Suntem într-un scurt studiu despre doctrina perseverării sfinților. Și, într-un fel, am abordat această doctrină datorită studiului din minunata epistolă a lui Iuda. Această mică epistolă, așa cum vă veți aduce aminte că am studiat-o în serile de duminică, se încheie cu această mare benedicție. „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale”. Aceasta este o declarație a siguranței mântuirii noastre. Domnul nostru poate să ne păstreze și să ne înfățișeze curați. Adevărul acesta a fost atât de important pentru noi, pe măsură ce îl studiam, încât am vrut să aprofundăm studiul doar asupra acelui pasaj. Așa că săptămâna trecută, și din nou săptămâna aceasta, și poate încă o sesiune săptămâna viitoare, ne vom uita la această doctrină foarte, foarte importantă.

Acum, dacă ați fost alături de noi în ultimele două săptămâni, am parcurs multe aspecte de bază pe marginea acestui subiect așa că nu le voi mai menționa încă odată. Vă recomand întreaga serie despre unul dintre adevărurile cele mai încurajatoare, liniștitoare, odihnitoare și producătoare de nădejde dintre toate adevărurile biblice. Garanția Scripturii și, prin urmare, promisiunea lui Dumnezeu este că mântuirea este veșnică. Și aceasta nu este o doctrină de sine stătătoare. Și asta nu este ceva ce puteți crede sau nu puteți crede fără niciun efect major asupra altor doctrine. De fapt, exact opusul este adevărat.

A înțelege greșit această doctrină a perseverării sfinților sau a veșniciei mântuirii înseamnă a produce haos în ceea ce privește doctrina predestinării, doctrina alegerii, doctrina justificării, doctrina sfințirii și doctrina glorificării. Asta implică, de altfel, a desface toate firele din funia mântuirii. De aceea, am spus de la bun început că cel mai important element din toată gama doctrinelor mântuirii este această problemă a perseverării sfinților. În cele din urmă, ceea ce face mântuirea să fie mântuire este faptul că ea este pentru totdeauna.

Și știu, așa cum știți și voi, că s-a discutat cum că ar fi o doctrină despre care e dificil să ajungi la o concluzie, ca și cum Scriptura ar prezenta două perspective și ar fi neclară sau poate ar fi doar o chestiune de preferință personală. Problema este că avem o componentă absolut crucială în înțelegerea deplină a mântuirii. Și sunt atât de multe pasaje în Scriptură care se referă la acest subiect, încât am putea întinde acest studiu poate mai mult decât ar fi necesar. Este suficient să vă spun că în câteva săptămâni, cred, că vă pot ancora atât de tare încât pe măsură ce veți studia Biblia în viitor, veți identifica pasajele care se referă la acest subiect și veți putea răspunde acelor pasaje care poate că odată v-au adus tulburare cu privire la această problemă.

Când am început să mă pregătesc pentru această seară, m-am gândit la Matei capitolul 18 - doar unul dintre multele texte care cântăresc foarte mult în această problemă. În Matei 18:12, Isus spune: „Ce credeți? Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea, decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru care este în ceruri să piară unul măcar din acești micuți”. În acest capitol „micuții” se referă la cei credincioși. Înapoi la versetul 6. Micuții sunt cei care cred în Mine. „Nu este voia Tatălui vostru ca unul măcar din acești micuți” - care cred în El - “să piară”.

Acum, Domnul nostru a făcut această promisiune într-un alt text important, în Ioan capitolul 10. Și vă voi prezenta doar două texte din Evanghelia după Ioan, ca temelie aici. În Ioan 10:27, Isus spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu. Eu le cunosc”. Cuvântul „cunosc” trebuie să însemne mai mult decât „știu cine sunt”, deoarece asta ar fi adevărat pentru oricine și pentru toată lumea. A le „cunoaște” înseamnă a „avea o relație apropiată și personală cu ele”. „Eu le cunosc, și ele vin după Mine, Eu le dau viața veșnică și în veac nu vor pieri”.

Isus a spus că voia Tatălui Meu este ca niciunul dintre acești micuți să nu piară iar aici spune că în veac nu vor pieri. „Și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu care Mi le-a dat este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu, Eu și Tatăl una suntem”. Suntem ținuți în mâinile sigure ale Tatălui și ale Fiului.

În capitolul 17 din Evanghelia după Ioan, în acea rugăciune extraordinară în care Isus se roagă în calitate de Mare Preot, o rugăciune la care ne-am referit în studiile anterioare, în versetul 11 ​​Isus spune: „Nu mai sunt în lume” - știa că se duce la cruce și că slujirea Lui pe pământ s-a încheiat – “dar ei sunt în lume” - referindu-se la cei care Îi aparțin - „Și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat pentru ca ei să fie una cum suntem și Noi”.

Tată, voi trece pe la cruce. Voi purta păcatul. Păzește-i și adu-i în acea unitate veșnică pe care ai pregătit-o pentru ei. Versetul 12. „Când eram cu ei, îi păzeam Eu în numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat, și niciunul dintre ei nu a pierit, în afară de fiul pierzării” – Iuda -“pentru ca să se împlinească Scriptura”. Și, bineînțeles, el a fost un diavol de la început și niciodată nu a fost un credincios adevărat.

Nu este voia Tatălui ca vreunul să piară. Isus continuă această idee spunând: „Și niciunul dintre ei nu va pieri vreodată”. El spune: „I-am păzit pentru a mă asigura că nu vor pieri și acum, Părinte, Ți-i încredințez Ție. Păzește-i, astfel încât niciunul dintre ei să nu piară”. În versetul 15 El spune: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău”. De cel care le-ar putea fura sufletele, le-ar putea fura credința, și care le-ar fura mântuirea, dacă ar fi posibil.

Prin astfel de afirmații și multe, multe altele, trebuie să fim siguri că cei care sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu prin credința în Cristos au siguranță veșnică în această relație și nu vor pieri niciodată. Dacă tu crezi în Domnul Isus Cristos, nu vei pieri niciodată. Mântuirea este darul vieții veșnice și cei care o primesc nu o vor pierde niciodată, nici nu le va fi luată.

Adevărul acesta este atât de esențial pentru înțelegerea mântuirii, încât într-adevăr este foarte greu de înțeles că ar fi vreodată pus sub semnul întrebării. Și totuși sunt mulți, mulți creștini, mulți dintre voi, cărora li s-a negat dulceața pe care o aduce acea siguranță, cărora li s-a negat bucuria pe care o aduce acea siguranță, cărora li s-a negat pacea pe care o aduce acea siguranță, speranța pe care o aduce acea siguranță, garanția pe care o aduce acea siguranță, odihna și liniștea pe care le aduce această siguranță.

Atâtor oameni li s-a spus că se vor pierde dacă nu se țin de mărturisirea lor, dacă nu se țin de credința lor, dacă nu se țin ei înșiși și dacă nu continuă să creadă prin propriile forțe. Și v-am spus în primul nostru mesaj, în urmă cu două săptămâni, că dacă aș putea pierde mântuirea, aș pierde-o. Dacă ar ține de mine și ar trebui să o păstrez, nu aș face-o, pentru că nu aș putea. Nu mi-am putut procura mântuirea printr-un act al propriei mele credințe și nici nu aș putea să o țin așa.

Este un lucru teribil să le spui oamenilor: „Trebuie să te ții”. Bine, dar cât de strâns trebuie să te ții? Păi, trebuie să trăiești în neprihănire. Bun, dar cât de neprihănit trebuie să fii? Și astfel, oamenii sunt prinși de această idee a îndoielii, a fricii și anxietății inutile, întrebându-se cât de departe pot merge în păcat fără să se piardă, sau cât de mult se pot îndoi fără a avea o credință care nu mântuiește.

Aceasta este o respingere a naturii foarte clare a mântuirii, a promisiunii foarte clare a lui Dumnezeu. Așadar este un păcat în sensul în care subapreciază ceea ce a făcut Dumnezeu. Diminuează recunoștința pentru că diminuează înțelegerea și, diminuând recunoștința, diminuează închinarea.

Și este interesant pentru mine că în unele biserici istorice carismatice penticostale există o negare a siguranței mântuirii. Există o negare a perseverării sfinților. Există o negare a doctrinei despre siguranță, care diminuează înțelegerea mântuirii, care diminuează înțelegerea justificării, a sfințirii, și a alegerii. În consecință, Îl diminuează pe Dumnezeu. Le diminuează recunoștința față de Dumnezeu, bucuria pe care ar trebui să o aibă. Și totuși este atât de interesant pentru mine că nivelul lor de emoție depășește nivelul de emoție al oamenilor care înțeleg această doctrină, ceea ce aproape te face să simți că încearcă să se convingă singuri că totul este în regulă împotriva instinctului lor real.

Pentru că trebuie să primim cu bucurie deplină și recunoștință deplină tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Și pentru că trebuie să răspundem cu laudă deplină și cu închinare deplină la toate făgăduințele lui Dumnezeu și să-I dăm slavă pentru toate, trebuie să fim cât se poate de clari cu privire la aceasta, cu privire la promisiunea cea mai plină de har a doctrinei mântuirii.

Acum, înțeleg că doctrina justificării este încoronarea tuturor doctrinelor mântuirii și înțeleg minunea doctrinei împăcării, a răscumpărării, a răsplătirii, a înfierii, a convertirii și a regenerării. Înțeleg toți acei termeni și toate acestea, dar, în cele din urmă, ceea ce face ca toate acestea să aibă o valoare atât de infinită și să producă o bucurie atât de durabilă este că toate acestea sunt pentru totdeauna. Iar odată ce această idee este dată la o parte, totul se diminuează. Și, așa cum am spus săptămâna trecută, orice idee despre mântuire care lasă în afara aspectul siguranței este o denaturare a adevărului. Și orice idee de siguranță care lasă în afară perseverarea este o denaturare a adevărului.

Așadar, dacă ai fost mântuit, nu te poți pierde niciodată. Dar dacă ai fost mântuit, nu vei trăi o viață care presupune asta – pe care oamenii și-o asumă atât de des – o viață în care păcătuiesc în toate felurile posibile pentru că mântuirea nu se poate pierde, pentru că dacă ești convertit cu adevărat vei iubi legea lui Dumnezeu, vei tânji să-L asculți pe Cristos și vei trăi în felul acesta. În felul acesta, credința ta este o credință care perseverează.

Avem siguranță în mântuirea noastră prin darul oferit de Dumnezeu, un dar al unei credințe care perseverează. El nu ne oferă credința ca un dar supranatural pentru a ne mântui, după care să ia acest dar înapoi. Așa că acum rămânem blocați încercând să ne generăm propria credință pentru a ne menține singuri mântuirea. El ne dă o credință ca dar permanent, care perseverează. De aceea, în loc să vorbim despre siguranța mântuirii eterne care afirmă un adevăr fără a fi explicat, am prefera să vorbim despre doctrina perseverării sfinților, ceea ce înseamnă că avem o credință care nu se îndoiește niciodată atât de mult încât să devină necredință.

Avem momentele noastre de îndoială. Avem luptele noastre. Dar credința noastră nu se transformă niciodată în îndoială definitivă, permanentă și lepădare. Suntem asigurați de aceeași credință supranaturală care ne-a fost dată pentru a ne face să credem pentru a fi mântuiți și suntem susținuți de darul aceleiași credințe supranaturale. Mântuirea nu se poate pierde deoarece credința nu se poate pierde, acea credință care ne-a fost dată de Dumnezeu.

Acum, în această seară, pentru a vedea acest adevăr, vă invit să deschideți la 1 Petru capitolul 1. Am avut o scurtă introducere data trecută și aș vrea să avansăm puțin în această seară. 1 Petru 1:3-9. Nădejdea mea este că putem parcurge toate aceste versete. Acum, această epistolă extraordinară începe cu doctrina alegerii. În versetul 1 suntem aleși. Apoi trece la sfințirea lucrată de Duhul, ascultarea de Cristos, și stropirea cu sângele Său.

Așadar, este în mod evident o epistolă îndreptată către cei aleși, către cei care ce au fost sfințiți de Duhul, prin justificare, spre glorificare. După care în versetul 3 începe să explice binecuvântarea acestei mântuiri, care a început în veșnicia trecută prin alegere, și care a fost realizată în timp prin lucrarea sfințitoare a Duhului în viața noastră, care produce supunere față de domnia lui Cristos. Aș vrea să observați de unde începe. Este ca și cum Petru ar spune: „Recunosc că sunteți aleși. Recunosc că sunteți cei pe care Dumnezeu i-a ales și pe care Duhul i-a separat de păcat și i-a pus deoparte pentru Dumnezeu. Recunosc că sunteți cei ce ascultați de Isus Cristos. Recunosc că harul și pacea v-au fost înmulțite”.

După care spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Ar fi putut spune: „De dragul doctrinei alegerii, datorită adevărului prin care am fost îndreptățiți, datorită adevărului prin care am fost sfințiți, datorită adevărului prin care vom fi proslăviți, datorită faptului că am fost răscumpărați, datorită lucrării prin care am fost născuți din nou”, putea folosi oricare din acești termeni extraordinari. Însă observați ce spune el. „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” - Aceasta este o doxologie. Aceasta este o benedicție ca răspuns la mântuirea noastră. - „care, după îndurarea Lui cea mare ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi”. După care vine afirmația cheie - „voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În ea voi vă bucurați mult”. De ce vă bucurați? Vă bucurați de faptul că aveți o nădejde vie, că aveți o moștenire care nu poate pieri, care nu poate fi întinată și care nu se poate veșteji, o moștenire care este păstrată în ceruri pentru voi. Și că sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință.

„În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări. Pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Cristos; pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre.”

Petru spune: „Iată, ce produce bucuria, iată în ce vă bucurați mult, iată ce vă face să-L lăudați, să-L slăviți și să-L cinstiți pe Dumnezeu, ceea ce vă umple de acea bucurie negrăită și strălucită este faptul că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea completă și finală păstrată pentru voi la venirea lui Isus Cristos, la arătarea lui Isus Cristos.”

Aceasta este ideea centrală. Acesta este un pasaj ca oricare altul din Scriptură care îmi spune cum în centrul tuturor aspectelor legate de mântuire se află această chestiune a perseverării. Fraza cheie pe care trebuie să o subliniați ar fi în versetul 5. „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu.”

Acum, versetul 1 ne spune că Petru le scria străinilor. Și anume credincioșilor care trăiau în lume și care erau străini, așa cum suntem și noi în această lume. Creștinii, credincioșii sunt cei ce au fost aleși, cei ce au fost sfințiți de Duhul, asta include mântuirea și sfințirea lor continuă, cei care ascultă de Cristos, și care au fost stropiți cu sângele Său, asta înseamnă într-un anumit sens că au făcut un legământ al supunerii cu El.

El le scrie acestor credincioși împrăștiați în Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia. Toate acestea sunt părți ale lumii în care erau neamurile. Și el le scrie credincioșilor care sunt nu doar împrăștiați, dar care au parte și de o persecuție serioasă. În capitolul 2, în capitolul 3, în capitolul 4 și într-o oarecare măsură chiar și în capitolul 5, se fac referiri la suferința lor. Așadar, Petru le scrie credincioșilor împrăștiați din Asia Mică, care este Turcia de azi. Se confruntau cu persecuții serioase. În unele cazuri, ei se confruntau cu moartea, cu martirajul. Și acești credincioși aveau o teamă naturală pentru propria lor viață și o teamă pentru propria lor credincioșie.

Acum aduceți-vă aminte că ei nu aveau o Biblie. Ei nu aveau Scriptura. Ei nu cunoșteau neapărat doctrina perseverării sfinților, așa că trebuiau să fie învățați. Pune-te în locul lor. Ai venit la Cristos. Te afli într-o lume a neamurilor. Nu știi decât Evanghelia pe care ai auzit-o și câteva lucruri în care ai fost instruit și, în cel mai bun caz, ești un novice. Ești nou. Și simți căldura lumii care te înconjoară și presiunea lumii din jurul tău iar acum simți și împotrivirea crescândă față de credință și vezi că unii sunt prigoniți și poate că alții sunt martirizați. Și te întrebi cu privire la credința ta dacă ar putea sta în picioare în fața acestei încercări.

Nu este ceva prea exagerat, nu-i așa? Presupun că ți-ai pus această întrebare. Eu mi-am pus această întrebare de-a lungul vieții. Ce aș face dacă aș sta acolo în fața rugului sau dacă aș sta acolo în fața ghilotinei și ar trebui să-mi pun capul să fie tăiat, ce aș face? Ce aș face dacă aș fi torturat într-un mod îngrozitor? Din tot ceea ce știu, cred că într-un astfel de moment special, Duhul lui Dumnezeu și-ar îndeplini lucrarea în mine, și cred că aș rezista încercării și aș trece testul. Dar dacă nu aș avea ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu că ar trebui să am și m-aș agăța de propria mea capacitate de a trece peste acea puternică încercare, mă întreb dacă aș trece vreodată testul.

Așadar, îi avem aici pe acești noi credincioși și este cât se poate de normal ca ei să nu aibă încredere în propria lor credință, să nu aibă încredere în propriile lor puteri. Ei erau străini în lume. Pentru că ei erau cetățeni ai cerului. Petru îi numește preoție împărătească, pietre vii în templul lui Dumnezeu, un popor care este al lui Dumnezeu. Ei erau ai Lui. Și un lucru este sigur, ei nu trebuie să se teamă. Nu trebuie să fie intimidați. Nu trebuie să fie tulburați de persecuție. Nu trebuie să se teamă niciodată că le va eșua credința atunci când este încercată. De fapt, în versetul 7 el spune: „Când vin felurite încercări” - versetul 6 - “ele devin o dovadă a credinței voastre, care este cu mult mai scumpă decât aurul care piere, și care totuși este cercat prin foc, ca să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Cristos”. Cu alte cuvinte, ceea ce el le spune este: „când veți fi puși la încercare și în foc, atunci se va arăta adevărata voastră credință”. Este exact opusul a ceea ce credeți voi. Deoarece vi s-a dat o credință care strălucește în foc. În versetul 5, voi sunteți „păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință”. În versetul 8, indiferent de ce se întâmplă, voi „credeți în El”. În versetul 9, „rezultatul credinței voastre este mântuirea sufletelor voastre”.

Despre asta vorbim. Despre doctrina perseverării sfinților. Sau un alt mod de a o numi este „credința perseverentă, credința care perseverează”. Ei au fost păziți de puterea lui Dumnezeu prin credința pe care le-a dat-o El. Nu trebuie să le spui oamenilor: „Bun, dacă continui să crezi, îți poți păstra mântuirea”. Nu pot fi mântuit de propria mea credință. Și nu pot fi păzit de propria mea credință. De aceea am spus că dacă aș putea pierde mântuirea, aș pierde-o. Dar nu o pot pierde deoarece am o credință care este un dar al lui Dumnezeu.

Problema este foarte asemănătoare în epistola lui Iuda și sunt sigur că învățăturile din Iuda sunt vii în mintea voastră. „Iuda, rob al lui Isus Cristos, și fratele lui Iacov către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați - și păstrați - „pentru Isus Cristos”.

Acum, acești oameni cărora le-a scris Iuda aveau multe motive să se teamă pentru că se aflau într-o lume a învățăturilor false și li se spunea să meargă și să ajungă la cei care se aflau în sisteme religioase false. Era o lucrare periculoasă, așa cum se spune în versetul 23, „pe unii smulgându-i din foc” iar această lucrare trebuie făcută „cu frică, urând până și cămașa mânjită de sânge”. Dacă te apropii de doctrina falsă, te poți întina cu ea. Probabil că se întrebau: „Putem merge în acea lume a doctrinei false și să ieșim neîntinați?” De aceea Iuda spune la sfârșitul epistolei sale: „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere”. Tu ești cel ales, cel păzit și nu vei cădea.

Dacă Petru ar fi crezut - și dacă ar fi adevărat – că cei credincioși își pot pierde mântuirea, el ar fi trebuit să spună ceva foarte diferit de ceea ce a spus. Dacă cei credincioși ar fi fost îngrijorați dacă vor supraviețui persecuției, îngrijorați dacă vor supraviețui martirajului, îngrijorați dacă va rezista credința lor și că într-adevăr depinde de ei, Petru ar fi scris această scrisoare foarte diferit. „Aveți răbdare, oameni buni. Țineți-vă tari. Nu renunțați la credință. Fiți credincioși. Fiți autentici”. În schimb, el spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Totul este în mâinile Lui, El este Cel care v-a ales, care v-a cunoscut mai dinainte, care v-a sfințit, care v-a înmulțit harul și pacea din plin. Totul este în mâinile Lui și, după îndurarea Lui cea mare, v-a născut din nou la o nădejde vie și la o moștenire care nu se poate veșteji. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință,” etc., etc., etc.

Dacă acest lucru ar fi depins de ei, nu ar fi putut spune toate acestea. Petru însă nu le oferă doze de simpatie: „Oh, înțeleg. Păi, țineți-vă. țineți-vă”. El nu indică faptul că temerile lor sunt legitime, ci evidențiază, mai degrabă, siguranța lor absolută. S-ar putea să-și piardă toate bunurile pământești și viețile, dar niciodată mântuirea lor. Moștenirea lor cerească este sigură și este garantată de Dumnezeu. Iar credința lor va rezista prin orice încercare și orice împrejurare, pentru că o astfel de credință nu este credință naturală. Ci este darul lui Dumnezeu. Este ceva supranatural. Iar dragostea lor pentru Cristos va sta împotriva tuturor atacurilor și nu se va pierde niciodată.

Uitați-vă puțin la cuvântul „păzit” din versetul 5. Este un cuvânt puternic, phrouroumenous. Phrouroumenous. Un termen militar. Este la timpul prezent și indică ideea de a fi păzit de soldați, ideea de a fi în mod constant sub o pază puternică, sub protecția unei forțe puternice. Cei ce aparțin lui Dumnezeu sunt feriți întotdeauna de toți dușmanii până când războiul ia sfârșit și biruința este deplină. „Păziți” - ne întoarcem la versetul 5 - „de puterea lui Dumnezeu” - prin credință - „pentru mântuirea gata să fie descoperită”.

Deseori spunem: „Păi, am fost mântuit acum 20 de ani. Am fost mântuit acum 2 ani. Am fost mântuit acum 3 luni”. Este adevărat. Ar fi la fel de adevărat să spunem: „Sunt mai aproape de mântuirea mea decât am fost vreodată”. Este adevărat. Am fost izbăvit de pedeapsa păcatului în trecut atunci când am crezut, când neprihănirea lui Cristos mi-a fost atribuită mie și păcatul meu a trecut asupra Lui. Am fost mântuit. De asemenea, este adevărat să spunem: „Sunt mântuit. Am fost mântuit de pedeapsa păcatului. Sunt mântuit în prezent de puterea păcatului, care nu mai are stăpânire asupra mea. Dar există un element al mântuirii mele care nu a avut loc încă, așa că sunt mai aproape de mântuirea mea decât am fost vreodată. Voi fi mântuit de însăși prezența păcatului”.

Mântuirea pe care Domnul a hotărât să mi-o ofere înainte de întemeierea lumii nu este completă până când ultimul element nu va fi împlinit. El nu începe să mântuiască oameni și apoi se oprește. Pavel spune: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va…” – ce va face? - „desăvârși”. Am fost și suntem păziți pentru o mântuire care încă nu a fost descoperită. Nu știu cum ai putea spune asta mai apăsat de atât. Păzit prin ce? Prin puterea lui Dumnezeu. Prin ce mijloc? Prin credință, pentru acea mântuire care este slava noastră în vremurile de apoi.

Dați-mi voie să detaliez acest pasaj pentru dumneavoastră, nu vă voi oferi multe informații, însă vreau să îl înțelegeți pentru că este extraordinar. Vă voi arăta șase moduri în care suntem păziți. Șase căi. Deja vi le-am rezumat în treacăt, dar o să le detaliez puțin. Șase modalități prin care suntem păziți.

Mai întâi. Suntem păziți printr-o nădejde vie. Șase moduri în care știm că suntem păziți prin aceasta. Prima este o nădejde vie. Versetul 3. „Binecuvântat să fie Dumnezeul Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou la o nădejde vie prin învierea lui Isus Cristos din morți”.

Acum, am fost născuți din nou. Am fost regenerați. Ni s-a dat o viață nouă. Este viața lui Dumnezeu. Este viața veșnică, care nu se referă la durata vieții, ci la un anumit fel de viață. Este viața lui Dumnezeu în noi. Am fost regenerați la o viață nouă. Și în această nouă viață, experimentăm o nădejde vie ca parte a acestei vieți. Totul în noua noastră viață este viu în mod supranatural și spiritual. Bucuria noastră este o bucurie vie, pacea noastră este o pace vie, iar nădejdea noastră este o nădejde vie. Ce înseamnă asta? Este opusul unei nădejdi care moare. Ea nu poate muri. Noi nu avem o nădejde care moare, ci o nădejde care trăiește.

În versetul 13 al aceluiași capitol. „Încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos”. Nu vă mai faceți griji dacă veți supraviețui suferinței. Nu vă mai faceți griji dacă veți putea sta în fața unui tribunal omenesc pentru a vă păstra credința și mărturia pentru Isus Cristos în ceasul acela. Nu vă mai temeți de asta ci începeți să vă ancorați nădejdea în harul care va fi descoperit la arătarea lui Isus Cristos. Trăiți cu această nădejde. Aceasta este o nădejde care nu poate muri, deoarece aceasta este o viață care nu poate muri.

În 2 Tesaloniceni 2:16. 2:16. „Și însuși Domnul nostru Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit și ne-a dat prin harul Său, o mângâiere veșnică și o bună nădejde, să vă mângâie inimile și să vă întărească”. Trăind în această lume, nu ar trebui să trăiți cu frică, anxietate, panică, îngrijorare că diavolul vă va lua mântuirea sau că o veți pierde cumva. Dumnezeu nu vrea să trăiți așa. El vă iubește și v-a dat prin har o mângâiere veșnică și o bună nădejde. Așadar, mângâiați-vă și întăriți-vă inimile cu asta. În Romani capitolul 5, primele versete ale acestui capitol celebrează această nădejde. Deci fiindcă am fost „socotiți neprihăniți prin credință, să avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, Lui îi datorăm faptul că, prin credință am intrat în această stare de har în care suntem”. Acum suntem în această stare de har iar harul ne acoperă toate păcatele. Și, spune el, „ne bucurăm în nădejde”. În versetul 5, el spune: „Însă nădejdea aceasta nu înșeală”. Domnul nu v-a dat o nădejde care poate muri. Ci v-a dat o nădejde vie.

În Coloseni 1:3, Pavel spune: „Mulțumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi, de când am auzit despre credința voastră în Cristos Isus și despre dragostea pe care o aveți față de toți sfinții; din pricina nădejdii care vă așteaptă în ceruri”. Mulțumim lui Dumnezeu pentru voi pentru că aveți o nădejde veșnică, o nădejde care trăiește mereu și care nu moare niciodată.

Tit capitolul 1 cu versetul 1. Este atât de minunat. „Pavel, rob al lui Dumnezeu și apostol al lui Isus Cristos, potrivit cu credința aleșilor lui Dumnezeu și cunoașterea adevărului care este potrivit cu evlavia” – și acum ascultați următoarea expresie - „în nădejdea vieții veșnice, făgăduite de Dumnezeu, care nu poate să mintă,” - și următoarea frază, -„înainte de veșnicii”. Înainte de a trăi, înainte de a exista vreo creație vreodată, Dumnezeu a făgăduit viața veșnică iar El nu poate să mintă. În Tit 2:13. „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea marelui nostru Domn și Mântuitor, Isus Cristos”.

Oameni buni, suntem păziți de această nădejde vie. Spre deosebire de orice nădejde umană care se estompează și moare, această nădejde nu poate fi oprită, și nu poate muri, nu poate dezamăgi. Evrei 6:19 spune: „Această nădejde o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită”. Nădejdea noastră nu poate muri deoarece credința noastră nu se poate pierde.

Acum observați, din nou, să ne întoarcem la ceea ce spune Petru. Versetul 3, avem o „nădejde vie asigurată prin învierea lui Isus Cristos din morți”. Tot ceea ce înseamnă viața noastră veșnică este asigurată de moartea Sa care cucerește. Observați însă versetul 4. „Pentru a obține” - aceasta este nădejdea noastră, - “o moștenire care este nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi”.

Îmi place faptul că scriitorul nu face doar o declarație, ci vrea să facă patru pentru cei care se îndoiesc. Ar fi suficient să spui: „Avem o nădejde vie prin învierea lui Isus Cristos din morți pentru a obține o moștenire”, e bine? Dacă voi primi o moștenire, este suficient pentru mine. Dar adaugă, „este nestricăcioasă”, în caz că vă îndoiți. Și dacă încă vă îndoiți, „este neîntinată”. Și dacă încă vă mai îndoiți, „nu se poate veșteji”. Și dacă totuși vă mai îndoiți: „Ea este păstrată pentru voi”.

Adică, ai rămas fără dar, dar, dar, dar, dar. Ni se garantează o moștenire, nestricăcioasă, aphthartos, care nu este supusă degradării și care nu poate trece. Cuvântul poate însemna și că „nu poate fi jefuit de vreun dușman”. „Nimeni nu-i poate smulge din mâna Mea” citim în pasajul din Ioan 10. Sau avem pasajul din Romani 8: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Dumnezeu deja ne-a socotit neprihăniți.

Moștenirea noastră nu poate fi jefuită, nu poate fi furată de vreun dușman, de Satan, de demoni. Este veșnică, este indestructibilă, este păstrată de Dumnezeu. Și apoi adaugă cuvântul „neîntinată”, amiantos, nepătată, ceva care nu este supus defectelor, ceva care nu este capabil de eșec. După care adaugă amarantos, ceva ce nu va dispărea, ceva ce nu se poate diminua. El o spune în toate felurile în care s-ar putea spune.

În ultima vreme suntem cu toții la curent cu Grecia cu Jocurile Olimpice de acolo și cu perspectiva fascinantă asupra vieții umane. Pe una dintre insulele Greciei, în urmă cu câțiva ani, muncitorii făceau săpături într-o zonă antică a unui mormânt subteran. Au dat peste un sarcofag de marmură care era într-adevăr magnific, un loc unde se puneau trupurile neînsuflețite în vremurile străvechi. O inscripție în limba greacă, potrivit unui istoric, i-a informat pe cei ce săpau că acolo a fost înmormântat trupul lui Chrysohoe, singura fiică cu părul auriu a lui Sopyrus, regele lui Milo.

Când a fost îndepărtat capacul, o lumină puternică strălucea înăuntru, a fost dezvăluită o priveliște care i-a încântat pe cei ce priveau cu uimire și teamă. Zăcea în acel sarcofag sigilat - acum desigilat - prințesa îmbălsămată, îmbrăcată în haine superbe și împodobită cu bijuterii în formă antică. S-a raportat că avea părul lung și strălucitor, legat de un cerc de aur, încadrându-i fața și curgând pe umeri.

După un somn de aproape 3.000 de ani, arăta la fel de curată și frumoasă ca și când ar fi fost îngropată doar cu câteva zile mai înainte. Însă scriitorul spune: „În timp ce spectatorii entuziasmați priveau cu sufletul la gură priveliștea extraordinară, aerul proaspăt a intrat în sarcofag. Deodată, frumoasa priveliște s-a prăbușit și s-a transformat în cenușă. Nimic nu a rămas în mormântul cu marmură rece decât o mână de cenușă amestecată cu bijuterii”.

Cam așa stau lucrurile cu frumusețea și bucuria pământească. Totul se destramă. Însă nu la fel este cu moștenirea noastră cerească. În această viață totul este trecător. Toate lucrurile de aici se strică și se degradează. Însă mântuirea noastră este nestricăcioasă, neîntinată, și nu se poate pierde. De ce? Pentru că nu face parte din această lume. Nu este de obârșie omenească. Iar dacă întoarceți înapoi, el spune că „Este păstrată în ceruri pentru voi”.

Și pentru că este acolo, nu se poate degrada, este mai presus de degradare, este în afara sferei de degradare. Este păstrată în ceruri pentru voi, iar în cer nu există degradare, nu?

Verbul, „este păstrată”, este un participiu pasiv, perfect de la tēreō, a „păstra sau a păzi”. Pasivul perfect înseamnă că a fost și continuă să fie păzită acolo în cel mai sigur loc din univers, cerul. Vă aduceți aminte de cuvintele lui Isus pe care le-am citat în această dimineață? „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă molia și rugina, și unde le sapă și le fură hoții. Ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă nici nu le fură”. Cel mai sigur loc din univers este cerul, nu? Aici este păstrată moștenirea voastră veșnică.

Și este păstrată acolo pentru a fi arătată în vremurile de apoi. Uitați-vă la versetul 5. „Pentru o mântuire gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. O mântuire care este gata, hetoimos, înseamnă „la îndemână, prezentă, pregătit”. În 2 Corinteni 10:16 este tradus „Lucru făcut de-a gata”. Este deja gata. Când Isus a spus în Ioan 14: „Mă duc să vă pregătesc un loc”, la ce se referea El? „Sper că veți ajunge și voi, altfel va trebui să-l închiriez altcuiva?” Dacă s-a dus să ne pregătească un loc, El spune: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, iar în locul pregătit nu va fi altcineva în locul vostru, pentru că l-am pregătit pentru voi”.

Suntem păziți pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi, când ne vom întâlni față în față cu Domnul, fie prin moarte, fie prin venirea Lui, pentru a primi moștenirea care, în momentul de față, este deja așezată la locul ei, este deja pregătită și este în așteptarea sosirii noastre. În casa Tatălui sunt multe locașuri goale, deoarece oamenii pentru care au fost pregătite nu au ajuns încă acolo.

„Păziți” este un termen militar, iar timpul verbal se referă la o acțiune continuă, fiind întotdeauna păziți, fiind întotdeauna protejați. Apoi, păziți prin credință. Subliniați asta, pentru că aceasta este cheia. De aceea vorbim despre perseverarea sfinților, pentru că dacă ești cu adevărat mântuit, ai o credință care nu se pierde. Asta vă duce înapoi la 1 Ioan 2:19. „Ei au ieșit din mijlocul nostru dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri ar fi rămas cu noi. Ci au ieșit ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri”.

Ideea este următoarea. Veți zice: „Bine, dar ce se întâmplă cu omul care crede pentru o vreme și apoi se întoarce?” Aceasta este o credința omenească, nu este acea credință dată de Dumnezeu ca dar. Acei oameni nu au fost niciodată mântuiți cu adevărat. Dacă ar fi fost cu adevărat mântuiți, dacă ar fi venit cu adevărat la Cristos, dacă s-ar fi pocăit și ar fi crezut cu adevărat, dacă li s-ar fi dat cu adevărat acel dar al credinței mântuitoare, dacă și-ar fi deschis cu adevărat și sincer inima la acel dar care vine de la Domnul, acel dar ar fi rămas acolo până la capăt. Credința noastră continuă în Isus Cristos este instrumentul prin care Dumnezeu ne păzește.

Așadar, pe măsură ce privim la această idee de protecție, suntem păziți printr-o nădejde vie sau experimentăm acea protecție, sau realitatea acelei protecții prin nădejdea noastră vie. Și în al doilea rând, așa cum am arătat în versetul 5, suntem păziți de puterea lui Dumnezeu. Suntem păziți de o nădejde care nu poate muri și suntem păziți de o putere care nu poate eșua. O putere care nu poate da greș.

Puterea lui Dumnezeu este nelimitată. Puterea lui Dumnezeu este suverană. Puterea lui Dumnezeu este supremă. Puterea lui Dumnezeu nu poate eșua niciodată. Se poate observa asta pasaj după pasaj - nu voi aloca timp să fac asta. Sunteți întotdeauna atât de îngăduitori cu mine, iar duminica trecută seara m-am lungit, așa că voi fi scurt în seara asta o să încerc să mă revanșez, ocazional. Biblia însă este destul de clară în ce privește puterea lui Dumnezeu. Dar dacă vă îndoiți în ce privește puterea lui Dumnezeu, ar fi suficient să vă aduceți aminte că El a creat universul. Cred că asta ar fi îndeajuns pentru a acoperi discuția. Și dacă încă vă mai îndoiți, ar fi bine să știți că El a creat universul din nimic. Dacă totuși vă întrebați câtă putere are, El a creat universul aducându-l în existență prin Cuvântul Său. Și dacă încă vă îndoiți, El a creat universul aducându-l în existență în deplină maturitate prin Cuvântul Său. Și dacă încă vă îndoiți, El a zis și totul a ajuns la viață în deplină maturitate în șase zile. Ar fi putut să o facă în șase milisecunde, dar a stabilit un tipar de viață pentru noi cu ideea unei săptămâni.

Acesta este Dumnezeul nostru cel mare și puternic. Nu doar că a creat universul, dar și susține universul, El susține universul, îl ține laolaltă. Când Einstein a ajuns la sfârșitul vieții sale a mărturisit: „După toate studiile și toate descoperirile mele”, a zis el, de fapt, el nu a folosit cuvinte foarte precise, dar a zis: „Mor dezamăgit și neștiutor, incomplet pentru că nu am putut găsi niciodată care este acea putere care le ține pe toate împreună”. Este bine să înțelegi atomul. Este bine să înțelegi ce fac componentele atomului. Este bine să ajungi la cele mai minuscule elemente ale existenței materiei și energiei, dar până la urmă el nu a putut descoperi ce ține totul. Și din această cauză a existat o mare dezamăgire.

Ceea ce ține totul este pur și simplu puterea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu. Și aceeași putere ne păzește. Iar mijlocul pe care îl folosește pentru a ne păzi este oferindu-ne o credință care nu moare. Așa că dacă a fost o vreme în care ai crezut și acum nu crezi, dacă a existat o vreme în care ai avut interes pentru Cristos și acum nu mai ai, dacă ești total indiferent față de Domnul, dacă nu ai o foame și o sete după El, dacă nu dorești Cuvântul Lui, dacă nu-L iubești și nu tânjești să-L slujești, dacă nu vrei să-L cunoști, dacă nu ai o încredere reală și tare în El, dacă nu-ți trăiești viața în nădejdea slavei veșnice, atunci orice ai fi făcut sau nu în trecut, nu ești creștin. Nu ești creștin.

Deoarece creștinii trăiesc prin credință, o credință tare și statornică. Și nu este în afara voinței noastre. Ci este în perfectă armonie cu voința noastră. Rămânem statornici, dar nu pasivi. Ci suntem activi în perseverarea noastră. Îl urmăm pe Cristos cu toată puterea noastră. Urmărim să fim ascultători. Tânjim după asta, ne dorim asta. Urâm păcatul. Iubim dreptatea. Suntem implicați activ în acest proces de perseverare. De aceea putem numi acest proces: perseverare.

Este un fel de credință care ne captează mințile și sufletele și le face să fie îndrăgostite de Cristos și de Cuvântul Său, îndrăgostite de Legea Lui și doritoare să-L slujească. Toată ființa noastră, tot ce este în noi, tânjește pentru a-L cinsti pe Cristos și trăim într-un fel de stare caracterizată de întristare pentru că facem ceea ce nu vrem să facem și nu facem ceea ce ar trebui să facem și ne găsim – conform cu Romani 7 - afectați de propriul nostru păcat care este rămas în noi.

Astfel, Petru spune: „Sunteți îngrijorați cu privire la credința voastră dacă va rămâne în picioare în mijlocul acestor mari încercări? Nu vă faceți griji. Nu vă îngrijorați”. Așa cum Isus a spus - și am studiat asta chiar săptămâna trecută - „Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor și înaintea stăpânirilor, nu vă îngrijorați cum veți răspunde pentru apărarea voastră nici ce veți vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiți”. Veți spune ceea ce ar trebui să spuneți. Veți sta și veți depune mărturia voastră pentru Isus Cristos în cea mai grea situație posibilă, pentru că acesta este darul credinței pe care vi l-a dat Dumnezeu, prin susținerea Duhului Sfânt. Deci suntem păziți, păziți de o nădejde vie, păziți de puterea divină, având o credință care este darul lui Dumnezeu. Însă este o credință activă, nu una pasivă. Este o credință tare, nu una slabă. Este o credință care perseverează, nu una care se pierde. Așa că suntem nerăbdători să avem parte de mântuirea care este gata să fie descoperită în vremurile de apoi. Există încă patru mijloace sau instrumente prin care cunoaștem protecția divină. Însă pe celelalte patru le vom acoperi duminica viitoare. Să ne rugăm.

Doamne, sunt atât de multe aici și totul este o incredibilă bogăție, atât de încurajator pentru noi încât simțim că, dacă este ceva, vrem să ne oprim și să savurăm fiecare gând. Nu suntem vrednici să fim mântuiți. Nu suntem vrednici să fim păziți. Nu suntem vrednici de nimic. Îți cerem, Doamne, ca Tu să ne faci să fim recunoscători, te rugăm să ne ierți că ne îndoim mereu de darul Tău veșnic. Iartă-ne pentru orice fel de închinare diminuată care s-a născut din falimentul nostru de a înțelege acest lucru. Iartă-ne pentru că nu Te onorăm așa cum ar trebui să fii onorat, pentru un dar atât de imens, și de statornic, pentru atâta îndurare și har arătate față de noi.

Ne închinăm, Te iubim, Te onorăm și Te adorăm pentru mântuirea pe care ne-ai oferit-o. Și dorim ca, pe măsură ce ne trăim viața în această lume, în permanență să Te onorăm și în același timp să fim mereu conștienți că harul ne păstrează, deoarece suntem atât de nevrednici. Îți mulțumim pentru acest mare har. Și așteptăm cu nerăbdare mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi. Îți mulțumim pentru această credință statornică. Ne dorim să perseverăm cu toată puterea, cu tot devotamentul și angajamentul nostru. Și așa cum s-a rugat Pavel, să dorim să fim și noi asemenea chipului lui Cristos, căci asta e ceea ce demonstrează dragostea noastră pentru Cel ce Și-a dat viața pentru noi și ne rugăm în numele Lui. Amin.

SFÂRȘIT