În această dimineață voi face o digresiune, dacă îmi permiteți, mă voi abate puțin de la studiul nostru din 1 Timotei și aș dori să deschideți Biblia la Matei capitolul 6 versetele 9 și 10.

Acest pasaj este, desigur, o porțiune a Scripturii foarte cunoscută de mulți oameni sub numele de Rugăciunea Domnească. Ar fi poate mai bine să se intituleze Rugăciunea ucenicului. Și motivele pentru care fac o pauză de la studiul nostru din epistola către Timotei sunt două, cred eu. Primul. Mi se pare că suntem de multă vreme în studiul nostru în epistola către Timotei, de multe luni deja, în care am vorbit despre slujire, și despre slujirea bisericii, și despre rolul păstorilor, al conducătorilor bisericii și al slujitorilor din biserică, diaconii, diaconițele și despre toate acestea. Am vorbit chiar şi despre aspectele pragmatice ale slujirii.

Și cred că Domnul mi-a pus pe inimă că trebuie să dedicăm măcar o zi a Domnului pentru a privi înapoi la întreaga chestiune a închinării. Nu vrem să fim prea pragmatici, în sensul să ne pierdem concentrarea asupra a ceea ce studiem, iar asta este în principal o chestiune de închinare. Al doilea motiv nu a fost doar dorinţa de a echilibra unele dintre învățăturile despre aspectele pragmatice cu perspectiva asupra închinării, ci şi faptul că în viața mea personală în ultimul an și jumătate, cam așa, L-am văzut pe Dumnezeu răspunzând la rugăciune în moduri mai mărețe și mai evidente decât oricând altă dată. Așa că am fost oarecum preocupat de toată această chestiune a rugăciunii, de evaluarea propriei mele vieți de rugăciune și cu privire la ce este de fapt, actualmente, rugăciunea. Am ținut aceste mesaje despre rugăciunea ucenicilor la radio și a existat un răspuns extraordinar la asta.

Datorită acestor aspecte pozitive, am simțit că ar trebui să revenim la rugăciunea ucenicului și să reluăm unele dintre marile adevăruri care sunt fundamentale în chestiunea rugăciunii, și care se referă la închinare. Nu am fost însă motivat numai de partea pozitivă, ci și de partea negativă, așa cum știți că sunt adesea. Pe măsură ce ascult ce se întâmplă în lumea creștină, pe măsură ce ascult diverși predicatori și profesori, în timp ce citesc diferite cărți, în timp ce încerc să simt pulsul lucrurilor, dacă vreți, despre ceea ce se întâmplă în cercurile creștine, văd o mișcare aflată în continuă creștere de care probabil suntem oarecum conștienți cu toții, această chestiune a Evangheliei prosperității și a mărturisirii pozitive, care este într-adevăr foarte, foarte amenințătoare pentru puritatea și sănătatea mintală a bisericii.

Se pare că prin televiziunea și radioul creștin, televiziunea creștină, bisericile literalmente ajung să aibă din ce în ce mai mulți oameni care încep să creadă că rugăciunea este pur și simplu o modalitate de a obține ce-ți dorești, că Dumnezeu este obligat să-ți livreze ție acele bunuri. Am pornit televizorul aseară și a apărut un bărbat pe nume Kenneth Copeland… probabil l-ați văzut. El a spus: „scrie-ne ca să primești această broşură dacă vrei să știi cum să obții sănătate și prosperitate.” Și când cineva nu are parte de acestea este pentru că ei nu și-au încasat cecul. Asta promovează ei. Totul este acolo pentru tine. Dumnezeu trebuie să livreze. El S-a pus pe Sine în această poziție. Tot ce trebuie să faci este să numești lucrul respectiv și să-l revendici și este al tău.

Problema de bază cu asta este că inversează în mod dramatic rolul lui Dumnezeu și rolul omului. Biblia ne învață că Dumnezeu este suveran și omul este slujitorul Său. Teologia „numește și revendică” și Evanghelia prosperității ne învață că omul este suveran și Dumnezeu este slujitorul său. Și noi suntem în poziția de a cere, în poziția de a comanda, iar Dumnezeu este în rolul slujitorului care trebuie să livreze.

Acum, desigur, trăim într-o societate foarte tolerantă. Trăim într-o societate foarte egocentrică și egoistă. Trăim într-o societate materialistă. Această… valurile acestei societăți au ajuns să lovească în țărmul teologiei creștine. Iar mentalitatea prosperității, sănătății, bogăției, a mentalității „numește și revendică”, care spune că tu trebuie să ceri de la Dumnezeu și că Dumnezeu trebuie să-ți dea, nu este altceva decât o justificare spirituală pentru păcatul indulgenței față de sine, nimic mai mult.

Genul acesta de rugăciune nu este deloc rugăciune. Este o pervertire a rugăciunii. De fapt, face ceva ce ne este interzis în Scriptură. Ia numele Domnului în deșert. Este lipsă de reverență. Este satanic. Este orice altceva numai biblic nu, nu este nimic virtuos, nu este nimic evlavios, orice numai sub călăuzirea Duhului Sfânt nu. Și cred că pentru a înțelege ce se întâmplă, trebuie să reanalizăm întreaga chestiune a modului în care trebuie să ne rugăm. Iar punctul central al acestuia se regăsește în aceste cuvinte ale Domnului nostru Isus din Matei 6:9: „Iată dar cum trebuie să vă rugați: ‘Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de rău. Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava în veci. Amin. ‘” Sau „așa să fie”.

Când Domnul Isus ne învață cum să ne rugăm, astfel și acesta este modelul pentru cum să ne rugăm, începutul și sfârșitul acelei rugăciuni se concentrează pe Dumnezeu, sfințindu-i-se Numele, rugându-ne ca Împărăția Lui să vină şi ca voia Lui să se facă. Și apoi cele câteva cereri care sunt enumerate acolo sunt urmate de „a Ta este împărăția și puterea și slava în veci, amin”. Punctul central al rugăciunii este despre slavă și împărăție, despre cinstirea lui Dumnezeu și despre extinderea împărăției Sale. Totul trebuie să se încadreze în acel context, astfel încât toată rugăciunea într-un sens să fie controlată de împărăție și de slava lui Dumnezeu. Și cred că acest lucru este cu adevărat de bază pentru viața noastră de rugăciune.

De fapt, în Ioan 14, Isus a spus: „orice veți cere în Numele Meu, voi face pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul”. Ioan 14:13: „orice veți cere în Numele Meu, Eu voi face pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Rugăciunea începe și se termină nu cu răsfățarea omului, ci cu slava lui Dumnezeu, nu cu zidirea imperiului meu personal, ci a împărăției Lui, nu cu a obține ceea ce vreau, ci cu împlinirea voii Lui, nu cu înălțarea Numelui meu, ci cu sfinţirea Numelui Său. Totul în rugăciune se învârte în jurul a cine este Dumnezeu și ce vrea Dumnezeu și cum trebuie să fie glorificat Dumnezeu. Și aceasta este tot ce e necesar în rugăciunea autentică și este conținutul ei esenţial. Iar orice rugăciune egocentrică, auto-indulgentă, care se exprimă pe sine, care caută orice vreau eu, indiferent de ce vrea Dumnezeu, orice rugăciune care îl face pe Dumnezeu să trebuiască să-mi dea pentru că eu i-am cerut ia Numele Lui în deșert, este un păcat grav împotriva naturii lui Dumnezeu și împotriva voii Sale și împotriva Cuvântului Său.

Când acești oameni vin cu acest tip de rugăciune „numește și revendică” și spun că Dumnezeu vă vrea sănătoși, bogați, prosperi și de succes și par a fi foarte spirituali, să știți bine lucrul acesta, ei nu sunt deloc spirituali, deoarece preocuparea lor nu are de-a face cu extinderea Împărăției și cu slava Numelui lui Dumnezeu, ci cu extinderea propriului lor imperiu și împlinirea propriilor dorințe. Trebuie să înțelegem foarte bine asta. Eroarea acestei abordări nu este o eroare măruntă. Este un atac dat în centrul adevărului creștin, și anume este atacată natura lui Dumnezeu.

Întoarceți-vă în Vechiul Testament și luați, de exemplu, trei profeți care se aflau în situații groaznice, începând chiar cu Ieremia capitolul 32. Ieremia este în închisoare. El încearcă să predice unei națiuni de oameni care nu vor asculta. Vor vrea să-i închidă gura. Nu sunt interesați de nimic din ce spune el. În cele din urmă, îl aruncă într-o groapă. Vor să-l reducă la tăcere. Nu se poate vedea niciun succes măsurabil în lucrarea sa. Una dintre rugăciunile lui ne este dată în Ieremia 32 și aș dori să notați acest lucru. La sfârșitul versetului 16, el spune: „m-am rugat Domnului”. Iată rugăciunea lui, și vă rog să notați lipsa cererilor personale.

„Ah, Doamne Dumnezeule, iată, Tu ai făcut cerurile şi pământul cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău întins: nimic nu este de mirat din partea Ta! Tu dai îndurare până la al miilea neam de oameni şi pedepseşti nelegiuirea părinţilor în sânul copiilor lor după ei. Tu eşti Dumnezeul cel mare, cel puternic, al cărui Nume este Domnul oștirilor! Tu eşti mare la sfat şi puternic la faptă, Tu ai ochii deschiși asupra tuturor căilor copiilor oamenilor, ca să dai fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui. Tu ai făcut minuni şi semne mari în ţara Egiptului şi până în ziua de azi şi în Israel şi printre oameni şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este astăzi. Ai scos din ţara Egiptului pe poporul tău Israel, cu minuni şi semne mari, cu mână tare şi cu braţ întins şi cu o mare groază. Tu le-ai dat ţara aceasta pe care juraseşi părinţilor lor că le-o vei da, ţară în care curge lapte şi miere. Ei au venit şi au luat-o în stăpânire. Dar n-au ascultat de glasul Tău, n-au păzit Legea Ta şi n-au făcut tot ce le porunciseşi să facă. Şi atunci ai trimis peste ei toate aceste nenorociri!”

Cu alte cuvinte, iată un om într-o mare suferință, un om aflat în mare singurătate, un om disperat în ce privește lucrarea și asta pentru că oamenii nu au luat deloc aminte la ceea ce Ieremia a spus. Dar preocuparea inimii lui Ieremia este de a lăuda gloria, măreția, numele, cinstea și lucrările lui Dumnezeu. Nu există nicio preocupare pentru propria lui durere. Nu există nicio preocupare pentru propriile lui circumstanțe.

În Daniel capitolul 9, Daniel aflat și el într-o situație foarte dificilă, prins în tranziția dintre două mari imperii mondiale, reprezentând un popor care a fost cucerit într-o țară străină, strigă către Dumnezeu în rugăciune în capitolul 9 versetul 3: „și mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: și iată cum începe rugăciunea sa: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit…”, și el continuă. Și din nou, inițierea rugăciunii vine cu o afirmare a naturii, a slavei și a măreției și a gloriei lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna perspectiva evlavioasă. Doamne, Tu ești la conducere. Doamne, Tu ești glorios. Doamne, Tu ești sfânt. Orice mă rog atunci este o rugăciune în conformitate cu acest principiu, ca Dumnezeu să fie într-adevăr glorificat.

Iona, cel care se află în burta unui pește, un loc de neconceput, în capitolul 2 versetul 7 spune: „când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt. Și iată rugăciunea lui: „eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, îmi voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul.” Aceasta este o rugăciune amuzantă când ești în burta unui pește. „Dar Domnul a vorbit peștelui și acesta l-a vărsat pe Iona pe pământ.” A fost o rugăciune pentru slava lui Dumnezeu. A fost: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru cine ești Tu. Binecuvântat să fii pentru mântuirea Ta, pentru puterea Ta mântuitoare.” Nu a existat nicio cerere și implorare. Și nu a existat nicio pretenție, nimic care să fie „numit și revendicat”, absolut nimic. Este pur și simplu o laudă a caracterului lui Dumnezeu. Și aceasta este esenţa a ceea ce ne învață Domnul Isus în această rugăciune.

Să privim doar la primele două versete și la cele patru elemente inițiale ale rugăciunii care pun accentul pe rugăciune ca act de închinare. Rugăciunea este în primul rând un act de închinare. Ea este îndreptată către Dumnezeu. Nu este despre a primi ceva pentru mine, ci despre a-L glorifica pe Dumnezeu. Trebuie să observ lucrul acesta în rugăciunile mele. Rugăciunile mele nu sunt în primul rând pentru ceea ce pot primi eu, ci pentru slava lui Dumnezeu.

În primul rând, paternitatea lui Dumnezeu, faptul e că Dumnezeu este Tată: „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Apropo, aceasta este temelia îndrăznelii noastre în rugăciune. Mergem la Dumnezeu pentru că El nu este doar Regele nostru, El nu este doar monarhul nostru, El nu este doar judecătorul nostru, El nu este doar Creatorul nostru, ci El este și Tatăl nostru. Și această expresie frumoasă ne oferă conștientizarea accesului liber și îndrăzneala de a veni, apropiindu-ne, în prezența Lui, așa cum ar veni un fiu sau o fiică în prezența propriului tată.

Isaia 64:8, „dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu, olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.” Aceasta este recunoașterea. Doamne, Tu ne-ai făcut, Tu ne-ai dat viață, Tu ne-ai născut, tu ne oferi toate resursele. Îți aparținem prin legătura trăirii zi de zi prin credința în Cristos. Suntem copiii Tăi. Și când vin la Dumnezeu în rugăciune, vin în primul rând la Cel care este tatăl meu. Foarte diferit de păgânii care au ajuns la o divinitate artificială răzbunătoare, supărată, violentă, plină de cruzime, nedreaptă, crudă, geloasă, invidioasă, pe care trebuie să o liniștească. Noi nu trebuie să-L liniștim în vreun fel pe Dumnezeu, noi venim la Tatăl nostru iubitor.

În Matei capitolul 7, vă amintiți versetele de la 7 la 11? „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide căci oricine cere capătă, cine caută găsește și celui ce bate, i se va deschide.” De ce? De ce este așa? Iată o ilustrație. „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! Cu alte cuvinte, încrederea și îndrăzneala noastră de a veni la Dumnezeu cu orice este pe inima noastră se bazează inițial pe faptul că El este Tatăl nostru. El este Tatăl nostru.

În multe moduri adevărul acesta a fost o revelație nouă pentru evrei când Domnul Isus a spus asta. Ei L-au văzut pe Dumnezeu ca Tată numai în sens național. „Tatăl Meu” este o expresie individuală a unei persoane față de Dumnezeu ca tatăl lui personal care nu apare niciodată în Vechiul Testament. Dacă Dumnezeu este văzut ca tată în Vechiul Testament, El este văzut ca tatăl unei națiuni, nu ca un tată apropiat, iubitor al unui individ. Abia când Domnul Isus a venit și L-a revelat pe Dumnezeu ca Tată apropiat şi iubitor, El devine cu adevărat unul căruia îi putem spune: „Tatăl meu”. Și apostolul Pavel spune că Îl putem numi „Ava Tată”, care înseamnă „tată, tăticule”, Romani 8:15. E dragoste în acești termeni, sunt termeni care subliniază apropierea. Și astfel El este Tatăl nostru.

Isus L-a numit pe Dumnezeu Tată de peste 70 de ori în Noul Testament. De fiecare dată când S-a rugat, El L-a numit Tată, cu o singură excepție, și atunci a fost despărțit de El pe cruce purtând păcatul asupra Lui și atunci a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Intimitatea s-a pierdut în momentul morții spirituale, a separării spirituale. Dar Domnul Isus se întoarce și spune: „Dumnezeu este Tatăl Meu și Dumnezeu este și Tatăl vostru”. El spune asta în Ioan 20 versetul 17. Îți amintești afirmația? El a spus aceasta: „Nu mă ține”, către Maria, „Eu încă nu m-am suit la Tatăl Meu, dar mă voi duce… tu mergi la frați și spune-le: „mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru.” El nu este numai Tatăl Meu, El este și Tatăl vostru.

Deci, în rugăciunile noastre ne îndreptăm către un Dumnezeu care este Tatăl nostru, Tatăl nostru iubitor. Și putem merge cu un sentiment de intimitate. Putem merge cu îndrăzneală și încredere, așa cum ar merge un copil la tatăl său. Fără nicio teamă.

Aceasta a fost o veste bună nu numai pentru evreii care îl vedeau pe Dumnezeu ca fiind separat de ei și un Tată doar în sens național, dar şi pentru evreii care nici măcar nu rosteau cu ușurință Numele lui Dumnezeu. Ori de câte ori se ivea numele lui Dumnezeu, lăsau un spațiu gol. Nici măcar nu-l rosteau. Erau atât de departe de Dumnezeu și Dumnezeu devenise atât de înfricoșător pentru ei. Adăugați însă la asta contextul greco-roman și cultura de acolo și veți descoperi că aveau aceleași idei. Zeii pe care i-au creat erau zei care erau dincolo de orice interacțiune cu omenirea. Stoicii, de exemplu, un grup filosofic faimos printre greci și romani au decis că atributul esențial al lui Dumnezeu era apatheia… asta înseamnă apatie… că Dumnezeu era în esența lui apatic. Nu în sensul termenului înțeles de noi, unde apatic înseamnă indiferent. Apatheia în greacă înseamnă mai mult decât indiferență, înseamnă incapabil să simtă ceva, fără patos, fără niciun sentiment, fără nicio emoție.

Și au spus pentru că omul simte iubire și ură, bucurie și tristețe, mulțumire și furie, starea omului este volatilă, și toate problemele vieții sunt legate de capacitatea omului de a simți întreaga gama de emoții. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi o victimă a acestor lucruri. Așadar, pentru a-L deosebi pe Dumnezeu de luptele omului și pentru a-L face mai mare decât omul, El trebuie să fie un Dumnezeu care este în mod absolut apatheia, care e dincolo de a simți ceva. Și astfel, stoicii au spus că Dumnezeu nu are deloc capacitatea esențială de a experimenta vreun sentiment. Însă Domnul Isus Însuși a spus că lucrul acesta nu este adevărat. Puteți merge la El ca la Tatăl vostru iubitor și El răspunde pentru că Îi pasă. El nu este lipsit de sentimente, de emoții sau de capacitatea de a simți.

Epicurienii au stabilit un alt atribut despre care credeau că este atributul principal al lui Dumnezeu, și acesta a fost atributul exprimat prin cuvântul „ataraxie”. Înseamnă senin în mod absolut și calm în mod absolut. Și este aceeași idee. Ei au spus că dacă Dumnezeu ar fi implicat în treburile lumii, Dumnezeu ar fi la fel de supărat ca toți ceilalți. Deci, pentru ca Dumnezeu să-și mențină seninătatea, El trebuie să fie absolut incapabil să simtă ceva care i-ar tulbura starea permanentă de calm. Așa că ei postulaseră că Dumnezeu era un fel de personalitate fără sentimente, fără pasiune, fără emoții, senină, care nu avea deloc sentiment, indiferent de ce se întâmpla în lume. Și evreii într-adevăr au trăit cu simțământul că Dumnezeu este atât de departe încât nici măcar nu puteau rosti Numele Lui. Domnul Isus a apărut în scenă și a început să vorbească despre modul apropiat în care bărbații și femeile îl pot cunoaște pe Dumnezeu.

Încă două exemple moderne despre care am citit. Thomas Hardy, cel care a întrebat la ce ar putea folosi rugăciunea pentru oricine, pentru că atunci când te rogi, tot ceea ce te rogi este… și el a spus asta, „ceva imaginar, întunecat și mut care învârte manivela acestui spectacol de idoli”. Pentru el, Dumnezeu era doar ceva imaginar, mut, întunecat. Iar verdictul final al lui Voltaire asupra vieții a fost „o glumă proastă, coborâți cortina, farsa s-a terminat”. H.G. Wells, într-unul din romanele sale, a zugrăvit imaginea unui om care a fost învins de stresul și tensiunea vieții moderne. Singura lui speranță era să încerce să găsească părtășia cu Dumnezeu. Și omul a spus asta: „m-aș gândi mai degrabă să-mi răcoresc gâtul cu Calea Lactee sau să dau mâna cu stelele”. Dumnezeu este nepăsător, este indiferent.

Albert Einstein a fost intervievat o dată și a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu. El a spus: „există cu siguranță o forță cosmică care a creat lucruri”, şi a continuat: „nu L-am putea însă cunoaște niciodată”. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Toate aceste lucruri despre Dumnezeu nu sunt adevărate. Dumnezeu nu este lipsit de emoții, Dumnezeu nu este complet detașat. Îl vedem pe Dumnezeu, cred eu, în Domnul Isus Cristos purtând toată pasiunea care ar putea fi purtată vreodată. Să plângă, să cunoască durerea, să cunoască bucuria, să cunoască suferința, să cunoască toate emoțiile umane și astfel El este un Tată iubitor care înțelege ceea ce îndură copiii Săi. Noi ne apropiem de un Dumnezeu care nu are nevoie să fie îmbunat cu ceva, care însă ne îmbrățișează ca pe ai Săi. Asta rezolvă problema fricii. Lucrul acesta rezolvă problema fricii. Nu mi-e frică de Dumnezeu pentru că Isus Cristos m-a făcut să fiu acceptat înaintea lui Dumnezeu, nu mă tem de El. Sunt copilul Lui acum. El m-a adoptat în familia Sa.

Poate ați citit cea mai semnificativă dintre toate legendele grecești, care se presupune că este legenda lui Prometeu. Prometeu a fost o zeitate din panteonul de zei al grecilor. Și înainte ca omul să fi descoperit focul, ei spuneau că viața era foarte grea. Fără foc, fără căldură, fără posibilitatea de a găti și așa mai departe. Așa că, într-o bună zi, de milă, Prometeu a decis să aducă focul de pe tărâmul zeilor și să-l dea oamenilor în dar. Așa că Prometeu a adus focul și l-a dat omului pe pământ. Însă Zeus, regele zeilor, era foarte furios că Prometeu a făcut asta. El a vrut să-i țină pe oameni într-o stare umilă, foarte jos și să nu aibă foc. Așa că l-a luat pe Prometeu și l-a legat de o stâncă. Și în timpul zilei suferea din cauza expunerii la căldură, la lumina soarelui și așa mai departe. Iar noaptea de frigul nopții. Și pe lângă toate acestea, Zeus a fost atât de furios pe Prometeu, încât a trimis un vultur să-i smulgă ficatul. Dar a continuat să crească la loc și de fiecare dată când creștea, grecii spuneau că vulturul venea și îl smulgea din nou.

Și poate spuneți: „ce rost au toate astea? Cine vrea un Dumnezeu ca Zeus?” Este tipic pentru zeii antici. Sunt răzbunători, sunt geloși, sunt furioși. De obicei, peste tot în lume, religiile false cu zei falși au zeități la care trebuie apelat cu disperare pentru a-și potoli furia. Asta este tipic tuturor culturilor… unde există zei falși. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru. Asta rezolvă problema fricii. De asemenea, rezolvă și problema speranței. Lucrurile se vor schimba pentru că un tată iubitor va face ceea ce trebuie să facă un tată iubitor. Dacă Îi cerem pâine, El nu ne va da o piatră, iar dacă Îi cerem un pește, El nu ne va da un șarpe. Dar orice vom cere, El va face lucrul acela pentru copiii Săi iubitori, dacă este în acord cu voia Sa. Asta rezolvă problema speranței.

Putem trăi cu speranță în această lume pentru că știm că Dumnezeul nostru este un Tată iubitor. De asemenea, El rezolvă problema singurătății. S-ar putea să nu avem un prieteni în această lume așa cum ne-am dori să-i avem, dar avem în El un prieten care rămâne mai aproape decât un frate. Avem în El un Tată care niciodată nu ne va părăsi şi nu ne va uita. Există o intimitate a iubirii care înlătură orice singurătate. Un credincios poate fi lipsit de multe resurse omeneşti și să aibă parte de prezența lui Dumnezeu și asta să fie suficient.

În al patrulea rând asta rezolvă problema egoismului. Observați ce spune: „Tatăl nostru”. Și spune „pâinea noastră cea de toate zilele” în versetul 11 „greșelile noastre” și „greșiții noștri” și „pe noi în ispită” și „scapă-ne de cel rău”. Ideea este că toate rugăciunile noastre cuprind o familie. Nu suntem singuri în asta. Avem frați și surori care sunt și copii ai lui Dumnezeu și orice cerem trebuie să-i cuprindă și pe ei. Cu alte cuvinte, nu spun: „Doamne, dă-mi ceea ce vreau. Vreau lucrul acela indiferent de modul în care îi afectează pe toți ceilalți.”

Nu știu cum este în familia ta, dar în familia noastră încercăm să facem lucruri pentru copiii noștri împreună. Și dacă unul dintre copiii noștri ar veni cu o cerere și ar dori ceva în mod deosebit de la noi, poate că ne-am simți bine să împlinim dorința acelui copil doar dacă cumva am avea posibilitatea să facem ceva egal și pentru ceilalți copii. Există ceva în care o parte din a fi părinte acceptă faptul că niciun copil nu există izolat de ceilalți copii și toți fac parte dintr-o familie. Și în felul acesta, viața mea de rugăciune pur și simplu nu este „vreau asta, cer asta, dă-mi asta”, ci viața mea de rugăciune este: „Tată, ai mulți copii, orice crezi Tu că este mai bine pentru mine ca unul dintre acei copii, iată cererea mea.” Rezolvă problema egoismului pentru că El este Tatăl nostru, nu doar al meu.”

Rezolvă problema resurselor în viața noastră de rugăciune. Rugăciunea spune: „Tatăl nostru care ești în ceruri”. El nu este legat de pământ. El nu este limitat de limitările pământului. Suntem obișnuiți cu o cantitate de resurse în scădere, tot mai puține. Auzim tot timpul că resursele naturale ale acestei lumi se diminuează, și lucrul acesta este adevărat. Înțelegem bine legea entropiei, cum că lucrurile au un final, că totul se îndreaptă spre dezintegrare. Înțelegem ce înseamnă să consumi ceva. Cumperi cutia plină și într-o săptămână cutia este goală. Înțelegem asta. Turnați conținutul sticlei și sticla este goală.

Dar în termenii resurselor spirituale și eterne, aspectul acesta nici nu există. Există o revărsarea a tuturor resurselor fără diminuarea niciuneia. Acum, nu înțeleg asta, pur și simplu cred asta. Deci, când mergem la Dumnezeu cu nevoia noastră, faptul că El este în cer, adică supranatural, dincolo de resursele în scădere ale acestei lumi, înseamnă că problema resurselor este o problemă soluționată. Orice… orice avem nevoie să primim de la El potrivit cu scopul Său este disponibil. De asemenea rezolvă problema înțelepciunii. Vă amintiți răspunsul Domnului Isus: „Tatăl știe de ce aveți trebuință”. Și când merg la Dumnezeu ca Tată, trebuie să recunosc că El știe cel mai bine.

De asemenea, rezolvă problema ascultării. Un tată trebuie să fie ascultat. Chiar și Domnul Isus a ascultat de Tatăl și asta face parte din relația tată/copil. Deci, când mă rog „Tatăl nostru”, ceea ce spun cu adevărat este: „Doamne, recunosc că sunt copilul Tău. Recunosc că Tu mă iubești și am posibilitatea unei intrări speciale la Tine. Recunosc că Tu ai resurse nelimitate, care ar putea fi la dispoziția mea pentru a fi folosite. Recunosc că ai o familie mai mare decât mine, care are nevoi. Recunosc că vei face ceea ce este mai bine pentru mine. Recunosc că trebuie să Te ascult și mai recunosc că orice ai face, tu știi cel mai bine.” Și așa începe rugăciunea. Începe cu o afirmare a faptului că Dumnezeu este Tatăl meu. Asta înseamnă resurse. Asta înseamnă ascultare. Ăsta este miezul. Toate resursele sunt acolo, iar chemarea la ascultare este și ea tot acolo.

Biblia ne spune că Dumnezeu știe când cade o vrabie. Îmi amintesc că l-am citit pe J.E. McFadden care a spus că atunci când Scriptura spune că o vrabie cade, dacă te uiți în limba greacă înseamnă mai mult decât a cădea. Nu doar că Dumnezeu știe când o vrabie cade la pământ în sensul că a murit, ci ne spune că o traducere mai bună ar fi că: „Dumnezeu știe de fiecare dată când o vrabie țopăie”. Nimic nu scapă fără să fie cunoscut de Dumnezeu. De fiecare dată când pe pământ țopăie o vrabie mică lucrul acesta este cunoscut de Dumnezeu, El o vede și El o știe.

Și Dumnezeu, care este Dumnezeul care știe totul despre micuța vrabie, este același Dumnezeu care știe totul despre copiii Săi iubiți. Și de aceea un om a spus: „când spunem „Tatăl nostru”, știm că nu suntem pierduți în mulțime”. Există o apropiere specială acolo. Nu ne rugăm către o mare zeitate suverană de undeva de departe, care nu are sentimente, ci unui Tată iubitor. Dar trebuie să recunoaștem, rugându-ne Lui ca Tată, că El are dreptul să ne dea ceea ce dorește pentru că Tatăl știe cel mai bine. Și suntem responsabili să-L ascultăm pentru că El este Tatăl nostru. Deci, la modul general, rugăciunea începe cu recunoașterea că mergem la un tată iubitor cu resurse nelimitate, la Cel care cunoaște lucrurile cel mai bine, și căruia trebuie să ne supunem.

Să trecem la al doilea gând din această rugăciune: prioritatea lui Dumnezeu, prioritatea lui Dumnezeu. Versetul 9 spune: „Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău.” Iată prima cerere din această rugăciune. Afirmația inițială a fost pur și simplu salutul în rugăciune. Iată aici prima cerere. Iar esența acestei cereri este închinarea. Doamne, primul lucru pentru care mă rog este ca Numele Tău să fie sfințit.

Citeam aseară biografia lui Arthur Pink, un mare învățător al Cuvântului lui Dumnezeu. Unul dintre lucrurile pe care le-a spus este tare mult legat de asta și cred că este și foarte practic. El a spus: „cât de clar este înfățișată aici datoria fundamentală pe care o avem în rugăciune: eului și tuturor nevoilor sale trebuie să li se acorde un loc secundar, iar Domnului trebuie să i se acorde în mod deschis preeminența în gândurile, dorințele și cererile noastre. Această cerere trebuie să aibă întâietate, pentru că gloria marelui nume al lui Dumnezeu este sfârșitul ultim al tuturor lucrurilor: orice altă cerere nu trebuie doar să fie subordonată acesteia, ci să fie în armonie cu ea și în căutarea ei. Nu ne putem ruga corect decât dacă cinstirea lui Dumnezeu domină inimile noastre. Dacă prețuim dorința de a cinsti numele lui Dumnezeu, nu trebuie să cerem nimic din ceea ce ar fi împotriva sfințeniei divine ce este onorată de noi” am încheiat citatul.

Deci rugăciunile noastre sunt dirijate, în primul rând, de recunoașterea faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru. În al doilea rând sunt dirijate de recunoașterea faptului că Numele lui Dumnezeu trebuie sfințit. Ce înseamnă de fapt „numele din expresia „sfințească-se numele Tău." Înseamnă pur și simplu tot ceea ce este Dumnezeu, tot ceea ce în mod absolut este Dumnezeu. În zilele acelea numele cuiva era, într-un fel, suma a ceea ce era persoana respectivă. Tot așa este și astăzi într-o oarecare măsură.

Numele meu este mai mult decât un nume. Chiar rezumă cine sunt. Dacă cineva îți spune „John MacArthur”, există în acest nume o imagine a tot ceea ce sunt eu. Și așa este și cu Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este suma a tot ceea ce este El. Numele Domnului Isus Cristos este suma a tot ceea ce este El. Numele reprezintă natura, atributele, caracterul, personalitatea lui Dumnezeu. Așadar, ceea ce spune această cerere este: „Tată, fie ca persoana Ta, identitatea Ta, caracterul Tău, natura Ta, atributele Tale și reputația Ta să fie sfințite.”

Acum, ce înseamnă ceva să fie sfințit? Ei bine, înseamnă pur și simplu a fi pus deoparte ca fiind sacru. Când ne gândim la săli sfințite, de obicei ne gândim la coridoare strâmte, la niște haine lungi, la cântece sumbre, halouri de sfinţi, biserici întunecate, muzică de înmormântare, tradiții obosite. Sfințit înseamnă a fi pus deoparte ca sacru. Fie ca numele Tău să fie pus deoparte ca sfânt. Cuvântul hagiazō, a trata ceva ca fiind sacru, a sfinți, are un sinonim, doxazō, de la care obținem cuvântul „slavă”. Înseamnă a glorifica sau a onora.

Un alt scriitor, Origen, a spus că este, de asemenea, sinonim cu hupsoō, care înseamnă a înălța sau a ridica la înălțime. Înalță numele Tău sus, înalță Numele Tău, cinstește Numele Tău, proslăvește Numele Tău, fie ca Numele Tău să fie înălțat ca sfânt. Aceasta este o parte importantă a rugăciunii: „Doamne, orice Te cinstește, orice Te slăvește, orice înalță numele Tău, orice Te înalță.” Vedeți, aici este antiteza cu genul de rugăciune care este atât de popular astăzi și care spune: înalță-mă pe mine, dă-mi și aia, dă-mi și asta, fă-mă să prosper, fă-mă să reușesc.

Întreaga idee este… „Doamne, Tu să prosperi, Tu să fii glorificat, orice ar însemna asta. Numele lui Dumnezeu, Elohim, Creatorul. Numele lui Dumnezeu, El Elyon, Dumnezeul Preaînalt, Iehova, adică „Eu sunt cel ce sunt”, Iehova-Jireh, Domnul va purta de grijă, Iehova-Nissi, Dumnezeu e steagul meu, Iehova-Rafa, Dumnezeu care vindecă, Iehova-Shalom, Dumnezeu pacea noastră; Iehova-Roi, Dumnezeu Păstorul nostru, Iehova-Tsidkenu, Dumnezeu neprihănirea noastră; Iehova-Tsavaoth, Dumnezeul oștirilor; Iehova-Shammah, Dumnezeu este prezent; Iehova – Mekaddișkem, Dumnezeu care sfințește. Tot ceea ce este El este învelit în tot Numele Său. Și când spunem „sfințească-se Numele Tău”, spunem de fapt ca Dumnezeu să fie glorificat.

Scopul fiecărei rugăciuni pe care o faci vreodată este ca Dumnezeu să fie glorificat, înălțat, onorat, glorificat, în orice fel poate fi El. Și aceasta, apropo, este o protecție împotriva abuzului de sentimentalism al „Tatălui”. A spune doar „Tatăl nostru” ar putea fi puțin periculos. S-ar putea să exagerezi ideea de tată. Și apoi să spui „ava, tată”, tăticule, s-ar putea să înțelegi acea apropiere, dar să nu înțelegi echilibrul. Și echilibrul este: „da, Tu ești Tatăl Meu iubitor, dar sfințit să fie Numele Tău sfânt.”

Niciun evreu nu ar spune vreodată „Tată” fără să adauge ceva. Deci, în rugăciunile evreilor, iată câteva exemple: „Doamne, Părinte și stăpânitor al vieții mele, Doamne, Tată și Dumnezeul vieții mele; Părinte, Împărat puternic, Preaînalt, Dumnezeu Atotputernic.” Și celebrele rugăciuni zilnice din sărbătoarea Shemini Atzeret: „Tată, O, Împărate, Doamne”. Paternitatea mereu echilibrată de toate cele care reprezintă minunăția Sa.

În Ziua Ispășirii, există zece zile de pocăință care înconjoară ziua aceea. Evreii se roagă marele „Avinu Malkeinu”, care este Tatăl nostru, Regele nostru, și se roagă această rugăciune de 44 de ori, „Tatăl nostru, Regele nostru…Tatăl nostru, Regele nostru”. Dacă Îl cunoști pe Dumnezeu doar ca Tată, s-ar putea să pierzi puțin echilibrul. Dumnezeu este și Regele tău. Și El are un loc sfânt și El merită acel loc sfânt și numele Său trebuie să fie înălțat și înălțat, în toate modurile.

Acum, întrebarea este cum faci lucrul acesta? Cum te rogi în așa fel încât să înalți Numele lui Dumnezeu? Rugându-te pur și simplu ca a Lui să fie toată gloria, slava și toată cinstea. Rugăciunea mea este: Doamne, Tu să împlinești lucrul acesta dacă Ți-ar aduce slavă. S-ar putea să te rogi pentru un copil, sau pentru o situație din familia ta. S-ar putea să te rogi pentru o slujbă sau să te rogi pentru o suferinţă fizică. Doamne, orice îți va aduce slavă împlinește! Orice Îți va înălța Numele, orice Te va face să fii glorios, să fii înălțat, orice îi va face pe oameni să Te vadă ca pe adevăratul Dumnezeu. Despre asta este vorba.

Și vă spun că această teologie contemporană de tipul „numește și revendică” nu are de-a face cu adevăratul Dumnezeu. Genul de Dumnezeu pe care Îl propune este un duh utilitarist care trebuie să se supună poruncilor tuturor, și acesta nu este Dumnezeul Bibliei, iar tu nu ai glorificat Numele Lui, nu I-ai înălțat Numele și nu L-ai slăvit. L-ai tras în jos. Și eroarea acestui act este de a da o lovitură însăși naturii lui Dumnezeu. Este de a lua Numele lui Dumnezeu în deșert. Înseamnă să fii ireverențios. Nu este doar o teologie proastă, ci este și o lipsă de reverență îngrozitoare.

După cum spune catehismul lui Luther. „Cum este sfințit Numele lui Dumnezeu între noi?” Răspuns: „Când atât doctrina noastră, cât și viața noastră sunt cu adevărat creștine”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este glorificat atunci când viața mea reflectă adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, când doctrina mea reflectă adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atunci când cred corect în El și trăiesc corect în supunere față de El. Așa că, atunci când spun „sfințească-Se Numele Tău”, spun „Doamne proslăvește-te pe Tine însuți”. Și ce vreau să spun cu asta? Tu să Te vezi. Și cum va face El lucrul acesta? Prin viața mea. Tu să fii văzut prin viața mea, orice înseamnă asta pentru mine în viață sau în moarte, în sărăcie sau în bogăție, în boală sau în sănătate. Orice ar fi, Tu să te vezi prin viața mea. Asta este această rugăciune.

Grigore de Nyssa cu mulți ani în urmă, în biserica primară, a predicat un mesaj despre tipul de persoană care sfințește Numele lui Dumnezeu, care trăiește pentru slava lui Dumnezeu, care trăiește pentru a-L onora pe Dumnezeu, pentru a-L înălța pe Dumnezeu. Și a spus asta despre acea persoană: „El atinge pământul, însă foarte ușor cu vârful degetelor de la picioare, căci nu este înghițit de plăcerile pline de satisfacţie ale acestei vieți, ci este mai presus de orice înșelăciune care vine prin simțuri. Și în felul acesta, deși în trup tânjește după viața imaterială, el consideră posesiunea virtuților singura bogăție şi familiaritatea cu Dumnezeu singura noblețe. Singurul său privilegiu și singura sa putere este stăpânirea de sine pentru a nu fi robul poftelor omenești. Este întristat dacă viața lui în această lume materială i se prelungește, asemenea celor care au rău de mare, și care se grăbesc să ajungă cât mai repede în portul de odihnă.”

Acesta este modul corect de a trăi. Nu trăim aici ca să fim prosperi în această lume. Iar cel care trăiește spre slava lui Dumnezeu, cel care sfințește Numele lui Dumnezeu vrea ca Dumnezeu să fie slăvit, Dumnezeu să fie înălțat. Și el este mai preocupat să se roage pentru slava lui Dumnezeu decât pentru propria lui situație, propria sa glorie, propria lui prosperitate. El vrea doar să se lupte pentru ceea ce este imaterial și să nu fie cuprins, a spus el, „de plăcerile plăcute ale acestei vieți”. Cel care îl slăvește pe Dumnezeu este mai consumat de lucrurile care îl dezonorează pe Dumnezeu, mai consumat de ceea ce nu merge bine în ce privește lumea și modul în care aceasta îl tratează pe Dumnezeu decât de modul în care este tratat el. De aceea Psalmul 34:3 spune: „înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Lui!” Despre asta este rugăciunea.

În al treilea rând, rugăciunea nu este doar o chestiune de a recunoaște paternitatea și prioritatea lui Dumnezeu, ci și programul lui Dumnezeu. Versetul 10 spune: „Vie Împărăția Ta.” Împărăția Ta să vină. Iată o rugăciune pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta marchează fiecare bărbat și femeie credincioși adevărați ai lui Dumnezeu de-a lungul istoriei împărăției. Greii împărăției lui Dumnezeu, sfinții veacurilor au fost oameni care au fost foarte preocupați de înaintarea împărăției lui Dumnezeu, nu de construirea propriului imperiu, nu de a-și umple buzunarele.

Am fost întrebat zilele trecute cum pot să evaluez un lider creștin foarte cunoscut, la un nivel foarte înalt din America, un om pe care îl respect ca persoană. Întrebarea a fost: „Cum îl evaluezi pe acel om?” Am răspuns: „Ei bine, cred că există două moduri principale în care evaluez caracterul unui bărbat pe care nu-l cunosc personal. Primul mod este cât timp rămân cu el oamenii buni, evlavioși? Cu alte cuvinte, el este la un nivel de conducere în care are o mulțime de oameni care lucrează în jurul lui. Cât timp rămân cu el oamenii buni și evlavioși? Aceasta este măsura caracterului său.

Și în al doilea rând, cât de mult din succesul său ajunge în propriul buzunar? Dacă oamenii buni și evlavioși stau cu el multă vreme, înseamnă că oamenii buni și evlavioși găsesc în el un om cu aceeași gândire. Și dacă, după marele lui succes nu s-a răsfățat în mod excesiv, iar indiciul este că preocuparea lui nu este pentru creșterea contului său bancar, ci pentru construirea Împărăției. Acestea sunt tipurile de întrebări pe care trebuie să le pui.

În viața mea de rugăciune și viața ta de rugăciune, concluzia nu este cum va ajuta la construirea imperiului lui John MacArthur, la corporația lui John MacArthur, la eforturile lui John MacArthur, ci cum va ajuta Împărăția lui Dumnezeu să se extindă. Asta e concluzia. De fapt, Talmudul spunea că rugăciunea în care nu se menționează Împărăția lui Dumnezeu nu este deloc rugăciune. Cum va promova rugăciunea Împărăția? Vie Împărăția Ta, acesta este miezul cererii noastre.

Nu ne rugăm doar pentru succesul corporației noastre. Nu trebuie să ne rugăm doar pentru micuța noastră familie și nevoile ei particulare. Nu ne rugăm doar pentru biserica noastră sau pentru starea noastră. Și ne uităm la alegerile care vor avea loc marți și sunt sigur că ne-am rugat pentru acele alegeri și ce se va întâmpla. Ne gândim la lucruri la nivel național și ne rugăm pentru conducerea națiunii și așa mai departe. Dar asta nu este la ce se rezumă în final rugăciunile noastre.

În toate acestea, concluzia este: „Doamne, fă ca Împărăția Ta să vină”. Asta e tot. Asta e imaginea de ansamblu. Nu regatul nostru mărunt, ci Împărăția Ta. Aceasta este o perspectivă care este foarte utilă în slujire, astfel încât să nu începi să te rogi doar pentru propriul tău lucru mic, propria ta lume mică, propria ta biserică, propria ta slujire radio, propriile casete, propriul tău colegiu și seminar, propriile tale companii mici. Ci pentru ce te rogi cu adevărat este ca Împărăția să vină, și în ce fel și prin oricine ar vrea Dumnezeu să vină.

Ce vrem să spunem prin aceasta? Ce este Împărăția? Este o expresie foarte obișnuită. În primul rând, este destul de simplu să spunem că Împărăția este pur și simplu sfera mântuirii în care domnește Domnul Isus Cristos. Da, există un sens în care Dumnezeu este Regele universal al întregului univers și El conduce tot timpul întregul univers, întotdeauna a făcut-o, întotdeauna o va face. Dar despre ceea ce vorbește El aici nu este atât despre împărăția universală, cât despre împărăția lui Cristos care stăpânește în inimile celor răscumpărați. Este într-adevăr o rugăciune pentru mântuirea oamenilor pierduți. Lasă Împărăția Ta să vină prin convertirea sufletelor pierdute.

Împărăția, a spus Domnul Isus, este în mijlocul vostru, a venit la voi. Împărăția este sfera în care domnește Domnul Isus Cristos. Și unde domnește Domnul Isus Cristos? El este stăpân în inima tuturor celor care și-au pus credința în El, nu-i așa? El este Domnul și Regele meu. El este Domnul și Regele tău. Aceasta este Împărăția Lui. Împărăția Lui va veni pe pământ în mileniu. Împărăția Lui va umple universul în noul cer și noul pământ. Dar chiar și atunci, împărăția va fi încă sfera stăpânirii Sale în inimile oamenilor prin mântuire.

Iar rugăciunea este cu privire la orice va înainta Împărăția Ta, Doamne, orice va înainta elementele împărăției menționate în Romani 14:17. Împărăția lui Dumnezeu este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt, este orice Îl va aduce pe Cristos să-și întemeieze împărăția pe pământ, să fie glorioasă, să vină. Cu alte cuvinte, această teologie actuală, această „numește și revendică” este atât de mioapă, este atât de egoistă, este atât de limitată în gândirea ei, pentru că tot ce vede sunt eu și ceea ce vreau eu și nu se gândește la o cauză mai mare. Doamne, fă să înainteze Împărăția Ta chiar dacă asta înseamnă să pierd totul. Asta este ideea.

Frances Havergal a scris atât de frumos aceste rânduri dedicate Domnului Isus Cristos: „o, bucuria de a Te vedea domnind, Tu, Domnul meu iubit, fiecare limbă mărturisind Numele Tău; închinare, cinste, slavă, binecuvântare aduse Ție într-un singur gând. Tu, Stăpânul meu și prietenul meu, îndreptățit și înscăunat, până la cel mai îndepărtat capăt al pământului, glorificat, adorat și înălțat în stăpânire.” Aceasta este rugăciunea unui sfânt adevărat. Nu sunt preocupat de mine. Vreau ca Tu să fii onorat și Tu să fii glorificat și Împărăția Ta să fie extinsă în inimile oamenilor de pe pământ, astfel încât pretutindeni să fii glorificat, adorat și recunoscut ca stăpân. Aceasta este o rugăciune așa cum ne-a învățat Domnul Isus să ne rugăm.

Atunci elementul central al rugăciunii este închinarea. Ne apropiem de un Tată iubitor, dar asta înseamnă că acceptăm că El știe ce este cel mai bine și Îi răspundem prin ascultare. Și în rugăciunile noastre primul lucru care trebuie să ne preocupe este gloria Lui. Al doilea lucru care trebuie să ne preocupe este extinderea Împărăției Sale, iar al treilea lucru este să se facă voia Lui, scopul lui Dumnezeu. Versetul 10, „Facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ”. Știm că voia Lui se face în ceruri, nu-i așa? Pentru că toți cei care nu a făcut voia Lui în ceruri au fost cum? izgoniți afară. Îngerii căzuți au fost alungați. „Facă-se voia Ta”. Asta înseamnă: „Doamne, împlinește-Ţi scopul”. Nu mă rog niciodată fără să spun: „Doamne, voia Ta să se împlinească”. Și nu ezit când mă rog așa. Asta e tot ce vreau. Nu vreau nimic care să nu fie voia lui Dumnezeu.

Cineva mi-a spus: „Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată ar fi trebuit să închizi toate staţiile postului de radio?” Bine. Dacă asta este voia lui Dumnezeu, e bine, e în regulă. Eu nu mă supăr. Nu mai este nevoie să fac. Și să fac mai puțin poate fi cumva plăcut. Și au continuat cu întrebările. Am mai fost întrebat asta. „Ce s-ar întâmpla dacă Domnul tocmai ți-ar lua slujba?” Asta e. Dacă Domnul vrea să o ia, El o poate lua. Voi împrumuta de la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” şi ce urmează? „binecuvântat să fie Numele Domnului”. Nu mai are nevoie de mine. Și dacă El decide să facă o schimbare, este în regulă pentru că nu vreau să fac nimic care să nu fie voia Lui. Nu am nicio agendă personală.

Sunt deseori întrebat: „Care sunt obiectivele tale pentru slujire?” Chiar nu am, vreau doar să mă trezesc dimineața și să fac ceea ce trebuie să fac în ziua aceea și să am încredere în Dumnezeu că El mă conduce. Dar nu am nicio agendă plină de lucruri pe care să încerc să le realizez. Vreau doar să fac voia lui Dumnezeu și vreau să rămân în poziția de a o face. Nu e ceva la care mă resemnez. Sunt unii oameni care spun: „Facă-se voia Ta”, însă o spun pe un ton nepotrivit, cu supărare, cu resentimente amare: „știu că oricum vei face ce vrei Tu”.

Omar Khayyam a scris acea mică poezie faimoasă și spunea: „suntem doar niște piese neputincioase ale jocului pe care El îl joacă”, vorbind despre Dumnezeu, suntem piese neputincioase ale jocului pe care El îl joacă, „pe această tablă de șah a nopților și a zilelor, sunt mișcate încoace și încolo, testate, sacrificate, iar una câte una sunt așezate apoi în cutie”. O perspectivă tragică asupra lui Dumnezeu.

Așadar, există acei oameni care strâng din dinți cu un resentiment amar și spun: „facă-se voia Ta”, într-un mod fatalist. Nu la lucrul acesta ne referim legat de această expresie. Sunt apoi acei oameni pasivi care pur și simplu renunță: „ei bine, dacă asta vei face, Doamne, așa să fie.” Și ei se retrag într-un colț și își bagă în gură degetul mare spiritual și își arată nemulțumirea, și murmură și iar vociferează cât de tragică este situația lor.

Apoi sunt cei a căror „facă-se voia Ta” se naște din teologia lor. Sunt cei de tipul hiper-calviniști, care cred că Dumnezeu este mai mare decât ei, așa că oricum la ce foloseşte, totul va fi așa cum a fost stabilit. Este un alt fel de fatalism. Primul este un fel de fatalism filozofic. Al doilea este un fel de fatalism de tipul „săracul de mine”. Iar al treilea este un fel de fatalism teologic. Dar nu cred că a spune „facă-se voia Ta” înseamnă pur și simplu să renunțăm.

Îmi place ceea ce a spus David Welles, el a spus: „în esență, rugăciunea de cerere este răzvrătire. Nu este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este răzvrătire împotriva lumii și a căderii ei, refuzul absolut și nemuritor de a accepta ca normal ceea ce este anormal şi prezent peste tot. În privința aceasta este evidențiat refuzul oricărei agende și al oricărui plan, a oricărei interpretări care este în contradicție cu norma stabilită inițial de Dumnezeu.”

Mă pot ruga răzvrătindu-mă împotriva felului în care sunt lucrurile, ridicându-mă împotriva răului, ridicându-mă împotriva păcatului, ridicându-mă împotriva dezonorării lui Dumnezeu. Nu am de gând să accept asta și nu voi încheia un armistițiu cu ceea ce este rău și nici nu voi fi descurajat. Voi fi ca sufletele de sub altar: „până când, Doamne, când vei face ceva? Doamne, proslăvește Numele Tău, înălță Numele Tău.” Pot să mă rog lui Dumnezeu: „Doamne împlinește lucrurile acestea. Te implor să faci asta pentru că Te dezonorează. Schimbă această situaţie, adu-ți slavă Ție, adu-ți cinste Numelui Tău.” Nu am nicio problemă să spun cu îndrăzneală lucrul acesta.

Dar, în același timp, orice aduce Dumnezeu în viața mea trebuie să accept. Și nu accept cu amărăciune sau cu pasivitate, și nu accept pur și simplu doar ca pe un lucru teologic, îl accept ca fiind voia Lui. Și nu numai atât, ci ca pe cel mai bun lucru care se poate întâmpla. Dar vei spune: „ei bine, uneori nu pare drept”. Sigur, așa este și asta pentru că nu poți vedea totul, nu-i așa? Nu poți vedea totul, nu ai imaginea de ansamblu. Chiar dacă Dumnezeu este Tatăl Meu și mă iubește, și chiar dacă Îi cer pâine, nu-mi va da o piatră, iar dacă Îi cer pește, nu-mi va da un șarpe, și deși Dumnezeu are resurse nelimitate pentru mine, acele lucruri sunt date atunci când Îi vor aduce slavă Lui, când vor extinde Împărăția Lui și când vor împlini voia Lui. Și astfel, rugăciunile mele sunt întotdeauna controlate de acele lucruri. Așa ne-a învățat Domnul Isus să ne rugăm.

Deci, scopul rugăcinii nu este atât de mult despre răspunsuri tangibile. Scopul rugăciunii este o viață din ce în ce mai profundă de dependență, iar sfârșitul rugăciunii este un sentiment mai puternic de a fi parte a Împărăției lui Dumnezeu și a ceea ce face Dumnezeu. Rugăciunea este locul în care mă înscriu să-mi împlinesc datoria de a face ceea ce Dumnezeu vrea să facă în viața mea pentru propria Sa glorie. Acum când toate sunt în ordine atunci pot spune: „Doamne, dă-ne astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”. Atunci pot aduce înaintea Lui nevoile mele și nu sunt puține: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”.

În primul rând, cer ca nevoile mele să fie împlinite. În al doilea rând, cer ca păcatele mele să fie iertate. Și în al treilea rând cer: „și nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău”. Al treilea lucru pe care îl cer este: „Doamne, protejează-mă”. Ne rugăm pentru nevoile noastre, ne rugăm pentru curățire, ne rugăm pentru protecția Lui. Dar toate acestea sunt aduse în contextul gloriei Sale… cu care se și termină versetul 13… a Împărăției Lui, a puterii Lui să fie slava. Acesta este punctul central. Și în felul acesta rugăciunea este închinare. Și orice altceva mai puțin decât o rugăciune de închinare care îi dă lui Dumnezeu dreptul de a fi Dumnezeu, de a glorifica Numele Său, de a extinde Împărăția Lui și de a face voia Lui nu este deloc o rugăciune. Poate fi numită rugăciune, dar nu este rugăciune. Este doar un exercițiu de egoism.

Și orice presupune, orice teologie care presupune că Dumnezeu trebuie să-ți dea ceea ce ceri tu, ia Numele lui Dumnezeu în deșert, este lipsit de reverență și îl dezonorează foarte mult pe Dumnezeu, presupunând că El este altcineva decât este El. Și așa cum am mai spus la început, eroarea acestei teologii „numește și revendică” este că această teologie îl face pe om Dumnezeu și pe Dumnezeu om. Omul devine suveran, iar Dumnezeu slujitorul. Nu trebuie să fie așa. Deci, când ne rugăm, ne rugăm în felul acesta, a spus Domnul Isus, ca Dumnezeu să fie cinstit. Să ne rugăm împreună.

Tată, Îți mulțumim pentru un cuvânt atât de clar pentru noi. Nu vrem niciodată ceva ce nu este în voia Ta pentru noi. Nu înțelegem tot misterul acesta. Și noi credem că rugăciunea fierbinte a celui neprihănit este de mare folos. Credem că Tu răspunzi la rugăciune. Și dacă un judecător nedrept, atunci când este rugat continuu, ar face bine, cât de mult bine va face un Mântuitor drept pentru cei care Îl iubesc? Și dacă un om care doarme va deschide în final ușa cuiva care bate, bate și bate, chiar dacă o deschide din mânie, cât de repede ne vei oferi ceea ce avem nevoie, Tu, Cel care ești un Tată iubitor?

Da, Doamne, credem că rugăciunea noastră va primi răspuns, așa cum citim în Psalmi: „am strigat și Tu Mi-ai răspuns”. Dar, Doamne, ajută-ne să înțelegem și să ne rugăm ca răspunsul să fie în concordanță cu caracterul sacru al Numelui Tău, cu extinderea împărăției Tale și cu împlinirea realității minunate a voinței Tale.

În acest scop, ne rugăm chiar și în această dimineață ca rezultat al închinării noastre împreună, să fie sfințit Numele Tău, să fie înălțat, slăvit și glorificat, Împărăția Ta să se extindă, în așa fel încât chiar astăzi unii să își deschidă inimile pentru Domnul Isus Cristos, și astfel voia Ta să fie făcută.

Îți mulțumim că ești un Dumnezeu vrednic de încredere, că atunci când Te așezăm la locul cuvenit, nevoile noastre vor fi împlinite, curățirea va fi asigurată, protecția și călăuzirea ne vor fi asigurate. Nu am putea cere nimic mai mult și nu cerem mai mult de atât. Orice daruri bune alegi să ne oferi noi le acceptăm cu mulțumire. În Numele Domnului Isus ne rugăm toate aceste lucruri. Amin.

SFÂRȘIT