuirea în sân, spune el, ar fi ca și cum ți-ai ascunde păcatul ca Adam. Însuși acest gând i-a îngrozit inima neprihănită.

Nu, Iov era foarte conștient de pericolul gândurilor păcătoase. El și-a păzit inima conștient, deliberat, ca să evite astfel de lucruri. Și știți ce altceva a mai făcut? I-a adus o jertfă lui Dumnezeu, în cazul în care copiii lui au păcătuit în inima lor. Când se încheiau zilele de sărbătoare, Iov îi trimitea și îi consacra, se trezea devreme și aducea arderi de tot pentru fiecare dintre copiii lui. Căci, spunea Iov, poate că fiii mei au păcătuit și au supărat pe Dumnezeu în inima lor. Așa avea Iov obicei să facă. Era preocupat nu doar de gândurile sale, ci și de gândurile familiei sale. De aceea a spus Dumnezeu că nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără vină și drept care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.

Așadar, toată această chestiune a păcatelor gândirii va fi rezolvată, dacă ne vom ocupa de conștiință, dacă ne vom elibera cugetul și să ne bucurăm de pace și bucurie și fericire și extaz în experiența creștină. Dacă vrei să-ți liniștești conștiința zgomotoasă va trebui să te ocupi de viața gândurilor tale.

Ei bine, poate ar fi bine să închei în două minute. Sunt trei moduri în care mintea se implică în păcat. Le voi menționa doar, și apoi voi încheia. Întâi, păcate de aducere aminte. Să te bucuri de amintirea păcatelor din trecut, să-ți aduci aminte iarăși cu plăcere de un păcat din trecut înseamnă să repeți păcatul din nou. Nu cu mult timp în urmă am botezat un om care a fost un homosexual, transformat de Cristos. Viața sa a fost schimbată. Cercul său de prieteni a fost schimbat. S-a îndepărtat cât a putut de mult de tot ceea ce îi putea aminti de viața trecută. Nu a mai fost ispitit de foștii iubiți. Nu a mai fost ispitit de homosexualii din jurul lui, dar știți de unde a venit o ispită continuă? Puteți ghici? Din memoria lui, care a reluat toate relațiile ilicite din trecut. Amintiri atât de vii, atât de fixate în mintea lui că s-a gândit câteodată că nu va putea să le biruiască. Toate relațiile stricate ale trecutului au fost păstrate acolo. Dacă el voia, putea să spună nu la acele ispite. Și dacă el voia, putea să spună da și să le reia, prin mizeria trecutului. Păcatul are un fel anume de a se impregna în amintirile noastre cu senzații vii de care nu putem scăpa.

Aș vrea să vă spun, mă mâhnește când știu că tineri ușor de influențat aflați la anii adolescenței, vor sta într-un cinematograf și vor privi oameni care sunt înalţi de 5 metri, într-o dramă explicită, desfășurând activități sexuale și știm că acele imagini vor rămâne în mințile acestor tineri pentru totdeauna, cel puțin în viața aceasta. Nu poți scăpa de ele. Nu le poți da afară. Și Satan poate să ți le aducă aminte iarăși, și firea ta de asemenea poate la fel să facă asta.

Și acest lucru nu este unic doar pentru păcatele sexuale. Unora le place să-și amintească de vremea când au fost mânioși și s-au răzbunat pe cineva pe care l-au urât sau de momentul când au mințit și au scăpat, sau se bucură când își amintesc cum au înșelat serviciul de taxe. Tot felul de ispite revin în memorie. Satan va încerca să te poarte iarăși prin gunoiul trecutului tău și odată ce ai implantat o imagine stricată în mintea ta, nu poți să scapi, va rămâne acolo. Așadar, una dintre metodele de a păcătui în minte este să ne aducem aminte de trecut.

În al doilea rând, păcatele de uneltire. Mintea, așa cum am văzut în Iacov începe să poftească și își tot plimbă dorința prin imaginație și de acolo dezvoltă întreaga fantezie. Și uneltește și face intrigi și plănuiește cu premeditare păcatul obraznic.

Mai este un al treilea fel, păcatul imaginar. Planul poate să rezulte chiar într-o acțiune reală păcătoasă, dar mai sunt și păcate ale imaginației, strict păcate imaginare. Comiterea adulterului în inimă, uciderea în inimă, lăcomia în inimă, a fi nemulțumit cu ceea ce ai, cu locul tău în viață, să visezi cu ochii deschiși că ai fi căsătorit cu altcineva, meditând despre un lux pe care îl vrei în viața ta, să te dedai la îmbuibare într-un exces imaginar. Milioane de oameni trăiesc literalmente într-o astfel de fantezie a păcatului. Și știți ce cred? Ați auzit de această teologie a confesiunii pozitive? Cred că în cea mai mare parte nu este altceva decât păcătuire prin fantezie. Nu este evlavioasă, nu este virtuoasă și nu este nici credință. Să spui: vreau un nou Rolls Royce, sau un nou Cadillac, sau o nouă casă, sau o slujbă mai bună, sau mai mulți bani și voi crede că Dumnezeu va face asta, nu este un act de credință neprihănit. Este o nelegiuire. Este un păcat al fanteziei. Este o poftă. Este lăcomie.

Așadar, mintea poate păcătui prin amintire, prin plănuirea păcatelor în viitor și dezvoltând imaginația. Psalmistul a spus: „Zidește în minte” ce? „o inimă curată, Doamne”, ca să poată avea o conștiință curată.

Să ne plecăm în rugăciune. Acum, în timp ce capetele voastre sunt plecate în acest moment de încheiere, aș dori să mă ascultați și apoi voi încheia în rugăciune. Cum te vei ocupa de problema păcatelor gândirii? Întâi, să le mărturisești, să le identifici și să renunți la ele. Fie că este vorba de imoralitate sau mânie sau răzbunare sau amărăciune sau lăcomie sau nemulțumire. În al doilea rând, să refuzi să hrănești acest gând. Fă un legământ cu Domnul să te gândești la lucrurile care sunt onorabile și drepte și curate și vrednice de iubit și bune. Apoi, hrănește-te din Cuvânt, care, atunci când este ascuns în inimă, te poate opri de la păcat. Apoi, evită orice atracție păcătoasă. Nu te expune la lucruri care provoacă păcatele gândirii. Și apoi, cultivă dragostea de Dumnezeu. Este rugăciunea și dorința mea pentru tine ca să Îl slăvești pe Dumnezeu, ca să Îl cinstești pe Mântuitorul tău, să te bucuri de binecuvântare, de extazul triumfător al unui cuget curat și să fii în stare să spui ca Pavel: „Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales față de voi, cu o sfințenie şi curăție de inimă date de Dumnezeu”. Ce mărturie!

Tată, lucrează asta în fiecare inimă. Curăță fiecare inimă și ajută-ne să avem cu o conștiință curată, bucuria și pacea unui cuget curat. Îți mulțumesc pentru că iertarea este disponibilă și nu este doar un sentiment, este o realitate dată celui care cere, pentru că dacă noi mărturisim, Tu ne ierți. Zidește în noi o inimă curată, o, Dumnezeule, de dragul lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT