A vorbi despre costul uceniciei în societatea noastră s-ar putea să nu fie un lucru imperativ din perspectiva pe care audiența o are acum; poate subiectul va deveni necesar în viitor. Dacă am fi în seara asta în Europa de Est, am vorbi despre un subiect foarte drag inimii ascultătorului. De fapt, aș îndrăzni să spun că ei sunt atât de bine informați cu privire la costul uceniciei, încât poate că nu ar trebui să li se vorbească deloc despre asta, decât în ideea de a-i încuraja. Și sincer, abordarea pe care o voi folosi în acest mesaj nu ar fi deloc necesară nici acolo, deoarece niciun om dintr-o țară în care se plătește un preț pentru asocierea cu numele lui Isus Cristos nu va face așa ceva decât dacă este dispus să plătească prețul. Nu există credincioși superficiali, nededicați. De ce ai plăti prețul? Și totuși, în societatea noastră de aici, s-a dezvoltat această teologie incredibilă care spune că poți fi creștin însă nu trebuie să-ți faci griji în ce privește dedicarea. De fapt, poți fi creștin fără să fii ucenic. Cei care susțin acest lucru ar spune: „Da, în Noul Testament nu există niciun dubiu în ce privește faptul că Isus a atribuit un cost imens uceniciei. Dar nu trebuie să vă faceți griji cu privire la asta, pentru că acesta este creștinismul de nivelul doi. Creștinismul de primul nivel nu are cu adevărat niciun cost specific”.

Pentru a vă arăta cât de prezent este acest fenomen, unul dintre cele mai vechi și mai citite ziare fundamentaliste din America este un ziar numit The Sword of the Lord (Sabia Domnului). În ziarul The Sword of the Lord, în articolul din 8 ianuarie 1988, anul acesta, editorul scrie următorul lucru, referindu-se la Luca 9 de la versetele 57 până la 62. Dați-mi voie să vă citesc. În Luca 9, Domnul vorbește despre ucenicie și, începând din versetul 57, spune următoarele: „Pe când erau pe drum, un om i-a zis: „Doamne te voi urma oriunde vei merge”. Isus i-a răspuns, „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-și odihni capul”. Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” Doamne i-a răspuns el: „Lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu”. Dar Isus i-a zis: „Lasă morții să-și îngroape morții, și tu du-te de vestește Împărăția lui Dumnezeu”. Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei. Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Un redactor al ziarului The Sword of the Lord – (Sabia Domnului) a scris următoarele: „Acest pasaj nu are nimic de-a face cu mântuirea. Aceste chemări nu sunt chemări la mântuire sunt chemări la ucenicie. MacArthur, ca mulți alții, confundă ucenicia cu mântuirea și folosește pasaje care au de-a face cu ucenicia pentru a încerca să demonstreze că păcătosul trebuie să renunțe la tot ceea ce este și la tot ce are pentru a-L primi pe Cristos. Acest lucru, pur și simplu nu este ceva adevărat. Nicăieri în Biblie nu i se spune păcătosului că trebuie să renunțe la tot ce are ca să fie mântuit”. Ce este un ucenic? Este ceva diferit de un creștin? Biblia este cât se poate de clară în privința faptului că Isus îi cheamă pe oameni să-L urmeze. Autorul respectiv spune că asta nu are nimic de-a face cu mântuirea. Așa să fie? Toate chemările lui Isus la ucenicie se referă la ceva mai mult decât la mântuire? Vedeți, cuvântul „ucenic” face parte atât de mult din credința noastră creștină, încât nu are nicio semnificație în afara creștinismului. Pur și simplu nu auzi acest cuvânt într-un altfel de context în afara creștinismului. Este un cuvânt folosit de 262 de ori în Noul Testament. Cuvântul în greacă este mathētēs; semnificația de bază a rădăcinii este cea de învățăcel, dar are o semnificație mult mai bogată. Lexiconul ne spune că înseamnă „cel care împărtășește o relație strânsă și apropiată cu o persoană”. Citez: „Ucenicul este cel care auzind chemarea lui Isus, merge după El. El trebuie să respecte voia lui Dumnezeu și chiar să se lege fără rezerve de persoana lui Isus, să meargă până la moarte și să se dea pe sine din dragoste”. Așa spune Leon Dufour în minunatul său studiu asupra limbajului Noului Testament.

Ucenicia presupune mai mult decât a fi unul care învață, înseamnă a fi un urmaș credincios, a avea o relație apropiată, ajungând până în punctul în care ești gata să mergi până la moarte din dragoste. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că singurul mesaj pe care Isus l-a proclamat vreodată a fost un mesaj al uceniciei. Chemarea pe care Isus a rostit-o a fost o chemare la a-L urma pe El, o chemare la supunere, o chemare la ascultare. Nu a fost niciodată o pledoarie pentru a lua un fel de decizie de moment pentru a dobândi iertarea, pacea și cerul, iar mai apoi să continui să trăiești ca înainte. Invitațiile lui Isus către cei pierduți au fost întotdeauna chemări directe la un angajament costisitor. Ascultați ce zice pilda binecunoscută din Matei, capitolul 13 cu versetul 44. „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește, o ascunde; și de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Împărăția Cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are, și-l cumpără”. Cunoaștem acele pilde. Un om care a găsit o comoară, a vândut tot ce avea și a cumpărat-o. Un om care a găsit un mărgăritar a vândut tot ce a avut și l-a cumpărat. Acum, asta spune că, atunci când un om se întâlnește cu Evanghelia mântuitoare a lui Isus Cristos, renunță la tot ce are, el întoarce spatele vieții sale trecute pentru a-L câștiga, pentru a-L îmbrățișa pe Cristos.

Dar ce fac cu acest pasaj oamenii care doresc să susțină că asta nu este o chemare la mântuire? Iată ce fac ei. Ei spun că învățătura pildei nu are nimic de-a face cu mântuirea. Omul care a găsit comoara și omul care a căutat mărgăritarul este Cristos. Comoara este biserica. Mărgăritarul este biserica. Aceasta este o pildă despre felul în care Cristos a cumpărat biserica, a renunțat la tot ce a avut El pentru a cumpăra biserica. Dați-mi voie să vă sugerez ceva. În primul rând, țarina menționată aici, ei spun că țarina este lumea așa că biserica este îngropată în lume, de ce am spune că țarina este lumea? Ei vor spune: „Păi, în cealaltă pildă despre grâu și neghină, holda este lumea”. Oh? (Se scrie aşa, dar se pronunţă doar O, fără h)

Asta este o altă pildă. În pilda semănătorului, pământul este inima. Deci nu putem interpreta această pildă alegând în mod arbitrar o altă pildă care pare să se potrivească interpretării care ne place. Mai mult, Cristos nu a arat pur și simplu în lume și a dat peste o biserică intactă. Nici nu a participat la o cruciadă de-a lungul vieții pentru a încerca să găsească biserica cea mai prețioasă. Biserica, înainte ca Domnul să o răscumpere, nu era nici prețioasă, nici valoroasă. Nu era o comoară și nu era frumoasă. Cristos nu a plătit prețul pentru biserică pentru că a descoperit valoarea ei extraordinară. Mai mult, Cristos a spus aceste pilde ucenicilor ca să le dezvăluie tainele Împărăției, și nu pentru a explica ispășirea din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dar aceasta este direcția în care va merge cel care susține această interpretare atunci când vrea să elimine o evanghelie care cere unei persoane să renunțe la tot pentru a-L primi pe Cristos. Există o paralelă izbitoare în Marcu, capitolul 10 cu versetul 21. Iată ce se spune acolo: „Isus s-a uitat țintă la el (la tânărul conducător bogat) și i-a zis: „Îți lipsește un lucru: du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea comoară în cer”. Același mesaj; vrei viața veșnică? Renunță la tot ce ai și ia comoara.

Asta nu este singura chemare puternică a lui Isus la ucenicie. Capitolul 10 din Matei, este foarte cunoscut pentru noi și ne vom întoarce la el mai târziu, Matei 10:32, „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este ceruri. Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pământ; Nu am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și omul va avea de dușmani pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu își ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața o va pierde, și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va câștiga”. O chemare puternică la dedicare totală.

În Evanghelia după Luca, în capitolul 14, auzim ecoul aceluiași nivel de dedicare, versetul 25, „Împreună cu Isus, mergeau multe noroade. El s-a întors și le-a zis” – aici, El vorbește cu mulțimile - „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tătăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba, chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu”. Acum, când cineva citește asta va spune: „Ei bine, asta este ceva foarte greu de realizat, nu poate fi o referire la mântuire. Deci, un ucenic trebuie să fie un creștin de nivelul doi. Ar trebui să fie deja credincios”. Atunci spuneți-mi, vă rog, de ce aduce El acest mesaj mulțimii? De ce îl prezintă El mulțimii? Este cât se poate de clar că El vorbește necredincioșilor. Este cât se poate de clar că El le vorbește celor care nu-L cunosc. În Ioan 8:31, Isus a spus: „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei”. În Ioan 15:8, Isus spune: „Adevărații mei ucenici aduc mult rod”. Și fiecare dintre aceste contexte - Matei 13, Matei 10, Luca 14, Ioan 8, Ioan 15 - sunt toate contexte în care Isus îi cheamă pe oameni la mântuire și totuși sunt mulți care neagă că există o astfel de chemare implicată în mântuire. Ei spun: „Credeți doar și luați cadoul – doar credeți și luați darul”.

Mai mult, citind dintr-o carte, intitulată The Hungry Inherit (Moștenitorul flămând), autorul scrie: „Cât de norocos este faptul că intrarea cuiva în Împărăția lui Dumnezeu nu depinde de ucenicia sa. Dacă s-ar întâmpla asta, cât de puțini ar intra vreodată în acea Împărăție”, am încheiat citatul. Dar oare, nu exact asta a spus Isus? „Îngustă este poarta și” - ce zice? - „puțini sunt cei ce o află”. Dar, dorind să presupună că cei mai mulți sunt mântuiți, acești învățători spun că cineva poate fi un credincios mântuit fără a fi un ucenic ascultător. Astfel, ei susțin două niveluri ale vieții spirituale. Primul nivel presupune un credincios nesupus, chiar necredincios, care a luat o decizie de moment în ce privește mântuirea, dar nu are nicio dorință să-L urmeze pe Cristos, așa că de cele mai multe ori este numit „creștinul firesc”. Se nădăjduiește că, într-o zi, o astfel de persoană va ajunge la nivelul doi. Nivelul doi, persoana este ucenic, iar la acest nivel sunt oamenii ascultători, dedicați, care Îl iubesc și Îl slujesc pe Domnul, care au renunțat la trecutul lor și doresc să trăiască viața nouă. Nu sunt perfecți, dar dorința inimii lor și rodul vieții lor arată lucrarea lui Dumnezeu.

Oamenii aceștia susțin că cei ce sunt la primul nivel sunt mântuiți, dar singurul mod în care pot ști că sunt mântuiți este prin amintirea deciziei pe care au luat-o în trecut. Aceasta este toată asigurarea de care aveți nevoie, spun ei. Dacă aveți nevoie de o astfel de asigurare, mergeți înapoi în trecut și aduceți-vă aminte de momentul în care ați crezut. Acuma, dacă ajungeți mai departe într-o stare de necredință și neascultare, nu veți dori să fiți siguri de ceva la care sunteți oricum indiferenți, deci este un punct discutabil. Dar ni se spune că este suficient ca cineva să creadă pur și simplu, să primească darul, fără să se pocăiască, fără să-L mărturisească pe Cristos ca Domn și fără să-I predea viața Lui. Ei spun că astfel de credincioși nu vor fi răsplătiți. Rezultatul unei astfel de dihotomii este că există o diferență între un credincios și un ucenic. Însă e mai mult de atât. Acest tip de gândire schimbă total întreaga slujire a lui Cristos, deoarece, dintr-odată, Isus, în loc să-i cheme pe păcătoși la mântuire, îi cheamă pe credincioșii aflați la primul nivel sâ treacâ la nivelul doi. Iar Cel despre care se spune foarte clar că a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut, că nu a venit să-i cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși, nu este cu adevărat un evanghelist, El este un predicator cu o viață mai profundă. Schimbă total slujirea Domnului nostru de la evanghelizare la chemarea credincioșilor care trăiesc în păcat, care Îl neagă pe Dumnezeu, pe Cristos, care nu ascultă, și nu sunt dedicați, să se formeze. Să fie asta slujirea lui Isus? Nu cred. De fapt, sunt sigur că nu este.

Eu cred că fiecare creștin este un ucenic; fiecare creștin este un urmaș al lui Cristos. Unii dintre noi Îl urmăm cu mai multă credincioșie decât alții, dar fiecare credincios adevărat s-a angajat să-L urmeze pe Isus Cristos. Eu cred că, așa cum am văzut, poți fi un urmaș al lui Isus, dar să nu fii un creștin adevărat. Poți să-L urmezi fără a avea o inimă schimbată, poți să spui: „Doamne, Doamne” însă într-o zi El îți va spune: „Niciodată nu te-am cunoscut”. La fel ca în Ioan 6:66, „Mulți dintre ucenicii Săi nu mai umblau cu El”. La fel ca cei care doreau să-L urmeze pe Isus în Matei capitolul 8, dar cu siguranță nu erau gata să facă tot ce trebuia să facă. Ei au fost cei despre care am citit mai devreme, care au spus: „Lasă-mă să merg să fac asta și lasă-mă să fac una și lasă-mă să fac alta” iar El a spus: „Nu ești vrednic să fii ucenicul Meu." Deci, există unii - în ghilimele - ucenici, care nu sunt adevărați, dar nu există credincioși care să nu fie ucenici. Pur și simplu înseamnă că am intrat într-o relație cu Isus Cristos în care suntem gata să mergem pe urmele Lui. Nu o facem într-un mod perfect și, vă rog să înțelegeți, nu-L urmăm din proprie inițiativă și din dorința noastră naturală, ci Îl urmăm pentru că Dumnezeu în harul Său suveran ne-a transformat în urmași.

Niciodată în Scriptură, termenul de ucenic nu se aplică credincioșilor de nivelul doi. Adevărul este că evanghelizarea în sine presupune a face ucenici. Și asta este atât de clar - în Matei, vă aduceți aminte de Marea Trimitere? Matei 28:19 „Duceți-vă și” – ce? - faceți ucenici”. „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile”. Cum să faci ucenici? „Botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Asta este evanghelizarea. Trebuie să se identifice în mod public cu numele lui Isus Cristos, să fie botezați în fața martorilor văzuți ca o manifestare a credinței lor și apoi să înceapă să trăiască o viață de ascultare. Iată ce presupune facerea de ucenici. Iar noi suntem chemați să facem ucenici. În ce privește celelalte relatări ale Marii Trimiteri, una dintre ele este în Marcu 16:15. Apoi le-a zis: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură”. Matei spune să faceți ucenici, Marcu spune să propovăduiți Evanghelia pentru că de fapt sunt același lucru. „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit”. În Luca, „El le-a zis: „Așa este scris, și așa trebuie să pătimească Cristos și să învie a treia zi dintre cei morți”, asta adaugă mai multe cuvinte Marii Trimiteri. „Pocăința spre iertarea păcatelor care trebuie vestită în numele Lui la toate neamurile”.

Matei spune: faceți ucenici. Marcu spune: propovăduiți Evanghelia. Luca spune: proclamați pocăința spre iertarea păcatelor și vorbiți despre moartea și învierea lui Cristos. Totul este la fel. Deci, Marea Trimitere presupune să predici moartea și învierea lui Cristos, să predici pocăința spre iertarea păcatelor, să chemi oamenii la credință și să faci ucenici; asta rezumă totul. Misiunea bisericii este aceea de a face ucenici, de a aduce oamenii într-o relație apropiată cu Dumnezeu prin credința în Cristos Isus. Ucenicii sunt oameni care cred în Evanghelie, oameni care s-au întors de la păcatul lor pentru a primi iertarea lui Dumnezeu, oameni care au avut o viață transformată astfel încât să fie motivați să asculte ceea ce Domnul le-a poruncit. Termenul de ucenic este folosit ca sinonim pentru credincios. Ascultați cu atenție câteva pasaje din frumoasa relatare a bisericii primare, din cartea Faptele Apostolilor. Versetul 1 al capitolului 6: „În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese”.

Aici ni se spune că numărul ucenicilor a crescut, iar cei 12 au convocat adunarea ucenicilor. Asta nu poate însemna altceva decât credincioșii. În mod sigur nu se referă la faptul că i-a chemat pe toți creștinii de nivelul doi și a avut loc o întâlnire specială pentru ei. Versetul 7: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult”. Convertire, credincioși, ucenici - același termen. În capitolul 11 din cartea Fapte, cred că este versetul 26, care ne spune: „Și când l-a găsit, l-a adus la Antiohia, un an întreg au luat parte la adunările Bisericii și au învățat pe mulți oameni” – si acum ascultați cu atenție - „Pentru întâiași dată ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia” - Barnaba a fost personajul cheie aici. Ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia. Ucenicul se referă la cineva care este credincios, creștin înseamnă credincios - credincios, ucenic, creștin-toate înseamnă același lucru. Capitolul 14, cu versetul 20, „Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat și a intrat în cetate” - și asta are legătură cu credincioșii, unde Pavel a fost împroșcat cu pietre - „A doua zi a plecat cu Barnaba”. Puteți începe să observați cum creștinii sunt numiți ucenici. Și apoi, în capitolul 15, versetul 10, „Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?” spune Petru.

Deci credincios, ucenic, creștin – se referă la același lucru. De ce am face o deosebire? De ce fac oamenii asta? Din nou, subliniez că se tem de faptul că, dacă sunt anumite condiții implicate în mântuire, atunci harul poate fi afectat într-un mod negativ. Cu alte cuvinte, vor ca mântuirea să fie exclusiv o lucrare a harului; doar să crezi, e vorba numai de har, nu trebuie să faci nimic, doar să crezi. Ei spun că dacă adăugați ideea că trebuie să vă întoarceți de la păcat, să vă mărturisiți păcatul, să vă pocăiți de păcat, să vă predați lui Cristos, ați adăugat toate aceste lucrări omenești la har. Nu e chiar așa. Tot ce ați spus de fapt este că Dumnezeu, când a mântuit pe cineva, a făcut totul prin har. Totul este în harul mântuitor. Face parte din el. Și apoi, în al doilea rând, cred că oamenii au această concepție, deoarece vor să dezvolte o teologie care să termine cu cerințele grele ale lui Isus. Vor să faciliteze mântuirea tuturor. Iar al treilea motiv pentru care oamenii țin de acest lucru este pentru că ar dori să mântuiască unii oameni care sunt pierduți. La ce te referi? La faptul că sunt oameni pe care îi iubesc, care au mărturisit o anumită credință în Cristos, dar care nu au demonstrat niciodată o viață schimbată, astfel ei ar dori să dezvolte o teologie care să-i aducă pe acești oameni în cer.

Un pastor din zona Cortinei de Fier mi-a spus odată: „Nu există credință ușoară în bisericile noastre. Nu există manifestări superficiale de credință. Nimeni nu Îl acceptă pe Isus dacă nu este dispus să-și dea viața, pentru că acesta este prețul în multe, multe cazuri. Costul identificării cu Cristos, a spus el, este atât de mare încât nu avem o convertire falsă. Dacă nu sunt gata să plătească prețul”, a spus el, „nu vor să fie deloc asociați cu Isus Cristos”. Acum, asta ar lămuri bine lucrurile în multe privințe. Când i-a chemat în acel mediu neprietenos, i-a instruit cu mare grijă despre costul de a-L urma pe El. Oamenii cu inima împărțită care nu erau dispuși să-și asume angajamentul nu au răspuns. Pe cei șovăielnici, care nu au fost gata să plătească prețul, El i-a lăsat să plece, cum a fost și cazul tânărului bogat. I-a spus care este prețul, iar el a plecat. Celor care au vrut să fie ucenicii Lui dar au zis: „Lasă-mă să merg să fac asta și lasă-mă să fac aia și lasă-mă să fac cealaltă”, El le-a zis: „Nu sunteți vrednici să fiți ucenicii Mei”. Este o întoarcere. Este o pocăință. Este o renunțare și o acceptare a lui Cristos.

John Stott a scris în cartea sa, o carte foarte folositoare, Basic Christianity (Esențialul Creștinismului) următoarele: „Peisajul creștin este presărat cu turnuri abandonate pe jumătate construite, ruinele rămase de la cei care au început să construiască și nu au putut să termine. Pentru că mii de oameni ignoră încă avertismentul lui Cristos și se angajează să-L urmeze fără să se oprească mai întâi pentru a reflecta la costul acestei decizii. Rezultatul este marele scandal al creștinătății de astăzi, așa-numitul creștinism nominal. În țările în care s-a răspândit civilizația creștină, un număr mare de oameni s-a acoperit cu un strat decent, dar subțire de creștinism. Ei și-au permis să se implice oarecum, suficient pentru a fi respectați, dar insuficient pentru a fi incomozi. Religia lor este o pernă frumoasă și moale. Îi protejează de neplăcerile dure ale vieții, schimbându-și în același timp locul și forma după cum le convine lor. Nu este de mirare că cinicii vorbesc despre fățarnici în biserică și resping religia considerând-o o cale de evadare din realitate”, am încheiat citatul.

În Luca 14, Isus confirmă cele spuse de Dr. Stott când zice: „Cine dintre voi dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva după ce i-a pus temelia să nu-l poată sfârși și toți cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el și să să zică: „omul acesta a început să zidească și n-a putut isprăvi”. Sau care împărat când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel pe când celălat împărat este încă departe îi trimite o solie să ceară pace. Tot așa oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. O discuție foarte dreaptă. Nu vrei să fii ca omul care a vrut să construiască un turn, a ajuns la jumătatea drumului însă nu a avut cele de trebuință pentru a-l isprăvi. Nu vrei să fii ca generalul care a plecat la război, dar care nu era pregătit pentru ceea ce urmează să întâmpine. Cu alte cuvinte, există un mod în care recunoști costul total al renunțării la viața ta pentru Cristos.

Creștinul nu este un om care cumpără asigure împotriva incendiilor, sau care semnează o clauză de salvare care să îl țină departe de iad. Puritanul William Perkins a scris următoarele cuvinte: „Adevăratul creștin are această perspectivă în mintea lui, chiar dacă nu ar exista nicio conștiință care să acuze, niciun diavol care să îngrozească, niciun judecător care să-l acuze sau să-l condamne, niciun iad care să-l chinuie, totuși ar fi umilit și ar îngenunchea pentru păcatele sale, pentru că a jignit un Dumnezeu iubitor, milostiv și îndelung răbdător”, am încheiat citatul. Aceasta este diferența. Păcătosul cu adevărat pocăit este devastat de felul în care L-a jignit pe Dumnezeu prin păcatul său. Nu caută în mod capricios, niște asigurări pentru incendiu ca să scape de foc. Un ucenic adevărat iubește, un ucenic adevărat se supune. Noi nu iubim perfect, nu ascultăm perfect. Uneori iubim defectuos și nu ascultăm, dar scopul vieții noastre este ascultarea și dragostea față de Domnul. Însă atunci când falimentăm în dragostea noastră față de El, simțim vinovăția, atunci când falimentăm în ascultarea noastră față de El, ne simțim vinovați, pentru că noi Îi aparținem Lui. Avem o relație apropiată cu El, de care Dumnezeu ne-a făcut parte în harul Său. Dați-mi voie să o spun din nou. Nu cred că acestea sunt eforturi omenești. Eu cred că asta e ceea ce Dumnezeu face în inima ta. Dumnezeu îți dă dragoste pentru El. Dumnezeu îți dă o inimă ascultătoare. Dumnezeu te întoarce de la păcatul tău. Nu sunt lucrări omenești de pre-mântuire; ci ele sunt inerente lucrării de mântuire pe care Dumnezeu o face.

Dați-mi voie să vă duc puțin înapoi pe măsură ce direcționăm lucrurile spre o concluzie finală asupra pasajului din Matei 10 astfel încât să vă subliniez câteva aspecte importante, care trebuie remarcate când studiem acest subiect al uceniciei. De aceea, zice Isus în Matei 10: „Pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu”. Isus continuă și zice: „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, și cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Isus a zis: „Luați-vă crucea și veniți după Mine”, oferind toate aceste elemente ale uceniciei. Poate vei spune: „Bine, dar este asta o chemare la mântuire? Sau este o chemare către cei credincioși ca să devină ucenici?” Păi, așa cum v-am spus, este, evident, o chemare la mântuire după cum am văzut în incursiunea generală prin Noul Testament, dar doar un gând mic și simplu ar putea să facă subiectul din acest pasaj și mai clar. În capitolul 10, versetul 1, eu am început să citesc versetul 32, dar în versetul 1, scrie: „Apoi Isus, a chemat pe cei doisprezece” – ce? - ucenici ai Săi”. Preaiubiților, ce erau ei deja? Ucenici. Aceasta nu este o chemare la ucenicie. El s-a adresat deja celor doisprezece ca ucenici. Au fost deja numiți ucenici. Da, în Matei 10 li se adresează lor, care deja sunt ucenici. El pur și simplu definește aici ce înseamnă ucenicia.

Iar în pasajul paralel din Marcu, Marcu spune că vorbea nu numai cu ucenicii, așa cum prezintă Matei, ci cu ucenicii și cu mulțimea. În Luca 14, textul la care am făcut referire mai devreme, Luca îi omite pe ucenici și Îl prezintă doar pe El vorbind mulțimii. Atunci, aici îl avem pe Isus, Cel care stabilește standardele uceniciei; este o chemare la mântuire - nimic mai mult. Veți spune: „Dar de ce s-a adresat ucenicilor?” Pentru ca ei să știe cum să prezinte mesajul mulțimilor, ca să știe cum să evanghelizeze. Isus cere un angajament total. Ce presupune asta? Numărul unu, și vă voi da trei gânduri. Mai întâi: înseamnă a-L mărturisi pe Cristos înaintea oamenilor. Versetul 32, „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”. Este o prezentare a unei mărturisiri publice. Acum, mărturisirea publică în sine nu este suficientă. În Matei 7, oamenii spun: „Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în numele Tău, n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău” și așa mai departe; „Atunci El le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut”. Există unii care-I mărturisesc Numele, dar care nu sunt ucenici adevărați, dar nu există nimeni care să fie un adevărat urmaș și să nu-I mărturisească Numele. „Orișicine”, spune El, „de aceea, orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor” - aceasta arată în mod deschis relația cu Cristos. „Dacă vei mărturisi”, citim în Romani 10:9 și 10, „cu gura ta pe Isus ca” – ce? „ca Domn”. „Mărturisiți-Mă înaintea oamenilor”, acesta este o expresie generală, o mărturisire îndrăzneață, o mărturisire publică, acolo unde se află toată lumea, de acolo începe El subiectul uceniciei. Inima uceniciei, preaiubiților, este un angajament față de Isus Cristos. Asta înseamnă că ești gata să te identifici în mod public cu El, indiferent cât ar costa. Asta înseamnă că ești dispus să faci față unei lumi ostile având curajul de a-L recunoaște pe Isus ca Domn și Stăpân. Poate că nu o facem întotdeauna. Chiar și Timotei era în pericolul de a se rușina de Cristos. Petru s-a lepădat de Cristos. Avem unele lacune, dar un moment de eșec nu invalidează acreditările ucenicului.

Toți avem momente în care falimentăm, dar nu este scopul nostru, nu este dorința noastră să păstrăm ascunsă relația noastră cu Cristos; dorința noastră este să o evidențiem, să o proclamăm. Și dacă ne afirmăm de bunăvoie credincioșia față de Cristos, atunci și El își va afirma credincioșia față de noi. Dacă suntem dispuși să spunem: „Eu îi aparțin lui Cristos”, și El va fi dispus să spună: „Acesta îmi aparține Mie”. Pe de altă parte, cei care Îl neagă în mod constant pe Domnul prin tăcere, printr-o viață murdară, prin cuvinte, pur și simplu poartă mască; ei nu sunt ucenici ai lui Dumnezeu. Deci, totul începe cu această mărturisire publică. Dacă cineva Îl neagă pe Cristos, spune că nu crede, că nu este interesat să asculte, nu poate îndeplini această caracteristică a unui ucenic adevărat. Și o spun din nou că nu este ceva ce realizăm prin natura noastră, ci este ceva ce Dumnezeu produce în noi, oferindu-ne inima unui ucenic. El ne dă o inimă pentru a-L iubi, o inimă pentru a dori să-L vestim, o inimă pentru a dori să mărturisim că Îi aparținem.

În al doilea rând, urmând cu stăruință ceea ce ne cere El, un ucenic nu numai că Îl mărturisește înaintea oamenilor pe Isus ca Domn al său, ci Îl dorește pe Cristos mai presus de toți ceilalți. Versetul 34 începe să vorbească despre familie și despre cum sabia coboară între tată și mamâ, soră și frate, iar vrășmașii omului devin cei din casa lui și despre faptul că „cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Nu poți fi ucenicul Meu dacă nu ești gata, dacă este nevoie, să întrerupi relațiile respective”. Un limbaj foarte puternic - foarte puternic - iar limbajul din Luca este și mai puternic. În Luca, în capitolul 14, cu versetul 26 citim: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său sau pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu”. Bine, dar ce vrei să spui cu asta? Vrei să spui că trebuie să-ți urăști literalmente familia? Nu, nu, ci trebuie să renunți la relațiile omenești naturale care te-ar putea constrânge și te-ar putea împiedica să-L urmezi pe Cristos, așa cum trebuie să te lepezi de tine; sau să te consideri mort față de păcat, conform cu Romani 6. Așa cum trebuie să te dezbraci de omul cel vechi, vezi Efeseni 4:22, la fel cum trebuie să te porți aspru cu trupul tău, 1 Corinteni 9:27. Deci, dacă familia ta te împiedică, trebuie să-i consideri ca fiind morți.

Fratele nostru drag, Miško Horvatek, ne-a spus cum propria familie nu i-a mai vorbit de trei ani. Acesta a fost prețul, însă el Îl dorește pe Cristos mai presus decât pe toți ceilalți - mai presus decât pe toți ceilalți. Am vorbit cu o tânără doamnă de curând întoarsă la Cristos, în urmă cu o săptămână, era dintr-o familie de evrei, ea are de îndurat o înstrăinare dusă la extrem din partea familiei datorită credinței ei în Mântuitorul; despre asta vorbește Isus. Dacă există vreo relație omenească care te împiedică să porți numele lui Cristos, și să-L slujești în supunere sub domnia Sa, nu ești vrednic să fii ucenicul Său. De ce este Isus atât de categoric în această privință? Pentru că El vrea să-i alunge pe cei care nu sunt gata să plătească prețul. Înțelegeți ce face Isus? A vrut să-i alunge pe falșii ucenici. Pentru că nu voia neghina. El nu a avut nevoie de credincioși falși. El n-a dorit astfel de oameni pentru că nu a vrut ca ei să se înșele singuri și nu a dorit ca biserica Sa să fie afectată de astfel de oameni. Așa că El i-a alungat printr-o chemare radicală la lepădare de sine.

În al treilea rând, și în cele din urmă, Domnul Isus Cristos nu trebuie să fie numai Cel pe care Îl dorim mai presus de orice, ci Cel pentru care ne-am da viața de bunăvoie. Versetul 38: „Cine nu își ia crucea și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața o va pierde și cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga”. Preaiubiților, știți ce cred eu? Cred că dacă tu și cu mine am ajunge vreodată într-o situație în care ar trebui să ne dăm viața pentru Isus Cristos, am experimenta bucurie. Știu că

într-un astfel de context vei spune: „Hm, nu cred că aș putea să fac așa ceva dacă aș fi pus vreodată într-o astfel de situație”. Eu cred că ai putea, deoarece nu cred că Dumnezeu îți dă harul să suporți asta până nu ai nevoie de acest har. Și cred că ai putea să experimentezi harul despre care vorbește Petru. Duhul harului și al slavei s-ar așeza peste tine și ai fi ca toți ceilalți martiri care nu sunt mai tari ca tine din punct de vedere spiritual, care nu te întrec în cunoștință, și care de-a lungul istoriei bisericii, puși în fața morții, au înfruntat-o ​​cu bucurie și biruință, pentru că li s-a dat har chiar în ceasul acela.

Dar vă voi spune ceva: nu există nicio modalitate prin care să se poată face astfel de afirmații pentru a se potrivi tipului de abordare firească a convertirii care este la modă în generația noastră. Isus spune că trebuie să fii gata să îți iei crucea. Cineva ar putea spune: „Oh, sigur, crucea mea - aceasta este mașina mea Chevrolet (*semnul mărcii Chevrolet este o cruce) din 1959, care nu mai merge. Sau acoperișul meu găurit. Sau crucea este soacra mea”. Asta este crucea mea. Am auzit tot felul de lucruri de genul acesta. În secolul întâi, o cruce însemna un lucru și acesta nu era un Chevrolet, și nici acoperișul tău crăpat, nu era soacra ta; ci era moartea. El vorbește despre renunțarea la toate, chiar și la propria ta viață. „Cine vrea să-și scape viața o va pierde”. Dacă îți iubești viața, ești lipit de ea, cu tot ce ai; ca să exemplific, îți păstrezi siguranța fizică, și nu lași pe nimeni să se apropie de tine și să te acuze de nimic ca să-L tăgăduiești pe Cristos când ești pus sub presiune, ca să-L tăgăduiești pe Cristos când vine prigoana, doar ca să-ți păstrezi viața – asta nu este o viață transformată, pentru că un om cu o viață schimbată, legată de puterea transformatoare a lui Dumnezeu și care-L iubește pe Cristos nu ar face asta niciodată.

Îți pierzi sufletul dacă faci asta, pentru că nu ești un ucenic adevărat. Însă cel care este gata să-și piardă viața de dragul Său dovedește că are o viață schimbată, pentru că asta nu este ceva natural, ci este ceva supranatural. Și doar datorită faptului că Dumnezeu te-a transformat, și a pus Duhul Său în tine, ai fi gata să faci asta sau ai fi dispus să faci asta. Ucenicii autentici nu se dau înapoi de la moarte. În Evrei, în capitolul 11, cu versetul 38, se vorbește despre oameni care erau atât de vrednici, „doar că lumea nu era vrednică de ei. Ei au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși nu au primit ce fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi”. Acei oameni scumpi au răbdat și nu au văzut niciodată cu adevărat realitatea pe care o vedem noi însă au fost și ei oameni ca noi. Au trecut prin tot felul de situații. Ei „au cucerit împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrășmașe. Femeile și-au primit înapoi morții lor înviați; unii ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, și au fost chinuiți; alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți. Însă nu au șovăit niciodată, nu au dat înapoi niciodată.”

De ce? Aflăm asta din capitolul anterior, „Cel neprihănit va trăi prin credință: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului”. Credincioșii adevărați se pot confrunta cu moartea și o pot birui. Dacă Îl cunoști cu adevărat pe Cristos, poți. Eu pot. Este posibil să simțim acum că nu putem, și aceasta este o expresie bună a smereniei noastre, dar în ceasul încercării noastre, Dumnezeu ne va oferi tot ceea ce avem nevoie. Vedeți, mântuirea nu este un experiment. Mântuirea este un angajament pe tot parcursul vieții. Mântuirea nu este „încercați cu Isus,” vedeți dacă funcționează”. Mântuirea este o transformare pe tot parcursul vieții. Cei care susțin că un om poate deveni creștin fără a deveni ucenic fac un mare deserviciu Scripturii și le fac un mare serviciu oamenilor, care apoi trăiesc cu iluzia că pot fi mântuiți fără să-L urmeze pe Cristos în ascultare. Pot fi mântuiți fără a renunța la tot ceea ce sunt și tot ceea ce au și nădăjduiesc să-I aparțină necondiționat lui Cristos. Asta e tragic.

Și vă spun, așa cum am spus chiar de la începutul acestei scurte serii, ar fi bine să înțelegem mesajul Evangheliei într-un mod corect. Putem greși în multe lucruri, însă nu și aici – nu în acest subiect. Aici sunt în joc sufletele oamenilor care sunt veșnice. John Bunyan, adus în fața magistratului pentru a fi condamnat datorită faptului că era un ucenic al lui Cristos, a spus: „Domnule, legea lui Cristos a prevăzut două modalități de ascultare, una de a face ceea ce cred în conștiința mea că sunt obligat să fac activ. Și acolo unde nu pot să-L ascult în mod activ, acolo sunt dispus să mă aplec și să sufăr sentința, să suport ce vor să-mi facă”, am încheiat citatul. Aceasta este atitudinea unui ucenic. Cineva a scris: „Nu puteam să lucrez nimic ca sufletul să fie mântuit; e lucrarea pe care a făcut-o Domnul meu. Dar aș lucra ca orice sclav pentru dragostea Fiului lui Dumnezeu". Am încredere că asta este inima ta, că ești un ucenic care Îl urmează pe Cristos. Dacă nu, atunci mai bine te examinezi pentru a vedea dacă ești cu adevărat în credință.

SFÂRȘIT