Era anul 1519 în Leipzig, Germania, cu două secole înainte ca Johann Sebastian Bach să ajungă în acel oraș, unde avea să devină directorul muzical al bisericii de acolo și să compună muzică nouă pentru fiecare duminică – o colecție de opere pe care noi toți am ajuns să o cunoaștem și să o iubim. Dar cu aproximativ două secole înainte de Bach în Leipzig, o forță puternică fusese dezlănțuită în Germania și în toată Europa sub forma lui Martin Luther. Martin Luther era un călugăr catolic, o personalitate foarte puternică, o figură foarte influentă și un învățător foarte capabil. El își afișase cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, Germania – 95 de teze, 95 de probleme pe care el simțea că trebuie abordate și corectate în Biserica Romano-Catolică.

Ca urmare a acestui fapt, doi ani mai târziu a fost chemat la un conciliu în Leipzig. El încă nu devenise cu adevărat creștin, dar Domnul îi arăta erorile sistemului romano-catolic și îl atrăgea spre adevărata Evanghelie. A fost convocat la o biserică din Leipzig – aceeași biserică pe care am vizitat-o eu, spre marea mea bucurie și folos – și a fost obligat să stea în fața unui fel de tribunal pentru a răspunde pentru ereziile sale. El negase penitența. Negase purgatoriul. Negase indulgențele – cumpărarea iertării și a intrării în Cer. Negase mântuirea prin fapte, negase autoritatea papală, iar cea mai gravă crimă a sa a fost că afirmase sola Scriptura, că singura autoritate este Biblia.

În lumina acestor fapte, el a fost chemat la Leipzig pentru a se confrunta cu un om numit Johann Eck. Acesta era maestrul dezbaterilor din partea Bisericii Romano-Catolice. L-au adus pe cel mai bun pentru a-l înfrunta pe Luther. Responsabilitatea lui Eck era să expună și să denunțe ereziile lui Luther și, în special, sola Scriptura – numai Scriptura. Rezultatul acelei întâlniri, al acelui tribunal, a fost o bulă papală, sau o declarație papală. Exsurge Domine a apărut în 1520, iar ceea ce declara acea bulă papală era că toate învățăturile lui Martin Luther erau eretice și că erau interzise în întregul peisaj romano-catolic.

Această discuție uimitoare dintre Luther și Eck a fost auzită de un tânăr. De fapt, acest tânăr era secretarul lui Eck. El se afla acolo pentru a-l asista pe Johann Eck. Numele lui era Johann Graumann. Ascultând această discuție, el a ajuns la concluzia că Luther avea dreptate, iar cel pe care îl reprezenta, Johann Eck, greșea. În cele din urmă, el a fost convins de adevărata credință și s-a alăturat Reformei, a părăsit Leipzigul, iar Graumann a devenit predicator al Evangheliei.

În 1525, el a scris un imn, un imn care a dăinuit până în zilele noastre. Din fericire, în 1863, acesta a fost tradus din germană în engleză. Titlul acelui imn este „My Soul, Now Praise Your Maker” (Suflete al meu, laudă-L acum pe Creatorul tău). „Sufletul meu, laudă-L acum pe Creatorul tău/Fie ca tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui, care te face părtaș deplin la milostiviri mai mari decât îndrăznești să ceri/La fel de sus cum este cerul deasupra noastră, la fel de departe cum sunt zorii de sfârșitul zilei, atât de departe, pentru că El ne-a iubit, El ne îndepărtează păcatele/Lăudați-L pe Cel ce domnește veșnic, voi toți care ascultați Cuvântul Lui – viața noastră și tot ce ne susține/Sufletul meu, o, laudă-L pe Domnul!”

În 1680, un bărbat pe nume Joachim Neander, un alt poet german, ducea o viață foarte păcătoasă. El a decis să meargă la biserică pentru a-l batjocori pe predicator împreună cu câțiva dintre prietenii săi. Dar, ascultând predicarea Evangheliei, s-a convertit. În cele din urmă, a devenit pastorul adjunct al aceluiași pastor pe care venise inițial să-l batjocorească și sub a cărui predicare a fost mântuit.

Când a devenit pastor adjunct, i s-a dat responsabilitatea regulată – rețineți acest lucru – de a predica în fiecare duminică la slujba de la ora 5:00 dimineața. A murit la 30 de ani. Poate că slujba de la ora 5:00 dimineața l-a omorât. Dar în ultimul său an, la vârsta fragedă de 30 de ani, a scris un imn, pe care l-ați cântat deja în această dimineață: „Lăudați-L pe Domnul, Atotputernicul, Regele creației/O, sufletul meu, laudă-L, căci El este speranța și mântuirea ta/Voi toți cei care auziți; apropiați-vă acum de templul Său, alăturați-vă mie în adorare plină de bucurie”.

În 1719, Isaac Watts, care a scris aproximativ 750 de imnuri, printre care „When I Survey the Wondrous Cross”(Când eu privesc la crucea grea) și multe altele, a scris acest imn: „O, binecuvântează-L pe Domnul, sufletul meu!/Fie ca tot ce este în mine să se unească/Și să-mi ajute limba să-I binecuvânteze numele/Al Celui ale cărui îndurări sunt divine./O, binecuvântează-L pe Domnul, sufletul meu,/Și nu lăsa ca milostivirea Lui/Să rămână uitată în nerecunoștință/Și să moară fără laude”. [Nota editorului: John a citat un imn diferit în predica originală; textul imnului a fost corectat aici.]

Erau anii 1800 în Scoția și trăia acolo un tânăr pe nume Henry Lyte, pe care tatăl său îl descria ca pe un tânăr inutil – un fel de excentric scoțian – care nu voia decât să pescuiască și să vâneze. Viața a devenit dificilă pentru Henry Lyte deoarece a rămas orfan. În 1816 se afla lângă patul unui muribund. A văzut realitatea rece și sumbră a morții și a părăsit acel pat de moarte pentru a găsi o Biblie și a începe să o citească.

Prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, el s-a convertit la Cristos. A devenit un predicator al Evangheliei, un predicator al Cuvântului lui Dumnezeu. Era, de asemenea, un muzician talentat care cânta la flaut. Și vorbea fluent latina, greaca și franceza. Apoi a scris poezie. Cred că în 1834 a scris cea mai bună compoziție a sa; și ați cântat-o și voi în această dimineață: „Lăudați, sufletul meu, pe Regele cerurilor/aduceți-I la picioarele Sale tributul vostru/Răscumpărați, vindecați, restaurați, iertați/care, ca și voi, ar trebui să-I cântați laudele/Lăudați-L pentru harul și îndurarea Sa față de părinții noștri în suferință/Lăudați-L, neschimbat ca întotdeauna/încet la mustrare și iute la binecuvântare/Lăudați-L, lăudați-L, glorios în credincioșia Sa”. Acest imn a devenit atât de popular încât a fost cântat la multe încoronări.

De ce menționez aceste imnuri răspândite între 1525 și anii 1800? Pentru că toate au fost scrise pe baza Psalmului 103. Și, de fapt, toată muzica de azi dimineață a fost compusă pe baza Psalmului 103, inclusiv „It Is Well With My Soul”(Când am pacea Domnului în inimă). Poate că doar Psalmul 23 a inspirat mai multă muzică decât Psalmul 103.

Psalmul 103 este o laudă totală de la început până la sfârșit. Este o laudă eternă și este o laudă evanghelică. Este plin de adevărul evanghelic. De fapt, cred că pot spune cu siguranță că Psalmul 103 este o anticipare din Vechiul Testament a cărții Romani. Psalmul 103 este închinare totală. Are o concentrare fermă asupra unei singure persoane: Yahweh. Acesta este singurul nume al lui Dumnezeu folosit în întregul psalm. Yahweh este tetragrama, numele de nedescris al lui Dumnezeu, EU SUNT. Se concentrează pe închinarea la EU SUNT, Cel Veșnic.

Închinarea constă, în esență, în recitarea și amintirea realității magnifice a binecuvântărilor mântuirii Sale. Și când spun că acest psalm este o laudă totală, mă refer la faptul că nu se menționează nicio circumstanță istorică în legătură cu acest psalm. În mulți psalmi, când începi să citești psalmul, vezi la început, în titlul psalmului, o notă istorică: „Acesta a fost scris cu ocazia unui anumit eveniment sau într-un anumit moment, cu o anumită ocazie”. Nu se menționează nicio circumstanță istorică în legătură cu scrierea acestui psalm. Acest lucru este foarte potrivit. Este universal aplicabil.

Pentru credinciosul creștin, aceasta este centrul vieții sale. Pentru un credincios, acesta este punctul de referință. Nu se face nicio mențiune despre dușmani, adversari sau amenințări. Nu există cereri; nu există plângeri; nu există rugăminți. Aceasta este doar o închinare totală adusă lui Dumnezeu. Niciun nor la orizont, nicio notă de dezamăgire, nicio urmă de tristețe. Totul este o laudă plină de bucurie, recunoștință și entuziasm, care izvorăște din inimile celor cărora li s-a dăruit mântuirea deplină și veșnică. Nu există în Scriptură alte izbucniri de laudă mai curate.

Și aceasta este o laudă totală. Începe cu expresia „toate” care se repetă de patru ori și se termină cu aceiași expresie „toate” repetată tot de patru ori. Începe și se termină cu o chemare foarte personală la închinare. Prima linie: „Binecuvântează suflete pe Domnul”. Ultimul verset: „Binecuvântează suflete pe Domnul”. În felul acesta începe și se termină cu o chemare personală la închinare, iar între ele traversează universul infinit pentru a porunci tuturor și fiecărui lucru care există să-L laude pe Domnul, să-I binecuvânteze numele, să I se închine. Este un psalm destinat doar credincioșilor, celor care, conform versetelor 11, 13 și 17, se tem de Domnul, celor care se tem de Domnul sau celor care sunt adevărați închinători ai Domnului; sau, în versetul 18, „celor ce păzesc legământul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească”. Acesta este destinat adevăraților închinători care ascultă de poruncile lui Dumnezeu.

În lista psalmilor, acesta este primul dintre cei patru psalmi care încheie Cartea a patra a Psalmilor. Există cinci cărți de psalmi. Acest Psalm 103 face parte din cei patru psalmi care încheie Cartea a patra. Toți sunt chemări la laudă. Psalmul 103 începe astfel: „Binecuvântează suflete pe Domnul”. Psalmul 104 începe astfel: „Binecuvântă, suflete, pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare”. Psalmul 105: „Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui! Faceți cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântați, cântați în cinstea Lui! Vorbiți despre toate minunile Lui”.

Psalmul 106: „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci”. La sfârșitul Psalmului 106: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Și tot poporul să zică: ‘Amin! Lăudați pe Domnul’”.

Și veți observa că, la începutul Cărții a cincea, prima linie este: „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui! Așa să zică cei răscumpărați de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului”. Este ca și cum lauda de la sfârșitul Cărții a patra încă răsună la începutul Cărții a cincea. Așadar, aceasta este o secțiune de psalmi care este plină de laudă. Psalmul pe care îl analizăm începe lista celor patru psalmi care încheie Cartea a patra.

Unele surse antice ne spun că David a fost cel mai probabil autorul; nu putem fi siguri de asta. Iar unii spun că ei cred că David ar fi autorul în perioada bătrâneții; nu putem fi siguri de asta. Dar pot fi sigur de un lucru: bătrânețea este cel mai bun moment pentru a-L lăuda pe Domnul. Vă pot spune asta din experiența personală.

De ce bătrânețea este cel mai bun moment pentru a-L lăuda pe Domnul? Pentru că deja ai parte de cea mai lungă și mai bogată experiență a puterii divine, a binecuvântării, a providenței și a îndurării. Cu cât îmbătrânești, cu atât viața ta ar trebui să fie în mod constant un act de laudă, un act de închinare. Dacă ai umblat alături de Domnul timp de zeci și zeci și zeci de ani, până la bătrânețe, ai acumulat o experiență de viață îndelungată, foarte intimă, foarte personală, extrem de evidentă și foarte reală, legată de puterea, binecuvântarea și providența lui Dumnezeu. Întreaga cântare este oferită ca închinare adusă lui Dumnezeu.

Din nou, Yahweh este singurul nume divin care apare, și este propriul Său nume; nu un nume descriptiv, ci numele Său: EU SUNT. Este închinarea adusă Celui care este EU SUNT, singurul Dumnezeu adevărat și viu, Cel care există veșnic, care nu a avut niciodată un început și care nu va avea niciodată un sfârșit. El este singura realitate absolută; toate celelalte realități au fost create de El. El este constant, independent, suveran. El este adevărul; El este iubirea; El este lumina; El este viața; El este frumusețea; El este perfecțiunea; El este sfințenia; El este bucuria; El este totul. Așadar, numai El este vrednic de închinare. Acesta este Yahweh, și El este, de asemenea, Domnul Isus Cristos.

Acum, acest psalm este o chemare la închinare, are trei părți. Prima chemare este o chemare interioară, versetele 1–5. Să ne uităm la ea. Este o chemare interioară. „Binecuvântează suflete pe Domnul”. Începe cu porunca adresată propriului suflet de a vorbi lui Dumnezeu în moduri care să-I aducă cinste și slavă, descriind măreția Lui, descriind frumusețea Lui deplină, descriind tot ceea ce este adevărat despre El în ceea ce privește atributele și lucrările Lui. „Binecuvântează suflete pe Domnul”. Acesta este un dialog al sinelui cu sine însuși. Dacă ai de gând să vorbești cu tine însuți, spune asta: „Suflete, binecuvântează pe Domnul. Binecuvântează pe Domnul”.

De aici începe închinarea. Iar strigătul sufletului către suflet este la fel de puternic pe cât este cunoașterea pe care o ai despre Dumnezeu. Este la fel de convingător pe cât este sfințenia ta. Dacă nu știi prea multe despre Dumnezeu, este o voce foarte slabă cea care te cheamă în inima ta să-L lauzi pe Domnul. Sau, dacă viața ta este plină de fărădelegi, păcate și nelegiuiri, îți va fi foarte greu să-ți chemi sufletul să se închine Domnului. Aceasta vine din sufletul care are o cunoaștere profundă a lui Dumnezeu și o iubire pentru ceea ce este sfânt și curat.

Și, apropo, aici nu se cântă la orgă. Aici avem o închinare fără o trupă de laudă, închinare fără o orchestră. Nu există lumini difuze. Nu există fum și nu există întuneric melancolic. Aceasta este închinarea din inimă. Aceasta este revărsarea unei inimi care meditează la Dumnezeu și la caracterul Său și la mântuirea pe care El a dat-o.

Cântecul este în inimă înainte de a fi vreodată în încăpere. Aceasta este adevărata închinare. Și Tatăl caută închinători adevărați care să I se închine în duh și în adevăr, fără a ține seama de vreo experiență exterioară, fără a ține seama de vreun ajutor exterior; doar bucuria și recunoștința extravagantă, exuberantă pentru Dumnezeu și harul Său mântuitor. „Binecuvântează suflete pe Domnul”.

Mă surprind cântând imnuri în mintea mea aproape tot timpul. Presupun că, într-un fel, pe lângă respirație, cel mai obișnuit lucru pe care îl fac este să cânt imnuri în mintea mea; și așa a fost de mulți ani. O parte din asta este moștenirea imnurilor pe care am ajuns să le cunosc și să le iubesc. Dar ceea ce trezește amintirea acestor lucruri este inima care dorește să se închine. Și când inima mea tinde spre închinare, vrea să găsească cuvinte care uneori sunt mai bune decât cele pe care le pot găsi eu; și astfel își găsește drumul spre imnuri.

„Binecuvântați pe Domnul. Închinați-vă Domnului”. Este ceva unic în asta. Totul este despre El și despre nimeni altcineva. „Binecuvântează suflete pe Domnul” – aceasta este porunca generală; și este urmată de această afirmație din versetul 1 – „și tot ce este în mine, să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt”.

„Binecuvântați pe Domnul”, și nu doar într-un fel de concentrare parțială sau găsind un mic loc acolo, alături de toate celelalte. Ci: „Binecuvântează pe Domnul, și tot ce este în mine” – toate facultățile mele. Aceasta nu este motivată din exterior; este motivată din interior. Este practic ca și cum ai iubi pe Domnul din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea ta. Cu toate capacitățile tale, cu toate abilitățile tale, ar trebui să-L binecuvântezi pe Domnul; și ar trebui să binecuvântezi Numele Lui sfânt, numele care cuprinde sfințenia Lui, care implică separarea Lui de păcat.

Din nou, nu avem cunoștință de niciun eveniment sau circumstanță care l-ar fi determinat pe psalmist să scrie acest lucru; deci aceasta nu este motivată cumva de un eveniment din viață, ci este un mod de viață. Nimic din exterior nu îl mișcă pe psalmist. Contemplarea pură a lui Dumnezeu în toată slava și harul Său, revărsate asupra noastră prin mântuire, este cea care face ca lauda să se înalțe din inimă; și aceasta se înalță către El și către numele sfințeniei Sale. Ea cuprinde sfințenia Sa, separarea Sa, caracterul Său unic. Este inima care izbucnește în recunoștință pentru mântuire.

Așa trebuie să ne trăim viața; și acest lucru devine foarte specific în versetul 2: „Binecuvântă, suflete, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui” – „nu uita niciuna dintre binefacerile Lui”. Unii ar traduce cuvântul ebraic prin „suficiențe”; dar mie îmi place „binefaceri”. Aceasta este o poruncă adresată sufletului meu să noteze fiecare binefacere de la Dumnezeu – fiecare binefacere – să catalogheze fiecare har, fiecare milă, fiecare faptă, fiecare provizie, fiecare protecție, fiecare bunătate, fiecare expresie de iubire, fiecare providență.

Cântecul pe care îl cântam când eram copil era acesta: „Ia în seamă binecuvântările/numește-le” – își amintește cineva dintre voi? – „una câte una”. Asta vine de aici. „Ia în seamă binecuvântările/numește-le una câte una/și vei fi surprins de ceea ce a făcut Domnul”. Exact asta spune versetul: „Nu uita niciuna dintre binefacerile Lui”. „Nu uita niciuna dintre binefacerile Lui”.

Acest lucru este atât de important, încât încă din capitolul al optulea al Deuteronomului, când Domnul avertizează poporul lui Israel; Deuteronomul capitolul 8, versetul 11 spune: „Vezi să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile, rânduielile și legile Lui, pe care ți le dau azi. Când vei mânca și te vei sătura, când vei zidi și vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulțindu-ți-se cirezile de boi și turmele de oi, mărindu-ți-se argintul și aurul, și crescându-ți tot ce ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei; care te-a dus în acel pustiu mare și grozav, unde erau șerpi înfocați și scorpioni, în locuri uscate și fără apă, care a făcut să-ți țâșnească apă din stânca cea mai tare și care ți-a dat să mănânci în pustiu mana aceea necunoscută de părinții tăi, ca să te smerească și să te încerce și să-ți facă bine apoi. Vezi să nu zici în inima ta: ‘Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății’. Ci adu-ți aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinții voștri prin jurământ, cum face astăzi. Dacă vei uita pe Domnul Dumnezeul tău și vei merge după alți dumnezei, dacă le vei sluji și te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veți pieri. Veți pieri ca și neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră, pentru că nu veți asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru”. Avertismentul: „Nu uita de Domnul, nu uita de binefacerile Lui, altfel vei pieri”.

Așa trebuie să ne trăim viața, catalogând și recitând constant binefacerile Domnului. Suntem în urmă, cu mult în urmă. Suntem în urmă astăzi, nu-i așa? Am fost deja iertați astăzi. Am fost deja protejați și păstrați astăzi. Am fost deja luminați și înțelepțiți, încurajați și binecuvântați astăzi. Și până acum, probabil că nu am spus nimic despre mulțumire față de Domnul.

Așa trebuie să ne trăim viețile; aceasta este izvorul laudelor. Imaginați-vă cum ar fi relațiile într-o căsătorie, într-o familie și în orice altă situație dacă am cataloga constant binecuvântările lui Dumnezeu, care depășesc înțelegerea noastră, și am trăi într-o laudă și o închinare constantă față de El. Nu am avea timp pentru nimicuri. A uita este o slăbiciune trupească, a uita este un păcat. Trăiește-ți viața ținând evidența tuturor binefacerilor Sale, și vei trăi în bucurie, în propria ta bucurie; și vei aduce bucurie tuturor celor din jurul tău.

Acum, Domnul ne cere să ne amintim de toate binefacerile Sale. Mai târziu, în versetul 18, ne cere să ne amintim de poruncile Sale pentru a le împlini. Oare este prea mult ce ne cere? Să ne amintim de binefacerile Sale și să-I mulțumim. Să ne amintim de poruncile Sale și să le împlinim. Oare este prea mult ce ne cere? El ne-a iertat păcatele. Asta spune El: „Nu-Mi mai aduc aminte de păcatele voastre”.

La rândul nostru, putem noi să ne amintim de binefacerile Lui? Beneficiile de la Dumnezeu vin neîncetat asupra noastră. Niciun om care a trăit vreodată nu a fost capabil să și le amintească pe toate, așa că niciunul dintre noi nu se apropie de a se închina așa cum ar trebui să se închine. A se închina astfel este ceea ce cere Dumnezeu și este ceea ce merită Dumnezeu; dar nu este ceea ce primește El.

El ne dă cel puțin o listă cu care să începem. Iată binefacerile, versetul 3: „El îți iartă toate fărădelegile tale”. Aceasta este o afirmație uimitoare: „El îți iartă toate fărădelegile tale”. Isaia 43, le uită, nu și le amintește niciodată. Acesta este primul dintre darurile lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit care a devenit un adevărat închinător. Aceasta este mântuirea, aceasta este ușa către toată comoara harului și a îndurării divine. Acesta este începutul. Aceasta este prima afirmație a Evangheliei.

Evanghelia, vestea bună, este că Dumnezeu iartă toate nelegiuirile tale. Aceasta este vestea bună. Nu este vorba despre o viață fericită. Nu este vorba despre scop. Nu este vorba despre a-ți repara viața astfel încât să fii împlinit la maxim. Nu este vorba despre a obține ceea ce vrei. Vestea bună este despre iertarea păcatului, prin care scapi de iad și intri în Cer. De aici începe mulțumirea noastră: „Sunt iertat. Sunt iertat. Și astăzi sunt iertat. Am fost iertat. Voi continua să fiu iertat”. Continuă să îți aduci aminte de iertarea lui Dumnezeu.

Și apoi El îți vindecă toate bolile. Ei bine, unii oameni au spus că asta înseamnă bolile tale fizice. Nu este așa, pentru că este o afirmație paralelă cu „îți iartă toate fărădelegile”. Și El chiar îți iartă toate nelegiuirile. Așadar, orice ar însemna „vindecarea tuturor bolilor tale”, trebuie să fie la fel de cuprinzătoare ca iertarea nelegiuirilor tale; și asta nu se poate referi la boala fizică, pentru că toți suntem în procesul de a muri și toți avem boli fizice. Aspectul despre care vorbește El aici este vindecarea bolilor noastre spirituale, bolile sufletului.

În Isaia 1, când Dumnezeu privește Israelul păcătos, capitolul 1, versetele 5 și 6, El spune: „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, și toată inima suferă de moarte! Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn”. „Sunteți ca un lepros netratat”, spune El lui Israel, vorbind despre bolile spirituale.

Domnul iartă toate nelegiuirile noastre și vindecă toate bolile sufletului nostru – mândria, pofta trupului, pofta ochilor, ura, răzvrătirea împotriva Lui. Acestea sunt lucrurile pe care El le vindecă. Într-o zi, când vom fi glorificați, El va vindeca toate bolile trupului nostru, când vom primi un trup nou, asemenea trupului înviat al lui Cristos. Care sunt beneficiile? Iertarea și vindecarea spirituală, care de fapt descriu regenerarea, crearea unei noi făpturi sau nașterea din nou.

În versetul 4: „El îți izbăvește viața din groapă”. El vorbește despre mântuirea ta, despre răscumpărarea ta. Dar legată de răscumpărarea ta este învierea ta, nu-i așa? Te vei ridica din mormânt pentru a fi glorificat, răscumpărat prin sângele lui Isus Cristos, răscumpărat – „Eu aparțin lui Dumnezeu, care mă va ridica din mormânt”. Psalmul 49:15 spune: „Dar mie, Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuința morților”, sau a mormântului. Beneficii uimitoare: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor voastre spirituale, răscumpărarea vieții voastre, ceea ce înseamnă că într-o zi veți fi ridicați din mormânt spre slava veșnică.

Și între timp, în timp ce așteptăm asta, versetul 4 spune: „Binecuvântați pe Domnul care vă încununează cu bunătate și îndurare”. Este ca un fel de încoronare. El ne încununează cu bunătate. Ce este asta? Iubire devotată, chesed în ebraică. Înseamnă „iubire devotată” sau „iubire de legământ”. Acesta este genul de iubire care este neîntreruptă, exprimată în acte hotărâte ale voinței lui Dumnezeu prin care El Își ține promisiunea față de cei care Îi aparțin. El este un Dumnezeu iertător. El este un Dumnezeu milostiv. El face legământ cu cei care își pun încrederea în El; și El nu va încălca niciodată acel legământ.

Așadar, Îi mulțumim pentru iubirea Sa devotată, iubirea Sa neclintită, iubirea Sa de legământ și, de asemenea, pentru compasiunea Sa, care este manifestarea acțiunii din acea iubire de legământ. Iubirea de legământ descrie relația, iar compasiunea descrie acțiunea acelei relații, latura emoțională a îndurării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că ne iubește cu o iubire devotată, ci ne iubește și emoțional. El ne iubește atât de mult încât coboară și are grijă de noi. El ne încoronează ca pe niște fii și fiice regali cu binecuvântări cerești. Iubirea devotată; este promisiunea unei iubiri neîntrerupte pentru totdeauna. Iar rodul acelei iubiri sunt faptele de compasiune.

Versetul 5 spune: „El îți satură de bunătăți bătrânețea”. Viața sfințită și binecuvântată este viața împlinită. Viața sfințită și binecuvântată este viața împlinită. Dacă umbli cu Domnul, dacă ai fost mântuit, umbli într-un mod în care Dumnezeu te copleșește fără încetare cu binecuvântările Sale cerești. El ne inundă literalmente într-un val constant de iubire.

Ca rezultat, versetul 5 spune: „te face să întinerești iarăși ca vulturul”. Viața împlinită este o viață sănătoasă. Este puternică; este hrănită; înflorește.

Știți, în 2 Samuel capitolul 1 se spunea despre Saul și Ionatan că erau mai iuți decât vulturii și mai tari decât leii. Acesta este genul de imagine a unei vieți viguroase, puternice, pline de putere. Și exact asta este ceea ce le promite Dumnezeu celor care sunt ai Lui. Trebuie să-I mulțumim pentru iertarea nelegiuirilor noastre, pentru vindecarea tuturor bolilor noastre spirituale, pentru răscumpărarea noastră, pentru învierea noastră din mormânt, pentru încununarea vieților noastre cu iubire de legământ devotată și, prin acea iubire, pentru revărsarea asupra noastră a faptelor de compasiune și pentru împlinirea noastră cu orice lucru bun, orice lucru bun care revarsă viață și vigoare în viețile noastre spirituale. „Vom zbura”, spune Isaia 40, „cu aripi ca vulturii; vom alerga și nu vom obosi, vom merge și nu vom osteni”. Asta înseamnă să fii binecuvântat de Dumnezeu. Și astfel, la rândul nostru, Îl binecuvântăm și noi.

Așadar, prima chemare la închinare este internă, vorbindu-mi inimii mele, mulțumindu-I, lăudându-L și binecuvântându-L pentru tot ceea ce mi-a dat, astfel încât viața mea să fie doar această expresie neîntreruptă și conștientă de laudă și închinare. Nu am timp pentru alte lucruri nesăbuite.

Chemarea la închinare este, așadar, interioară; apoi, în al doilea rând, este exterioară. Ea începe în versetul 6, și va trebui să trecem destul de repede peste asta; dar este exterioară.

În versetul 6, psalmistul trece dincolo de a vorbi inimii sale și vorbește despre ceea ce face Dumnezeu pentru toți cei care vin la El. „Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți. El Și-a arătat căile Sale lui Moise”. Toate aceste promisiuni de mântuire au fost date inițial lui Moise – ele se găsesc în Pentateuh. Și apoi au fost date fiilor lui Israel.

Dumnezeu și-a revelat scopul mântuitor. Dumnezeu și-a revelat natura dreaptă. Dumnezeu și-a revelat judecățile. A început cu Moise în primele cinci cărți ale Scripturii, iar apoi a oferit revelația fiilor lui Israel, astfel încât de la început, din Geneza și până la sfârșitul Vechiului Testament, știm despre scopul mântuitor al lui Dumnezeu. Și știm, așa cum spune versetul 6, că, literalmente, Yahweh lucrează întotdeauna cu dreptate deplină. Yahweh lucrează întotdeauna cu dreptate deplină. El lucrează întotdeauna în moduri perfecte și drepte, conform unor principii absolut drepte; și, prin urmare, este neclintit în corectitudinea judecăților Sale – El face judecăți exact drepte. El oferă dreptate celor care sunt robi ai păcatului; și totuși judecățile Sale sunt drepte.

Aceasta este enigma Vechiului Testament: Cum poate Dumnezeu să ofere compasiune și dreptate păcătoșilor și să rămână totuși drept? Aceasta este enigma Vechiului Testament rezolvată în Isaia 53. Răspunsul este: El ne poate oferi milă, har și iertare, pentru că L-a pedepsit pe Cristos în locul nostru. Acesta este planul mântuitor al lui Dumnezeu. Singurul element istoric din întregul psalm este versetul 7, care face referire generală la Vechiul Testament ca punct de revelație a caracterului, naturii și iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu.

Apoi, începând cu versetul 8, El ne dă tuturor un motiv să-L binecuvântăm pe Domnul. „Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate”. Știm aceste lucruri; și ele sunt răspândite în Vechiul Testament. Mă gândesc la Exodul 33, 34. Mă gândesc la Plângerile lui Ieremia, capitolul 3. Mai sunt și în Psalmi, până la Psalmul 145. Iată ce știm despre Domnul: este milostiv, plin de îndurare, încet la mânie și plin de iubire devotată, bazată pe legământ.

În mod uimitor, versetul 9 spune: „El nu Se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie”. Ceea ce înseamnă că El nu ne va găsi mereu vinovați. Este aceasta o veste bună? El nu ne va găsi mereu vinovați. El nu va purta mereu pică împotriva noastră. Deși El este perfect drept și toate judecățile Lui sunt corecte, El nu va fi mereu dușmanul nostru. El va oferi o cale de a deveni prietenul nostru. El nu va fi mereu mânios pe noi.

De fapt, versetul 10, este unul dintre cele mai prețioase versete din întreaga Scriptură: „El nu ne-a tratat după păcatele noastre.” Este acesta un motiv suficient pentru a-L binecuvânta pe Domnul? „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre”. Dacă ar fi făcut asta, am fi cu toții în iad. El nu a făcut asta. El a pus păcatele și nelegiuirile noastre asupra lui Cristos.

Și acum, ]n calitate de creștini care Îi aparținem Domnului, încă mai avem păcate. Dar chiar și acum El nu ne tratează după păcatele noastre. Păcatele noastre sunt multe; judecățile Lui sunt puține. Păcatele noastre sunt grele; disciplina Lui este ușoară. Suntem slabi, dar El nu ne-a zdrobit. El doar ne rănește, iar apoi ne vindecă. Păcatele noastre au fost continue și persistente; loviturile Lui sunt ocazionale și ușoare. Vinovăția noastră este atroce și provocatoare; iertarea Lui este răbdătoare și milostivă. Jean Calvin a spus: „El îi binecuvântează în mod minunat pe cei pe care ar putea pe drept să-i distrugă”.

Bunătatea Lui, dragostea Lui de legământ, dragostea Lui devotată, iertarea Lui completă a tuturor păcatelor noastre sunt atât de uluitoare și de vaste încât pot fi explicate doar prin două ilustrații ale infinitului. Și, apropo, acestea sunt cele mai perfecte ilustrații pe care le-ați putea găsi în limbajul uman, ceea ce nu este surprinzător, având în vedere că Duhul Sfânt este autorul lor.

Dar priviți cum explică El acest fel de milă, acest fel de mântuire. Versetul 11, iată prima ilustrație a infinitului: „ Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui(dragostea legământului) pentru cei ce se tem de El”.

„cât sunt de sus cerurile față de pământ”. Cât de sus este asta? Ei bine, oamenii din vremurile biblice nu ar fi înțeles; probabil credeau că pot număra stelele. Vă voi da un mic ajutor. Cele mai recente statistici ale NASA ne spun că ei cred că știu unde se află marginea universului și sugerează următoarele: dacă ați merge cu 300.000 de km pe secundă, care este viteza luminii, ați putea ajunge la capătul universului cunoscut în 225 de trilioane de ani.

El ne iubește cu o iubire devotată și legată de un legământ, care este infinită, nu cunoaște limite – Dumnezeu nu are nevoie să recurgă la astfel de hiperbole, – dragostea Lui este atât de uimitoare și de copleșitoare încât te-ai putea întreba dacă este într-adevăr adevărată. Dar Dumnezeu dorește să-Și ilustreze iubirea față de noi într-un mod infinit.

El o face din nou cu o altă ilustrare perfectă a infinitului: „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi”. Cât de departe este răsăritul de apus? Și asta este infinit. O linie care merge în două direcții opuse, mergând spre infinit.

Și totuși, lipsa noastră de recunoștință pentru acest fel de iubire a legământului și acest fel de iertare duce păcatele noastre în infinit. Lipsa noastră de recunoștință și păcătoșenia noastră încăpățânată ar epuiza răbdarea oricui, cu excepția Celui care ne iubește infinit și ne iartă infinit. Nu e de mirare că Mica spune în 7:18–19: „Care Dumnezeu este ca Tine care ierți nelegiuirea?” „Care Dumnezeu este ca Tine?”

De ce o astfel de iubire? De ce o astfel de iertare infinită? Versetul 13: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână”. El ne iubește astfel pentru că este Tatăl nostru. El este Tatăl nostru. „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El”, de cei care Îl venerează, de adevărații închinători.

El înțelege. El cunoaște firea noastră; El cunoaște structura noastră umană. El știe că am început ca țărână și ne întoarcem înapoi la țărână; El înțelege asta. El cunoaște slăbiciunea voinței noastre. El cunoaște puterea impulsurilor noastre păcătoase. El cunoaște violența egoismului nostru. El cunoaște disponibilitatea noastră spre neascultare. El cunoaște ușurința cu care se întrerupe rugăciunea noastră, caracterul fragil al bucuriei noastre. El știe toate acestea.

„El știe că”, spune versetul 15, „ Omul! Zilele lui sunt ca iarba, și înflorește ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, și locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaște”. Suntem aici și dispărem. Suntem atât de fragili.

El este infinit, iar noi suntem acest mic morman de praf care se risipește. El înțelege puterea noastră slabă, dar El nu este ca noi. El nu este ca noi. „Bunătatea Domnului”, spune versetul 17, „ține în veci” O altă afirmație a infinității.

Ce înseamnă că: „bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El, și îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor?” – înseamnă că bunătatea ține „de la o generație la alta, și îndurarea Lui la fel” Ce înseamnă oare că: „bunătatea Domnului ține în veci?”

Ascultați asta. Ceea ce înseamnă este că, de când există Dumnezeu, El a avut o iubire de legământ pentru poporul Său. Așa este. Nu a început când ați crezut. Nu a existat niciun moment în mintea lui Dumnezeu când El să nu-i fi iubit pe ai Săi, niciodată. În eternitatea trecută, înainte ca orice altceva să existe în afară de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeu avea o iubire de legământ deplină îndreptată spre cei care încă nu fuseseră creați.

De la iubirea electivă la iubirea glorificatoare, sunteți iubiți de Dumnezeu. Ați fost aleși în El înainte de întemeierea lumii. El v-a iubit în Cristos înainte de începutul timpului și vă va iubi în Cristos și când timpul se va sfârși. Iubirea devotată a lui Dumnezeu pentru poporul Său este la fel de veșnică precum este Dumnezeu. Nu există timp pentru Dumnezeu. El nu învață nimic. El nu ajunge la o idee nouă. El nu vine cu oameni noi pe care să-i răscumpere. El i-a iubit întotdeauna pe ai Săi, de când a existat.

Iubirea lui Dumnezeu este pasională; iubirea lui Dumnezeu este emoțională – este părintească; este protectoare; este vastă; este constantă; este atotputernică; este infinită; este activă; este binefăcătoare; și este infinită până la punctul în care nu se va schimba niciodată. El v-a iubit întotdeauna; El vă va iubi întotdeauna.

Pe cine iubește El? Pe cei care I se închină, pe adevărații închinători care manifestă sinceritatea închinării lor prin, versetul 18, „pentru cei ce păzesc legământul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui” – sau de preceptele Sale – „ca să le împlinească” – pe cei care sunt credincioși și ascultători.

Am mai spus asta: suntem mântuiți prin har, dar mântuirea noastră se manifestă prin ascultarea noastră, nu-i așa? Nu am putea niciodată să sperăm să ne întoarcem în eternitate și să înțelegem perfecțiunile glorioase ale lui Dumnezeu. Nu am putea niciodată să urmărim acele perfecțiuni glorioase înainte, în eternitatea viitoare. Dar putem și trebuie să-L lăudăm, să-L adorăm și să-L binecuvântăm neîncetat pe Domnul care ne-a iubit întotdeauna și pentru totdeauna.

Acum ascultați, sincer: nimic nu demonstrează mai clar păcatul care încă mai există în noi decât ușurința cu care uităm o iubire și o binecuvântare atât de copleșitoare. Repet: nimic nu demonstrează mai clar păcatul care încă mai există în noi decât ușurința cu care uităm o iubire și o binecuvântare atât de copleșitoare.

Există o chemare finală la laudă: o chemare interioară, o chemare exterioară, acum o chemare universală, versetul 19; vom face acest lucru pe scurt. „Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri, și domnia Lui stăpânește peste tot”. Există un rege mult mai mare decât David, mult mai mare decât orice alt rege. Există un rege peste toate; acesta este Domnul. Și întrucât El este peste toate, psalmistul spune: „Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui”. Ei fac parte din „toate” – îngeri sfinți, îngeri cerești, îngeri veșnic neprihăniți. „Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui, care sunteți tari în putere, care împliniți poruncile Lui și care ascultați de glasul cuvântului Lui”.

Se spun patru lucruri despre îngeri: sunt ai Lui, sunt puternici, sunt ascultători și Îl slujesc. I se închină pentru totdeauna. Vocile lor nu tac niciodată; iar psalmistul îi cheamă să continue să-L binecuvânteze pe Domnul.

Apoi, în versetul 21, el merge dincolo de îngeri, dincolo de ființele personale, și spune: „Binecuvântați pe Domnul, toate oștirile Lui”. Ce înseamnă „oștiri”? Dacă ne întoarcem la Deuteronomul 4:19, vedem că toate oștirile cerului sunt soarele, luna și stelele. Așadar, el cheamă literalmente întregul univers creat, chiar și elementele sale neînsuflețite, să-L laude pe Domnul.

Sună ca Psalmul 148. Ascultați: „ Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul din înălțimea cerurilor, lăudați-L în locurile cele înalte! Lăudați-L, toți îngerii Lui! Lăudați-L, toate oștirile Lui! Lăudați-L, soare și lună, lăudați-L, toate stelele luminoase! Lăudați-L, cerurile cerurilor, și voi, ape, care sunteți mai presus de ceruri! Să laude Numele Domnului, căci El a poruncit, și au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci; le-a dat legi și nu le va călca”.

„Lăudați pe Domnul de jos de pe pământ, balauri de mare și adâncuri toate; foc și grindină, zăpadă și ceață, vânturi năprasnice, care împliniți poruncile Lui, munți și dealuri toate, pomi roditori și cedri toți, fiare și vite toate, târâtoare și păsări înaripate, împărați ai pământului și popoare toate, voievozi și toți judecătorii pământului, tineri și tinere, bătrâni și copii! Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălțat: măreția Lui este mai presus de pământ și de ceruri. El a înălțat tăria poporului Său: iată o pricină de laudă pentru toți credincioșii Lui, pentru copiii lui Israel, popor de lângă El. Lăudați pe Domnul”.

Toată creația este chemată să laude. Așadar, lauda este mai întâi interioară; apoi exterioară, adunând sfinții; și apoi universală. Crescendoul este incredibil: începe într-un fortissimo de închinare cu o singură persoană, se termină într-un pianissimo al întregului univers. Și se termină exact acolo de unde a început: „Binecuvântează suflete pe Domnul”, ceea ce este un mod de a spune: „Să înceapă cu mine” – nu-i așa? „Să înceapă cu mine”.

Era anul 1974 și s-a născut un băiețel în Anglia. Acest băiețel s-a născut într-o familie foarte disfuncțională, iar tatăl său s-a sinucis când băiețelul avea șapte ani. El nu a știut că tatăl său și-a luat viața până la vârsta de zece ani. Acest lucru i-a lăsat niște cicatrici. Mama sa s-a recăsătorit cu un tată vitreg foarte abuziv, care a ajuns în cele din urmă la închisoare pentru abuzarea familiei. O viață grea pentru acel băiețel din Anglia.

Ceva mai târziu, în tinerețe, a mers la o întâlnire misionară în Anglia, unde a auzit Evanghelia și s-a convertit la Cristos. A ajuns un muzician foarte bun. Și, dorind să celebreze ceea ce Cristos a făcut în viața lui, a început să compună cântări. A ajuns la Psalmul 103 și a compus o cântare pe baza acestuia. Numele acelui cântec este „Ten Thousand Reasons”(Zece mii motive), iar acel băiețel era Matt Redman, iar „Ten Thousand Reasons(Zece mii motive)” este expresia lui în dreptul Psalmului 103.

La cinci sute de ani după 1525, pe parcursul tuturor acestor cinci sute de ani, credincioșii I-au adus lui Dumnezeu lauda lor prin Psalmul 103 pentru lucrarea mântuirii realizată în viața lor.

SFÂRȘIT