Aceia dintre voi care ați fost cu noi știți că abordăm unele dintre cele mai provocatoare, profunde și dificile doctrine din Scriptură. Și îmi place să cred că vom petrece un timp extraordinar adâncindu-ne împreună în adevărul prețios al lui Dumnezeu.

Duminica trecută am început să abordăm subiectul „Pentru cine a murit Cristos?” Sau „Natura ispășirii”. Sau, cum am ales eu să o numesc, „Doctrina ispășirii reale”. Așa că vreau să mă întorc la asta. Dacă nu ați fost aici săptămâna trecută, v-ar fi cu adevărat de folos să luați caseta sau CD-ul, ce este mai bine pentru dumneavoastră, să ascultați ce am spus și să puneți împreună cu ceea ce vom învăța în seara asta, pentru că veți primi doar un rezumat foarte scurt a acestui fundament extrem de important.

Aceste doctrine ne provoacă. Ne provoacă deoarece chiar și atunci când le înțelegem foarte bine din punct de vedere biblic, încă mai rămân multe lucruri de acoperit. Există încă realitatea greu de înțeles a gândului lui Dumnezeu ce nu poate fi cuprins. Și vor exista întotdeauna lucruri care pur și simplu nu se vor putea rezolva pe deplin în mintea noastră. Fiecare simfonie doctrinară este, în anumite privințe, o simfonie neterminată. Fiecare doctrină majoră a Scripturii se termină pe un ton confuz, deoarece noi, cu mințile noastre finite, nu putem, în cele din urmă, să înțelegem pe deplin infinitatea minții lui Dumnezeu. Dar facem tot ce putem și ce rămâne lăsăm în seama Lui. Astfel încât, în cele din urmă, Îi încredințăm Lui ceea ce nu înțelegem și acceptăm din toată inima ceea ce putem face.

Cu siguranță, doctrina despre extinderea ispășirii este una dintre acele doctrine care ne duce mult mai departe de locul în care ne vom simți confortabil să mergem. Ne întinde mintea până în punctul în care nu mai poate. Ne duce teologia în afara perimetrului toleranțelor noastre. Și până la urmă ne lasă niște realități de neînțeles și de fapt așa ar trebui să fie. Deoarece noi suntem finiți și El este infinit, ar trebui să existe o mare diferență între ceea ce putem cunoaște noi ceea ce cunoaște Dumnezeu. Dar există modalități prin care putem ajunge la extremitatea înțelegerii noastre și la extremitatea revelației biblice pentru a înțelege măreția și gloria acestei lucrări de răscumpărare.

Să începem în această seară prin a ne strădui să discutăm despre extinderea ispășirii. Isus a venit în lume „să caute și să mântuiască ce era pierdut”, Luca 19:10. El a venit să-i caute și să-i mântuiască pe cei pierduți. Era într-o misiune de recuperare. El a venit în această lume pentru a-i mântui pe păcătoși, pe păcătoșii care erau în viață atunci, pe păcătoșii care au trăit înainte de El și care urmau să vină după El. Lucrarea Sa răscumpărătoare de pe cruce s-a întins înapoi și înainte și i-a cuprins și pe cei din propria Sa generație.

Venirea Domnului Isus a fost cea mai desăvârșită revelație a Dumnezeului veșnic. Dumnezeu nu s-a manifestat niciodată mai clar decât în persoana lui Isus. Natura lui Dumnezeu, caracterul lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu au fost văzute în Isus. Astfel ajungem la concluzia că Dumnezeu este prin natura Sa un Mântuitor. Apostolului Pavel îi place să-L numească „Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. El este prin natura Sa un Mântuitor și în felul acesta Isus vine în lume să caute și să mântuiască ce era pierdut, pentru a împlini acea parte a naturii lui Dumnezeu care se extinde să-i răscumpere pe cei păcătoși.

Pentru ca Dumnezeu să-i poată mântui pe păcătoși, trebuia să existe o jertfă care să plătească pedeapsa pentru păcatele lor. Isus – care este Dumnezeu – a venit în lume, a luat o înfățișare umană, pentru a se oferi pe Sine Însuși ca jertfă, o bunăvoință greu de închipuit, un act nemeritat. Pe cruce, Isus nu a murit datorită mâniei oamenilor, ci sub mânia lui Dumnezeu. Nu a murit datorită planurilor făcute de romani și de evrei, ci a murit după planul hotărât mai dinainte al lui Dumnezeu, stabilit (predestinat) înainte de întemeierea lumii. El a purtat mânia lui Dumnezeu și a suportat despărțirea de Dumnezeu pentru cei păcătoși, pentru toți păcătoșii care vor crede vreodată. Și cu toate că a fost un sacrificiu pentru Cristos să facă asta, sacrificiul acesta a fost o jertfă satisfăcătoare. Acesta a fost motivul pentru care El a venit, să ofere o astfel de jertfă, să cumpere poporul ales al lui Dumnezeu, să-Și cumpere propria Sa mireasă.

Deschideți Scripturile la Isaia 53. Acesta este un loc bun pentru a începe, atunci când privim la această jertfă a lui Cristos. Isaia 53:4. Aceasta este secțiunea clasică a Scripturii din Vechiul Testament care tratează subiectul morții substitutive a lui Isus când El moare în locul păcătoșilor. Iar Isaia este inspirat să scrie despre moartea Sa în aceste cuvinte, începând cu versetul 4. „Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; și noi am crezut că este lovit de Dumnezeu și smerit”. Adică a fost literalmente pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele noastre. Versetul 5. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui, nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura, ca un miel pe care-l duci la măcelărie”.

Aș vrea să vă întoarceți puțin la versetul 4. „Suferințele noastre, durerile noastre”. Versetul 5: „păcatele noastre, fărădelegile noastre, pacea noastră”. „Noi” - versetul 6 - „cu toții, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui, nelegiuirea noastră a tuturor”. Ale noastre, ale noastre, ale noastre, ale noastre, noi, noi toți, pentru noi, așa că vine întrebarea, la cine se referă? Ale cui păcate le-a purtat El? Ale cui nelegiuiri? Pentru ale cui fărădelegi a fost zdrobit? Pentru a cui tămăduire a fost străpuns? A cui nelegiuire a fost pusă asupra Lui?

Observați vă rog versetul 10. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească”. Este o declarație extraordinară! Pentru că Dumnezeu este prin natura Sa un Mântuitor și El își găsește plăcerea în a-i mântui pe păcătoși, ceea ce înseamnă că Îi face plăcere ca Fiul Său să fie jertfa care îi salvează. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință; dar după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat va vedea o sămânță de urmași”.

Cu alte cuvinte, El este zdrobit, este supus prin suferință, El este dat ca jertfă pentru păcat, cu încrederea că El va vedea sămânța Sa, odrasla Sa. Versetul 11 ​​spune: „Va vedea rodul muncii sufletului Său și se va înviora”. Dumnezeu a fost mulțumit și Cristos a fost împlinit pentru că din jertfa Lui aveau să iasă urmașii Săi, sămânța Sa.

Și apoi versetul 11 ​​spune, spre sfârșitul versetului, „Robul Meu” – adică Mesia - „va îndreptăți pe mulți și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”. Iar la sfârșitul versetului 12, „El a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați”. Iar întrebarea este, cine sunt acești noi și acei mulți? Trebuie să fie sămânța de urmași. Trebuie să fie sămânța născută din acea jertfă, pentru că această jertfă a fost plăcută lui Dumnezeu și a adus împlinire în dreptul lui Cristos.

În Noul Testament, în 1 Timotei 1:15 ni se spune că Domnul Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoși. Pavel a spus asta. Aceasta este propria lui mărturie: „Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși”. Aceasta este marea lucrare. Dumnezeu este un evanghelist. Dumnezeu este un Mântuitor. Atunci Cristos, Dumnezeul văzut, face o lucrare mântuitoare. El a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoși. Și pe toți cei pe care El îi mântuiește, îi mandatează apoi să ducă mai departe această lucrare. Iar conform marii trimiteri, trebuie să mergem în toată lumea și să propovăduim Evanghelia la orice făptură. Trebuie să mergem și să facem ucenici din toate neamurile, botezându-i și învățându-i să păzească tot ce ne-a fost poruncit și iată că El este cu noi în toate zilele. Suntem ambasadori ai lui Cristos, rugându-i pe oameni să se împace cu Dumnezeu. Am fost răscumpărați pentru a fi prinși în această mare lucrare de evanghelizare.

În Faptele Apostolilor 1:8, când Isus părăsește lumea aceasta, ultimele Sale cuvinte sunt: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în ​​Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului”. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Isus le-a rostit pe pământ. „Tatăl meu este un Mântuitor. Eu sunt un Mântuitor și tu trebuie să primești Evanghelia extraordinară a mântuirii și să o duci până la marginile pământului”.

De aceea suntem aici. Orice altceva este secundar, orice altceva este pe plan secund sau terțiar în biserică. Orice altceva, într-un sens, este mai puțin important. Și nu vreau să existe ceva care să diminueze vreodată asta. De aceea, după ce ați fost învățați despre doctrina alegerii suverane și ați fost învățați despre doctrina incapacității absolute și a voinței noastre fără putere, și ați fost învățați despre doctrina ispășirii și despre imensitatea ei, este încă absolut necesar să continuăm cu patru seri de evanghelizare în patru duminici, pentru că acesta este mandatul nostru, de aceea este biserica aici.

Ne vom închina mai bine în ceruri. Îi vom sluji Domnului mai bine în ceruri. Ne vom iubi unii pe alții mai bine în ceruri. De fapt, vom face toate acestea într-un mod perfect. Dar un lucru pe care nu îl vom face în cer este evanghelizarea celor pierduți. Ei nu vor fi acolo. Iar Dumnezeu, care plânge prin ochii lui Ieremia, și Isus, care îi plânge cu propriii Săi ochi pe cei pierduți din Ierusalim, ne cheamă să plângem pentru cei nepocăiți și să ieșim pentru a semăna prețioasa sămânță cu lacrimi.

Dumnezeu îi plânge pe cei nepocăiți. Dumnezeu îi plânge pe cei necredincioși. El nu găsește nicio plăcere în moartea păcătoșilor. Iar El oferă o chemare legitimă și autentică tuturor păcătoșilor de pe toată suprafața pământului, atât prin cuvintele scrise pe paginile Scripturii, cât și prin gura tuturor credincioșilor care merg să ducă mesajul, o chemare legitimă de a veni, de a crede și de a fi mântuiți.

Acest mandat de evanghelizare definește de ce este biserica în lume. De aceea suntem aici, pentru a predica Evanghelia mântuirii, a împăcării, a iertării și a cerului, întregii lumi. Trebuie să-i rugăm pe oameni să vină la mântuire. Și așa cum am observat în Psalmul 126:5, noi trebuie să mergem înainte cu lacrimi, semănând prețioasa sămânță a adevărului mântuitor și culegând cu bucurie recolta credinței. Isus a fost Cel care a spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, Eu vă voi da odihnă”.

Suntem învățați să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, 1 Timotei 2. Ni se spune să oferim un exemplu evlavios și să ne trăim viețile ca niște lumini care strălucesc astfel încât oamenii să poată vedea puterea lui Cristos în noi și să fie atrași de El. Suntem învățați că, dacă zicem că suntem ai lui Cristos, trebuie să trăim și noi ca El. Ni se spune să propovăduim Evanghelia și să nu ne fie niciodată rușine de Evanghelia lui Cristos, deoarece ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Ni se spune că trebuie să o propovăduim atât iudeului cât și grecului. Iar această Evanghelie este o ofertă legitimă și reală. Și fiecare păcătos de pe pământ este responsabil pentru răspunsul pe care-l dă la această ofertă. Și așa cum am văzut în studiul nostru de azi dimineață, fiecărui om Dumnezeu i-a încredințat o anumită responsabilitate. Poate fi responsabilitatea unei legi scrise în inima lui și responsabilitatea unei minți raționale care privind lucrurile create din jurul lui este condus la cunoașterea lui Dumnezeu. Și dacă urmează calea, așa cum ar trebui, împlinind responsabilitatea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu, va descoperi că adevărul i se va face cunoscut. Fiecare om este responsabil și niciun om nu se poate dezvinovăți. În felul acesta suntem mandatați să ducem Evanghelia până la marginile pământului. Dar știm următorul lucru: nu toată lumea se va pocăi și nu toată lumea va crede. Noi știm asta. Acesta a fost întotdeauna adevărul, întotdeauna.

Sunt o mulțime de suflete care au părăsit acest pământ și sunt deja în afara prezenței lui Dumnezeu și sunt pentru totdeauna în chinurile veșnice. Această realitate este inevitabilă. Sunt oameni care merg acolo în fiecare zi pe care noi o trăim. Oamenii mor cu miile. Există un iad veșnic și va fi continuu plin de păcătoși până când istoria răscumpărătoare se va încheia, cu păcătoși care și-au ignorat conștiința, cu păcătoși care au ignorat legea scrisă în inimile lor, cu păcătoși care au ignorat ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și ceea ce a fost pus în ei, cu păcătoși care au ignorat adevărul atunci când l-au auzit, care au ignorat Scriptura atunci când au citit-o, care au nesocotit Evanghelia atunci când le-a fost propovăduită, cu păcătoșii care au respins harul și bunătatea lui Dumnezeu, cu acei păcătoși care au refuzat să se pocăiască. Toți aceștia vor ajunge în iad și dacă li s-ar oferi în iad posibilitatea de a alege diferit, nu ar face-o. Ei nu au arătat niciun interes pentru Dumnezeu atunci, și nu vor avea niciun interes pentru El nici după.

Așa că ne-a fost încredințată o misiune care vizează întreaga lume, iar păcătoșii sunt responsabili pentru modul în care răspund la mesaj, indiferent de nivelul la care îl primesc. Acum, așa cum voi sublinia în predica de duminică viitoare, există grade de pedeapsă în iad. Pedeapsa în iad, nu va fi la fel de aspră pentru fiecare. Asta va depinde de cât de mult adevăr ai avut parte, pentru că adevărul este periculos. Cu cât ai parte de mai mult, cu atât ești mai vinovat, cu atât este mai mare vinovăția ta, cu atât pedeapsa ta este mai mare.

Nu ar trebui să fim surprinși de asta. Întoarceți vă rog la Isaia 6. Isaia capitolul 6. Iată aici o chemare a lui Dumnezeu pentru prorocul Isaia. În versetul 8, Domnul pune o întrebare. Și întrebarea este următoarea. „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Poporul lui Dumnezeu are probleme serioase. Se află într-un pericol mare. Capitolul anterior, capitolul 5, prezintă păcatele care-l caracterizau pe poporul lui Dumnezeu așa că urma să vină judecata, o judecată aspră care aducea moartea. O judecată care este descrisă la sfârșitul capitolului cinci. Așa că Dumnezeu are nevoie de un mesager care să avertizeze, un mesager care să cheme oamenii la pocăință înainte de a veni judecata. În contextul acesta vine întrebarea: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Aici e o referire la Sfânta Treime.

Și Isaia răspunde: „Iată-mă, trimite-mă. Mă voi duce eu.” Bineînțeles, acesta ar trebui să fie răspunsul fiecărui credincios. „Pe cine voi trimite în această lume care e vrednică de judecată?” “Eu sunt gata să merg”. După care urmează cea mai bizară afirmație. Domnul a zis: „Du-te și spune poporului acestuia. Du-te să le spui, să le spui despre judecată și să le spui și despre har, despre iertare și despre milă. Spune-le să se întoarcă de la păcatul lor. Du-te, și spune-le”. După care zice: „Întruna veți auzi și nu veți înțelege, întruna veți vedea și nu veți pricepe. Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi și astupă-i ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, și să se întoarcă ca să fie tămăduiți”.

Ceea ce se spune aici - și apropo, acest pasaj este citat în mod repetat în Noul Testament, pentru că este pasajul definitoriu al încăpățânării unei societăți necredincioase, în special a Israelului. „Să știi asta”, îi spune Dumnezeu lui Isaia, „întruna vor auzi, dar nu vor înțelege. Vor vedea, dar nu vor pricepe. Vor fi împietriți, vor fi tari de urechi, nu vor vedea. Nu vor primi mesajul. Nu se vor întoarce. Nu se vor pocăi. Și nu vor fi tămăduiți. Așa că știi că asta te așteaptă”.

Am citit undeva, chiar ieri, o scurtă mențiune care spunea: „În zilele noastre are loc o întoarcere masivă către Cristos în întreaga lume”. Serios? Unde oare? S-ar putea să nu dețin suficiente informații. Isaia pune întrebarea corectă în versetul 11. „Și eu am întrebat: ‘Până când Doamne?’” Adică, de ce ar trebui să fac asta atât de mult? Cât timp ar trebui să fac asta, poate câteva săptămâni? Nu, continuă să faci asta „până când vor rămâne cetățile pustii și lipsite de locuitori, până când nu va mai fi nimeni în case și țara va fi pustiită de tot, până va îndepărta Domnul pe oameni, și țara va ajunge o mare pustie”. Fă-o până când locul ajunge să fie pustiit. Fă-o până nu mai rămâne nimeni, tu continuă să propovăduiești.

Poate că vei zice: „Bine, dar stai puțin. Asta pare inutil”. Nu. Versetul 13 este cheia: „Va mai rămâne o a zecea parte din locuitori”. Aceasta este una dintre cele mai încurcate construcții ebraice din toate textele pe care le avem în Vechiul Testament. Și nu voi încerca să rezolv problema asta acum pentru voi. Pur și simplu, Domnul spune că există o a zecea parte, aceasta este ceea ce noi numim „doctrina rămășiței”. Există o a zecea parte. Există un butuc. Iar la sfârșitul versetului 13 citim că: „Butucul acela este o sămânță sfântă”. Există un grup, există o rămășiță, există o sămânță sfântă. Este aceeași sămânță pe care Mesia a văzut-o în Isaia 53, va vedea o sămânță de urmași și se va bucura. Credeți că pentru Dumnezeu este un mister cu privire la oamenii care vor fi mântuiți? Bineînțeles că nu. El știe. Și știe că vor fi puțini. El știe că va fi o rămășiță. El știe că va fi doar o parte, o sămânță sfântă. Cuvântul „sfânt” înseamnă „pus deoparte”.

Așa că mergem la fel cum a mers Isaia. Mergem în lume să ducem Evanghelia, știind că cei mai mulți nu vor crede. Am putea fi foarte descurajați și am putea să spunem: „Oare cât timp să fac asta?” Iar Domnul zice: „Continuați să propovăduiți pentru că în lume există o sămânță rânduită pentru a fi sfântă”. Ei fac parte din planul lui Dumnezeu și sunt puși deoparte pentru El. Ei sunt aleșii care, în momentul în care vor auzi Evanghelia, se vor pocăi și vor crede.

Vă aduceți aminte de Fapte 13:48. „Neamurile s-au bucurat când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului; și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut.” Toți cei care fuseseră rânduiți ca să capete viața veșnică au crezut. Există o rămășiță. Există un popor rânduit pentru viața veșnică.

În Fapte 18, Domnul i se arată lui Pavel într-o vedenie. „Nu te teme” – i-a spus Domnul - „Ci vorbește și nu tăcea. Căci Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău” – și acum ascultați cu atenție - „fiindcă am mult norod în această cetate”. Ei încă nu erau convertiți. Încă nu erau convertiți. Mergeți acolo, și propovăduiți, deoarece am mulți oameni din acea sămânță sfântă acolo. Ei doar așteaptă să audă.

Așadar cine va crede? Cine va crede? Cine va crede în mesajul nostru? spune Isaia. Cine va obține mântuirea când va auzi predicarea Evangheliei? Toți oamenii sunt responsabili și oferta este reală, dar cine va fi mântuit? Așa că asta ne îndreaptă privirea noastră asupra doctrinei ispășirii reale sau a ispășirii precise sau a ispășirii specifice sau a ispășirii speciale sau particulare, așa cum a mai fost numită.

Acum deja știm acest lucru, când ne punem întrebarea cine va crede și va fi obține mântuirea? Tocmai am terminat de vorbit despre doctrina incapacității absolute și a lipsei de voință, numită uneori și doctrina depravării totale. Această doctrină spune că niciun păcătos - și acest adevăr este prezentat în Biblie - niciun păcătos, prin propriile sale puteri, nu va putea și nu-L va căuta pe Dumnezeu, corect? Niciun păcătos nu va căuta adevărul din proprie inițiativă, nu va dori neprihănirea, și nu va ajunge să se împace cu Dumnezeu și să fie mântuit. Nu o va face pentru că nu poate. Starea lui de om mort în păcat face acest lucru imposibil. Și astfel singurii care pot veni sunt cei cărora Dumnezeu le dă viața, lumina și capacitatea de a înțelege, sunt cei cărora le dă pocăință și credință. Totodată am mai învățat din studiul anterior că cei cărora Dumnezeu le oferă toate acestea sunt cei cărora El a ales să le facă parte de toate acestea. Dumnezeu alege pe cine va mântui și Dumnezeu mântuiește pe cei pe care i-a ales.

Așadar, este cât se poate de clar faptul că mântuirea îi aparține în întregime lui Dumnezeu. Sunt sămânța Lui sfântă. Sunt urmașii Săi sfinți, în limbajul din Isaia 53. Este poporul Său pe care deja l-a identificat. Acum, mântuirea lor nu este separată de voința lor, ci este în armonie cu voința lor, atunci când voința lor este adusă la viață de puterea lui Dumnezeu. Așadar asta continuă întrebarea pentru cine a murit Cristos? Pentru cine a murit El?

Am oferit un răspuns la această întrebare data trecută, și-l voi mai prezenta încă odată, foarte pe scurt, majoritatea oamenilor din biserică cred că El a murit pentru toată lumea potențial și pentru nimeni în mod real, nu? El a murit potențial pentru toți, jertfa Lui este la îndemâna oricui, și poți să ai sau nu parte de ea, depinde doar dacă vrei, nu este ceva specific pentru tine. Așa că El a murit pentru toți potențial și pentru nimeni în mod real. Prin urmare, realizarea ispășirii depinde de omul păcătos care poate decide să revendice lucrarea de ispășire a lui Isus Cristos în dreptul său. Și dacă păcătosul nu crede niciodată, dacă alege să nu-L primească niciodată pe Cristos, atunci moartea lui Cristos rămâne pentru el un potențial nerealizat.

Așadar, cei care cred asta, cred – și acum ascultați cu atenție – că ispășirea lui Cristos este limitată în efectul ei, înțelegeți? Este limitată în efectul ei. Le place să spună că nu cred într-o ispășire limitată, ci că ei cred într-o ispășire nelimitată. Nu este adevărat. Ei cred într-o ispășire care este limitată în puterea ei, care este limitată în efectul ei, care este limitată în impactul ei asupra voinței păcătosului. Această perspectivă asupra ispășirii este foarte limitată. Ei cred că este nelimitată în extinderea sa, că se extinde la întreaga rasă umană, dar este foarte limitată în ce privește efectul său.

Ceea ce ne învață Biblia este exact opusul. Este limitată în extinderea ei la cei pe care Dumnezeu îi alege și îi mântuiește. Și pentru ei este nelimitată în efectul său, în puterea sa. Atunci nu este o mântuire potențială pentru toți, ci este o mântuire reală pentru mulți. La ce se referă expresiile ale noastre, și al nostru, și noi, și pentru noi, și cei mulți, și faptul că își va da viața ca preț de răscumpărare pentru mulți, cei mulți pentru care El a îndurat de fapt judecata păcatului? Este vorba de sămânța sfântă. De odrasla sfântă. De aleșii Tatălui. De mireasa Fiului. Observați, asta schimbă totul. Dacă crezi că există o astfel de ispășire potențială care plutește peste întreaga lume și trebuie doar să-i convingi pe păcătoși să o accepte, să profite de ea, atunci evanghelizarea ia o abordare complet diferită. Totul ține de strategia de a lucra la voința păcătosului pentru a-l determina să facă reală această ispășire potențială.

Și trebuie să-ți pui întrebarea cine primește meritul pentru asta? Corect? Nu prea pare a fi un mod care să-L glorifice pe Dumnezeu. Vedeți, aceasta este perspectiva potrivit căreia ispășirea lui Isus este nelimitată în extinderea ei, dar foarte limitată în efectul ei. De fapt, ispășirea nu este suficientă pentru a te mântui. Este asta ceva uluitor? Moartea lui Isus pe cruce și plătirea pedepsei pentru păcatul tău din perspectiva acelei teologii nu e îndeajuns pentru a-ți oferi mântuirea. Trebuie să faci ceva pentru a o duce la bun sfârșit, ceea ce mi se pare mântuire prin fapte. Dar cum va face păcătosul așa ceva când este absolut incapabil să facă așa ceva și nici nu dorește să facă așa ceva? Păcătosul e mort în greșeli și păcat, și este orbit de Satan. Știm așadar că nu toată lumea va fi mântuită. Ispășirea este limitată în extinderea ei și întrebarea este: cine a limitat-o? Cine a limitat-o? Dumnezeu.

Știu că uneori este greu de acceptat. Dar El a făcut-o. Există un iad și majoritatea oamenilor care trăiesc în această lume ajung acolo. Ăsta este adevărul. O doctrină adevărată care este greu de acceptat este doctrina pedepsei eterne. Dacă iadul nu ar exista, nici măcar nu ar mai fi nevoie să dezbatem astfel probleme, ar fi probleme academice. Dar Dumnezeu este Cel care decide pe cine va mântui și cine sunt cei pe care-i va alege înainte de întemeierea lumii.

Pur și simplu nu pot să mă uit la cruce și să-l văd pe Isus murind pe cruce, privind în sus și spunând: „A început”. Ce? „Este potențială”. Nu asta a spus El, nu-i așa? Oare moartea lui Cristos nu a fost o plată deplină și completă către Dumnezeu, o jertfă prin care a satisfăcut mânia Sa dreaptă pentru un popor ales? Sau a fost numai o jertfă potențială? Una reală pentru nimeni, și potențială pentru toată lumea.

Haideți să privim în Scriptură și să vedem cum putem înțelege asta. Avem puțin timp la dispoziție. Așa că vom avea doar o privire de ansamblu. Trebuie să ne uităm la niște termeni. Bine. Termenul lume. Haideți să analizăm termenul lume. Acum toți o să zică: „Stai puțin, stai puțin, ce vrei să zici de lume, ce vrei să spui despre ea?” Dați-mi voie să vă ajut puțin cu termenul acesta, bine? Va fi ca acele vechi exerciții biblice cu sabia pe care le făceați atunci când erați copii. Trebuie să veniți repede împreună cu mine.

Am auzit cuvântul lume menționat foarte des. Când auzim cuvântul „lume” ne gândim că termenul se referă la toți cei care au trăit vreodată. Însă nu acesta este conceptul biblic. Ioan 1:9. „Lumina aceasta este adevărata Lumină care, luminează pe orice om venind în lume”. Ce înseamnă asta? Ce înseamnă expresia venind în lume? Înseamnă asta că El a venit la fiecare ființă omenească de pe fața pământului? Nu, înseamnă doar că El a venit pe tărâmul uman. El era în lume. El a fost în sfera umană. „Și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. „Lumea” este doar un termen pentru umanitate sau pentru lumea creată. El era în lume, Dumnezeu în trup omenesc. Asta nu înseamnă că fiecare individ de pe planetă trebuie să fie implicat în mod necesar în acel cuvânt, ci este mai degrabă o referire la ordinea creată, la umanitate.

Așadar, observăm aici cum cuvântul lume trebuie imediat explicat. Ioan 1:29. „A doua zi, a văzut pe Isus venind la el și a zis: ‘Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul...’ - cui? - ‘lumii'”.

Acum stai puțin, trebuie să clarificăm lucrurile, nu-i așa? Dacă El a luat păcatul lumii, atunci toată lumea ar fi – cum? - mântuită. Tuturor le-ar fi luat păcatul. Deci trebuie să clarificăm imediat cuvântul „lume”. Așadar unde încadrăm acest cuvânt? El a venit pe acest tărâm omenesc, El a coborât în această ordine creată, El a venit la omenire pentru a îndepărta păcatul. Și în viitor, bineînțeles, va fi îndepărtat complet în acel cer nou și pământ nou.

Veți observa însă că acest lucru este limitat într-un mod cât se poate de clar. El nu a venit să înlăture păcatul tuturor. Întoarceți la versetul 11. „A venit la ai Săi, iar ai Săi nu L-au primit”. Versetul 12. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Deci, îndepărtarea păcatului lumii este pusă în dreptul tuturor celor ce au crezut în El. Ei erau singurii care aveau dreptul să fie iertați și să devină copii ai lui Dumnezeu. Deci expresia „lume” este doar un termen generic care înseamnă umanitate, ordine creată. Și trebuie să fie înțeles bine.

După care în Ioan capitolul 3:16 citim, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. Despre asta vom vorbi în ianuarie: despre dragostea lui Dumnezeu și despre cât de departe, cât de largă, cât de înaltă și cât de adâncă este? „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. La ce se referă asta? La omenire. „Încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”. În felul acesta termenul lume este clarificat. Dacă nu-l definim bine, vom pleca cu toții de aici ca fiind universaliști, crezând că toți vor fi mântuiți. Și știm că acest lucru nu poate fi adevărat, deoarece Biblia este cât se poate de clară în privința judecății.

În Ioan capitolul 4 – semnificația din Ioan 3 este aceea că El a iubit omenirea, El a iubit omenirea. El a iubit oameni din orice seminție, de orice limbă și de orice neam. Iar într-un sens foarte general, în sensul harului comun el oferă Evanghelia și arată compasiune și dragoste față de lume. Dar dragostea Lui mântuitoare pentru lume este limitată la cei din lume, la omenirea care crede. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede”.

În Ioan 4:42, vedem din nou, același lucru. Ei ziceau: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine, și știm că acesta este într-adevăr Cristosul, Mântuitorul lumii”. Nu spune că El este Mântuitorul potențial al lumii, ci că El este Mântuitorul lumii. El este Mântuitorul lumii neîndreptățite, de aceea lumea trebuie să fie îndreptățită, nu poți califica cuvântul „Mântuitor”. Ca și cum ar fi, - potențialul Mântuitor. Încercați să protejați conceptul universal cu privire la lume și veți ajunge să-l limitați pe Cel ce este Mântuitor. Este prezentat într-adevăr acest concept, nu-i așa? Fie vei limita efectul lucrării mântuitoare a lui Cristos, fie vei limita extinderea ei, una din cele două.

El este Mântuitorul lumii în următorul sens: El este singurul Mântuitor pe care această lume Îl va avea vreodată. El este singurul Mântuitor pe care-L va cunoaște vreodată rasa umană. Lumea nu are alt Mântuitor. Și ceea ce este cu adevărat important de remarcat pe tot parcursul Evangheliei după Ioan, ori de câte ori citiți următoarele: „Mântuitorul lumii”, „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, „El era în lume” etc., aduceți-vă aminte că Ioan adresează aceste cuvinte într-un mediu caracterizat de rasism evreiesc, ei erau anti-neamuri. Iar ideea că Mesia a venit pentru lume a fost o idee străină – fără niciun joc de cuvinte. A fost o idee revoluționară.

În Ioan 6:33, vedem din nou același accent. „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă lumii viață”. Lumii. Dar oare ce parte a lumii? Versetul 35: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Vei avea viață dacă vii și crezi din orice națiune de pe acest pământ ai face parte. El este Mântuitorul lumii. 1 Ioan 4:14 spune același lucru în ideea că nu se limitează la evrei.

Dar este limitată. Se limitează întotdeauna la cei ce cred. Tocmai asta citim în Ioan 6:33, iar în Ioan 6:51 găsim următoarele: „Eu sunt pâinea vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii”. El își dă viața pentru lume, dar pentru cine din lume? Este menționat în același verset: „Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac”.

Vedem de fiecare data felul în care este îndreptățită credința prin expresia a crede, a crede. Observăm asta peste tot în Evanghelia după Ioan. Ioan capitolul 12:47-48, aici este iarăși nevoie de clarificare. „Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; Căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea”. Evident, asta nu înseamnă că El va mântui orice ființă omenească care trăiește pe pământ. Ci înseamnă că El își va extinde mântuirea pe acest pământ, fără a ține cont de gen, rasă, sau culoare. Se referă așadar la omenire în general.

Uitați-vă la capitolul 14:22. Aici este doar o altă ilustrare a modului în care trebuie să prezentăm întotdeauna cuvântul lume. Iuda în Ioan 14:22. „Iuda (nu Iscarioteanul) I-a zis: ‘Doamne, cum se face că te vei arăta nouă și nu lumii?’” Ce credeți că a vrut să spună Iuda prin asta? Ce a vrut să spună cu expresia „te vei arăta nouă și nu lumii?” Cu siguranță nu se referea la fiecare ființă umană de pe pământ. Acolo se referă la lume în sens general, la tărâmul mai larg al umanității care nu are legătură cu acest grup restrâns, la publicul larg, la asta se referă acolo.

Iar Isus chiar și-a înțeles scopul prin cuvântul „lume”. Uitați-vă la Ioan 17, e foarte important. Ioan 17. Aici Isus se roagă și se roagă pentru, versetul 6, „oamenii pe care Mi i-ai dat din lume”. Oamenii pe care Mi i-ai dat din lume, mă rog pentru ei. „Ai Tăi erau, și Tu Mi i-ai dat și ei au păzit Cuvântul Tău”. Și apoi mergeți mai jos la versetul 9. „Pentru ei Mă rog. Nu mă rog pentru lume”. Îl vedem acolo pe Isus mijlocind dar nu pentru lume, ci pentru oamenii pe care Tatăl I i-a dat din lume. Din nou, e nevoie de clarificare, iar Isus Însuși face acolo această clarificare.

În Ioan 17:15, El se roagă pentru ai Săi și spune: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău”. Și acolo El înțelege lumea în ansamblul ei ca o societate omenească împreună cu tot păcatul ce o caracterizează. În versetul 16 El spune: „Ei nu sunt din lume”. Versetul 18: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume”. Dar „Nu Mă rog pentru lume, ci Mă rog doar pentru aceia pe care Mi i-ai dat din lume”. Isus chiar știa că există mai multe semnificații în ce privește utilizarea cuvântului „lume”, în general, mai mult decât Israel, sunt cuprinse toate neamurile și toate limbile. Termenul lume este întotdeauna clarificat, nu există nicio referire în care să putem spune dogmatic că înseamnă fiecare ființă umană care a trăit.

De fapt, în Ioan 12 - nu pot rezista la asta, doar m-am gândit la asta - Ioan 12:19. Fariseii erau din ce în ce mai îngrijorați cu privire la Isus, așa că în Ioan 12:19 citim: „Fariseii au zis deci între ei: „Vedeți că nu câștigați nimic. Iată că lumea se duce după El”. Acuma, ce credeți că au vrut să spună cu asta? Au avut în vedere fiecare ființă umană care a trăit vreodată? Nu, vedem că de fiecare dată termenul este clarificat. În Luca 9:25, Isus spune: „Și ce ar folosi un om să câștige întreaga lume?” Ei bine, asta este cât se poate de clar, că niciun om nu va deține întreaga lume.

Așadar, pur și simplu, înțelegem din context, că termenul „lume” are rolul de a ne conduce dincolo de provincialismul, de îngustimea și rasismul iudaist, pentru a ne duce la amploarea ispășirii care se extinde pe acest pământ în toate timpurile și la toate națiunile. Pavel în Romani 11:15 spune că lepădarea lui Israel a dus la împăcarea lumii. Și din nou, Pavel nu crede nicio clipă că asta s-ar referi la faptul că fiecare om care a trăit va fi împăcat cu Dumnezeu. Ceea ce vrea să spună este că prin respingerea lui Israel, prin faptul că a fost pus deoparte, biserica a primit privilegiul altoirii iar biserica este formată atât din evrei cât și din neamuri.

Evreilor le-a fost greu să accepte asta. De aceea, apostolii au fost nevoiți să-i șocheze cu mesajul că Domnul a început să lucreze printre neamuri. Vă aduceți aminte ce scrie în cartea Faptele Apostolilor? „Pe când rostea Petru cuvintele acestea” - Fapte 10 - „s-a pogorât Duhul Sfânt” - peste Corneliu, și peste neamuri - „și toți credincioșii tăiați împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiți când au văzut că darul Duhului Sfânt fusese vărsat și peste neamuri” Ei bine, asta făcea parte din același provincialism.

Iar Evanghelia nu a fost niciodată destinată pentru a fi limitată la Israel. Același lucru este prezentat și în Fapte 15:6 și în versetele următoare. Iată ce zice versetul 7. „Petru s-a ridicat și a zis: „Fraților, știți că Dumnezeu de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei și să creadă. Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei și le-a dat Duhul Sfânt, ca și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățat inimile prin credință”. Este o pastilă greu de înghițit pentru evrei, și anume că Evanghelia s-a extins în afara iudaismului la oameni, din orice limbă, de orice neam, orice norod și orice popor.

Așadar, ne uităm la termenul „lume” și încercăm de fiecare dată să-l înțelegem în contextul potrivit. Mai există un pasaj – două de fapt - care necesită puțin atenția noastră. O să le prezint foarte pe scurt. Unu Ioan 2. Unu Ioan 2. „Isus Cristos cel neprihănit” versetul 1. Versetul 2. „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Ce vrea să spună asta? Că „El este o jertfă de ispășire nu numai pentru păcatele noastre” – din nou, epistola este scrisă într-un un context evreiesc foarte puternic - „ci pentru ale întregii lumi”. Este aceeași idee pe care Ioan o spune iar și iar și iar, aceeași perspectivă pe care am văzut-o și în cartea Faptele Apostolilor, aceeași idee pe care o prezintă și Pavel în Romani 11 și anume că Evanghelia nu se limitează doar la iudei.

Termenul ispășire, de altfel, este unul foarte puternic, hilasmos în greacă. Iar „ispășirea” înseamnă satisfacerea reală a dreptei mânii a lui Dumnezeu. Nu se referă la ceva potențial. Ci termenul se referă la ceva real. Ar putea fi tradus prin „împăcare” sau „satisfacere”. El Însuși este satisfacția. El este împăcarea. El Îl împacă pe Dumnezeu, Îl satisface pe Dumnezeu, și potolește mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Însă nu doar pe ale noastre, ca oameni din interior, ci pe ale întregii lumi. Adică nu există altă ispășire pentru oameni din orice altă națiune decât această ispășire care este și pentru noi.

Dacă asta ar însemna că El a fost de fapt o jertfă de ispășire pentru fiecare persoană care a trăit vreodată, atunci cuvântul este mult prea puternic pentru a însemna ceva potențial. Ar trebui să însemne ceva real pentru că este o ispășire. O astfel de jertfă adusă în dreptul lor de care Dumnezeu a fost mulțumit. Nimic nu este lăsat afară. Iar moartea preaiubitului Său Fiu Isus, a adus împlinirea (Tatălui). El a fost mielul de jertfă în ziua supremă a ispășirii al cărui sânge stropit înaintea lui Dumnezeu a fost o ispășire adevărată. Ispășirea este un cuvânt prea puternic pentru a însemna ceva potențial, deoarece ispășirea înseamnă că alungă mânia lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu doar pentru noi, ci pentru orice străin sau pentru oricine altcineva care crede.

După care în 2 Corinteni capitolul 5, voi acoperi și textul acesta pentru că știu că dacă nu o fac, veți veni și mă veți întreba despre el. 2 Corinteni 5:19. „Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine”. Și din nou, veți zice: „Păi, uite, lumea este împăcată. Oamenii zic întotdeauna... nu a împăcat El întreaga lume?” Bine, dar ce vrei să spui când spui lume? Cuvântul trebuie întotdeauna să fie clarificat. Altfel, ajungi, așa cum am spus, un universalist, și atunci cum rămâne cu toți cei care sunt trimiși în iad? Dumnezeu împacă lumea cu Sine. Dar oare la ce se referă asta? Ascultați: „Fără să țină în seamă greșelile lor”. Nu este ceva potențial, este un lucru real.

Dumnezeu realizează împăcarea. Dumnezeu nu face posibilă împăcarea. Dumnezeu nu înlătură o barieră în calea împăcării. Știi, Dumnezeu nu face ceva de genul unei afaceri în care să ofere optzeci la sută din afacere după care îi spune păcătosului să facă următorii doi pași. El se împacă cu Sine în Cristos, adică împacă lumea în moartea lui Cristos, fără să țină în socoteală greșelile lor. Și dați-mi voi să vă spun, dragi prieteni, că a nu ține în socoteală greșelile voastre, presupune faptul că El a suportat fărădelegile voastre pe deplin așa că nu mai este nicio osândire împotriva voastră.

Iar asta nu este o mântuire potențială, ci este o mântuire reală. Oricine ar fi lumea aici, sunt cei cărora nu li se mai țin la socoteală greșelile. Sunt cei care sunt, versetul 17, făpturi noi în Cristos. Sunt cei din versetul 21 pentru care Cristos a fost făcut păcat „Pe Cel ce nu a cunoscut niciun păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi”. Pentru cine? Pentru cei care au fost împăcați cu Dumnezeu pentru ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Biblia nu prezintă ispășirea ca fiind ceva potențial. Înseamnă pur și simplu că nu există limite rasiale, nu există limite etnice. Toate aceste pasaje referitoare la lume sunt clarificate. Termenul se referă doar la umanitate, la lumea umană, la acest tărâm și nu la fiecare individ care trăiește pe pământ. Doar că, asta am fost învățați de-a lungul anilor. Și anume că El, Cristos, nu a plătit în totalitate, nu a împăcat, nu L-a mulțumit pe deplin pe Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să nu mai țină în socoteală greșelile împotriva oricărei ființe umane din această lume. Dacă asta ar fi adevărat, aceasta este o mântuire reală iar iadul nu ar exista pentru că nu poate fi dată nicio pedeapsă. În cazul acesta – Dumnezeu ar fi cum? Cum altfel decât, cum? Nedrept.

Acum vei zice: „Bine dar, Biblia vorbește despre ‘toți’, Biblia folosește cuvântul ‘toți’. Știu că menționează cuvântul ‘toți’. Așa este, biblia menționează cuvântul ‘toți’. Vreți să ne uităm la niște texte în care este folosit acest cuvânt „toți”? Romani 5. Să ne uităm la câteva texte în care este folosită această exprimare „toți”. Mai îngăduiți-mi câteva minute și vom ajunge la capăt. Am vreo 45 de pasaje aici. Putem să ne oprim și să continuăm altă dată.

Ne uităm însă la Romani 5:18. „De aceea…” – avem aici un alt pasaj foarte important. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Prima greșeală a fost săvârșită de Adam, corect? Însă asta a adus o osândă care i-a lovit pe toți oamenii. „Tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare, a venit o hotărâre de neprihănire care dă viața”. Acuma, dacă nu ești atent aici, dacă conduci paralela în direcția greșită, vei ajunge la următoarea concluzie. „Toți au fost afectați de păcatul lui Adam și au devenit păcătoși, de aceea toți sunt afectați de lucrarea perfectă a lui Cristos și devin neprihăniți”. Problema cu asta este că nu așa stau lucrurile.

Aici avem doar o singură ilustrație. Este vorba de următoarea idee. Argumentul folosit de Pavel aici este acela în care vorbește despre impactul lucrării lui Cristos, despre modul în care lucrarea lui Cristos este lucrarea răscumpărătoare a tuturor celor ce cred. Însă întrebarea care va apărea în mintea cititorului va fi: „Cum poate lucrarea unui singur om să aibă un efect atât de mare? Cum poate actul unui singur om să aibă implicații atât de majore?” Așa că el face pur și simplu următoarea paralelă. „Deci, prin păcatul unui singur om, toți au murit. Toți cei care au murit, au murit. Și prin neprihănirea unui singur om, oricine a devenit neprihănit este neprihănit”. El chiar își schimbă terminologia în versetul 19, unde spune – doar pentru a ne asigura că nu credem că termenul „toți” cuprinde pe toată lumea– „căci după cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”. Cred că el a făcut această clarificare acolo doar pentru a da la o parte perspectiva greșită a versetului 18, perspectivă care i-ar face pe toți să fie mântuiți. Iar el ar spune: „Uau, nu asta vreau să spun. Hai să folosim cuvântul „mulți”, ca să nu ne încurcăm aici. Încercăm așadar doar să ilustrăm adevărul că lucrarea unui singur om, greșeala unui singur om îi afectează pe toți cei care se trag din acel singur om”. Deci totul este prezentat într-un sens corespunzător, clarificat din nou în context.

Întoarceți la Romani 8:32. Avem din nou expresia „toți”. „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”. Cine sunt „toți” aici? Cristos a fost dat pentru noi toți. Acum unii oameni vor spune: „Păi, El a fost dat pentru fiecare om din întreaga lume”. Oare acesta să fie sensul – despre care se vorbește aici? Aceasta să fie semnificația expresiei „noi” pe care să o aibă Pavel în vedere?

Haideți, să ne întoarcem la versetul 31, doar un singur verset. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” La cine se referă expresia „noi” acolo? La fiecare om din întreaga lume? Este Dumnezeu pentru fiecare om din întreaga lume? Avem un „noi” clarificat. Ei bine, cine sunt acei „noi” de partea cărora este Dumnezeu? Vă voi spune cine sunt. Versetul 29. „Aceia pe care i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte” - versetul 30 - “i-a și chemat, și pe aceia pe care i-a chemat i-a și socotit neprihăniți, și pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Deci „noi” sunt cei care au fost predestinați, chemați, socotiți neprihăniți și glorificați. Sau altfel spus, versetul 33, „Cine va aduce pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Este vorba despre cei aleși, noi suntem acei „noi toți”.

Doi Corinteni capitolul 5. Doi Corinteni 5:14. Și aici avem un limbaj foarte asemănător cu Romani 5, doar ca să-l puteți compara. Doi Corinteni 5, am făcut referire la aceste versete mai devreme. Vreau însă să mă întorc la versetele 14 și 15. „Căci dragostea lui Cristos ne strânge, fiindcă socotim, că dacă unul a murit pentru toți, toți deci au murit; Și El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei”. Avem termenul „toți” care este clarificat. Doar urmăriți acest argument cu atenție.

„Dragostea lui Cristos ne strânge, fiindcă socotim că unul a murit pentru toți”. Oamenii spun: „Da, El a murit pentru toți. El a murit pentru întreaga lume, pentru fiecare om din întreaga lume”. A murit pentru toți? Nu. „El a murit pentru toți, de aceea toți au murit”. Toți cei pentru care a murit, au murit. Ce vrea să spună asta? Ei bine, atunci când ai venit la Cristos, îți aduci aminte că ai murit, nu-i așa? „Am fost răstignit” cum? - „împreună cu Cristos”. Ai murit împreună cu El. Deci, „El a murit pentru toți, de aceea toți au murit”. El a murit pentru toți cei care au murit în El. Versetul 15, „El a murit pentru toți” - și cine sunt toți? „Cei care trăiesc”. El a murit pentru cei care au murit și trăiesc împreună cu El. El „a murit și a înviat” - sfârșitul versetului 15 - „pentru ei”. Pentru ei.

Am putea să ne uităm la cuvântul „mulți”, dacă am avea timp. Are câteva utilizări interesante și veți găsi o serie de referințe la cuvântul „mulți”. Am văzut deja una în Romani 5, doar ca să o puteți compara, spunând că Domnul a murit nu pentru toți, ci pentru mulți. Și acesta este un alt mod de a ajunge la același punct, „toți” însemnând „toți” în sens larg, o referire la întreaga lume, „mulți” însemnând „mai puțin decât toată lumea”.

În Evrei 9, „Cristos, de asemenea, a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora”. Uau, s-a jertfit ca să poarte păcatele multora. Nu ai ce să faci prea mult cu aceste cuvinte, în afară de a le înțelege în context așa cum sunt ele prezentate întotdeauna.

Ascultați ce zice Matei 20:28. „Pentru că Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți”. Pentru mulți. Cine sunt cei mulți? Toți cei care vor crede. El a plătit prețul răscumpărării lor. El L-a mulțumit pe Tatăl. El a oferit acea ispășire necesară. El a realizat de fapt o ispășire pentru cei care ar urma să creadă.

Dacă ar fi să prezint ideea în limbajul îngerului, ar suna în felul următor. Îngerul îi zice: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus” – și acum ascultați - ”pentru că El va mântui” pe cine? - „pe poporul Lui de păcatele sale”. Biblia nu prezintă nicăieri o mântuire potențială. El e Cel care mântuie poporul Său de păcatele sale. Asta va face atunci când va veni El. Va fi o mântuire reală pentru poporul Său.

Ioan 10:11. „Eu sunt Păstorul cel Bun; Păstorul cel Bun își dă viața pentru oi” – Eu Îmi cunosc oile Mele. „Eu sunt Păstorul cel Bun, Eu le cunosc pe ele, și ele Mă cunosc pe Mine... pentru că Eu Îmi dau viața pentru oile Mele”.

În Ioan 11:50 citim că: „Este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul”. Așa a zis Caiafa. „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam” – și acum ascultați cu atenție - ”și nu numai pentru neamul acesta, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți”. Ce afirmație extraordinară! Ați înțeles? Isus a murit. Isus a murit nu doar pentru iudei, ci pentru a aduna într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu care sunt risipiți în toată lumea. Pentru asta a murit.

În Efeseni capitolul 5 - câteva texte în plus. „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, cum a iubit și Cristos” - ce? - „Biserica și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, ca să o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică slăvită”. El a plătit prețul pentru mireasa Sa, biserica Sa. El a răscumpărat-o. Nu a fost o răscumpărare a nimănui în special, ci a fost o răscumpărare a propriei Sale biserici.

A fost o răscumpărare specială. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii. El ne-a predestinat. „În El avem răscumpărarea”, Efeseni 1:7. Avem „iertarea păcatelor noastre, după bogăția harului Său pe care l-a răspândit din belșug peste noi”. Suntem – îmi place foarte mult expresia aceasta – Efeseni 1:14, „proprietatea lui Dumnezeu, câștigați de El”. Iată ce zice textul „pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu”. Un popor care-I aparține lui Dumnezeu.

Tit 2:13. „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos” – îmi place expresia aceasta– “El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curețe un norod care să fie al Lui”. Și cine era acel norod? Poporul pe care Dumnezeu l-a ales înainte de întemeierea lumii și l-a dat Fiului ca mireasă.

Petru spune: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său”, 1 Petru 2:24. Petru continuă și afirmă: „Cristos a murit pentru păcate o dată pentru totdeauna, El cel neprihănit pentru cei nelegiuiți, ca să ne ducă la Dumnezeu”. El nu a murit pentru a putea aduce oamenii doar potențial la Dumnezeu, ci El a murit pentru a ne aduce pe noi la Dumnezeu. El a murit pentru a-L satisface pe Dumnezeu. El a murit pentru a răscumpăra sămânța sfântă, odrasla sfântă.

Încă un text, și cam atât. Privim și la acesta pentru că știu că mă veți întreba. Evrei 10:29. Este într-adevăr o clarificare. Evrei 10:29. „Cu cât mai aspră pedeapsă credeți că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și va pângări sângele legământului cu care (El) a fost sfințit?” Unii oameni vor zice: „Bine, stai puțin. E menționat chiar acolo faptul că sunt unii oameni care urmează să fie pedepsiți, pentru că ei calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și consideră ca fiind necurat însuși sângele legământului Său, cu care sunt sfințiți”.

Îmi dați voie să vă explic acest verset? Scoateți stiloul și trageți doar o mică linie deasupra literei „e” care îl transformă într-un “E” cu majusculă. Nu se vorbește despre sfințirea păcătoșilor, ci despre Cristos, „prin care El a fost sfințit”. „Călcând în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și socotind ca necurat sângele legământului prin care El a fost pus deoparte ca jertfă a legământului.”

Ei bine, cineva ar putea să facă referire la un verset ca 2 Petru 2:1 și să spună: „Stai puțin, se spune despre acei oameni de acolo care erau apostați că L-au tăgăduit pe Stăpânul care i-a răscumpărat”. Sigur, există un sarcasm acolo, ei pretindeau că sunt credincioși adevărați. Ei pretindeau că sunt învățători adevărați. Ei s-au infiltrat în biserică ca învățători mincinoși, iar Petru spune: „Acum v-ați lepădat de Stăpânul care v-a răscumpărat”. Știm că Domnul nu a plătit vreun preț pentru acei blestemați eretici.

Așadar cum rezumăm asta? Moartea lui Cristos a fost o satisfacție reală a dreptății divine. A fost o plată reală și o ispășire adevărată și deplină, reală, nu potențială, plătită lui Dumnezeu de către Cristos, în numele tuturor celor care vor crede vreodată, pentru că au fost aleși și răscumpărați de puterea lui Dumnezeu. Moartea lui Cristos a fost așadar definitivă, particulară, specifică și reală în dreptul poporului ales al lui Dumnezeu, limitată în extinderea ei de scopurile suverane ale lui Dumnezeu, dar nelimitată ca efect. Pentru toți pentru care a fost rânduită, este pe deplin în vigoare și va fi așa în viața fiecăruia într-un mod individual.

Este lucrarea lui Dumnezeu. Este lucrarea lui Cristos care a realizat răscumpărarea, nu cu scopul de a face posibilă răscumpărarea, pentru ca apoi să fie realizată în cele din urmă de către păcătos. Cristos a procurat mântuirea tuturor celor pe care Dumnezeu i-a chemat și i-a îndreptățit. Nu păcătoșii limitează ispășirea, ci Dumnezeu. Isus a purtat de fapt pe deplin pedeapsa pentru toți cei care vor crede vreodată.

Ce semnificație are asta pentru voi? Păi, în primul rând, ar trebui să vă bucurați pentru că prețul a fost plătit în întregime pentru voi. Nu e ceva ce trebuie activat. Pentru că voi sunteți un trofeu al harului divin al lui Dumnezeu. În al doilea rând, mergeți să îi evanghelizați cu bucurie pe cei pierduți știind că există o sămânță sfântă acolo, cei pentru păcatele cărora Cristos a plătit deja prețul și este bucuria și privilegiul nostru să fim instrumentele prin care Dumnezeu ajunge la ei.

Tată, Îți mulțumim pentru timpul petrecut în această seară și ajută-ne să ne bucurăm în toate sensurile de măreția mântuirii noastre, în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT