Vă mulțumim pentru că ați venit în seara asta. În seara aceasta îmi voi pune pălăria de profesor sau de istoric. De atâtea ori m-am ridicat și am spus „Deschideți Biblia”, însă acest lucru nu este util din moment ce preoția catolică nu se găsește nicăieri în Scriptură, așadar nu putem începe de la Biblie.

Doresc să vă vorbesc despre scandalul legat de preoție pentru că am fost cu toții conștienți de tragedia uimitoare care are loc sub ochii noștri prin imoralitatea preoției catolice. Ceea ce aș vrea să fac este să vă ofer o perspectivă asupra ei, cumva o imagine de ansamblu cu privire la ce se întâmplă în preoție. Ca să pot face asta, trebuie să vă vorbesc despre scandalul preoției în sine, așadar, este ca un joc de cuvinte. Ideea de scandal al preoției seamănă dacă doriți cu un calambur. Dar nu la scandalul actual o să mă refer. O să vorbesc despre întregul scandal al preoției în sine ca structură ierarhică a bisericii Romano-catolice.

Aș dori să vă ofer puțin din context. Sunt multe de spus despre teologia romano-catolică și am putea să expunem erori, care sunt numeroase. Am putea să vorbim despre sursele sale de revelație sau de adevăr divin, care sunt în afara paginilor Scripturii, sau am putea vorbi despre coruperea liturghiei de împărtăşanie. Am putea vorbi despre ideea că Fecioara Maria este co-răscumpărătoare, care desigur, este un concept blasfemator. Am putea vorbi despre ideea lor despre Dumnezeu că ar fi o persoană dură și dacă cineva vrea să primească har de la Dumnezeu, numai Isus este cel care îl poate primi de la El. Însă să nu credeți că puteți să mergeți la Isus, pentru că și El este destul de rigid, așadar, trebuie să mergeţi la Maria, pentru că nimeni pe lumea asta nu se poate împotrivi mamei sale. Astfel, ea va vorbi cu El și El va vorbi cu Tatăl și Maria îți va da ceea ce ai nevoie, sau poate un alt sfânt va face asta. Am putea vorbi despre o mulțime dintre acele lucruri, despre conceptele precum Purgatoriul sau despre faptul că Maria ar fi fără păcat.

Sunt o mulțime de lucruri cu privire la teologia catolică despre care am putea vorbi, cel mai notabil este doctrina eronată a justificării, care îi oprește pe oameni să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Însă aș dori să vă vorbesc azi despre scandalul preoției și vreau să vă ofer o înțelegere cu privire la ce este de fapt preoția. Toți suntem foarte familiari cu preoții catolici. Am crescut și i-am văzut în societate, ca şi pe călugărițe. I-am văzut la televizor tot timpul. Citim despre ei în ziare. Înainte să fie scandalurile actuale, deja aveam cunoştinţă de ei. Mulți dintre voi, în tinerețea voastră, ați fost influenţaţi sau a avut impact asupra voastră imaginea preotului în robă neagră care efectua planurile tainice ale ceremoniilor bisericii catolice, la care ați participat ca și copii. Așadar, cu toții am știut că există această aură sfântă cu privire la acești oameni, și oarecum ei parcă nu sunt de pe pământ, ci transcendenți. Trebuie să așezăm aceste lucruri în adevărata perspectivă.

Aș dori să încep să vorbesc despre originea divină a ierarhiei. În dogma catolică există convingerea că ierarhia bisericii catolice este de la Cristos. Isus Cristos Însuși ar fi cel care a oferit Bisericii catolice structura sa ierarhică. Și în esență, aceasta se reduce la oficiul preoției, ceva general valabil care are trei categorii de putere. Romano-catolicii vorbesc despre puterea de învățare, vorbesc despre puterea pastorală și vorbesc despre puterea sacerdotală. Puterea de învățare este ceea ce deja știți că ar fi. Ei vorbesc cu autoritate din partea Bisericii, Biserica fiind singurul interpret adevărat al Scripturii. Ei nu vorbesc din partea Scripturii, ei vorbesc din partea Bisericii. Aceasta este puterea preoţilor de învățare.

De asemenea posedă și puterea pastorală și modul în care o definesc este chiar interesant. În dogma catolică este definită ca fiind legislativă, juridică și punitivă. Ideea lor de lucrare pastorală nu ține de mângâiere și purtare de grijă și compasiune. Ci este legislativă, juridică și punitivă. Fac legi prin care îi țin pe oameni legați. Ei hotărăsc dacă oamenii au încălcat sau nu legile acelea și administrează pedeapsa. De-a lungul anilor, acea pedeapsă a fost orice, începând de la excomunicare până la execuție.

În al treilea rând, ei posedă putere sacerdotală, și aceasta înseamnă că au puterea de a împărți har prin sacramente. Ei spun că în dogma lor aceste trei puteri sunt paralele cu cele trei oficii ale lui Cristos, cel de profet, preot și împărat. Acum, dogmele lor au fost foarte bine cristalizate, mulțumită Reformei. Aceasta a fost cea care i-a făcut să pronunțe anatemele. Cu toții suntem familiari la un nivel sau altul cu povestea reformei, când Martin Luther și Zwingli și Calvin și Melancton au luat cu asalt acest sistem. Sistemul trebuia să răspundă la asta și un mod prin care au răspuns a fost, desigur, prin faptul că și-a adâncit rădăcinile, nu a schimbat nimic și a afirmat că ceea ce a susținut întotdeauna a fost adevărat, ca apoi să-i condamne pe toți cei care nu i-au crezut.

Însă de aici a venit o anumită articulare foarte clară a dogmei lor neschimbătoare. Unul din lucrurile împotriva cărora s-au ridicat reformatorii a fost preoția. Reformatorii au respins complet ideea de preoție specială sau împreună cu ea, au respins și ierarhia catolică, care în esență îl reprezintă pe papa și apoi pe episcopi, dintre care sunt aleși cardinalii, și apoi preoții și inferiorii lor care sunt diaconii. Reformatorii au respins asta în favoarea unei preoții generale a tuturor credincioșilor. Conciliul de la Trent a spus că oricine a respins preoția specială, să fie anatema. Au pronunțat un blestem de condamnare în această privință. Ei trebuiau să-și păstreze structura ierarhică. Acest lucru a fost crucial pentru ei ca să-și păstreze puterea. Concepția lor era, desigur, că Cristos este capul divin și suprem al bisericii, însă El mediază autoritatea Sa reală printr-un singur om, și anume prin Papa, care o răspândește prin episcopi, iar preoții execută funcțiile hotărâte de această ierarhie.

De la Papă se începe ierarhia catolică și Papa se presupune a fi succesorul direct al apostolului Petru. Cristos l-a rânduit pe apostolul Petru ca să fie capul vizibil al bisericii, și apoi a hotărât că acea succesiune va trece de la Petru printr-o linie de apostoli, dacă doriți, care să poarte aceeași autoritate. Conciliul de la Trent a spus: Dacă cineva afirmă că Petru, apostolul binecuvântat, nu este rânduit de Cristos Domnul nostru ca prinț al tuturor apostolilor și capul vizibil al bisericii, având cinstea deosebită și jurisdicția adevărată, acel om să fie anatema.

Așadar, ești condamnat dacă ataci preoția și ești condamnat dacă ataci papalitatea lui Petru. Conform legii lui Cristos din dogma lor – și am extras cel mai mult material dintr-o carte a lui Ludwig Ott. Se numește Dogma Catolică. Este una din cărțile lor de teologie sistematică pe care am citit-o de-a lungul anilor. Însă conform legii lui Cristos, Petru trebuie să fie succesorul peste întreaga biserică în toate vremurile și Conciliul de la Trent spune că dacă cineva neagă acest aspect să fie anatema. Dacă cineva spune că pontiful catolic nu este succesorul lui Petru, cel binecuvântat, ca primul în succesiune, să fie anatema. Așadar, Conciliul de la Trent a pronunțat o sută și ceva de condamnări asupra oricărui om care pune la îndoială ceva despre biserica catolică. Ei erau în special preocupați de oricine pune la îndoială ierarhia, pentru că dacă tu pui la îndoială ierarhia, tu de fapt poți dărâma întregul sistem.

Papa, conform dogmei catolice, posedă putere deplină și supremă în ce privește jurisdicția asupra întregii biserici, nu doar în problemele morale – și citesc – și de credință, ci de asemenea și de disciplină și guvernare. Conciliul de la Trent spune că dacă oricine spune altceva, să fie anatema. Papa, iarăși vă citesc, posedă putere deplină și supremă de jurisdicție asupra întregii biserici. Protestanții sunt priviţi ca niște frați lipsiți de drepturi care ar trebui aliniați în supunere față de Papa. El are puterea supremă, spune dogma catolică. Nu există putere mai mare ca a lui, așadar nu are egal în putere. Puterea lui transcende puterea episcopului sau a cardinalului, și de asemenea, întrece puterea tuturor episcopilor puși împreună. În mod colectiv ei nu sunt egali cu Papa, și în mod individual de asemenea nu sunt. Papa poate domni independent asupra oricărei probleme care apare sub jurisdicția bisericii. Biserica respinge toate încercările statului de a stăpâni peste Papă și peste biserică. De aceea și-au creat propriul lor stat, Vaticanul, astfel ca Papa să fie împăratul propriului său imperiu.

Citez din dogma catolică: Papa nu poate fi judecat de nimeni. Acum, acest lucru ar trebui să vă ofere o idee destul de clară cu privire la rolul pe care-l are. El este în mod unilateral responsabil să aibă jurisdicție asupra tuturor problemelor bisericii. Dogma spune că Papa este infailibil când vorbește ex catedra. Ați auzit această expresie? Înseamnă simplu din scaun, în sensul că este succesorul lui Petru şi are autoritatea lui, stând pe scaunul lui. Aceasta înseamnă că atunci când vorbește și nu este o ocazie formală, înseamnă că atunci când vorbește este achitat de toate îndatoririle sale ca păstor și doctor peste toți creștinii, iar el definește doctrina în ce privește credința și moralitatea care trebuie să fie respectată de biserica universală, și deţine acea infailibilitate divină așadar ceea ce suveranul pontif a definit nu se poate reforma. El nu face niciodată nicio greșeală și nimic din ceea ce spune nu poate fi niciodată alterat. „Sursa infailibilității sale” spune dogma „este asistarea supranaturală a Duhului Sfânt, care-l protejează pe învățătorul suprem al bisericii de falsitate. Dumnezeu în ceruri va confirma judecata Papei. El este păzit de greșeală.”

Așadar, ai acest lider care are putere totală peste întreaga biserică - în concepția lor nu doar asupra acelora care sunt credincioși catolici, ci şi asupra oricui afirmă că este creștin și care a rătăcit - el are putere totală să judece asupra tuturor chestiunilor de credință adică de doctrină, și de moralitate care ţine de comportament, asupra tuturor chestiunilor de disciplină, asupra tuturor hotărârilor din viața bisericii. Și când face o astfel de judecată în orice punct, el este infailibil, iar Dumnezeu din ceruri confirmă judecata Papei, pentru că el este păzit de greșeală. Așadar, indiferent ce spune, rămâne permanent ca un adevăr al lui Dumnezeu și nu poate fi reformat sau schimbat. Sub el sunt episcopii, și ei posedă de asemenea dreptul divin, însă dreptul lor este numit puterea obişnuită de guvernare asupra diocezei lor. O putere obişnuită, și nu una extraordinară, precum a Papei, de infailibilitate. Ei au o putere obișnuită, spune dogma, ca să stăpânească asupra diocezelor lor. Numai Papa și episcopii posedă această putere printr-un drept divin. Toți ceilalți posedă puterea prin faptul că biserica le-o garantează.

Așadar, Papa și episcopii sunt precum apostolii, rânduiți personal de Cristos și preoții și diaconii sunt rânduiți de biserică. Episcopii sunt văzuți ca fiind succesorii apostolilor, care au primit puterea nu de la Cristos direct, ci de la Cristos mediată pentru ei de Papa care cândva a fost unul dintre ei. Papa, așadar, acționează în locul lui Cristos în mod infailibil în toate problemele bisericii, inclusiv rânduind și împuternicind episcopii. Clerul, așa cum este numit, preoții, se aliniază şi se supun acestei structuri ierarhice. Episcopii nu determină dogma în final, ci Papa și conciliul colectiv confirmat de Papă sunt cei care determină doctrina.

Să ajungem acum la preoți. Diocezele sunt împărțite în parohii, și cred că sunteți familiarizaţi cu acești termeni. Iar peste parohii sunt preoți. Ei au responsabilitatea să conducă șapte sacramente. În esență aceasta fac. Prin lege sunt șapte sacramente și numai șapte: botezul, doi confirmarea – este ceva ce are loc în jurul vârstei de 12 ani iar botezul tău în Împărăția lui Dumnezeu este confirmat, el fiind o expresie a harului divin care împuterniceşte, deci botezul este confirmat, apoi trei euharistia care este comuniunea sau Mesa, apoi patru penitența, care este procesul prin care tu faci ispășire pentru păcatele tale prin plata unui preț sau printr-un act, cinci ungerea, care se face cuiva care este pe moarte și vedeți că preotul se grăbeşte când face asta, apoi şase ordinul sfânt – ordinul sfânt fiind unul dintre sacramente, și prin acest sacrament preoții și episcopii sunt puși deoparte. Şi al şaptelea este căsătoria sau mariajul. Așadar, în dreptul acestor șapte sacramente responsabilitățile revin preotului. Doresc să ne uităm la ordinul sfânt, pentru că aici începem să vedem mai mult din preoție. Preoții sunt consacrați prin acest sacrament. Este un sacrament. Aceasta înseamnă că este o ceremonie sfântă. Sacramentum ordinis, așa este numit, sacramentul ordinării este cel care în mod oficial consacră preoții în poziția de slujitor. Mai jos sunt diaconii care de asemenea au și ei propriul lor sacrament de ordinare, însă noi vorbim acum despre preoți.

Ordinarea oferă – acest lucru este chiar interesant – oferă harul sfințitor pentru un preot. Trebuie să înțelegeți aceasta, pentru că este critic. îl ai pe Papă care este infailibil. Ai aproape infailibilitatea episcopilor, și dacă vei coborî în ierarhie îi ai pe preoți. Iar preoții la sacramentul de sacramentum ordinis, de ordinare, sunt investiți literalmente cu har sfințitor. Și vă citez din dogmă „Prin sacramentul ordinării, preoții primesc un har nou și special și un ajutor aparte prin mijloacele cu care poate face față într-o manieră vrednică și cu un curaj neclintit față de obligațiile înalte ale oficiului pe care și l-au asumat ca să-şi împlinească îndatoririle.”

Acum, ei cred că acesta este un sacrament împărțitor de har. Apoi avem botezul. Nu credem că împarte har. Credem că este o confirmare. Este o afirmație publică. Este o mărturie publică. Avem comuniunea la Masa Domnului. Noi nu credem că împarte niciun har, niciun har de justificare sau chiar har sfințitor. O vedem ca o amintire, o amintire a morții lui Cristos. Însă pentru ei, sacramentul împarte har și sacramentul ordinării împarte un anumit har preotului. Ce înseamnă asta? Dogma spune că sacramentul ordinării așază un caracter asupra destinatarului, un nou caracter. Citez „Caracterul ordinării îl întărește îl face capabil pe posesor să ia o parte activă în preoția lui Cristos. Îl obligă să răspândească comorile mântuitoare ale lui Cristos”, și aici este cheia „ca să trăiască o viață curată moral.” Are loc în momentul ordinării, care nu mai poate fi repetat niciodată, nu poate fi revocat sau anulat, este odată pentru totdeauna. De aceea ei nu știu ce să facă cu preoții care abuzează de oameni. Mai mult, sacramentul în sine înseamnă să-i infuzeze cu un har de sfințire ca să-i facă capabili să aibă o viață curată moral. O afirmație din dogmă care m-a șocat „Sacramentul ordinării oferă o putere spirituală permanentă asupra destinatarului.” Așadar, sistemul învață că acest individ a primit har, o putere spirituală permanentă, prin care el este introdus literalmente în preoția lui Isus Cristos și apoi este obligat să împartă comorile mântuitoare ale lui Cristos. El mediază comorile lui Cristos către oameni și el are puterea să trăiască o viață pură din punct de vedere moral.

Acum, acest preot a căpătat aproape o aură de sfințenie. Dar când ajunge să-și îndeplinească îndatoririle, aș dori doar să vă citesc ceva. John O’Brien are o lucrare cunoscută numită The Faith of Millions (Credința Milioanelor). Și iată ce a scris. Cred că este fascinant. „Când preotul anunță cuvintele uimitoare de consacrate de la Mesă, el ajunge în ceruri.” Ați văzut acea imagine? „El îl coboară pe Cristos de pe tronul Său și-L așază pe altarul nostru ca să ne fie oferit iarăși ca o victimă pentru păcatele omului. Aceasta este – ascultați – o putere mai mare decât cea a sfinților și îngerilor, mai mare decât a serafimilor și a heruvimilor.” Acum vorbim despre un preot. Vorbim despre cineva, care într-adevăr este socotit supranatural. Așa trebuie să fie, din moment ce are o putere mai mare decât a îngerilor, inclusiv a serafimilor și heruvimilor, și de ce spune asta? Nu numai datorită acestui har și acestei împuterniciri pentru o viață morală și a acestui angajament în preoția lui Cristos, ci pentru că preotul poate ajunge în Ceruri, să-L coboare pe Cristos de pe tronul Său, să-L așeze pe altarul nostru ca să fie iarăși oferit ca o victimă pentru păcatele omului. El literalmente Îl coboară pe Cristos pentru jertfirea de la Mesă.

El continuă să scrie despre preot și spune că într-adevăr este mai mare decât puterea pe care o are Fecioara Maria. În timp ce fecioara binecuvântată a fost instrumentul uman prin care Cristos a devenit întrupat o singură dată, preotul Îl poate aduce pe Cristos din ceruri și să-L prezinte pe altarul nostru ca o victimă eternă pentru păcatele omului, nu doar o dată, ci de o mie de ori. Preotul vorbește și iată, Cristos, Dumnezeul veșnic și omnipotent Își pleacă capul în ascultare smerită faţă de porunca preotului. El are puterea să meargă în ceruri și să-L coboare pe Cristos și să-L jertfească iarăși pe altarul bisericii.

În următorul paragraf scrie „Ce demnitate sublimă are oficiul preotului creștin care astfel este privilegiat ca să acționeze ca ambasador și vice-regent al lui Cristos pe pământ. El continuă lucrarea esențială a lui Cristos. El învață credincioșii cu autoritatea lui Cristos. El oferă iarăși aceeași jertfă aceeași adorare și ispășire pe care Cristos a oferit-o pe calvar. Nici nu e de mirare că numele pe care scriitorilor spirituali le place să-l aplice preotului este numele Altar Christus, pentru că un preot este un alt Cristos.” Vă aduce în minte acest lucru un anume verset? Dacă vine cineva și predică un alt Cristos – avem conciliul de la Trent. Să fie anatema. Ei sunt considerați un alt Cristos, Altar Christus. Această Mesă bizară, această încercare bizară de a pune puterea în mâinile oamenilor nu are nimic de-a face cu Scriptura. Ci este o răstălmăcire vicleană a responsabilității spirituale și lucrării pastorale.

Pentru urechile protestante aceste afirmații sunt absurde. Pentru mine sunt. Despre ce vorbește când spune că Cristos este oferit ca o jertfă pe altarul catolic – „altarul nostru?” La ce se referă când zice că Cristos, Dumnezeul omnipotent, Se pleacă în ascultare smerită față de porunca preotului și Se coboară din ceruri ca să fie oferit iarăși și iarăși de o mie de ori ca jertfă? Nu a mers omul acesta prea departe? Ei bine, Conciliul de la Trent în a 13-a sesiune din octombrie 1551 a promulgat un decret cu privire la cel mai sfânt sacrament, cel al euharistiei. Mesa. La finalul decretului era o listă de canoane care aducea anatema pentru cei care urmau să respingă învățătura conciliului. Din moment ce aceste canoane adesea ofereau definiții scurte și conțin definiții scurte și succinte ale învățăturii catolice, așa cum am spus mai devreme, vreau să vă ofer câteva din ele, în special conceptul de transsubstanțiere. Când Cristos Se coboară, știți cum se coboară, așa-i? Ei iau pâinea și vinul și preotul literalmente le transformă în trupul și sângele lui Isus. Acela este Cristos. Şi iată, aici sunt enunțurile conciliului de la Trent.

Primul canon: dacă cineva neagă că cel mai sfânt sacrament al euharistiei conține cu adevărat în mod real și substanțial trupul și sângele împreună cu sufletul și divinitatea Domnului nostru Isus Cristos, în consecință pe Cristos în întregime, și spune că doar reprezintă un semn, o figură sau o putere, acesta să fie anatema. Ei pronunță o condamnare asupra oricui care spune că de fapt nu este Isus Cristos în acea lucrare pe care preotul a făcut-o.

Al doilea canon: dacă cineva spune că în sacramentul sfânt și sacru al euharistiei substanța din pâine și vin a rămas împreună cu trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos și neagă acea schimbare minunată și singulară a întregii substanțe a pâinii în trup și a întregii substanțe a vinului în sânge, și este doar o apariție de pâine și vin, care schimbă ceea ce Biserica catolică numește de-a dreptul transsubstanțiere, să fie anatema.

Al optulea canon: dacă cineva spune că Cristos este primit și euharistia este primită doar spiritual și nu sacramental și în mod real, să fie anatema.

Acest lucru este pur și simplu nerezonabil. Unsprezece ani mai târziu, în 1562, a fost ținută a 22-a sesiune de la Trent. De data aceasta decretul promulgat a fost numit „Doctrina despre Jertfirea de la Mesă” și decretul spune în felul următor. „Deoarece această jertfă divină, care este celebrată la Mesă conține și încearcă să copieze într-o manieră fără sânge, același Cristos care odată S-a oferit într-o manieră cu sânge pe altarul crucii. Sfântul Conciliu, așadar, învață că aceasta este cu adevărat ispășitoare și are acest efect. Dacă noi cu pocăință și penitență, cu inima sinceră și credință dreaptă, cu frică și reverență privim către Dumnezeu, obținem milă și aflăm har la vremea potrivită. Aceasta înseamnă că există mântuire în Mesă, sau domolire, adică prin această jertfă, Mesa, Domnul oferă harul și darul penitenței și iertării pentru cele mai mari crime și păcate. Așadar, dacă vii la Mesă cu atitudinea potrivită, pleci de acolo iertat. Pentru că victima este una și aceeași, aceeași care acum este oferită prin slujirea preoților, dar care atunci S-a oferit pe Sine pe cruce. Nu este nicio diferență între ce face preotul și ce a făcut Cristos pe cruce. Doar maniera este diferită”, ne spune. Aceasta este o citare directă din al doilea capitol al decretului „Doctrina cu privire la Jertfirea Mesei”.

Roadele acelei jertfe de sânge, este bine știut, sunt primite din abundență prin aceasta fără sânge, atât timp cât cea din urmă se derogă de la prima. De aceea, conform tradiției apostolilor, este într-adevăr oferită nu doar pentru păcate, pedepse, satisfacții sau altele celui credincios care trăiește, ci de asemenea și pentru cei depărtați de Cristos, dar care nu sunt deplin curați. Așadar, Mesa îi mântuiește pe oamenii care sunt în viață, dar și pe oamenii care sunt morți, dar care nu sunt încă purificați. Vreți să dezbateți asta? Ascultați ce a spus Conciliul de la Trent.

Primul canon: Dacă cineva spune că în Mesă nu este adusă lui Dumnezeu o jertfă adevărată și reală sau dacă ce este oferit nu înseamnă nimic mai mult decât că Cristos ne este dat nouă ca să fie mâncat, să fie anatema. Dacă cineva spune, prin aceste cuvinte: Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, dacă spui că Cristos nu i-a instituit pe apostoli ca preoți și dacă nu a rânduit ca ei și alți preoți să aducă trupul și sângele Lui, să fie anatema. Dacă spui că Cristos nu a instituit preoția ca să ofere Mesa, atunci ești anatema.

Al treilea canon: Dacă cineva spune că jertfirea Mesei este numai pentru laudă și mulțumire sau că reprezintă numai o comemorare a jertfei realizate pe cruce, însă nu este un act ispășitor, dacă spui că nu este nicio ispășire realizată în Mesă, sau dacă este numai spre folosul celui care primește și nu ar trebui adusă pentru cei vii și pentru cei care sunt morți în păcate și în pedeapsă, să fie anatema. Adică dacă spui că Mesa nu este ispășitoare pentru păcatele celor vii și dacă spui că nu este ispășitoare pentru păcatele celor morți, ești blestemat.

Al patrulea canon: dacă cineva spune că prin jertfirea din Mesă o hulă este aruncată asupra jertfei celei mai sfinte a lui Cristos, dacă spui că Mesa, lucrul pe care-l spunem noi este o blasfemie – atunci să fie anatema.

Al cincilea canon: dacă cineva spune că sărbătorirea Mesei este o înșelăciune pentru sfinți şi că prin ea nu se obține mijlocire la Dumnezeu așa cum afirmă biserica, să fie anatema.

Pe măsură ce citiți aceste canoane, vă puteți da seama din răspunsul lor ceea ce spuneau reformatorii.

Al șaselea canon: Dacă cineva spune: canonul Mesei conține erori, să fie anatema. Acesta le acoperă pe toate, nu-i așa? Este o prevedere completă.

Așadar, dacă aș putea să rezum învățăturile Bisericii Romano-catolice legate de Mesă de la Conciliul de la Trent, care asigură rolul principal al preoților, acest sumar ar fi în felul următor:

Isus Cristos este prezent cu adevărat, în mod real și substanțial în sacramentul Euharistiei.

Transsubstanțierea implică schimbarea întregii substanțe a pâinii în substanța trupului lui Cristos și schimbă întreaga substanță a vinului în substanța sângelui lui Cristos.

Din moment ce Cristos a spus că este prezent în Euharistie, elementele în sine care urmează consacrarea sunt vrednice de închinare. Ei se închină la ele.

Jertfirea Mesei este într-adevăr numită ispășitoare prin faptul că aduce iertarea de păcat.

Mesa a fost instituită la Cina Domnului Isus Cristos când Și-a oferit trupul și sângele Tatălui ca semne ale pâinii și vinului, făcând aceasta, El i-a rânduit pe apostoli ca preoți ai Noului Testament și ei au transmis preoția mai departe.

Jertfirea Mesei este într-adevăr oferită pentru păcate, pentru pedeapsă, satisfacție și pentru toate celelalte, nu doar pentru cei vii, dar și pentru cei morți de asemenea.

Și în cele din urmă, oricine neagă veridicitatea oricăreia dintre aceste proclamări este blestemat.

Acum, cineva poate spune: Bine, acesta este Conciliul de la Trent. A avut loc pe la 1500. A rămas aceasta ca fiind învățătura Bisericii? Cu siguranță. Cum să nu fie învățătura bisericii, când biserica este infailibilă și de nereformat? De aceea, în istoria bisericii catolice, nu se schimbă nimic niciodată. Biserica îi absoarbe pe dizidenți. Îi absoarbe pe imorali. Îi absoarbe pe eretici. Îi absoarbe pe toți și astfel perpetuează sistemul. Un lucru pe care biserica catolică nu-l poate tolera este orice fel de schismă și astfel, ea continuă să absoarbă dizidența în perpetuarea sistemului, și astfel, este plină de tot felul de credințe stricate, de toate nivelurile de imoralitate, și de toate nivelurile de disprețuire pentru legea catolică, inclusiv la cei laici.

Dacă ați face un sondaj în America, despre câți romano-catolici cred în metoda calendarului ca să prevină nașterea sau concepția, veți vedea un foarte mic procentaj. Ei nu se supun dogmei catolice sau legii catolice. Preoții nu trăiesc după legea catolică sau cu siguranță nu după legea biblică. Însă legile lor nu se schimbă niciodată. Ei doar continuă să absoarbă dizidența, așadar nu va fi niciodată nicio fractură. De aceea Reforma a fost un astfel de asalt de necrezut asupra bisericii, pentru că a fost o adevărată fractură. Nici măcar nu puteai, când cu Reforma, să estimezi puterea pe care Dumnezeu a dezlănțuit-o prin reformatori ca să trateze explozia devastatoare a sistemului.

Ca să vedeți unde se pune accentul în catehismul bisericii catolice, sunt nouă paragrafe dedicate subiectului justificării. Sunt alte 84 de paragrafe dedicate Mesei. Despre aceasta este vorba și acest lucru îl face preotul. Acum, înțelegi poziția preotului. El operează în domeniu sacramentelor, în special legat de Mesă. Pe măsură ce ne gândim la acest lucru, să mergem dincolo de preoție și să vorbim despre problema celibatului, pentru că acest subiect a fost dezbătut mult. Cred că ultimele statistici pe care le-am văzut în America ar fi undeva la 80 sau 70 și ceva la sută din romano-catolici cred că preoții ar trebui să fie în stare să se căsătorească, așadar ei au o perioadă dificilă ca să accepte problema celibatului din această țară. S-ar putea să nu fie la fel în alte părți ale lumii. Însă aș dori să vă vorbesc puțin despre celibat.

Celibatul a devenit o lege obligatorie a bisericii romano-catolice impusă tuturor preoților și ei își susțin poziția pe Matei 19, unde Isus a spus că sunt fameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Vă amintiți asta? Unii oameni sunt fameni pentru că așa s-au născut, alții sunt făcuți fameni de alții și mai sunt alții care sunt fameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Sunt oameni care nu sunt în stare să procreeze fiziologic datorită unor malformații. Sunt oameni care nu pot să procreeze pentru că au fost răniți, loviți, printr-un act violent. Și sunt oameni care au ales să nu se căsătorească. De fapt, apostolul Pavel spune că în unele privințe a fi singur este mai bine, nu-i așa, 1 Corinteni 7, pentru că nu trebuie să te îngrijești de soție și de familie și poți să-ți dedici viața Domnului. Însă tot el spune de asemenea în 1 Corinteni 7 că este mai bine să te căsătorești decât să ce? Decât să arzi. Este mai bine să te căsătorești decât să arzi de pasiune.

Și cu siguranță că 1 Corinteni 7 spune foarte clar că a fi singur nu este de preferat în locul căsătoriei. Să faci celibatul obligatoriu este totalmente nebiblic. Au încercat să arate că Pavel îi învăța pe alţii celibatul. Încearcă să sucească Scriptura ca să-l transforme pe Petru într-un om necăsătorit. Așadar, în 1 Corinteni 9 versetul 5 unde spune că are dreptul să ducă cu ei o soție, în versiunea de confraternitate a Bibliei, în Biblia catolică, spune că are dreptul să ducă cu ei o soră, însă nu este cuvântul adelphē, soră, ci cuvântul gunē, care înseamnă femeie. Ceea ce vreau să spun este că celibatul nu este mandatat deloc de Scriptură. De fapt, este o referință la celibat în Biblie și doresc să v-o citesc.

1 Timotei capitolul 4, ascultați ce scrie apostolul Pavel „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înșelătoare şi de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuințarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulțumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumiri; pentru că este sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.”

Ceea ce scrie Pavel aici este următorul lucru. Aceia care interzic căsătoria sunt cei care susțin învățătura demonilor. Au ascultat de duhuri înșelătoare. Sunt niște mincinoși fățarnici a căror conștiință este marcată, așa că nu mai au simțăminte. Așadar, puteți vedea că Scriptura asociază celibatul obligatoriu și interzicerea căsătoriei cu Satan și chiar cred că acest lucru este adevărat. Cred că Satan a reușit să preia controlul sistemului catolic. Acest lucru este manifestat în mai multe feluri, însă în termeni clari unul din modurile clare în care și-a demonstrat prezența în sistem este prin interzicerea căsătoriei, pe care Dumnezeu a creat-o, ne spune Scriptura, care trebuie să fie luată cu mulțumiri de cei ce cred și cunosc adevărul. Până și căsătoria, precum mâncarea, trebuie să fie sfințite și primite cu mulțumire pentru că vin din partea lui Dumnezeu. Aici trebuie adăugat ceva. Este de asemenea adevărat că în catolicism este o anumită restricție alimentară. Toți care sunt în sistemul catolic nu trebuie să mănânce carne vinerea, iar aceasta, de asemenea este luată din păgânism.

Celibatul a crescut lent în lumea catolică. A început în secolul al doilea. Înainte de aceasta a existat în Asia. A existat în budism. A existat în alte religii păgâne. Acesta însemna ca să spunem aşa, că a nu fi căsătorit, a fi singur este ca o devoțiune pentru zeitatea ta. Nu spune nimic despre comportamentul sexual. Spune doar ceva despre căsătorie. Unii au făcut un jurământ de abstinență totală de la relațiile sexuale. Fie că l-au ținut sau nu, ei au făcut jurământul. Însă în secolul al doilea, această problemă de a nu fi căsătorit a apărut și oamenii au început să urmeze această cale, influențați în secolul al treilea de gnosticism și de ceea ce este numit ca fiind maniheism, ideea acestei probleme a fost că materia e rea și duhul este bun, iar astfel sufletul și duhul unei persoane este bun și trupul este rău, ca urmare tot ce are de-a face cu trupul este rău. Și astfel, în acest fel de concept gnostic stricat și sucit, au simțit că cele mai înalte stări de spiritualitate sunt obținute prin aceia care literalmente își neagă trupul și toate dorințele sale.

Astfel, au făcut și jurăminte de sărăcie. Au făcut jurăminte de castitate, care erau diferite de cel de celibat, celibatul avea de-a face cu căsătoria, în timp ce castitatea avea de-a face cu activitatea sexuală. Au avut și jurăminte de ascultare. Unii din ei au făcut jurăminte de tăcere. Nu voiau ca trupul să facă nimic și nu au dorit să fie preocupați cu privire la ce purtau. Ei nu doreau să gâdile niciuna din dorințele lor. Ei aveau diete austere și numai de post, și unii din ei nu voiau să audă cum vorbește trupul și astfel aveau jurăminte de tăcere. Apoi a venit ideea că acestea erau o imitare a fecioarei Maria, cu o deplină desconsiderare a faptului că după nașterea lui Isus, Maria și Iosif au avut o familie cu mai mulți copii. Însă minciuna sistemului este că ea a rămas pururea fecioară până la moartea ei.

Ei de asemenea au înălțat celibatul pentru că au spus că și Cristos a fost celibatar și acest lucru însemna asemănarea cu Cristos, iar ideea care începea să se dezvolte era că dacă oamenii începeau să facă acest lucru voluntar și să se suie la acest nivel înalt de devoțiune spirituală, nu ar fi imperativ și pentru liderii lor să ajungă la acest nivel înalt? Şi iarăși aici găsim influențele unor idei filosofice. Nu ar trebui episcopii și preoții să fie modele pentru ascetism? Așadar, prin secolul al treilea încep să apară preoții celibatari, și pentru prima dată în secolul al treilea, la Conciliul de la Elvira din Spania a fost emis edictul pe care-l găsim în istorie și care susține puternic celibatul. Episcopii și preoții și diaconii de asemenea erau dați afară dacă trăiau cu soțiile lor și aveau copii după ordinarea lor. Permiteau celor care erau căsătoriți să rămână căsătoriți, dar dacă erai ordinat, aceasta în sine însemna că vei rămâne necăsătorit.

Un decret similar a fost enunțat de conciliul roman după Papa Siricius, care a fost Papă între anii 384 și 399. Așadar, erau două afirmații clare enunțate în acel secol, în secolul al patrulea. În timpul lui Leo cel mare din secolul al cincilea, legea celibatului a devenit obligatorie în biserica din vest. Biserica din est nu a căzut total în această capcană, adică biserica Ortodoxă, dar biserica din vest a căzut. Bisericile din est au îngăduit preoților să rămână căsătoriți. Le-au interzis unora dintre necăsătoriți să se căsătorească, însă nu aceasta a fost povestea lor. Puteți vedea în secolul al treilea, al patrulea, al cincilea, însă nu a fost o lege întărită și rapidă. Acest lucru s-a întâmplat în 1079, în secolul al 11-lea, și citez:

„Acest mandat al celibatului a generat o mulțime de erezii. Locuințele preoților erau adesea peșteri de corupție. Era un lucru obișnuit să vezi un preot în taverne, la jocurile de noroc și implicat în orgii, cu certuri și blasfemii. Mulți preoți aveau amante și mănăstirile au devenit case rău famate. În multe locuri oamenii se bucurau să-l vadă pe preot împreună cu amanta sa, pentru că astfel femeile măritate erau în siguranță față de el.”

Aceste lucruri au fost făcute sub stăpânirea unui om pe nume Hildebrand care este cunoscut în istoria catolică precum Papa Grigorie al VII-lea. El a trăit între anii 1023 și 1085. De ce a făcut asta? De ce a hotărât ca asta să fie o lege de neclintit? Când a făcut acest lucru, imediat ceea ce s-a întâmplat a fost că preotul, dacă voia să fie în continuare preot, trebuia să se separe de soția sa, totalmente, și de copiii lui – permanent și pentru totdeauna. Mai mult, toate proprietățile sale erau confiscate. Toate. Și motivul? Era politic și material. Preoții, până în acea vreme, erau oameni foarte influenți. Erau oameni foarte puternici. Oamenii le dădeau anumite lucruri. Au devenit bogați. Aveau familii. Au transmis de la unii la alții bogățiile și astfel s-a acumulat bogăția familiei. Așadar, aveai familii puternice care erau și bogate. Ei dețineau țara. Aveau o influență foarte răspândită.

Papa Grigorie al VII-lea a hotărât că preoții controlau prea multe bogății și biserica ar trebui să pună mâna pe ele, pentru că aceștia urmau să transfere bogăția urmașilor și acele familii deveneau din ce în ce mai bogate. Și dacă biserica urma să domine statul, dacă biserica urma să domnească în lume, trebuia să înceapă prin a domina țara, iar dacă avea de gând să domine țara, trebuia să acumuleze proprietățile și bogăția de la oamenii care erau în putere. Philip Shaff, istoricul legendar, a spus că motivul pentru împotrivirea căsătoriei preoților a fost să prevină pericolul unei linii ereditare care ar putea să-și însușească proprietăți ecleziale în folosul propriu și astfel să sărăcească biserica. Așadar, preoții au trebuit să renunțe la tot ce aveau în favoarea bisericii și apoi nu mai puteau avea niciodată o familie, ca astfel să poată transmite cuiva bogățiile.

Un alt conciliu a interzis în 1123 toate căsătoriile preoților și a declarat toate căsătoriile lor existente atunci ca fiind nevalide, iar Conciliul de la Trent a reiterat acest lucru, însă în termeni neclari. Soțiile lor au rămas fără niciun mijloc de trai. Sunt unele relatări cutremurătoare, unele din ele au murit de foame, unele soții ale preoților. Unele s-au sinucis. Altele au devenit prostituate. Și una din întorsăturile evenimentelor este că preoții sunt numiți părinți. Pe cine păcălesc? În acei ani, când biserica a început să acapareze putere, și apropo, cel mai mare proprietar de terenuri de pe planetă este Biserica Romano-catolică. Ei au continuat să acumuleze bogății masive dincolo de orice descriere. Este întotdeauna interesant când stai în piața Sfântul Petru din Roma și privești la Banco de Spiritus Santus – Banca Duhului Sfânt. Totul este exprimat în termeni religioși.

De-a lungul istoriei, în această perioadă, preoții care nu s-au supus au fost expuși batjocurii și disprețului public. Au fost chiar și atacați de oameni, așadar, a fost o presiune uimitoare pentru ei ca să se conformeze prevederilor bisericii. Ulterior au fost reduși la o sărăcie extremă. Sunt relatări cu preoți care au fost mutilați de popor. Dacă nu voiau să predea bunurile, poporul literalmente îi ataca și-i mutila. Unii au fost torturați și alții au fost alungați din localitate și exilați. Dacă nu renunțau la bunuri de bunăvoie, atunci biserica îi lua, îi exila și le confisca proprietățile. Apoi copiii lor erau denumiți ca fiind ilegitimi. A fost o tragedie oribilă. Și multe femei, conform istoricilor, care au fost soții de preoți au fost îngropate în pământ neconsacrat.

Așadar, a fost vorba despre putere. A fost vorba despre proprietate. Așadar, avem acest scenariu urât. Este acest scandal al unei teologii respingătoare, nebiblice, bizare, păgâne a preoției și a Mesei. Este acest scandal al puterii și al acaparării materiale a unui sistem religios și satanic care vrea să cuprindă pământul. Enciclopedia Oxford asupra Reformei, avându-l ca editor pe Huntz Hildebrand, care a apărut la Oxford University Press în 1996 a afirmat „Acei preoți care nu au fost căsătoriți au trăit adesea în relații pe termen lung de concubinaj, primind scutiri speciale de la supraveghetorii lor ca să aibă copii legitimi. Această practică a început să se schimbe în secolul al 12-lea când la conciliile de la Lateran, biserica a declarat că toate căsătoriile clericale ca fiind invalide și fiind interzis concubinajul clerical. Așadar, puteai avea o amantă sexuală pentru o vreme, apoi au interzis acest lucru.

Mulți clerici mai inferiori au răspuns prin răscoale și demonstrații, însă în mod gradual celibatul a devenit norma, în special între clericii de ordin superior. Iar femeile din familiile onorabile nu au mai avut relații cu preoții, știind că acestea nu vor fi declarate ca fiind căsătorii valide. Interzicerea concubinajului și a altor activități sexuale fără căsătorie între clerici a fost oricum greu de impus, iar până în secolul al paisprezecelea oficialii bisericii au păstrat discreția. Să fii discret în comportamentul tău sexual.

Așadar, ceea ce s-a întâmplat a fost că acest mandat a venit cu o mulțime de ispite imorale. Amintiți-vă, acești oameni nu erau convertiți, nu-i aşa? Nu puteau pentru că aveau o teologie cu ură şi dezgust faţă de ei. Așadar, nu aveau putere să-și înfrâneze firea, așa-i? Locuințele preoților în acea perioadă de timp și în tot timpul evului mediu au devenit niște grote ale stricăciunii. Era un lucru obișnuit să vezi păcatele cele mai rele și mai grotești înfăptuite tocmai de preoți. Erau unii care au făcut un jurământ de castitate și se străduiau să rămână curați, însă jurământul de celibat nu era un jurământ de castitate. Și apropo, conform legii canonului, aceasta este legea romano-catolică, un legământ de celibat este călcat atunci când preotul de căsătorește, însă nu este încălcat dacă se angajează în relații sexuale. Nu încalci jurământul de celibat, spune legea canonului, prin relații sexuale. Trebuie să te căsătorești ca să încalci legea celibatului.

Așadar, celibatul preoțesc nu are nimic de-a face cu comportamentul. Și mai mult, vă citesc din dogmă „Iertarea de relații sexuale vine prin mărturisirea în fața unui preot coleg.” Hm, doar atât ai de făcut. Tu mi le spui pe ale tale și eu pe ale mele, așa-i? Numai atât ai de făcut ca să fie șterse. Acest lucru se subînțelege, însă întreaga chestiune cu mărturisirea e aşa. Ai oameni cu pasiuni sexuale normale, îi pui într-o situație în care acestea sunt limitate și pe care trebuie să le limiteze fără nicio putere divină, lucru care este imposibil de înfăptuit de cineva care este condus de poftă – de pofta firii pământești, de pofta ochilor, de lăudăroșenia vieții, care îi declanșează pe oameni. Îi faci să fie așa, îi pui în mănăstiri, îi pui în seminarii, îi pui în conclavuri cu alți frustrați sexual care trebuie să se înfrâneze, și apoi în fiecare zi ai aglomerație la confesional sub anonimat, unde stau și ascultă pe fiecare cum își relatează toate nelegiuirile și îmi spui că acel mediu este sănătos și că un om care este neconvertit va sta într-un astfel de mediu gândindu-se la lucruri sfinte? Aceasta este o nenorocire combinată. A produs un nivel de fățărnicie care este uimitor.

Apropo, primești o iertare absolută de păcatul sexual dacă te mărturisești unui tovarăș preot. Iertarea pentru un preot care se căsătorește se primește într-un singur fel: de la Papa. De la Papa. Trebuie să te duci până la Papa și să primești iertarea, iar apoi va veni împreună cu o pedeapsă severă. De ce? Pentru că le pasă mai mult de preotul care se căsătorește și de impactul pe care-l va avea asupra puterii sistemului decât de un preot care comite un păcat sexual. Căsătoria este mai gravă pentru ei decât păcatul sexual, pentru că amenință puterea și proprietatea bisericii. Și totuși, nu este ciudat că Biserica Romano-catolică socotește căsătoria ca un sacrament, sacramentul cununiei? Și totuși este un sacrament al căsătoriei care pentru cei mai mulți „oameni” sfinți – preoți și călugărițe – este interzis. Apropo, Conciliul de la Trent a enunțat ca fiind anatema oricine învață că mariajul este superior celibatului. Așadar, ei condamnă pe oricine care crede că mariajul este preferabil.

Știți, Isus a spus chiar că nu tuturor le este dat să poarte așa ceva. Pavel a spus că e mai bine să te căsătorești decât să arzi. Aș dori să vă spun că acest lucru este adevărat chiar și pentru cei care nu sunt preoți și care doresc să-și prelungească celibatul. Aș dori să-ţi dau un sfat. Găsește pe cineva. Nu aștepta după Mesia, găsește pe cineva. Ieşi din asta și rupe ispita ta. În ochii preotului, există o necurăție inerentă ce ține de căsătorie şi este un fel de idee maniheistă și gnostică cu privire la răul ce ține de trup. Ei văd o necurăție în dorințele romantice. Este o necurăție în dragostea normală. Este ceva rușinos în aceasta și dorința de procreare este cumva dușmanul devoțiunii spirituale.

Inima mea îi compătimește pe preoți. Ei sunt literalmente, și cred aceasta, sunt literalmente niște bombe sexuale cu ceas. Este numai o chestiune de timp până când se vor declanșa. Acel grup de oameni au în sine o părere atât de deformată cu privire la căsătorie, pentru că sunt atât de fixați asupra aspectului sexual din ea. Ei cred că mariajul este numai despre sex și procrearea de mici catolici și doar despre atât este vorba.

Am fost fascinat să citesc în cartea cartea lui Lorraine Boettner Romano-catolicismul, citez: „Cea mai mare colecție de cărți din lume pe tema sexualității se află în Biblioteca Vaticanului.” Cine le împrumută? Ei stau acolo ca să facă o lucrare de cercetare? Sărmanii oameni. Aceasta este o sentință oribilă. Mai bine s-ar duce la închisoare și să stea un timp limitat, iar atunci când ies să poată trăi o viață normală. Ca să înțelegeți poziția romano-catolică în ce privește gruparea bărbaților și femeilor în mănăstiri, trebuie să înțelegeți concepția elementară care stă la baza acestui sistem. În timpul evului mediu această idee s-a dezvoltat în teologia catolică și anume că lucrarea omului trebuie să fie împărțită. Acest lucru este cu adevărat important în sistemul lor. În Evul Mediu lucrarea omului trebuie să fie împărțită între natural sau secular și spiritual. Acele două lucruri sunt totalmente separate.

Numai spiritualul îi era plăcut lui Dumnezeu și iarăși, aceasta este iarăși aceeași filosofie dualistă din vechime. În consecință, în timp ce omul natural poate fi împlinit cu virtuțile obișnuite ale vieții zilnice, idealul era acela al misticului care disprețuia toate aspectele vieții zilnice și tot ceea ce voia el să facă era să-și dezvolte latura spirituală, iar el dorea să meargă undeva într-o contemplare profundă și să ajungă la cele spirituale. Aspectul natural era considerat ca o piedică în calea lui, o slujbă, o soție, copiii, casa. Pentru că viața unui călugăr sau viața unei călugărițe, care s-a retras din societate, s-a retras de la slujbă, s-a retras din cultură, s-a retras din lume, s-a retras în această mănăstire, se pierde într-o contemplare mistică, acest act era considerat ca fiind o viață superioară. Apoi au început să poarte toate aceste robe negre, aceeași îmbrăcăminte pe care au purtat-o încă din Evul Mediu. De fiecare dată când îi vezi pe acești oameni defilând cu aceste haine, ei poartă o îmbrăcăminte din Evul Mediu și care ar trebui să ne impresioneze cu faptul că ei s-au ridicat deasupra celorlalți – hoi polloi – cei care suntem preocupați de cele naturale.

Ei chiar cred că prin această retragere din lume chipul lui Dumnezeu care a fost pierdut la cădere va fi restaurat. Celibatul reprezintă o stare mai înaltă. Unii din ei s-au castrat singuri crezând că astfel vor îndepărta orice ispită. În cele din urmă concepția estetică cu privire la lumea naturală este păcătoasă, o sferă ce trebuie să fie evitată pe cât de mult posibil, care a dezvoltat un dispreț faţă de lucrurile lumii și a fugit de aceste locuri. Poți să citești relatări despre acești oameni. S-au dus în astfel de locuri și au stat acolo și pur și simplu au fost chinuiți de focul ispitelor. Citiți istoria lui Eloise și Abelard. Este groaznic să încerci să trăiești astfel. Din acest loc au venit preoții și călugărițele, precum şi aceste principii de celibat. Însă pentru protestanți, Reforma a venit și pur și simplu a demolat toate acestea și primul lucru pe care l-a făcut a fost un aspect teologic foarte important și anume: în ochii lui Dumnezeu nu este diferență între sacru și spiritual și secular, pentru că orice faci, fie că mănânci sau bei, faci totul pentru ce? Pentru slava Domnului. Dumnezeu poate fi slăvit în modul în care îți mănânci cina.

Protestanții au înțeles și reformatorii au înțeles că trebuie să-l slujești pe Dumnezeu nu prin faptul că te retragi din lume. Isus chiar S-a rugat Tatălui: nu Îți cer să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău, câtă vreme sunt în lume. Noi credem că lumea este căzută, însă este lumea Tatălui nostru, nu-i așa? Mă pot uita la tot ce este în lumea aceasta, cu excepția păcatului, și pot să văd o modalitate în care să-L glorific pe Dumnezeu. Reforma a răspândit o sacralitate asupra tuturor lucrurilor. Puteai să vezi aceasta când au înțeles acest lucru, totul din sistemul catolic care era legat de preoție, de mănăstiri de maici, de ascetism începând de la eremiți până la călugări, ei au văzut asta ca fiind un lucru urâcios pentru că dezvolta ideea că tot ce este material este în sine rău și astfel ei au pierdut realitatea vieții spirituale și aceasta este ceea ce trăim aici în lumea aceasta și totul din lumea aceasta ne oferă oportunitatea să-L glorificăm pe Dumnezeu.

Știți, prizonierii – eu îi numesc prizonieri – mănăstirilor sunt bărbații necăsătoriți. Este bizar și anormal. Se spune că în Statele Unite acum – am citit azi o statistică – 50% din ei sunt homosexuali atunci când ajung în mănăstiri. Restul nu au nicio șansă. Acești oameni sunt niște prădători. Mănăstirile de maici, de asemenea, promovează un stil de viață anormal, în care se fac lucruri teribile faţă de aceste femei care sunt acolo. Multe sunt bine intenționate, așa cum și preoții sunt. Sunt alți preoți, precum cei dominicani, franciscani, iezuiți, care nu se plac unii pe alții. Știți aceasta. Este un loc pentru celibatul voluntar. Este o binecuvântare dacă ai acest dar, așa cum spune Pavel. Însă să interzici cuiva să aibă o viață de familie normală, să interzici cuiva să aibă relații normale, este un lucru crud, crud de dragul puterii sistemului.

Știți, lucrul trist cu privire la acești preoți este că ei sunt ca o scânteie pe ecranul radarului care dispare. El nu are niciun trecut, pentru că atunci când a intrat în preoție sau când ea a intrat în mănăstire, au renunțat la toate posesiunile lor şi la toate relațiile lor. Lor li se citează „Dacă nu lasă cineva pe tată sau pe mamă sau dacă nu urăște pe tată sau pe mamă, nu este vrednic să fie ucenicul meu.” Și astfel, este un îndemn puternic ca să urăști tot ceea ce susțin părinții tăi, așadar te izolezi de trecutul tău. Nu ai niciun prezent, nu îți împarți viața cu nimeni și cu siguranță, nu ai niciun viitor. Este trist. Astfel de restricții nenecesare nu sunt de niciun folos sfințeniei, vreau să vă spun acest lucru. Ele sunt o piedică, o piedică în calea ei.

Charles Hodge, teologul, a scris următoarele în Systematic Theology, Teologia sistematică și cred că este bine să ne amintim acest lucru: „Doar în starea de căsătorie cele mai curate, cele mai dezinteresate și cele mai înalte principii ale naturii noastre sunt chemate în existență. Tot ceea ce privește pietatea filială și parentală – și în special maternală – aceste afecțiuni depind de căsătorie pentru existența lor. Numai în sânul familiei este o chemare constantă pentru acte de bunătate, de renunțare la sine, de răbdare și de dragoste. Familia, așadar, se adaptează cel mai bine pentru toate virtuțile sociale și se poate afirma cu siguranță că se găsește o excelență mult mai morală și o adevărată religie în căminurile creștine decât în casele dezolate ale preoților sau în celulele întunecate ale călugărilor sau măicuțelor.”

Preoții catolici sunt niște oameni frânți, spulberați, în plină tragedie, triști și fără nicio relație. Fără trecut, fără prezent, fără viitor. Ei cred foarte puțin despre sfințenia relației de căsătorie. Le sunt refuzate relațiile normale, prietenia căsătoriei. Sunt victime ale unui sistem teribil și care nu are nicidecum nicio bază biblică. Este un proces de distrugere a sufletului, care îi lasă într-o situație de ispită crescândă, îi expune la ce este mai rău și singura modalitate de a împlini aceste porniri îi va conduce la păcat. Și ei nu au siguranța unei vieți transformate sau sfințite. Emmet McLoughlin scrie, „Viața unui preot – el este un fost preot - este o viață extrem de singuratică. El trăiește într-o mare parohie. Și totuși este singur. Ceilalți preoți nu sunt interesați cu privire la el sau la îndoielile lui sau la conștiința lui. Dacă el este singurul preot într-o parohie singulară sau într-o misiune în deșert, cu atât este mai singur. Pe măsură ce anii lui trec și amintirile din seminar și rigiditatea lor scade, s-ar putea să realizeze că viața lui nu este supranaturală, ci o frustrare mentală și spirituală și fizică completă.

El vede în parohia și comunitatea sa viața normală de care el a fost deconectat, el vede copilăria spontană la care a renunțat. El vede tovărășiile normale ale adolescenței care pentru el nu au existat niciodată. El realizează ritualurile de căsătorie între un tânăr visător și o tânără în timp ce își promit unul altuia cele mai naturale ritualuri și plăceri. El stă singur și singuratic în altar, când ei se întorc de la el și plini de încredere, fără griji și fericiţi pășesc în căminul, familia, lucrarea și necazurile lor din viitor și către succesul unei vieți normale.

Mai mult decât orice, el dorește companie, compania unor oameni normali, nu a unor victime frustrate și deziluzionate ca el. El dorește compania bărbaților și femeilor, tinerilor și bătrânilor, cu care s-ar putea să participe cel puțin indirect în relații cu alții, care i-au fost refuzate, și după care, cel puțin, în subconștientul lui tânjește să le aibă. Niciun preot care a auzit mărturisirile altor preoți și are respect față de adevăr, nu va nega faptul că relațiile sexuale sunt extrem de obișnuite în cadrul clerului. Grija principală a ierarhiei este ca preoții să țină asemenea cazuri sub tăcere.”

Această realitate este tristă. Acesta este scandalul. Și în acest mediu, tot felul de păcate abundă. În multe țări ale lumii este predominant păcatul heterosexual. Preoții au relații cu femei în parohie, cu prostituate sau chiar cu călugărițe. Însă în această perioadă a modernismului, și cu siguranță de 50 de ani încoace, aflăm că homosexualitatea a fost parte a acestei vieți, aflăm că din ce în ce mai mult este parte a sa. De fapt, am citit un articol interesant. A fost un editorial pe prima pagină, cred că în LA Times în care un om scria că întreaga problemă este aceasta, întreaga problemă este problema bisericii. Biserica a forțat să existe această situație. Biserica a forțat ca acest lucru să aibă loc, acest abuz al băieților, această pedofilie, pentru că biserica spune că homosexualitatea este un păcat – acesta este caracterul bizar al acestui articol de primă pagină – spune că homosexualitatea este un păcat și așadar pentru homosexualii care sunt romano-catolici să fie acceptați de biserică, singurul lucru pe care-l pot face este să devină preoți. Așadar, biserica, prin identificarea homosexualității ca păcat, îi forțează pe homosexualii care doresc să fie buni catolici să intre în preoție.

Am citit azi un alt articol, cred că a fost din New York Times în care erau preocupați de faptul că este posibil ca acum să aibă loc o vânătoare de vrăjitoare după homosexualii care sunt parte a Bisericii Catolice din Statele Unite. Sunt 45000 de preoți și se pare că va fi o vânătoare de vrăjitoare prin care se va încerca să-i dea afară pe homosexuali. Toate grupurile de homosexuali care fac lobby sunt preocupați că acest lucru va avea loc. Deci ei sunt acolo. Acela este locul în care vrei să fii dacă ești homosexual. Aceasta este realitatea tristă a ceea ce s-a întâmplat. Și numai un lucru să vă spun despre acesta, nu e nevoie să spun prea multe. Pedofilia nu este începutul a ceva, ci este finalul a unui stil de comportament pornografic de mult, de mult început. Nu începi acolo, ci sfârșești acolo. Așa are loc. Iei ce este acolo prima dată și apoi treci la ceva mai tânăr și mai tânăr și mai tânăr. Cineva din poliție mi-a spus „Pedofilia este ultimul vagon de la capătul unui lung tren.”

Așadar, este ușor să înțelegem de ce a avut loc acest lucru în acest sistem teribil, teribil și totuși pe care nu-l pot schimba. Ei nu-l pot schimba pentru că este o inerență și o infailibilitate în biserică. Unul din elementele sale este că dacă ești un preot, atunci tu rămâi preot și acest lucru nu poate fi inversat sau anulat, atâta vreme cât tu nu te căsătorești, tot ce ai de făcut este să te mărturisești unui alt preot, și astfel este perpetuată puterea sistemului. De aceea poți să-i vezi pe cardinali care merg peste tot în Italia și se întorc și ce se întâmplă? Nimic. Nu se întâmplă nimic pentru că nimic nu are loc. Papa ce a spus? Nimic. Nu este nimic de spus.

Unul dintre lucrurile despre care s-ar putea vorbi, nu este doar despre imoralitatea din mănăstirile de călugări și călugărițe, care este legendară, este legendară peste tot. Am citit un articol care vorbea despre cât de mulți copii sunt în orășelele micuțe din Italia și altele, cât de mulți sunt copiii preoților pe care ei îi numesc unchiul. Dacă i-ar numi tată nu ar demasca nimic. Celibatul forțat este favorabil perversiunilor sexuale. Știți, Jean Calvin a avut de-a face cu asta. El a spus în Institutele sale „Într-un singur caz sunt prea riguroși și prea inflexibili, și anume că nu permit preoților să se căsătorească. De aceea curvia face ravagii între ei.” Jean Calvin. El a continuat și a spus: „Încurajați de celibatul lor stricat ei s-au împietrit în fața fiecărei crime. Această interzicere nu doar că a privat biserica de păstori drepți și capabili, dar a şi format un golf oribil de enormități și a precipitat multe suflete în abisul disperării.”

Henric al VIII-lea al Angliei în 1535 a rânduit comisari care să inspecteze toate mănăstirile de călugări și de maici și au fost descoperite niște atrocități și corupții atât de teribile, că Boettner scrie: „Atât de teribile au fost atrocitățile și corupțiile descoperite încât s-a ridicat un strigăt din partea națiunii ca toate aceste locuri, fără excepție, să fie distruse.” Henric al VIII-lea. Henric al VIII-lea nu a fost un model de virtute. El a distrus aceste locuri. Iar distrugerea mănăstirilor a fost datorată „vieții monstruoase a călugărilor, a abaților și a călugărițelor.”

Henry Bamford Parkes a scris despre istoria statului Mexic și în acea istorie relatează: „Concubinajul clerical este mai degrabă o regulă decât o excepție, iar călugării cutreierau străzile orașelor cu femei în brațele lor. Mulți dintre preoți erau ignoranți și tirani, al căror interes suprem în parohii este taxa pe căsătorie, pe botez și înmormântare, și care sunt capabili să abuzeze chiar și în confesional.” Este un lucru teribil.

Sunt o mulțime de lucruri interesante cu privire la călugărițe. Întotdeauna m-am întrebat de ce ar face cineva așa ceva? De ce ar face cineva asta? În lecturile mele am descoperit cum confesionalul era locul de recrutare pentru mănăstiri. Când o femeie intră în mănăstire, ea renunță la familia ei. I se spune în mod esențial că trebuie să-și urască părinții și familia. Este greu pentru o femeie să se rupă, mai greu decât pentru un bărbat. Trebuie să se lupte cu toate instinctele sale materne, care îi sunt date de Dumnezeu. Ea trebuie să dea morții ideea de a fi ocrotită de un bărbat, care este dat de Dumnezeu, pentru ca să intre într-un mediu stoic. I se dă un inel de căsătorie, pentru că s-a căsătorit cu cine? Cu Isus. Trebuie să poarte o rochie lungă medievală, bizară, neagră și rigidă, ca simbol al durerii sale. Așa stau lucrurile. Un simbol al morții sale. Mai trebuie să poarte pe cap o acoperitoare grotescă, care nu are niciun folos, atât vara cât și iarna sau în caz de vânt.

Însă știți, le recrutează în confesional. Profită în special de femei care vin din cauza unei relații rupte și care sunt profund rănite. Ei ajung să le cunoască, pentru că în parohia unei biserici, aceiași oameni revin și ei se orientează după un suflet sensibil care revine adesea la confesional, și care vine adesea la Mesă, care a trecut prin niște dificultăți și în acel moment pentru acea persoană este într-adevăr o chestiune de rugăciune într-o clipă de slăbiciune, într-un moment de durere și suferință, când poate face această dedicare bizară. Emmett McLoughlin a scris: „Călugărița este una din cele mai remarcabile produse ale Bisericii romano-catolice. Ea este un sclav absolut, a cărei voință de a-și da viața ar trebui să umple de invidie pe orice lider comunist. Ea este una căreia ierarhia îi ascunde sclavia printr-un inel pe deget. Este una care crede că lustruirea pantofilor episcopului, servirea lui la masă, lustruirea podelei, este modul în care își adună comori în ceruri. Ea este cea care a făcut posibilă existența a sute de spitale ce aparțin de biserică, este cea care e învăţătoare în școlile parohiale și în orfelinate” și alte aspecte.

„Ea este de asemenea o femeie cu tot felul de dorințe, de instincte, de dragoste și ură de care orice femeie este capabilă, supusă bărbatului prin îndoctrinarea căsătoriei sale cu Cristos, adesea fiind răutăcioasă și bârfitoare față de celelalte călugărițe din mănăstire sau spital, maternală în discuții despre preoți și copii, matriarhală în dorințele politice sărace pentru controlul asupra spitalului și mănăstirii.” Și mai spune și altele. „Sunt anihilate prin sine toate dorințele normale.” Și categoria călugărițelor captive, este chiar un grup ciudat. Știți, sunt călugărițe care fac un jurământ de tăcere și își petrec întreaga viață fără să mai vorbească. Nu mai spun niciun cuvânt și cred că în acest fel vor primi mântuirea.

Boettner spune: „În schema Bisericii Romano-catolice confesionalul este cel care le hrănește pe călugărițe. Temelia pentru o fată catolică este așezată în școala parohială unde călugărița este privită ca un obiect cu strălucire sfântă, o replică după Fecioara Maria. Instituția confesionalului face ușor pentru preot găsirea fetelor pe care le vor” – și de fapt ei și încearcă să selecteze pe care să le aleagă. „Mărturisirile obișnuite apar la vârsta de șapte ani. Prin aceste mijloace preotul ajunge să cunoască inima și sufletul celor care se confesează, care pentru ei sunt de dorit în slujirea din biserică și care fată poate fi îndemnată la asta și care nu. Este ușor pentru un preot experimentat să profite de o fantezie trecătoare și să o îndrepte către o vocație completă.

Din moment ce victima a fost aleasă, urmează presiunea care este aplicată direct sau indirect până când bătălia este câștigată. Sunt făcute apeluri asupra fetei cu privire la simțământul de datorie creștină. Reținerea fetei de a intra într-o astfel de viață este prezentată ca o influență a diavolului și a lumii.” Apoi scrie: „De obicei, cel mai oportun timp pentru o fată ca să intre într-o mănăstire este atunci după ce a fost dezamăgită în dragoste. Romantismul ruinat adesea îi oferă preotului cele mai valoroase oportunități.”

Helen Conroy a scris: „O fată părăsită în primul val de rușine și în agonia unei romanțe fărâmițate, acestea fac din ea o victimă ușoară pentru orice preot. Știind că o astfel de durere profundă nu va dura mult, o fată este îndemnată să intre imediat în mănăstire. Sărmana fată o vede ca o șansă de a evada dintr-o situație stânjenitoare. Aceasta este de asemenea asigurată că poate să plece oricând dorește, și a făcut ca mii de fete să se grăbească să ia drumul mănăstirii.” Renunță la tot ce posedă, desigur, în acel moment, lucruri care devin imediat posesiuni ale bisericii.

Este un lucru destul de interesant. Au o perioadă de 60 de zile. Cred că acest lucru este încă adevărat. Au o perioadă de 60 de zile în care pot să renunțe la tot și este euforia celor 60 de zile când se pregătesc să intre în mănăstire, că sunt atât de prinse în iureșul de a intra în mănăstire încât sunt îndemnate să dea totul acolo. Și apoi Conroy scrie „Mintea fetei este otrăvită împotriva mamei care a născut-o și împotriva tatălui și surorii și fratelui, cei care alcătuiesc familia ei, toate aceste crime sunt comise în numele religiei.” Acestea sunt dintr-o carte numită , apropo, Femei uitate în mănăstiri. „Această ură forțată împotriva părinților este cea mai întunecată. Este o dezumanizare. Această doctrină a urii față de părinți indusă de către călugărițe și surori explică pe deplin de ce fetei nu-i este permis să se descotorosească de toate bunurile sale până când se împlinesc cele 60 de zile, înainte ca să ia marama și să facă jurămintele. Biserica așteaptă tare mult ca până atunci fata să înveţe că mănăstirea este adevărata ei casă.” Așa stau lucrurile.

Ei bine, aș putea să spun mai multe, dar timpul s-a scurs. Încă un singur lucru. Se estimează, nu știu cum variază, însă este estimat că sunt 100 000 de femei în mănăstiri. Ați auzit de surorile Carmelite? Unii din voi ați auzit. Surorile Carmelite nici nu învață, nici nu se îngrijesc de bătrâni, de orfani sau de copii. Ele au făcut legământul tăcerii. La 5:30 dimineața se trezesc de pe paleții lor, niște scânduri de lemn între două capre adică doi suporţi de lemn, pentru că au făcut un jurământ de sărăcie. La 8:30 mănâncă o felie de pâine și beau o cană de cafea neagră. Masa este prevăzută cu niște ustensile de lemn simple și cu un ulcior de apă acoperit. În mijloc se află masca morții – un craniu – care să simbolizeze gânduri despre moarte, că suntem ființe muritoare care în curând vom trece către necunoscut.

Masa lor principală a zilei este pește cu verdețuri. Masa de seară este supă cu pâine. Ziua lor se încheie la ora 11:00 seara, când în tăcere se întorc în chiliile lor. Aceasta este viața lor. Mă mir că cei de la Amnesty International nu organizează raiduri în acele locuri. Cât de greu sunt de câștigat aceste suflete? Ce poți să mai spui? Cum să ajungi la cineva într-o mănăstire? Nu poți. Nu este acesta un șiretlic al lui Satan? Să-i închizi într-o religie falsă ca nimeni absolut să nu ajungă la ele și apoi să facă un jurământ al tăcerii. Oh, este o sentință de condamnare, nu-i așa? Nu pot nici măcar să pună o întrebare sau să aibă o conversație. Acest lucru este o stricăciune. Cum te conectezi la acești oameni? Cum te conectezi la preoți?

Ne gândim cumva – știți, îi avem pe acești creștini evanghelici care cred că ar trebui să fim cu brațele deschise față de acest sistem. Nu este bizar? Ce trebuie să facem este să-i salvăm pe acești oameni și singurul mod în care pot fi salvați este prin Evanghelie. Însă cred că trebuie să spunem ceea ce trebuie spus. New York Times spunea în 19 Aprilie, într-un articol de Laurie Goodstein, că numărul preoților care sunt acuzați de abuz sexual se ridică la mii și numărul femeilor abuzate într-un fel sau altul de către preoți este cu mult mai mare decât al bărbaților. Ce să facem cu acești oameni sărmani, sărmani care sunt prinși în aceste lucruri atât de teribile și păcătoase? Ei bine, este un singur lucru și anume, când cunoști pe cineva dintre ei, trebuie să-i dai Evanghelia.

Un alt lucru pe care l-am notat, un prădător homosexual conform ultimelor știri, aflăm din World Net, din aprilie 29, adică de două zile, de acum trei zile – „prădătorul homosexual va abuza în medie 150 de băieți, iar violatorul heterosexual în medie 20 de fete.” Pedofilia este o parte elementară a mișcării homosexuale, așadar, acesta este un scandal de proporții impresionante, impresionante, însă mai mult decât un scandal, acesta este un sistem satanic oribil, oribil prin care a capturat sufletele acestor oameni. Sub nicio formă nu putem avea nicio alianță cu acest sistem. Richard John Neuhaus, cunoașteți acest nume? Nu a fost el autorul acelui document, acel document ECT (Evanghelici şi catolici împreună) pe care Colson și ceilalți l-au semnat? Richard John Neuhaus a spus că nu este de acord ca să fie interziși homosexualii în preoție. „Cred că probabil vom descoperi că ar trebui să excludem retroactiv o bună seamă de sfinți canonizați timp de 2000 de ani.” Richard John Neuhaus a spus că dacă am exclude homosexualii din preoție ar trebui să excludem sfinți canonizați în ultimii 2000 de ani. Nu este aceasta o problemă de lungă durată? Nu trebuia să spună asta. Dacă eu eram în locul lui nu aș fi spus aceasta. De ce ar spune aceasta? Pentru că nici măcar nu contează în sistem.

Vreau să mă întorc: „Dacă Fiul vă va face liberi, veți fi cu adevărat liberi.” Acești oameni trebuie să fie izbăviți și eliberați. Poate te întrebi cum să fie făcut acest lucru? Ei bine, dacă întâlnești pe cineva trebuie să-l tratezi cu compasiune, însă trebuie să recunoști că sunt probabil într-o criză și poți să vorbești despre libertatea și izbăvirea din Cristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere oportunități prin care să mărturisim preoților și călugărițelor. Nu ar fi lucrul acesta minunat? Așadar, în timp ce acest sistem se fărâmițează, aceste vieți ar putea fi recuperate și niciun homosexual – 1 Corinteni 6 – niciun sodomit nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu, nu-i așa? Însă Pavel continuă și spune: așa ați fost unii din voi, însă ați fost cum? Spălați.

Nu ar fi minunat? Să ne rugăm numai ca Dumnezeu să ne ofere oportunitatea să-i vedem pe unii din acești oameni sărmani care sunt prinși în sistemul acesta satanic să fie spălați și sfințiți. Nu poți să fii păstor dacă nu ești soțul unei neveste, așa-i? Nu poți fi păstor dacă nu stăpânești casa ta bine. Nu ar trebui să fii păstor dacă nu ai copiii credincioși care nu sunt acuzați de desfrâu și de nesupunere. Acești oameni nu ar trebui să fie păstori. Mai mult, ei nici măcar nu sunt creștini. Ascultați ce vă spun „Dacă ziceți că aveți părtășie cu El și umblați în întuneric, mințiți și nu trăiți adevărul.”

Ei spun că au această părtășie specială cu Dumnezeu. Este o minciună. Și trebuie să știți, cred că în multe cazuri știu și ei. Ei știu că nu este nicio biruință asupra necazului lor teribil. Oh, probabil sunt unele excepții, bărbați și femei care fac bine și se simt bine cu privire în acest sistem. S-ar putea să fie unii care să-L fi mărturisit pe Isus Cristos ca Domn și să fi fost răscumpărați și ei sunt încă prinși undeva în sistem. Dumnezeu ar putea face asta. Asta trebuie să fie un alt fel de tortură. Noi nu mai avem nevoie de alți preoți. Apocalipsa 1 „Sunteți o împărăție de preoți.” Avem nevoie doar de un singur Mare Preot și acela nu este Papa. Avem un singur Mijlocitor, omul Isus Cristos. Marama este dată la o parte. Trecem direct în Sfânta sfintelor. Tu ești un preot și eu sunt un preot al lui Dumnezeu.

Tată, Îți mulțumim pentru timpul petrecut împreună și doar selectând unele din aceste gânduri, inimile noastre sunt cu adevărat încleștate și întristate. Cât de teribil este acest sistem și știi, Doamne, în lumea evanghelică, cum se uită oamenii la el și cred cumva că totul este în regulă cu el și spun că ei sunt doar o altă denominație, și le lasă pe aceste suflete sărmane, întunecate, în plină beznă, încătușate, legate în mod tragic, veșnic legate în acest sistem? Doamne Dumnezeule, în mijlocul acestor lucruri, apropie pe unii din acești oameni de Fiul Tău. Fie ca ei să se trezească la adevărata Evanghelie și să nu fie îngropați adânc în perversiunile și în minciunile sistemului catolic, pentru că nu se pot ridica din morți. Te rugăm să fii îndurător cu ei. Dacă ne poți folosi la îndeplinirea acestui lucru, ne-am bucura. Pentru slava Ta eternă, Doamne, îți cerem aceste lucruri în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT